Alexandr Soljenitin

Se pare că nu! Nu este de ajuns! Le este lene să-şi încordeze circumvo-lutiunile cerebrale, iar în sufletul lor – nimic nu are ecou. Arhipelagul n-are decât să mai rămână încă patruzeci de ani, iar noi ne vom ocupa de barajul de la Assuan şi de reunificarea arabilor!

Istoricii care vor studia domnia de zece ani a lui Nikita Hruşciov, când parcă, brusc, au încetat să mai acţioneze unele legi fizice cu care noi eram obişnuiţi; câiid obiectele – ciudat! – Au început să se mişte împotriva câmpului magnetic şi împotriva forţelor gravitaţiei, nu vor putea să nu se mire cât de multe posibilităţi s-au concentrat pentru scurtă vreme în aceste mâini şi cum aceste posibilităţi au fost folosite parcă în joaca, în glumă, după care au fost abandonate cu nepăsare. După Stalin, cel dintâi din istoria noastră, care a fost învrednicit cu putere, mai diminuată, dar încă uriaşă, el s-a folosit de ea precum ursul Mişka din fabula lui Krîlov, care rostogolea un butuc în poiană fără nici un rost şi fără nici un folos. A avut posibilitatea să traseze de trei ori, de chici ori mai ferm şi mai departe eliberarea ţării, dar el a abandonat asta ca pe o distracţie, neînţelegând care era misiunea lui, a abandonat-o pentru cosmos, pentru cucuruz, pentru rachetele din Cuba, pentru ultimatumurile din Berlin, pentru persecutarea Bisericii, pentru divizarea comitetelor regionale de partid*, pentru lupta cu pictorii abstracţionişti.

N-a dus niciodată nimic până la capăt, şi mai puţin decât orice cauza libertăţii. Trebuia asmuţit împotriva intelectualităţii? Nimic mai simplu. Trebuia ca tot cu mâiiiile lui, care au dărâmat lagărele staliniste, să fie consolidate aceste lagăre în prezent? – Acest lucra a fost uşor de obţinut. Şi când?

În anul 1956 – anul congresului al XX-lea – au fost emise primele dispoziţii restrictive privind regimul lagărelor! Ele au fost continuate în anul 1957, anul când Hruşciov ajunge să dispună de puteri nelimitate.

Dar brealsa Practicienilor tot nu era satisfăcută. Şi simţind că biruinţa este aproape, a trecut la contraatac: aşa nu se poate trăi. Sistemul lagărelor, reazemul puterii sovietice, este pe cale de dispariţie!

Acţiunea principală de înrâurire se desfăşura în taină, acolo – undeva, la o masă de banchet, în salonul aeronavei şi în timpul plimbării cu barca de la vilă, dar aceste acţiuni mai răbufneau uneori şi în afară. Aşa a fost cuvântarea „deputatului” B. I. Samsonov la sesiunea Sovietului Suprem (decembrie 1958): deţinuţii trăiesc prea bine, ei sunt mulţumiţi (!) de hrană (însă ar trebui să fie permanent nemulţumiţi…), în lagăre, cu ei se comportă prea bine. (Şi în „parlament”, care nu şi-a recunoscut vechea vină, nimeni, fireşte, nu l-a contrazis pe Samsonov.) Aşa a fost şi articolul nimicitor din ziar despre „omul de după gratii” (1960).

Şi cedând acestor presiuni; fără să analizeze lucrurile în profunzimea lor; fără să se gândească şi să-şi dea seama că nu a crescut criminalitatea în aceşti cinci ani (iar dacă a crescut, cauzele trebuie căutate în sistemul de stat); fără să coreleze aceste măsuri noi cu „credinţa proprie în ofensiva triumfală a comunismului; fără să studieze treburile în toate amănuntele lor, fără să vadă cu ochii lui. – Acest ţar care şi-a petrecut” toată viaţa pe drumuri” a semnat cu uşurinţă ordinul de livrare a cuielor cu care au reconstruit eşafodul în forma şi trăinicia de odinioară.

Şi toate acestea se petreceau chiar în acelaşi an 1961, când Nikita a mai făcut o ultimă încercare de a lansa spre cer carul libertăţii. Tocmai în anul 1961 – anul celui de al XXII-lea congres – a fost emis decretul privind pedeapsa cu moartea în lagăre „pentru acte de terorisim împotriva deţinuţilor care s-au îndreptat (adică împotriva turnătorilor) şi împotriva efectivului de supraveghere” (n-a fost niciodată atacat!), şi o plenară a Tribunalului Suprem (iunie 1961) a ratificat patru regimuri de lagăr, care acum nu mai erau staliniste, ci hruşcioviste.

Urcând la tribuna congresului pentru a lansa un nou atac împotriva tiraniei sistemului de detenţie stalinist, Nikita numai ce dăduse dezlegare sistemului său să strângă la fel de bine şurubul. Şi el credea sincer că totul este oportun şi coordonabil…!

Lagărele din prezent sunt acele lagăre pe care partidul le-a aprobat înainte de congresul al XXII-lea. Şi de atunci, aşa au rămas până astăzi!

Ele nu se deosebesc prin regim de lagărele staliniste, ci numai prin componenţa deţinuţilor: nu mai există multimiloanele de Cincizeci şi Opţi. Dar şi acum sunt închişi milioane, şi de asemenea mulţi sunt victime ale injustiţiei: au fost aruncaţi aici numai ca sistemul să existe şi să-şi câştige existenţa.

Cârmuitorii se schimbă, Arhipelagul rămâne.

Rămâne pentru că acest regim de stat nu s-ar fi putut menţine fără el. Desfiinţând Arhipelagul, el însuşi ar fi încetat să mai existe.

*

Nu există istorii fără sfârşit. Orice istorisire trebuie undeva întreruptă. Cu posibilităţile noastre modeste şi insuficiente am urmărit istoria Arhipelagului de la salvele purpurii ale genezei lui până la negura trandafirie a reabilitării. Cu această agreabilă perioadă de blândeţe şi degradare în ajunul înăspririi hruşcioviste a lagărelor şi în ajunul noului cod penal, considerăm istoria noastră isprăvită. Se vor găsi alţi istorici, care, din nefericire pentru ei, cunosc mai bine decât noi lagărele hruşcioviste şi posthruşcioviste.

Dar s-au şi găsit: sunt Sviatoslav Karavanski şi Anatoli Marcenko*. Şi vor mai apărea nenumăraţi, căci în curând în Rusia se va instaura epoca glastnost, când totul va fi adus la cunoştinţa publică!

De pildă, la lectura cărţii lui Marcenko, chiar şi inima împietrită a unui vechi deţinut de lagăr se strânge de durere şi de groază. Şi prin descrierea recluziunii contemporane ea ne prezintă o puşcărie de un Tip şi mai Nou decât cea despre care vorbesc martorii noştri. Aflăm astfel că acel Corn, cel de al doilea eoni al recluziunii (Partea Iuţii, Cap. 12), a ţâşnit şi mai ascuţit şi s-a înfipt şi mai adânc în gâtul deţinutului. Prin compararea celor două clădiri ale centralei din Vladimir: cea ţaristă şi cea sovietică, Marcenko ne explică în mod concret de ce nu rezistă analiza cu perioada ţaristă a istoriei Rusiei: clădirea ţaristă este uscată şi caldă, cea sovietică – umedă şi rece (în celulă

Îngheaţă urechile! Şi niciodată nu se dau jos pufoaicele), ferestrele ţariste sunt astupate cu patru rânduri de cărămizi sovietice – dar să nu uitaţi botniţele!

Însă Marcenko nu prezintă decât Dubrovlagul, unde astăzi sunt strânşi politicii din toată ţara. La mine s-a adunat material despre lagărele de drept comun din diferite locuri, şi eu am rămas dator faţă de autorii scrisorilor, uu trebuie să tac.

Aşadar, mă voi strădui să expun esenţialul din ceea ce ştiu despre situaţia din lagărele zilelor noastre.

Dar care „lagăre”? Lagăre nu mai există, aceasta este marea noutate a perioadei hruşcioviste! Printr-o simplă rebotezare, în loc de lagăre acum avem… Colonii (metropolă – colonii, indigenii trăiesc în colonii, aşa şi trebuie să fie, nu?). Şi, prin urmare, nu mai avem GULag, ci GUITK (cititorul cu ţinere de minte n-a uitat că aşa s-a mai numit cândva, asta a mai fost). Dacă mai adăugăm şi faptul că MVD-ul acum nu mai există, că nu avem decât MOOP, putem să recunoaştem că au fost puse toate bazele legalităţii şi că nu avem de ce să facem scandal*.

Deci, iată regimurile care au fost introduse din vara anului 1961: general, înăsprit, sever şi special (din anul 1922, fără cel „special” n-avem ce ne face.). Regimul este stabilit de către tribunalul care pronunţă sentinţa „în funcţie de caracterul şi gravitatea delictului, precum şi (chipurile) de personalitatea delincventului”. Dar mai simplu şi mai scurt: Tribunalele Supreme ale republicilor, reunite în şedinţe plenare, au elaborat liste cu articolele codului penal după care se vede cine şi unde trebuie inclus. Asta pentru viitor, pentru noii condamnaţi. Dar ce s-a întâmplat cu acea populaţie vie a Arhipelagului, pe care reforma hruşciovistă din ajunul congresului a găsit-o în Arhipelag cu „domiciliu extrazonal”, fără escortă şi cu regim lejer? Aceia au fost „examinaţi” de tribunalele populare locale după listele cu articole (poate şi la intervenţiile agenţilor operativi locali) şi au fost repartizaţi la cele patra regimuri*.

Aceste zbateri sunt uşoare şi sprintene pe puntea superioară: câmia la dreapta nouăzeci! Cârma la stânga nouăzeci! – Dar ce răsunet au ele în cutiile toracice din cala mută şi întunecoasă? Cu trei-patru ani în urmă au zis: îutemeiaţi-vă familii, faceţi-vă case, prăsiţi-vă şi trăiţi, acum vă încălzeşte soarele comunismului! De atunci nimic rău n-aţi mai săvârşit, când, brusc, lătrat de câini, lanţurile deprimante ale escortei, apelul după dosare, şi familia voastră a rămas în casa neterminată, iar pe voi vă bagă după o nouă sârmă

*Este interesant că în ciuda obişnuitelor elogii publice aduse activităţii acestei instituţii, ea este mereu chinuită de nu ştiu ce căutări interioare şi nu este în stare să rămână în pielea unei singure denumiri, ceva o apasă şi tot timpul trebuie să se vâre într-o piele nouă. Aşa ne-am ales noi cu MOOP. Pare ceva cu totul nou pentru ureche, nu-i aşa? Însă această limbă perfidă înşeală şi trădează. Ministerul este de apărare – ohrana, adică ce mai – ohranka-! Aceasta este soarta vitregă a cuvintelor! N-ai cvirn să scapi de ele!

Ghimpată. „Cetăţene şef, dar purtarea ireproşabilă? Dar munca noastră cu bună-credinţă?” Poftă-n cui! Adio şi-un praz verde!

Care, care administraţie responsabilă din lume ar admite astfel de viraje şi salturi? Poate în vreunul din noile state africane…

Ce idee o fi animat reforma din anul 1961: una adevărată sau de faţadă? (De faţadă – „să-i facă pe deţinuţi să se îndrepte cât mai bine.”) După opinia mea – următoarea: să-l priveze pe deţinut de independenţă materială şi libertate personală, lucra insuportabil pentru Practicieni, să-l pună în situaţia când stomacul lui va reacţiona la cel mai mic gest pe care îl face cu degetul un Practician, adică să-l facă pe zek uşor manevrabil şi supus. Pentru asta trebuia: suprimarea scutirilor masive de escortă (fireşti pentru viaţa oamenilor veniţi să pună în valoare teritorii sălbatice), toţi deţinuţii să fie băgaţi în zonă, hrana de bază să li se dea în cantităţi insuficiente, să se suprime mijloacele suplimentare: salariul şi pachetele.

În lagăr, pachetul nu înseamnă doar mâncare. El este şi un imbold moral, o bucurie nestăvilită, mâiui care ^tremură: nu te-au uitat, n-ai rămas singur, cineva se mai gândeşte la tine! În lagărele noastre speciale de ocnaşi puteam să primim un număr nelimitat de colete (greutatea lor – opt kilograme, era limita impusă de poştă). Deşi nu primeau toţi, iar cei care primeau nu primeau cu regularitate, totuşi pachetele măreau inevitabil nivelul general de hrană al lagărului, şi nu se ducea o luptă de moarte împotriva foamei. Acum s-a introdus şi limitarea greutăţii coletelor – cinci kilograme şi o scară cruntă: pe an, nu mai mult de şase-patru-trei-două pachete, corespunzător regimului. Adică la regimul general, cel mai privilegiat, omul poate primi o dată la două luni cinci kilograme, în care este inclus şi ambalajul şi, poate este şi ceva îmbrăcăminte: prin urmare, mai puţin de două kilograme pe lună mâncare de orice fel! Iar cei de la regimul special – şase sute de grame pe lună…

Şi măcar dacă le-ar fi dat!… Dar şi aceste jalnice pachete erau îngăduite numai celor ce şi-au efectuat peste jumătate din pedeapsă. Şi să nu fi avut nici un fel de „abateri” (să fii pe placul agentului operativ, al educatorului, al supraveghetorului şi al purcelului supraveghetorului)! Şi, obligatoriu, sarcinile de producţie să fie îndeplinite 100%. Şi, obligatoriu, să participi la „viaţa socială” a coloniei (la acele concerte firave despre care scrie Marcenko; la acele spartachiade forţate, când concurenţii cad de slăbiciune; ori, mai rău, să devii lacheul personalului de supraveghere).

Dar o să-ţi stea în gât şi acel pachet! Pentru această lădiţă umplută de radele tale, îţi cer şi sufletul din tine!

Cititorule, trezeşte-te! Istoria am isprăvit-o, cartea de istorie am închis-o. Toate astea se întâmplă acum, în prezent, când magazinele noastre alimentare gem (chit că numai în capitală), când dumneata, cititorule, răspunzi sincer străinilor că poporal nostru este pe deplin îndestulat. Iar compatrioţii noştri care au călcat greşit (adesea cu nimic vinovaţi, aţi putut, în sfârşit, să vă Convingeţi de puternicia justiţiei noastre!) sunt reeducaţi prin înfometare, uite-aşa! Şi noaptea, în somn, visează numai pâine!

(Să mai notăm că samavolnicia stăpâuilor lagărului nu cunoaşte limite şi nu este controlată de nimeni! Rudele naive trimit un plic cu ziare sau un pacheţel minuscul cu medicamente. Şi acestea sunt socotite tot colet! Foarte multe cazuri de acest fel ne-au fost semnalate din diferite locuri. Şeful regimului acţionează ca un robot cu celulă fotoelectrică: o bucată şi – gata. Iar coletul venit pe urmă îl expediază înapoi.)

De asemenea, se urmăreşte cu stricteţe ca nimic comestibil să nu fie transmis zekului când primeşte vizită! Supraveghetorii găsesc că este o cinste pentru experienţa lor să nu admită aşa ceva. Iată de ce, femeile libere, care vin în vizită, sunt percheziţionate cu de-amănuntul înainte de întâlnire! (Căci aşa ceva nu este interzis de Constituţie! Foarte bine, dacă nu vrea – u-are decât să plece fără să-l vadă.)

Şi mai straşnic este barat dramul pentru pătrunderea banilor în colonie: oricât ar trimite radele, totul este depus în contul personal „până la eliberare” (adică, statul i-a împrumutat de la zek pe zece şi douăzeci şi cinci ani, fără dobâhdă). Şi oricât ar câştiga zekul – aceşti bani tot nu-i vede.

Iată cum funcţionează hozrasciotul: un deţinut primeşte 70% din salariul unui angajat liber (de ce? Parcă produsele acestuia miros altfel? Dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat în Occident, asta s-ar fi numit exploatare şi discriminare). 50% din rest sunt trecuţi în folosul coloniei (pentru întreţinerea zonei, a Practicienilor şi a clinilor). Din ce a mai rămas se scade costul mâncării şi al hainelor (vă puteţi închipui ce preţ are zămârca din capete de peşte). Ultimul rest este depus în contul personal „până la eliberare”. Corespunzător regimului, deţinutul poate cheltui la chioşcul lagărului: 20-7-5-3 rable. (Dar din Kalikatki, regiunea Riazan, oamenii se plâng că după toate reţinerile, nici măcar aceste ’cinci ruble, pentru chioşc, nu le-au mai rămas.) Iată o informaţie din „Izvestia”, ziarul guvernamental (încă din vremuri bune, martie 1960, erau încă rablele staliniste, umflate): o fată din Leningrad, Irina Papina, care cu degetele numai răni dezgropa buturugi, rostogolea bolovani, descărca vagoane, tăia lemne, câştiga. Zece rable pe lună (o rablă hraşciovistă pe lună).

Mai departe urmează folosirea chioşcului ca „mijloc de sancţiune” în cadrai regimului de lagăr, îmbinat cu indiferenţa vânzătorilor. Potrivit însuşirii regimului colonial (căci acum aşa va fi corect să spunem în loc de „lagăr”, nu-i aşa? Lingvişti, ce ar fi dacă şi insulele ar fi rebotezate în colonii…?) de a întoarce totul pe dos, chioşcul se transformă din privilegiu în sancţiune, în acel punct slab al zekului unde poate fi mereu lovit. Aproape în fiecare scrisoare primită din coloniile siberiene şi din regiunea Arhanghelsk mi se scrie despre asta: chioşcurile sunt un mijloc de pedeapsă! Pentru cea mai măruntă abatere ni se interzice să mai cumpărăm ceva de la chioşc. Colo, pentru că un zek a întârziat la deşteptare trei minute, a fost privat de chioşc trei luni (asta se cheamă în limbajul zekilor „lovitură îu burtă”). Dincolo, pentru că un deţinut n-a izbutit să-şi termine scrisoarea până la inspecţia de seară, l-au privat pentru o lună de chioşc, în altă parte, pe unul l-au privat Pentru că „e prea bun de gură”. Iar din colonia cu regim sever din Ust-Vâm iată ce scriu: „Nu există zi fără o serie de ordine de interzicere a chioşcului -pe o lună, pe două, pe trei. Fiecare al patrulea om are abateri. Dacă a uitat contabilitatea să-ţi facă socoteala pe luna trecută, nu te-a trecut pe listă – atunci poţi să-ţi iei adio.” (Este altceva dacă nu te bagă numaidecât la carceră – asta nu uită niciodată să ţi-o adauge.)

Toate astea nu-l mai pot mira pe un zek bătrân. Sunt caracteristicile obişnuite ale samavolniciei.

Şi iată ce mai scriu: „Pentru succese în muncă poţi să primeşti două ruble în plus pe lună. Dar ca să le obţii trebuie să săvârşeşti la locul de muncă o faptă de eroism”.

Vă daţi seama cât de înaltă este preţuirea de care se bucură munca în ţara noastră: pentru succese excepţionale în muncă – două ruble pe lună (şi acelea din contul propriu).

Se aminteşte şi o întâmplare din Norilsk, este adevărat, din anul 1957, din vremea fericitului răgaz: nişte zeki, rămaşi necunoscuţi au mâncat câinele favorit al ordonatorului de credite Voronin, şi pentru asta, drept pedeapsă, şapte luni (!), întregul lagăr „a rămas fără leafă”.

Foarte real, perfect în spiritul apucăturilor din insule.

Însă Istoricul-Marxist va obiecta: acesta-i un caz anecdotic, nu merită să-l discutăm. Iar abateri nu săvârşeşte – dumneata ai spus-o! – Decât fiecare al patrulea. Concluzia: comportă-te exemplar şi, chiar la regim sever fiind, îţi sunt asigurate trei rable pe lună – aproape un kilogram de unt Ba bine că nu! A avut noroc acest Istoric cu „loteria” lui (şi a scris şi nişte articolaşe foarte corecte) – n-a stat în lagăr. Ar fi bine dacă la chioşc s-ar găsi pâine, bomboane ieftine şi margarina. Că, de obicei, pâine aduc de două-trei ori pe lună. Iar bomboane – numai din cele scumpe. Ce unt, care zahăr?! Dacă vâuzătorul se arată prea zelos, există Conducerea care să-i sugereze. Praf şi pastă de dinţi, periuţe, săpun, plicuri (şi astea nu pretutindeni, iar hâr-tia de scris – nicăieri, căci pe ea scriu plângeri!), ţigări scumpe – acesta era asortimentul de mărfuri al chioşcului. Dar să nu uiţi, dragă cititorule, că acesta nu este un chioşc din lumea liberă, care îşi deschide obloanele în fiecare dimineaţă şi dumneata poţi să cumperi astăzi de douăzeci de copeici şi mâine de douăzeci, nu! La noi este altfel: acest chioşc se deschide două zile pe săptămână, stai la coadă trei ceasuri, şi când ai intrat (tovarăşii din coridor te zoresc) – cumperi de toate rablele tale, pentru că nu ai în mână aceste ruble, şi cât scrie în borderou – atâta cumperi: iei zece pachete de ţigări, patra tuburi de pastă!

Şi bietului zek îi rămâne norma – norma colonială de băştinaş (iar colonia se află dincolo de Cercul Polar): pâine – 700 grame, zahăr – 13, grăsimi -19, came – 50, peşte – 85. (Astea însă nu sunt decât cifre! – Căci şi carnea şi peştele sosesc în asemenea stare, îucât jumătate îl tai şi îl arunci pe loc.) Nu sunt decât cifre, pe care însă nu le poţi turna în castron. Iată cum îşi descriu zămârca cei din Ust-Nera: „O holercă la care până şi vitele din colhoz ar privi cu scârbă”. Cei din Norilsk: „Meiul şi crupele mărunte predomină şi îu ziua De azi”. Dar mai este şi masa pentru regim disciplinar: 400 grame de pâine şi o dată pe zi ceva cald.

Este adevărat că, la Nord, pentru cei care „îndeplinesc munci deosebit de grele” se alocă un oarecare supliment de hrană, însă, cunoscând insulele, ştiu cât de greu este să nimereşti pe o asemenea listă (nu toate muncile grele sunt şi „deosebit de grele”), şi ceea ce distruge este tocmai „raţia cea mare”… Lată, de pildă, Piciughin, „câtă vreme a fost zdravăn a spălat câte 40 kilograme de aur pe sezon, căra în spate câte 700-800 traverse pe zi, dar în cel de al treisprezecelea an de detenţie a devenit invalid şi a fost transferat la o normă de hrană redusă”. Oare stomacul lui a căpătat dimensiuni mai mici? Întreabă el.

Iată însă ce întrebare punem noi: acest Piciughin, doar el, cu cele patruzeci de kilograme de aur ale sale, câţi diplomaţi a întreţinut? Fără îndoială -toată ambasada noastră din Nepal! Ei, acolo, nu au normă redusă?

Din diferite locuri îmi scriu despre foamea generală, că mereu sunt pe jumătate flămânzi. „Mulţi sunt bolnavi de ulcer la stomac, de tuberculoză.” Regiunea Irkutsk: „Tineretul suferă de tuberculoză şi de ulcer”. Regiunea Riazan: „Există mulţi tuberculoşi”.

Şi este cu totul interzis să-ţi fierbi ori să-ţi prăjeşti ceva al tău, cum era posibil în Lagărele speciale. Dar din cel…

Şi cu această măsura veche – Foamea – este obţinută manevrabilitatea băştinaşilor contemporani.

La toate acestea se adaugă munca, de acum cu norme sporite: căci în prezent „productivitatea” (muşchilor) a crescut. Este adevărat, ziua de lucru era doar de opt ore. Aceleaşi brigăzi: un zek îi mână pe ceilalţi la lucru, în Kalikatki i-au convins pe cei din categoria a doua de invaliditate să meargă la muncă, făgăduindu-le eliberarea la „două treimi”, şi ciungii şi ologii s-au repezit să ocupe posturile celor din categoria a treia de invaliditate, iar aceia au fost trimişi la muncile comune.

Şi dacă lucrul nu ajunge pentru toţi, dacă ziua de lucru este scurtă, şi dacă, vai, duminicile sunt libere, dacă magicianul-muncă refuză să ne reeduce această drojdie a societăţii, ne mai rămâne totuşi Magicianul-regim!

Îmi scriu din Oimiakon şi din Norilsk deţinuţi cu regim special şi cu regim înăsprit: toate lucrurile personale, precum pulover, vestă, căciuli călduroase, nemaivorbind de haine de blană – ne sunt luate! (Asta în anul 1963! Anul al 46-lea al erei lui Octombrie!) „Nu ni se dă lenjerie caldă şi nu ni se permite să îmbrăcăm nimic călduros sub ameninţarea cu carcera” (Kraslag, Reşotî). „Ne-au luat totul în afara lenjeriei de corp. Ne-au dat: o tunică de bumbac, o pufoaică, o scurtă marinărească şi o căciulă-stalinka, fără blană. Asta îu zona fluviului Indighirka, în raionul Oimiakon, unde pentru a se aproba să nu ieşi la lucru este nevoie de -51°”.

Într-adevăr, cum am putea să uităm? După Foame cine poate şi mai bine să manevreze o fiinţă vie? Păi Frigul, de bună seamă. Frigul. – 382

Deosebit de bine educă specialul – regimul special, acolo unde „sunt OOR-ii şi maiorii”, cum glăsuieşte o zicală nouă din lagăr. (OOR – Recidivist Deosebit de Periculos – este pecetea pe care ţi-o aplică tribunalul local.)* Mai întâi au fost introduse zdrenţele vărgate: o şapcă „de blană”, pantaloni şi haină vărgate, albastru şi alb, parcă erau făcute din material pentru saltele. Asta este invenţia gânditorilor noştri în ale puşcăriei, juriştii Societăţii Noi, şi au conceput aşa ceva în cel de al cincilea deceniu al lui Octombrie! Când au trecut două treimi din secolul al XX-lea! În pragul comunismului! – Să-şi înveşmânteze delincvenţii în ţoale de clovn. (Din toate scrisorile reiese că aceste haine vărgate îi necăjesc şi insultă pe condamnaţii de astăzi la douăzeci şi cinci de ani.) încă nişte lucruri despre regimul special: barăcile au ferestrele zăbrelite şi uşile se încuie cu lacăte; barăcile putrezesc, dar se construieşte un BUR încăpător din cărămidă (deşi, în afară de consumarea cifirului, în lagăre nu mai există abateri: nici scandaluri, nici încăierări, nici chiar jocul de cărţi). Prin zonă, deplasarea se face în coloană, dar alinierea trebuie să fie perfectă, altfel nu vă lasă nici să intraţi, nici să ieşiţi. Dacă supraveghetorul observă că cineva fumează în front – se azvârle cu tot corpul lui mătăhălos asupra victimei, o doboară la pământ, îi smulge chiştocul şi o târăşte la carceră. Dacă nu v-au scos la muncă, să nu care cumva să te gândeşti să te întinzi ca să te odihneşti: trebuie să te uiţi la pat ca^ la un obiect de expoziţie şi să nu te atingi de el până nu sună stingerea. În iunie 1963 s-a primit ordinul să se smulgă iarba din jurul barăcilor, să nu se poată aşeza nici acolo. Iar acolo unde a mai rămas iarbă au apărut tăbliţe cu inscripţia: este interzis să te aşezi pe iarbă (regiunea Irkutsk).

Doamne, cât de cunoscute mi se par toate astea! Unde am mai citit? Unde am mai auzit, recent, de asemenea lagăre? Oare cum erau Lagărele speciale alejui Beria? Lagăr special – Regim special…

Într-un lagăr cu regim special lângă Solikamsk: „La cel mai mic zgomot, prin ghişeu vâră ţevile automatelor”.

Şi, de bună seama, închiderea la ŞIzo se face pretutindeni în condiţii de arbitrar perfect. Lui I-n i-au ordonat să încarce singur un camion cu dale (fiecare cântărea 128 kg). El a refuzat şi a primit şapte zile la ŞIzo.