2009 Cuprins I. Secţia civilă 6

IV. Secţia de contencios administrativ şi fiscal

1. Ajutor public judiciar în materie civilă. Condiţii de acordare

În lipsa înscrisurilor doveditoare cu privire la veniturile pe care le obţine petentul şi familia acestuia, cu privire la obligaţiile de întreţinere sau de plată, precum şi a declaraţiei pe propria răspundere în care să precizeze dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce formă, pentru ce cauză, precum şi cuantumul acestui ajutor, cererea de a acordare de ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat este nefondată.

Curtea de Apel Iaşi, încheierea din 12 ianuarie 2009

Ca urmare a solicitării reclamantului de a i se acorda ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat, Curtea l-a informat pe petent că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 327/2008, beneficiază de ajutor public judiciar persoanele al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 500 lei, iar dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 800 lei, sumele de bani care constituie ajutor public judiciar se avansează de către stat în proporţie de 50%, şi i-a adus la cunoştinţă că, în conformitate cu prevederile art. 9 din O.U.G. nr. 51/2008, la stabilirea venitului se iau în calcul orice venituri periodice, precum salarii, indemnizaţii, onorarii, rente, chirii, profit din activităţi comerciale sau dintr-o activitate independentă şi altele asemenea, precum şi sumele datorate în mod periodic, cum ar fi chiriile şi obligaţiile de întreţinere.

Instanţa a mai reţinut că reclamantului i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit dispoziţiilor art. 14 din acelaşi act normativ, cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar se formulează în scris şi cuprinde menţiuni privind obiectul şi natura procesului pentru care se solicită ajutorul public judiciar, identitatea, codul numeric personal, domiciliul şi starea materială a solicitantului şi a familiei sale, ataşându-se înscrisuri doveditoare ale veniturilor acestuia şi ale familiei sale, precum şi dovezi cu privire la obligaţiile de întreţinere sau de plată, cererea urmând a fi însoţită şi de o declaraţie pe propria răspundere a solicitantului în sensul de a preciza dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce formă, pentru ce cauză, precum şi cuantumul acestui ajutor.

Prin aceeaşi adresă i s-a solicitat reclamantului să indice, în scris, codul numeric personal, venitul mediu net lunar pe membru de familie şi să ataşeze înscrisuri doveditoare cu privire la veniturile pe care le obţine şi ale familiei, dovezi cu privire la obligaţiile de întreţinere sau de plată, precum şi declaraţie pe propria răspundere în care să precizeze dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce formă, pentru ce cauză, precum şi cuantumul acestui ajutor.

Având în vedere că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care să reiasă datele şi informaţiile solicitate în vederea soluţionării cererii, instanţa, prin încheierea pronunţată în Camera de consiliu la data de 12.01.2009, a respins, ca nefondată, cererea de acordare de ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat.

2. Anulare act administrativ emis de organele administraţiei publice locale – primarul localităţii. Stabilirea cadrului procesual de reclamant

Solicitarea reclamantului, în faţa instanţei de fond, privind introducerea în cauză, alături de pârâţii indicaţi prin acţiune, - primăria şi primarul -, şi a consiliului local, nu poate conduce la respingerea acţiunii sale pentru lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtei consiliul local, deşi autoritatea administrativă emitentă a actului contestat, - primarul -, figura ca pârât în petitul acţiunii şi nu fusese scos din cauză de reclamant, la momentul introducerii în cauză a noului pârât, consiliul local.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 24/CA din 19 ianuarie 2009

Prin sentinţa civilă 797/CA/12.09.2008 a Tribunalului Iaşi, s-a dispus:

- admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al mun. I., invocată din oficiu de către instanţa de judecată;

- respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul P.D., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al mun. I., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A reţinut instanţa de fond că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantul a solicitat instanţei ca , în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al mun. I. să dispună:

- anularea Dispoziţiei nr.2046/23.10.2007 emisă de Primarul mun. I.;

- recunoaşterea dreptului la salariu în raport de Dispoziţia nr.631/01.04.2007 a Primarului mun. I.;

- obligarea pârâtului la repararea pagubei pricinuite începând cu data de 01.10.2007;

- încadrarea reclamantului pe postul de funcţionar public cu grad superior de consilier I;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 20.06.2008 instanţa din oficiu a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al mun. I. şi a reţinut cauza în pronunţare pe excepţie la termenul de judecată din data de 12.09.2008.

Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al mun. I. s-a constatat că aceasta era întemeiată, avându-se în vedere următoarele considerente:

Iniţial reclamantul a chemat în judecată în calitate de pârâţi Primăria mun. I. şi Primarul mun. I..

La termenul de judecată din data de 20.06.2008 (al doilea termen de judecată şi prima zi de înfăţişare conform art.134 Cod procedură civilă) reclamantul, prin avocat ales, şi-a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul părţii chemate în judecată , în sensul că a precizat expres că doreşte să se judece în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al mun. I. şi nu cu Primăria mun. I. şi Primarul mun. I., astfel încât instanţa raportat la obiectul cererii de chemare în judecată a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Excepţia a fost considerată ca întemeiată, întrucât reclamantul a invocat o „pretinsă vătămare” produsă de Dispoziţia nr.2046/23.10.2007 emisă de Primarul mun. I., iar actul administrativ nu era emis de pârâtul Consiliul Local mun. I., acesta nefiind parte în procedura de numire în funcţia publică a reclamantului.

Prin urmare, atâta timp cât pârâtul nu a emis/adoptat actul administrativ contestat, prima instanţă a considerat că acesta nu poate fi parte în raportul litigios în cadrul contenciosului administrativ, această calitate aparţinând doar emitentului actului (Primarul municipiului I.).

Faptul că ulterior invocării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local I. de către instanţă reclamantul, prin avocat ales, la termenul de judecată din 12.09.2008, a precizat că doreşte citarea în calitate de pârâţi şi a Primăriei mun. I. şi a Primarul mun. I., a fost considerat ca fiind lipsit de relevanţă şi efecte juridice, atâta timp cât modificarea/completarea acţiunii s-a dorit a fi făcută după prima zi de înfăţişare, condiţiile impuse de art.134 Cod procedură civilă, fiind îndeplinite la termenul de judecată din data de 20.06.2008.

De altfel, remodificarea acţiunii sub aspectul părţilor chemate în judecată, după invocarea unei excepţii procesuale de către instanţă, s-a apreciat ca fiind de natură a tinde spre un abuz de drept, în condiţiile art.723 Cod procedură civilă.

Curtea a admis recursul promovat de reclamant ca fiind întemeiat, pentru considerentele de mai jos.

Astfel, în cauză reclamantul a chemat în judecată prin acţiunea sa introductivă la instanţă, „în calitate de pârâţi… Primăria I. prin primar, Primarul municipiului I.”.

Urmare întâmpinării formulate de Primarul municipiului I., prin care se invocă lipsa capacităţii de folosinţă a Primăriei municipiului I., reclamantul depune precizări, prin care solicită, să fie citat în calitate de pârât, Consiliul Local I., prin reprezentanţi legali, pentru a depune o serie de înscrisuri pe care le consideră utile cauzei, şi pentru a „clarifica natura cauzei”, având în vedere că prin dispoziţia 2046/2007 a Primarului municipiului I. nu fusese dispusă încetarea contractului său de muncă.

Deşi reclamantul nu a depus la dosar vreun înscris prin care să-şi manifeste voinţa de restrângere a cadrului procesual, doar la pârâta Consiliul Local I., prin încheierea de şedinţă din 20.06.2008, instanţa de fond ia act de o astfel de „modificare” a cadrului procesual, şi ignorând voinţa exprimată în scris a reclamantului, prin precizările depuse la termenul din 12.09.2008 (f.51 dosar), prin care solicită „ca în continuare să fie în calitate de pârât, alături de Consiliul Local I. … şi autoritatea care a emis actul contestat: Primăria prin primar, Primarul municipiului I.”, procedează la soluţionarea cauzei doar în contradictoriu cu pârâta Consiliul Local I., admiţând excepţia lipsei de calitate procesuală a acestuia.

Ori, dispoziţiile art. 16 indice 1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ obligă instanţa, ca dimpotrivă, să pună în discuţia părţilor „necesitatea introducerii în cauză” a altor subiecte de drept, - când constată că obiectul acţiunii implică prezenţa lor în proces, şi nicidecum să procedeze la scoaterea din cauză a unor părţi direct implicate în emiterea actelor administrative litigioase, cum s-a procedat în cauza de faţă, contrar voinţei expres exprimate a reclamantului de la fila 51 dosar.

Aşa fiind, s-a procedat la admiterea recursului promovat de reclamant, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu menţiunea de a se proceda la reanalizarea cadrului procesual cu care a fost investită, funcţie de emitenţii actelor supuse cenzurii instanţei, în raport de care să procedeze la analiza calităţii procesuale a părţilor, respectiv a fondului cauzei.

3. Funcţionar public. Sancţiune disciplinară. Soluţionarea acţiunii în anulare fără a se asigura participarea la procedura contencioasă a autorităţii emitente a actului administrativ contestat. Lipsa rolului activ al instanţei

În cazul în care reclamantul nu a chemat în judecată pe emitentul actului administrativ contestat instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor, în condiţiile art. 16¹ din Legea nr. 554/2004, necesitatea de a se introduce în cauză autoritatea ce a luat măsura contestată.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 20/CA din 19 ianuarie 2009

Prin sentinţa din 25.09.2008, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean I., dispunând anularea dispoziţiei emise de şeful Poliţiei municipale, prin care reclamantului i s-a aplicat sancţiunea disciplinară „mustrare scrisă”, precum şi a dispoziţiei şefului Inspectoratului de Poliţie Judeţean I., prin care a fost a fost respins recursul ierarhic îndreptat împotriva sancţiunii disciplinare menţionate, pe motiv că aceasta a fost luată fără să fi existat o sesizare prealabilă din partea autorităţii care supraveghează urmărirea penală în dosarele instrumentate de reclamant, că doar procurorul era în măsură să se pronunţe cu privire la chestiunea respectării termenelor şi cu privire la temeinicia măsurilor dispuse de poliţistul ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul poliţiei judiciare şi că nu toate faptele ce se impută celui în cauză au fost cercetate şi probate.

Împotriva acestei sentinţe a introdus recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean I., care a criticat hotărârea primei instanţe pe motiv că nu s-a observat faptul că cercetarea administrativă nu a vizat conţinutul şi finalitatea cercetărilor penale în care era implicat reclamantul, ci doar lipsa oricăror acte de urmărire în dosarele repartizate, respectiv neprezentarea planului de cercetare procurorului, în vederea avizării, precum şi neîndeplinirea sarcinilor de serviciu prin lăsarea în nelucrare a sesizărilor primite.

Reclamantul are statut de poliţist, regimul său disciplinar fiind guvernat de Legea nr. 360/2002 şi de Ordinul nr. 400/2004 al ministrului internelor, acte normative care stabilesc, printre altele, că sancţiunea disciplinară „mustrare scrisă” poate fi luată de şeful ierarhic, fără consultarea prealabilă a comisiei de disciplină.

În cauză, deşi măsura de sancţionare disciplinară a fost luată de şeful Poliţiei municipale, nici acesta şi nici structura administrativă pe care el o conduce, a cărei existenţă şi funcţionare este prevăzută de Legea nr. 218/2002, ca structură autonomă de structura judeţeană cu personalitate juridică, nu au fost chemate în judecată şi nici instanţa nu a pus în discuţie, în condiţiile art. 16¹ din Legea nr. 554/2004, necesitatea introducerii lor în cauză, pentru a se asigura soluţionarea litigiului în raport cu toate structurile administrative implicate în raportul juridic litigios.

Dacă, în principiu, structura administrativă emitentă a unui act administrativ de autoritate este cea care trebuie să răspundă, în mod direct, pentru legalitatea actului emis în exercitarea atribuţiunilor conferite, tot astfel, corelativ acestei obligaţii, acea structură administrativă are dreptul de a susţine în faţa instanţei legalitatea şi temeinicia măsurii luate, din moment ce acel act a generat raportul juridic litigios, ce opune funcţionarul public autorităţii care a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare.

Cum, în speţă, sancţiunea „mustrare scrisă” a fost luată de şeful Poliţiei municipale, acesta este cel care trebuie să răspundă, în mod direct şi nemijlocit, de legalitatea dispoziţiei emise în regim de putere publică.

În lipsa autorităţii emitentă a actului contestat, instanţa nu era în drept să anuleze dispoziţia de sancţionare disciplinară.

Faptul că reclamantul nu a chemat în judecată pe emitentul actului administrativ contestat nu exonera instanţa, atâta timp cât ea s-a considerat legal investită cu soluţionarea cererii de anulare a dispoziţiei de sancţionare disciplinară, de obligaţia de a pune în discuţia părţilor, în condiţiile art. 16¹ din Legea nr. 554/2004, necesitatea de a se introduce în cauză autoritatea ce a luat măsura contestată.

Neasigurarea participării la procedura contencioasă a autorităţii implicate în aplicarea sancţiunii disciplinare echivalează cu o încălcare a dreptului acesteia de a se apăra şi implicit a dreptului la un proces echitabil.

Ca atare, constatând că soluţionarea litigiului s-a realizat fără asigurarea drepturilor procesuale recunoscute autorităţii emitentă a actului administrativ contestat, recursul pârâtului urmează a fi admis, în sensul casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei în vederea rejudecării aceleiaşi instanţe, pentru a se pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a autorităţii emitente a actului contestat şi a se asigura dreptul la apărare al acesteia, urmând a se stabili dacă, în acest caz, sesizarea comisiei de disciplină şi hotărârea adoptată de aceasta, pot avea vreo semnificaţie, ori, urmare, pentru măsura luată de şeful funcţionarului public, măsură pe care acesta o putea aplica şi fără consultarea comisiei de disciplină.

4. Achiziţii publice. Plângere împotriva deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei. Admisibilitate

Nu poate fi considerată ca inadmisibilă o contestaţie, în care ofertanta a formulat critici punctuale ale procedurii de achiziţie organizate sub trei aspecte, detaliate pe larg în motivarea cererii, precum şi în ce priveşte nerespectarea graficului de etapizare a lucrării de autoritatea contractantă.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 67/CA din 9 februarie 2009

Prin decizia C.N.S.C. s-a decis:în baza art. 278 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare, pentru considerentele evocate în motivarea deciziei, respinge ca inadmisibilă contestaţia depusă de S.C. „P.H” S.R.L.

În baza art. 278 alin. (6) din ordonanţă, s-a dispus continuarea procedurii de achiziţie publică.

A reţinut organul jurisdicţional,că prin contestaţia formulată, S.C. „P.H.” S.R.L., în calitate de participant la procedura de cerere de oferte organizată de autoritatea contractantă, U. T. „G.A.” I., în cadrul procedurii de cerere de oferte, organizată în vederea atribuirii contractului de achiziţie publică având ca obiect „lucrări de reabilitare termică imobil TCM”, a precizat că depune contestaţia în vederea verificării susţinerilor sale cu privire la îndeplinirea procedurilor şi a cerinţelor de atribuire a contractului de achiziţie publică, fără a formula o solicitare adresată Consiliului cu privire la actele autorităţii contractante.

Constatând faptul că această contestaţie nu cuprinde toate elementele prevăzute la art. 270 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2006, Consiliul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 270 alin. (2) şi a cerut contestatoarei, prin adresa nr. 26.383/5861-C4/04.12.2008, ca, în completarea contestaţiei, să precizeze, în scris, procedura de atribuire aplicată de către autoritatea contractantă, obiectul contestaţiei, respectiv solicitarea adresată Consiliului cu privire la actul/actele contestate, cu încadrarea acestuia în dispoziţiile art. 255 alin. (5) din ordonanţa de urgenţă amintită, motivarea în drept a contestaţiei, cu indicarea textelor de lege încălcate de către autoritatea contractantă, semnătura reprezentantului societăţii contestatoare şi ştampila societăţii pe contestaţie şi mijloacele de probă pe care se sprijină contestaţia, în măsura în care este posibil.

Raportat la obiectul contestaţiei, în baza prevederilor art. 275 alin. (1) din ordonanţă i s-a solicitat contestatoarei să precizeze, în scris, actul/actele autorităţii contractante pe care le consideră ilegal/e şi data la care a luat cunoştinţă despre acestea. De asemenea, i s-a cerut contestatoarei dovada comunicării unei copii a contestaţiei înaintate Consiliului către autoritatea contractantă, potrivit dispoziţiilor art. 271 alin. (2) şi (4) din ordonanţă.

Contestatoarea a răspuns solicitării de completare a contestaţiei prin adresa nr. 25 din 06.12.2008, înregistrată la Consiliu cu nr. 32.826 din 10.12.2008. la cererea de precizare a obiectului contestaţiei, respectiv solicitarea adresată Consiliului cu privire la actul/acele contestate, cu încadrarea acestuia în dispoziţiile art. 255 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006, contestatoarea arată ca obiect al contestaţiei sale comunicarea rezultatului procedurii, prin care i s-a respins oferta ca neconformă, act pe care contestatoarea îl consideră nelegal şi neîntemeiat.

Deşi obiectul contestaţiei formulat se încadrează generic în dispoziţiile art. 255 alin. (5) din ordonanţă, Consiliul a decis în sensul inadmisibilităţii acesteia.

A considerat în acest sens că simpla solicitare de obligare a autorităţii contractante , de a lua orice alte măsuri necesare pentru remedierea actelor ce afectează procedura de atribuire, este generală, şi nu permite determinarea în concret a măsurilor la care ar trebui obligată autoritatea contractantă. De asemenea, raportat la acest obiect contestatoarea nu arată care sunt acele alte măsuri, astfel încât Consiliul să nu oblige autoritatea la măsuri pe care contestatoarea nu le urmăreşte.

În plus, obiectul contestaţiei (qued petitur, quod desideratur) nu se indică actele autorităţii contractante la care se referă, calitatea de persoană vătămată a contestatoarei şi interesul acesteia neputând fi stabilite decât în raport cu acte precis indicate, faţă de care se pot reclama încălcări ale legii şi măsuri de remediere.

În direcţia inadmisibilităţii obiectului, care este cel mai important element al cererii, Consiliul a reţinut că nu se poate efectua o verificare a legalităţii şi temeiniciei tuturor actelor realizate de autoritatea contractantă, indiferent dacă au sau nu relevanţă faţă de contestatoare. Acele acte care, în aprecierea reclamantei, afectează procedura de atribuire trebuie determinate în mod obligatoriu în contestaţie, iar nu lăsate în vederea identificării lor ulterioare de către Consiliu prin derularea unui control general asupra procedurii în ansamblu.

În plus, este lipsită de echivoc obligaţia contestatoarei de a-şi stabili exact prin obiectul contestaţiei măsurile de înlăturare a eventualelor vătămări suferite, iar nu să lase de asemenea, această obligaţie în sarcina Consiliului sau a unei terţe persoane.

Consiliul nu poate pronunţa o decizie de obligare a autorităţii contractante, în abstract, la luarea de măsuri de remediere a tuturor actelor sale care viciază procedura competitivă, fără a identifica măsurile şi actele vizate.

Curtea a admis plângerea ofertantei S.C. „P.H.” S.R.L. P., împotriva acestei decizii, pentru considerentele de mai jos.

Astfel, C.N.S.C. recunoaşte în cuprinsul deciziei în litigiu faptul că „obiectul contestaţiei formulat se încadrează generic în dispoziţiile art. 255 alin. (5) din ordonanţă”, a apreciat totuşi că nu se putea considera legal investită cu luarea de măsuri „de remediere a tuturor actelor sale care viciază procedura competitivă”, în lipsa identificării de contestatoare a „măsurilor şi actelor vizate”.

Numai că, parcurgând textul contestaţiei formulată de S.C. „P. H.” S.R.L. I., Curtea constată că aceasta a formula critici punctuale ale procedurii de achiziţie organizate de U.T. „Gh.A.” – I., respectiv privind măsura de respingere a ofertei sale ca neconformă, în condiţiile art. 36 alin. 2 (a) din H.G. nr. 925/2006, sub trei aspecte, detaliate pe larg în motivarea cererii, precum şi în ce priveşte nerespectarea graficului de etapizare a lucrării de autoritatea contractantă.

În acest context, puteau fi identificate cu uşurinţă de organul jurisdicţional, eventualele măsuri ce puteau conduce la remedierea aspectelor de nelegalitate sesizate, şi având în vedere şi rolul activ pe care C.N.S.C. trebuie să îl manifeste în acest sens, conform art. 278(2) din O.U.G. nr. 34/2006, Curtea constată că în mod eronat s-a apreciat în cauză ca fiind inadmisibilă contestaţia depusă de ofertanta S.C. „P.H.” S.R.L., deşi aceasta întrunea elementele obligatorii şi suficiente de sesizare a organului jurisdicţional, cu privire la cenzurarea legalităţii procedurii de achiziţii publice în litigiu.

Văzând şi dispoziţiile art. 285 alin. (2) din acelaşi act normativ, Curtea a procedat la admiterea plângerii formulate în cauză, cu consecinţa desfiinţării deciziei C.N.S.C. nr. 6024/707 C4/5861/16.12.2008 şi a trimiterii dosarului aceluiaşi organ jurisdicţional, pentru soluţionarea fondului contestaţiei depuse de S.C. „P.H.” S.R.L. I.

5. Dobânda datorată în cazul restituiri sumei plătite cu titlu de taxă specială pentru autoturisme

Stabilirea modalităţilor de rambursare a unei taxe considerată contrară dreptului comunitar, precum şi a dobânzilor aferente, şi calificarea, în acest scop, a raporturilor juridice stabilite între administraţia fiscală şi cel care a plătit taxa necuvenită intră sub incidenţa dreptului naţional.

În materie fiscală sunt incidente prevederile art. 21 alin. 4 şi art. 124 din Codul de procedură fiscală potrivit cărora în cazul în care se constată că plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective şi a dobânzii corespunzătoare majorărilor de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 58/CA din 9 februarie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 864/CA/03.10.2008, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice I., pe care a obligat-o la restituirea către reclamant a sumei de 3483,61 lei reprezentând taxa de primă înmatriculare şi a contravalorii dobânzii legale aplicabile în raporturile civile, aferentă sumei achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, de la data introducerii acţiunii, 29.05.2008, şi până la data restituirii sumei de 3483,61 lei.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că autoturismul dobândit de reclamant la data de 05.05.2008 era deja înmatriculat într-unul din statele membre ale comunităţii europene, astfel, încât raportat la prevederile art. 90 din Tratatul CE, la jurisprudenţa CJCE reliefată de hotărârile pronunţate împotriva Poloniei şi Ungariei (cauza C-313/05 şi cauzele C-333/05; C-290/05), şi la jurisprudenţa naţională, a constatat că prevederile art. 214¹-214³ din Codul fiscal nu sunt compatibile cu normele comunitare prevăzute în art. 25, 28 şi 90 din Tratatul CE, taxa de primă înmatriculare impusă de statul român constituind o taxă cu efect echivalent taxelor la import de natură a restricţiona libera circulaţie a bunurilor în spaţiul comunitar.

Întrucât tribunalul a constatat că taxa a fost percepută nelegal de către pârâtă, aceasta a fost obligată şi la plata dobânzii legale aplicabile în raporturile civile, conform art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data restituirii taxei de primă înmatriculare.

Împotriva sentinţei indicate mai sus a declarat recurs Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului I. care a susţinut, printre altele, că în mod nelegal a fost obligată la plata dobânzii legale în baza prevederilor art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000.

Instanţa de recurs a reţinut că prin Hotărârea C.J.C.E. din 22.10.1998, pronunţată în cauzele conexate C-10/97-C-22/97, s-a stabilit că obligaţia pentru instanţa naţională de a elimina aplicarea unei norme din legislaţia naţională prin care s-a constituit o impunere contrară dreptului comunitar trebuie să conducă instanţa naţională la aprobarea cererilor de rambursare a acestei impuneri. Această restituire trebuie să fie asigurată în conformitate cu dispoziţiile dreptului său naţional, înţelegându-se că acestea nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât acelea care privesc acţiuni asemănătoare de natură internă şi nici să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică comunitară. O eventuală recalificare a raporturilor juridice stabilite între administraţia fiscală a unui stat membru şi societăţile din acest stat membru când se percepe o impunere naţională recunoscută ulterior drept contrară dreptului comunitar, intră sub incidenţa dreptului naţional.

În par. 26 al acestei hotărâri s-a arătat că stabilirea modalităţilor de rambursare aplicabile şi calificarea, în acest scop, a raporturilor juridice stabilite între administraţia fiscală a unui stat membru şi societăţile din acest stat intră sub incidenţa dreptului naţional.

Aşa fiind, Curtea a considerat că rambursarea integrală a sumelor de bani plătite necuvenit şi a dobânzilor aferente trebuie să se facă potrivit dreptului naţional. Or, din această perspectivă, în materie fiscală sunt incidente prevederile art. 21 alin. 4 şi art. 124 din Codul de procedură fiscală potrivit cărora în cazul în care se constată că plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective şi a dobânzii corespunzătoare majorărilor de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Având în vedere că aceste norme naţionale care asigură restituirea sumelor încasate nelegal de către stat se aplică tuturor acţiunilor similare privind restituirea unor sume de bani plătite necuvenit cu titlu de taxe, impozite sau alte contribuţii, şi că nu fac imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară, instanţa de recurs a apreciat că în cauză nu există elemente care să justifice recalificarea raporturilor juridice stabilite între administraţia fiscală şi reclamant din raporturi de natură fiscală în raporturi de drept civil.

Aşa fiind, Curtea a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a contravalorii dobânzii legale fiscale aferente sumei achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare.

6. Achiziţii publice. Preţul ofertat. Limitele verificării pe care autoritatea contractantă o poate efectua cu privire la nivelul şi structura preţului ofertat. Prevalenţa principiului eficientei utilizări a fondurilor publice

Autoritatea contractantă nu are obligaţia de a verifica modul în care asigurătorul ofertant şi-a format preţul ofertat şi nici de a aprecia dacă nivelul discountului se încadrează sau nu în limitele stabilite de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ori a cerceta dacă schema de asigurare aleasă de ofertanţi este conformă cu practicile concurenţiale sau prudenţiale acceptate în materia asigurărilor de bunuri şi servicii.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 81/CA din 23 februarie 2009

Autoritatea contractantă urmăreşte să obţină prestarea serviciului la un preţ cât mai scăzut, indiferent de riscurile pe care şi le-ar asuma sau la care s-ar expune prestatorul de servicii, în condiţiile în care contestatoarea este liberă să facă ea însăşi această sesizare autorităţii competente.

Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a respins ca nefondată contestaţia formulată de societatea de asigurare, pe motiv că oferta declarată câştigătoare avea preţul cel mai scăzut şi că, potrivit art. 171 din O.U.G. nr. 34/2006, ea are caracter obligatoriu, din punct de vedere al conţinutului, pe toată perioada de valabilitate stabilită de autoritatea contractantă, ofertă financiară şi tehnică pentru care fiecare dintre ofertanţi îşi asumă întreaga responsabilitate, nefiind atributul autorităţii contractante de a aprecia ca neconformă (pe motive legate de nivelul discountului acordat) o ofertă fermă, asupra căreia ofertantul îşi asumă răspunderea.

Consiliul a reţinut, de asemenea, că posibilităţile de acordare a facilităţilor, de către societatea de asigurare, la încheierea de asigurări R.C.A. sunt, conform ofertelor publice ale acestora, variate şi complexe, că nu este posibilă calcularea, de fiecare dată, a unui procent de discount peste care nu ar mai fi asigurată legalitatea şi că, oricum, autoritatea contractantă nu se află în situaţia de a putea proba nelegalitatea ofertei depusă de ofertantul câştigător şi de a contesta neîncadrarea în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 36 alin. 1 şi 2 din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006, ei revenindu-i doar obligaţia de a evalua oferta în cauză exclusiv în funcţie de criteriul de atribuire stabilit prin documentaţia elaborată.

Împotriva acestei decizii s-a formulat plângere, petenta criticând hotărârea organului administrativ-jurisdicţional pe motiv că în mod greşit s-a reţinut că autoritatea contractantă nu ar avea obligaţia verificării preţului ofertat, această verificare putându-se realiza prin compararea sumei ofertate cu preţurile standard, ocazie cu care s-ar fi putut constata fie că la tariful de bază s-ar fi acordat o reducere mai mare decât cea maximă admisă, aprobată prin Ordinul nr. 20/2008 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, fie că s-a efectuat o încadrare incorectă, cu nerespectarea art. 21 din ordinul menţionat.

Recursul se vădeşte a fi nefondat, sens în care se reţin următoarele:

Scopul aplicării procedurii reglementată de O.U.G. nr. 34/2006 este, astfel cum rezultă din chiar documentaţia de atribuire, furnizarea de servicii de asigurare a autovehiculelor pentru avarii şi furt CASCO şi de asigurare a vehiculelor şi autovehiculelor de răspundere civilă auto RCA, servicii în cadrul cărora prestatorul (societatea de asigurare) – se obligă să îl despăgubească pe achizitor (autoritatea contractantă) împotriva oricăror reclamaţii şi acţiuni în justiţie ce ar fi rezultat din încălcarea unor drepturi de proprietate, şi plata de daune-interese.

În vederea atribuirii contractului de achiziţie a acestui tip de servicii, autoritatea contractantă a stabilit, prin fişa de date a achiziţiei, un unic criteriu, şi anume „preţul cel mai scăzut al serviciilor, pe fiecare lot”, după „analizarea cerinţelor minime de calificare”.

În concordanţă cu cele stabilite prin documentaţia de atribuire a contractului de servicii „Asigurări CASCO şi RCA” şi cu prevederile art. 200 din O.U.G. nr. 34/2006, autorităţii contractante îi revenea obligaţia de a stabili oferta câştigătoare pe baza unicului criteriu de atribuire, respectiv cel mai scăzut preţ pentru primele de asigurare, pe care achizitorul trebuia să le plătească prestatorului.

Ca atare, raportat la obiectul şi natura activităţii a cărei prestare face obiectul contractului – plata de despăgubiri în situaţia producerii cazului asigurat – autoritatea contractantă nu avea obligaţia de a verifica modul în care asigurătorul şi-a format preţul ofertat şi nici de a aprecia dacă nivelul discountului se încadrează sau nu în limitele stabilite de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ori a cerceta dacă schema de asigurare aleasă de ofertanţi este conformă cu practicile concurenţiale sau prudenţiale acceptate în materia asigurărilor de bunuri şi servicii, atâta timp cât, potrivit art. 171 din O.UG. nr. 34/2006, oferta prezentată are caracter obligatoriu, din punct de vedere al conţinutului, pentru aceasta, pe toată durata de valabilitate stabilită de autoritatea contractantă.

Dacă ofertantul câştigător nu respectă, în activitatea ce o desfăşoară, reglementările Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, nu este atributul şi obligaţia autorităţii contractante să se sesizeze ori să investigheze pretinsele nereguli, întrucât, pe de o parte, nu are calificarea şi competenţa de a exercita un astfel de control, iar pe de altă parte, pentru că singurul lucru care o interesează şi pe care trebuie să îl urmărească este de a obţine prestarea serviciului la un preţ cât mai scăzut, indiferent de riscurile pe care şi le-ar asuma sau la care s-ar expune prestatorul de servicii, în condiţiile în care contestatoarea este liberă să facă ea însăşi această sesizare a autorităţii competente.

Ca atare, constatând că problemele ridicate de petentă, prin plângere, exced atributelor autorităţii contractante şi cadrului normativ stabilit prin O.U.G. nr. 34/2006, recursul a fost respins ca nefondat.

7. Recrutare personal cu statut special. Modificarea cadrului legislativ referitor la condiţiile cerute pentru numirea în funcţie. Dreptul angajatorului de a alege metoda de selecţie care să asigure realizarea scopului propus şi a standardelor impuse prin angajamentele asumate de România prin Tratatul de aderare la C.E.

Sentinţa nr. 43/CA din 11 martie 2009

Faptul că reclamantul a depus o cerere angajatorului, prin care aducea la cunoştinţă intenţia de ocupare a unui post în instituţia publică respectivă, nu este de natură a-i limita acestuia libertatea de alegere, în procedura de selecţie ce îi asigură maximim de eficienţă, respectiv cea a concursului.

Prin acţiune, reclamantul a solicitat anularea parţială a hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 8 mai 2008, precum şi obligarea acestuia să continue procedura de numire în funcţie, fără concurs, alocând şi indisponibilizând un post la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătorie şi luând măsurile organizatorice necesare în vederea efectuării vizitelor medicale, a testului psihologic şi a interviului în faţa Secţiei pentru procurori, pe motiv că a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, principiul predictibilităţii legii, principiul neretroactivităţii legilor şi Carta Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul dreptului la acces în profesiune.

Pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, pe motiv că raţiunea emiterii actului contestat a fost determinată de abrogarea prevederilor alin. 5 – 10⁷ ale art.33 din Legea nr. 303/2004 şi că îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea în funcţia de procuror nu asigură candidaţilor un drept la numire în funcţia de procuror nu asigură candidaţilor un drept la numire în funcţie, vocaţia la numire neputându-se transforma într-un drept de numire.

Constatând că, urmare anunţului privind declanşarea procedurii de numire în funcţia de procuror, fără concurs, reclamantul şi-a făcut cunoscută opţiunea pentru ocuparea postului de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătorie, că în cadrul acestei proceduri nu a mai fost îndeplinit nici unul din actele ce premerg înaintării propunerii de numire în funcţie către Preşedintele României şi că, la data de 8 mai 2008, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a decis sistarea procedurii de numire în funcţia de judecător sau procuror, fără concurs, „având în vedere că la data intrării în vigoare a Legii nr. 97/2008 privind aprobarea O.U.G. nr.100/2007, nu mai există temei legal pentru continuarea procedurii numirii directe2, Curtea apreciază că cererea de anulare, formulată de reclamant, trebuie cercetată exclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, care stabileşte că doar persoanele că doar persoanele care sunt vătămate într-un drept prevăzut de Constituţie sau de lege, printr-un act administrativ, pot cere instanţei de contencios administrativ anularea actului, recunoaşterea dreptului şi repararea pagubei cauzate.

Ori, sub acest aspect, Curtea a constatat că, prin actul contestat, reclamantului nu i s-a îngrădit dreptul de a accede în funcţia de procuror, singurul care îi este recunoscut; prevederile de la art.33 alin.7 din Legea nr. 303/2004, invocate ca temei al acţiunii, neconsacrând un drept subiectiv absolut, opozabil pârâtului, ci asigurând doar cadrul organizatoric al manifestării unei vocaţii, folosirea termenului „pot” semnificând că utilizarea modalităţii de selectare a personalului fără concurs este la libera apreciere a organismului care, potrivit art.125 şi art. 134 din Constituţia României, are atributul de a face propuneri de numire în funcţia de magistrat.

Chiar dacă judecătorii şi procurorii au un statut special, acest fapt nu poate avea nici o înrâurire asupra naturii raportului în care aceştia figurează ca angajaţi, în sensul larg al termenului, în condiţiile în care ceea ce se contestă prin acţiunea de faţă este – reducând lucrurile la esenţa lor – procedura prin care angajatorul îşi selecţionează personalul.

Fiind vorba de un proces de selecţie, Curtea consideră că angajatorul are libertatea de a alege, într-un cadru de reglementare stabilit prin lege, în mod liber, fără nici o constrângere, procedura de selecţie care îi asigură maximum de eficienţă în realizarea scopului propus, în condiţiile în care sistemul judiciar românesc face, sub acest aspect, obiectul evaluării periodice din partea Comisiei Europene.

Procedura prevăzută de art. 33 alin.7 din Legea nr. 303/2004 era una din excepţie, facultativă pentru angajator, creată exclusiv pentru satisfacerea unor nevoi de moment ale sistemului judiciar, astfel că nimic nu împiedică pe angajator să renunţe, temporar sau definitiv, la această modalitate de selecţie a viitorilor angajaţi şi să generalizeze, ca singură formă de admitere în magistratură, concursul, procedură care asigură un tratament egal pentru toţi cei care şi-au manifestat intenţia de a ocupa o funcţie publică de judecător sau de procuror; nici legislaţia naţională şi nici acordurile internaţionale la care România este parte, nesusţinând menţinerea unui regim privilegiat în procesul de selecţie a viitorilor magistraţi.

Faptul de a depune o cerere, prin care se aduce la cunoştinţa angajatorului intenţia de a ocupa un post vacant, nu dă naştere la un raport obligaţional între angajator şi potenţialul angajat, angajatorul fiind cel care are libertatea de a alege procedura de selecţie şi de a opta, oricând, în favoarea modalităţii celei mai democratice şi mai echitabile, pentru atingerea scopului propus, care a fost şi rămâne cea a concursului.

Renunţarea, de către pârât, la procedura de numire fără concurs nu face altceva decât să-l pună pe reclamant pe picior de egalitate cu celelalte persoane care şi-au manifestat intenţia de a accede în magistratură, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind semnificativ faptul că, în urma abrogării alin. 5 – 10 ind. 7 ale art. 33 din Legea nr. 303/2004, realizată prin O.U.G. nr. 46/2008, modalitatea de acces în magistratură, fără concurs, nu a mai fost menţinută, drept pentru care acţiunea a fost respinsă.

8. Cerere de suspendare a actului administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Condiţii de admisibilitate

Cazul bine justificat se consideră a fi probat, având în vedere că reclamantul a dovedit aparenţa dosarului său de proprietate asupra bunului litigios, iar pârâta – autoritate administrativă locală – la rândul său, nu a dovedit când şi pe ce temei juridic l-a inclus în patrimoniul său, raportat prevederilor Legii nr. 213/1998.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 112/C.A. din 11 martie 2009

Prin sentinţa nr. 216/CA din 15 septembrie 2008, Tribunalul Vaslui a respins cererea formulată de S.C. „I.C.” S.R.L. Bucureşti , în contradictoriu cu Consiliul Local B. privind suspendarea hotărârii nr. 79 din 31 martie 2008.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, cererea de suspendare a unui act administrativ trebuia să îndeplinească două condiţii şi că, în cazul de faţă, petenta a invocat nelegalitatea hotărârii şi a susţinut că paguba este iminentă, din moment ce s-a dispus vânzarea unui imobil care este proprietatea sa.

Prima instanţă a apreciat însă că susţinerile petentei, în sensul existenţei cazului bine justificat, nu sunt fondate, întrucât nu s-a demonstrat existenţa unor motive temeinice, care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ contestat, iar pe de altă parte pentru că susţinerile vizând producerea unei pagube iminente nu pot fi reţinute în contextul în care nu s-au produs nici un fel de dovezi în acest sens.

Curtea a admis recursul reclamantului, reţinând următoarele:

Este dovedit faptul că, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 65/1982, Spitalul de Copii B. a „cedat Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie B., creşa cu 100 locuri, împreună cu indicatorii economici şi financiari, conform dării de seamă încheiată la 30 noiembrie 1982”, că acest activ a fost înregistrat în contabilitatea unităţii ca mijloc fix, că Întreprinderea de Panificaţie B. a fost reorganizată, în baza Legii nr. 15/1990 şi a Legii nr. 31/1990, în societate comercială pe acţiuni, că prin actul de partaj voluntar autentificat prin încheierea nr. 2596 din 26 noiembrie 2002, S.C. „Morărit şi Panificaţie I.” S.A. Bucureşti a preluat imobilul denumit „Creşă – Grădiniţă”, situat în B., strada „N.I.”, nr. 5, bloc I.1-2 şi că, prin Hotărârea nr. 79 din 31 martie 2008, Consiliul Local B. a aprobat vânzarea spaţiului în suprafaţă de 188,62 m.p. situat în str. „N.I.”, nr. 5, bloc I.1-2 sc. B, parter.

În condiţiile în care, cel puţin aparenţa dreptului de proprietate era dovedită, iar pârâtul nu depusese nici o dovadă din care să rezulte când şi în ce condiţii imobilul a fost inclus în patrimoniul său, în condiţiile Legii nr. 213/1998, prima instanţă nu avea nici un temei pentru a reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în cauză, se regăsesc atât cazul bine justificat, cât şi nevoia prevenirii unei pagube iminente, în sensul dat acestor termeni de art. 2 alin. 1 lit. ş şi t din Legea nr. 554/2004, din moment ce autoritatea publică locală dispune, în mod unilateral, în regim de putere publică, de un bun ce, aparent, aparţine unei alte persoane, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, revizuită.

Deposedarea unei alte persoane de bunul său nu numai că este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii hotărârii nr. 79 din 31 martie 2008, emisă de Consiliul Local B., ca una ce contravine normei constituţionale evocate, dar este de natură să lipsească pe reclamant de unul sau mai multe din atributele dreptului de proprietate, lipsa de folosinţă previzibilă a bunului cel puţin pe perioada în care se va soluţiona acţiunea în constatarea şi respectiv acţiunea în anulare fiind de natură să perturbe în mod previzibil buna funcţionare a societăţii petente.

Ca atare, constatând că s-a făcut o greşită aplicare a legii şi că nu s-a ţinut cont de faptul că, atâta timp cât problema titularului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a fost rezolvată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pârâtul nu era în drept a dispune de acel bun, în condiţiile în care petentul face dovada că a intrat în proprietatea acestuia în condiţiile legii, Curtea, în temeiul art. 312 C.pr.civ., a admis recursul, a modificat în tot hotărârea atacată şi în fond a admis cererea petentei, dispunând suspendarea executării actului administrativ contestat, până ce Tribunalul se va pronunţa cu privire la cererea de anulare formulată de S.C. „I.C.” S.A. Bucureşti.

9. Anulare hotărâre consiliu local de aprobare a înfiinţării unui parc eolian. Obligativitatea organizării licitaţiei publice. Consecinţe

Este nelegală hotărârea adoptată de o autoritate administrativă locală – consiliu local – privind aprobarea unei „convenţii” de realizare a unui parc eolian cu o societate comercială, ce se constituie în fapt ca o încredinţare directă a unei investiţii, întrucât încalcă procedura de licitaţie publică reglementată de Legea nr. 215/2001, respectiv O.U.G. nr. 54/2006.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 159/C.A. din 30 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 1137/CA din 19 decembrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-a hotărât:

- admiterea acţiunii formulate de reclamantul Prefectul jud. I., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al comunei T., jud. I.;

- anularea Hotărârii nr. 97/18.10.2007 adoptată de pârâtul Consiliul Local al comunei T., prin care s-a aprobat Convenţia ce reglementează realizarea unui „parc eolian” pe raza comunei T.

A reţinut instanţa de fond că, prin Hotărârea pârâtului Consiliul Local al comunei T., nr. 97/18.10.2007 s-a decis, în art. 1, aprobarea Convenţiei ce reglementează realizarea unui “parc eolian” pe raza comunei T. Tribunalul a constatat că nu a existat o documentaţie care să stea la baza adoptării acestei hotărâri, pârâtul precizând în mod expres acest lucru, prin reprezentantul său în instanţă, la cererea instanţei fiind înaintate la dosar doar hotărârea contestată şi convenţia aprobată prin această hotărâre.

Instanţa de fond a reţinut că, potrivit înscrisurilor depuse de pârât la dosar, această convenţie a fost încheiată la 22.10.2007 între pârâtul Consiliul Local al comunei T. şi investitorul S.C. „E.E.S.” S.R.L., părţi ce au convenit, în art. 2, autorizarea în exclusivitate în favoarea investitorului pentru realizarea, exercitarea, gestionarea şi întreţinerea, pe terenurile aferente Primăriei, a unui parc eolian şi a lucrărilor de legătură şi accesorii, cu interzicerea unui alt uz. S-au stabilit în art. 6 şi sumele datorate anual pârâtului de către investitor, iar în art. 7, durata convenţiei, de 49 de ani, cu posibilitatea reînnoirii pe încă 49 de ani. Convenţia cuprinde şi drepturile şi obligaţiile asumate de ambele părţi.

Aşadar, din conţinutul acestei convenţii, din interpretarea gramaticală şi sistematică a prevederilor sale, raportat la normele legale, chiar dacă nu se foloseşte în mod expres cuvântul “concesionare”, rezultă fără echivoc, aşa cum în mod corect susţine şi reclamantul, că este vorba despre un contract de concesionare a terenurilor din domeniul comunei, necesare realizării parcului eolian, în condiţii de exclusivitate pentru investitor, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile L. nr. 215/2001 republicată şi ale O.U.G. nr. 54/2006.

Pârâtul a susţinut că nu a fost vorba de o ofertă lansată din partea sa pentru realizarea parcului eolian, pentru a se demara procedura de licitaţie publică pentru atribuirea bunurilor din domeniul public ori privat al comunei, însă art. 9 din O.U.G. nr. 54/2006 prevede că “are loc concesionarea la iniţiativa concedentului sau ca urmare a unei propuneri însuşite de acesta, propunere care trebuie să fie fundamentată din punct de vedere economic, financiar, social şi de mediu”. Aşadar, în speţă a fost vorba de o propunere din partea potenţialului investitor, care a fost însuşită de pârâtul Consiliul Local al comunei T., fără însă a exista fundamentarea de care vorbeşte art. 9 alin. 2 din actul normativ precitat.

Instanţa apreciază că au fost încălcate de către pârât dispoziţiile imperative ale art. 123 alin. 2 din L. nr. 215/2001 republicată, care impuneau organizarea licitaţiei publice, convenţia aprobată prin hotărârea atacată neputând fi încheiată legal fără a fi parcursă în prealabil această procedură. Pentru organizarea licitaţiei publice trebuiau avute în vedere etapele şi documentaţia impuse de O.U.G. nr. 54/2006.

Convenţia aprobată prin hotărârea contestată produce efecte juridice, nu depinde de emiterea unor alte acte administrative ulterioare, cum a susţinut pârâtul, fiind chiar inserată în cuprinsul său menţiunea obligativităţii convenţiei pentru părţi din momentul semnării sale, respectiv 22.10.2007, părţile asumându-şi obligaţii corelative şi având drepturi rezultate din convenţie.

De asemenea, instanţa reţine că Hotărârea Consiliului Local nr. 97/2007 nu a fost însoţită de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului, care trebuia elaborat în termen de 30 de zile de la înregistrarea proiectului, precum şi de raportul comisiei de specialitate a consiliului, astfel cum dispune art. 44 alin. 1 din L. nr. 215/2001.

Pentru aceste considerente, apreciind că acţiunea reclamantului este întemeiată, Hotărârea Consiliului Local al comunei T. nr. 97/2007 fiind emisă cu încălcarea normelor imperative în materie de atribuire a folosinţei bunurilor din domeniul public ori privat al unităţii administrativ-teritoriale, instanţa a admis-o, dispunând anularea acestei hotărâri.

Curtea a respins recursul pârâtei ca fiind nefondat, pentru considerentele de mai jos.

Astfel, raportat conţinutului expres al Hotărârii Consiliului Local T. nr. 97/18.10.2007, conform căruia „se aprobă Convenţia ce reglementează realizarea unui Parc Eolian pe raza comunei T.”, la „solicitarea societăţii «E.E.S.» S.R.L. judeţul B.”, convenţie ce prevede în art. 2 „autorizarea în exclusivitate în favoarea investitorului…”, rezultă că în mod corect instanţa de fond a reţinut că o astfel de „convenţie” putea fi aprobată doar cu respectarea prevederilor legale referitoare la parcurgerea procedurii de licitaţie publică, reglementată prin Legea nr. 215/2001 şi respectiv O.U.G. nr. 54/2006.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei privind valoarea de „promisiune viitoare” a actului administrativ, având în vedere că din conţinutul său lipsit de orice îndoială, rezultă intenţia recurentei de atribuire a terenului necesar amenajării parcului eolian către S.C. „E.E.S.” S.R.L., iar nu posibilitatea ca această societate să participe la o licitaţie viitoare în acest sens, individualizarea concretă a suprafeţei necesare urmând a avea loc ulterior, funcţie de nevoile concrete ale acesteia şi de măsurătorile intensităţii vântului pe care beneficiara urma să le efectueze.

Fiind vorba aşadar, în cauză, de o încredinţare de recurentă a unei suprafeţe de teren aflat în domeniu public, către o persoană juridică, fără derularea procedurilor legale privind obligativitatea organizării de licitaţie publică, respectiv a întocmirii documentaţiilor prevăzute de lege în acest scop, Curtea a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa civilă nr. 1137/CA/2008 a Tribunalului Iaşi de anulare a actului administrativ cu încălcarea legislaţiei incidente, cu respingerea ca nefondată a cererii de recurs promovate de pârâtul Consiliul Local al comunei T.