Alexandr Soljenitin

Partea generală a discuţiei a luat sfârşit, trecem acum la cea specială, însă comisiei şi fără mine totul îi este limpede, la ei totul este hotărât, nu au nevoie de mine, erau doar curioşi să mă vadă.

Pachetele? Doar cinci kilograme şi acea gamă care funcţionează actualmente. Eu le propun să dubleze gama, apoi pachetele să le facă de opt kilograme, căci ei „rabdă de foame! Cine reeducă prin înfometare?!” „Cum rabdă de foame?” a izbucnit comisia indignată în unanimitate. „Noi am fost acolo şi am văzut că resturile de pâine sunt cărate din lagăr cu camioanele!” (pentru porcii supraveghetorilor).

Ce-mi rămâne de făcut? Să strig: „Este o minciună! Aşa ceva nu poate să existe!” – dar o durere m-a străpuns în limbă, care era cusută peste umăr de

* Cum să-ţi faci o idee despre aceşti recidivişti atât de diferiţi? Iată, de pildă, în colonia din Tavda se află un bătrân de optzeci şi şapte de ani, fost ofiţer ţarist şi pesemne şi albgardist. În anul 1962 ispăşise optsprezece ani din cea de a doua condamnare de douăzeci de ani. Avea o barbă deasă şi răsfirată, lucra ca pontator la un atelier de mănuşi cu un singur deget, întrebăm: pentru convingerile din tinereţe nu sunt cam mulţi patruzeci de ani de puşcărie? Şi câte asemenea destine, neasernănătoare cu altele, n-or mai fi!

Locul din spate. Nu trebuie să încalc condiţiile: ei sunt informaţi, sinceri şi grijulii. Să le arăt scrisorile zekilor mei? Pentru ei vor fi nişte acte fără valoare, şi hârtiile lor mototolite şi roase la colţuri, pe draperia de catifea roşie aşternută peste masă, vor arăta ridicol şi jalnic. Dar nu pot să le arăt, îşi vor nota numele, şi băieţii vor avea de suferit.

— Dar statul nu va avea nimic de pierdut dacă se vor trimite mai multe pachete!

— Şi cine va beneficia de pachete? Obiectează ei. În principal familiile bogate (aici acest cuvânt este folosit de… Bogaţi, pentru că ei trebuie să raţioneze ca nişte oameni de stat realişti). Care au furat şi au pus deoparte în libertate. Prin urmare, prin sporirea coletelor, vom pune în situaţie jenantă familiile care muncesc!

Firele mă taie şi mă sfâşie! Aceasta este o condiţie inviolabilă: interesele păturilor muncitoare sunt mai presus de orice. Aceştia se află aici numai pentru păturile care muncesc.

Se vede treaba că nu sunt deloc descurcăreţ. Nu ştiu cum să le ripostez. Să le spun: „Nu, nu m-aţi convins!” Puţin le-ar păsa, parcă eu sunt şeful lor?

— Chioşcurile! Lansez eu un nou atac. Unde este principiul socialist al remuneraţiei? Ţi-ai făcut treaba – primeşte ce ţi se cuvine!

— Trebuie să strângem la fondul pentru eliberare! Parează ei. Altfel, când se eliberează, devin întreţinuţii statului.

Interesele statului sunt mai presus, aici nu pot să zic nimic, este cusut. Şi nici nu pot să pun problema măririi salariului zekilor pe seama statului.

— Dar măcar duminicile să fie libere cu sfinţenie!., -…;

— Este prevăzut, aşa va fi.

— Dar sunt zeci de mijloace pentru a strica o duminică în interiorul zonei. Faceţi o menţiune să nu fie stricate! ^.; >, _. _., „…

— Nu putem să prevedem toate amănuntele în Cod.

Ziua de muncă – opt ore. Le spun ceva agale despre şapte ore, dar şi mie, înlăuntrul meu, mi se pare o neobrăzare: nu sunt nici douăsprezece, nici zece, ce-mi mai trebuie?

— Corespondenţa înseamnă legătura dintre deţinuţi şi societatea socialistă! (iată cum m-am învăţat să argumentez). Nu trebuie limitată.

Dar ei nu pot să revizuiască, să reia totul de la capăt. Scala, gama iiu mai este chiar aşa de dură, cum a fost la noi… Îmi arată gama vizitelor, inclusiv cele „intime”, de trei zile, noi, ani de-a rândul n-am avut niciuna, asta se poate suporta. Scala asta mi se pare chiar blândă, abia mă stăpânesc să n-o laud.

Am obosit. Totul e cusut, nu poţi să mişti nimic. Sunt inutil aici. Trebuie să plec.

La drept vorbind, din această cameră luminoasă, festivă, din aceste fotolii, sub susurul vorbelor lor, lagărele nu par deloc cumplite, ci chiar rezolvabile. Chestia asta că scot resturile de pâine cu maşinile… Sigur, acei oameni cumpliţi nu trebuie asmuţiţi asupra societăţii! Îmi aduc aminte mutrele vătafilor de hoţi,… Sunt zece ani de când am ieşit, cum să ghicesc cine se află…

Acum acolo? Fraţii mei, politici, au fost, pare-se, eliberaţi. Naţiunile – şi ele eliberate.

Celălalt dintre moşnegii nesuferiţi vrea să ştie părerea mea despre greva foamei: nu pot să nu aprob alimentarea prin tub dacă este vorba de o raţie mai îndestulătoare decât zămârca, nu-i aşa? *

Mă ridic, ca un animal, pe labele din spate şi le urlu despre dreptul zekului nu numai la greva foamei – singurul mijloc de apărare – ci şi la moartea prin înfometare.

Argumentele mele produc asupra loc o impresie stranie. Şi la mine totul este cusut: nu pot să le vorbesc despre legătura dintre greva foamei şi opinia publică din ţară.

Plec obosit şi zdrobit: simt că puţin am început să şovăi, ei – câtuşi de puţin. Ei vor face totul cum vor ei şi Sovietul Suprem va ratifica în unanimitate.

Vădim Stepanovici Tikunov, ministrul apărării ordinii publice. Fantastic, nu-i aşa? Eu, un biet ocnaş, Şci-232, mă duc să-l învăţ pe ministrul afacerilor interne cum să administreze Arhipelagul…?!

În drum spre ministru, constat că toţi coloneii întâlniţi în cale au capul rotund, sunt albi şi bine îngrijiţi, dar sunt deosebit de sprinteni. Din biroul secretarului-şef – nici o uşă, spre nicăieri. În schimb, se află un uriaş dulap de sticlă şi oglinzi, cu perdeluţe de mătase încreţite dincolo de sticlă, prin care ar putea să treacă doi călăreţi cu cai cu tot. – Acesta este tamburul de la intrarea în cabinetul ministrului, în cabinet ar putea încăpea lejer două sute de oameni.

Ministrul este bolnăvicios de gras, un maxilar imens, faţa – un trapez care se lărgeşte spre bărbie. Tot timpul discuţiei noastre păstrează o ţinută oficială, austeră, mă ascultă fără nici un interes, din obligaţie.

Eu îi trântesc aceeaşi tiradă despre „casa de odihnă”. Şi din nou aceste chestiuni generale: oare nu stă în faţa noastră (a lui şi a mea!) sarcina reeducării zekilor? (ce cred eu despre „reeducare” a rămas în Partea a Patra^). Ce rost a avut reforma din anul 1961? La ce bun cele patru regimuri? Şi îi repet lucruri anoste – tot ce am scris în acest capitol: despre hrană, despre chioşc, despre colete, despre îmbrăcăminte, despre muncă, despre samavolnicie, despre faţa Practicienilor. (N-am îndrăznit să aduc scrisorile cu mine, ca să nu mi le înhaţe, dar am extras citate, tăinuindu-i pe autori.) îi vorbesc vreo patruzeci de minute sau un ceas, foarte mult, fiind mirat că mă ascultă.

Pe parcurs mă întrerupe, dar numai pentru a aproba sau a respinge vreo afirmaţie de a mea. El nu-mi ripostează zdrobitor. Mă aşteptam să am în faţă un zid plin de trufie, dar el este mult mai blând. Cu multe din cele ce i-am spus este de acord! Este de acord că pentru chioşc trebuie mai mulţi bani şi colete trebuie mai multe, şi compoziţia pachetelor nu trebuie reglementată Cum face Comisia de Propuneri (dar asta nu depinde de el, asta nu va hotărî ministrul, ci noul Cod de Reeducare prin Muncă); este de acord ca deţinuţii să-şi fiarbă şi să-şi prăjească din rezervele lor (dar aceste rezerve nu există); ca schimbul de scrisori şi plicurile cu ziare să fie nelimitate (dar asta înseamnă o grea povară pentru serviciul de cenzură al lagărului); este împotriva exagerărilor de tip Arakceev^, cu formaţii de marş permanente (dar nu e tactic să te amesteci în asta: disciplina poate fi uşor lichidată, dar cu greu mai poate fi restabilită); este de acord că iarba din zonă nu trebuie smulsă (este cu totul altceva ce s-a petrecut la Dubrovlag: lângă atelierele mecanice au amenajat, vedeţi dumneavoastră, grădiniţe de zarzavat, şi deţinuţii lucrau acolo în pauză, fiecare avea câte doi-trei metri pătraţi cu pătlăgele roşii sau castraveţi. – Ministrul a ordonat ca totul să fie săpat şi distrus, şi e mândru de asta! Eu îi zic: „Legătura omului cu pământul are o importanţa morală”, el -mie: „Grădinile individuale educă instinctele proprietăţii private”). Ministrul chiar se înfioară când îi povestesc cât de îngrozitor a fost să-i readucă pe deţinuţii cu domiciliu „extrazonal” în lagăr, după sârma ghimpată, (îmi este jenă să-l întreb: cu ce s-a ocupat în vremea aceea şi cum a luptat împotriva acestor măsuri?) Mai mult: ministrul recunoaşte că în prezent condiţiile de detenţie a zekilor sunt mai dure decât au fost în vremea lui Ivan Denisovici!

În felul acesta, eu nu mai am de ce să-l conving! Nu mai avem despre ce discuta. (Iar el nu are de ce să-şi noteze propunerile unui om care nu ocupă nici un post.)

Ce să-i propun? Să desfiinţeze escorta în Arhipelag? – Utopie, şi limba refuză să rostească! Apoi – fiecare problemă de mare importanţă nu depinde de nimeni în mod separat, ea şerpuieşte între mai multe instituţii, dar nu aparţine nici uneia.

Însă ministrul insistă plin de siguranţă că uniforma vărgată este necesară pentru recidivişti („dacă aţi şti ce oameni sunt aceştia!”). Reproşurile mele la adresa personalului de supraveghere şi escortei le consideră aproape o jignire: „Faceţi confuzie, ori felul dumneavoastră de a vedea lucrurile se datoreşte biografiei proprii”. Mă asigură că nu mai prinzi pe nimeni să se angajeze ca supraveghetor pentru că s-a isprăvit cu avantajele. („Păi, asta este o atitudine sănătoasă din partea oamenilor că nu mai vor să se angajeze!” am vrut să exclam eu, dar firele prevenitoare mă trag de urechi, de pleoape, de limbă. Şi scap prilejul să-i spun ca nu se angajează sergenţi şi fruntaşi, dar ofiţeri – câţi pofteşti.) Sunt nevoiţi să folosească militari în termen. Ministrul ţine cu tot dinadinsul să mă facă să cred că doar deţinuţii sunt mitocani, supraveghetorii, dimpotrivă, se comportă foarte corect.

Când între scrisorile prăpădiţilor de zeki şi vorbele ministrului este o discordanţă atât de mare, pe cine să crezi? E limpede că deţinuţii mint.

El face trimiteri şi la propriile observaţii, căci vizitează lagărele, eu nu. N-aş vrea să merg? Kriukovo? Dubrovlag? (Din faptul că acestea două au fost numite cu atâta promptitudine, este clar că acolo sunt pregătite aranjamente a la Potiomkin10. Şi în ce calitate mă duc? De controlor ministerial? Atunci nici nu voi putea să ridic ochii la deţinuţi… Am refuzat.)

Ministrul spune că zekii sunt insensibili şi nu răspund la grija care li se arată. Ajungi, de pildă, în colonia din Magnitogorsk şi întrebi: „Aveţi vreo plângere de făcut?” Şi, de faţă cu şeful lagărului lor, strigă în cor: „Nu, niciuna!” Şi altfel – întotdeauna sunt nemulţumiţi.

Iată în ce vede ministrul „aspectele remarcabile ale reeducării în lagăr”:

— Mândria unui deţinut-strungar lăudat de şeful lagărului;

— Mândria deţinuţilor că produsele lor (fierbătoare electrice) vor fi trimise în Cuba eroică;

— Darea de seamă şi realegerea „Secţiei de Ordine Interioară (Stâna Oilor Idioate);”, ;: ;

— Abundenţa florilor (proprietate de stat) în Dubrovlag.

Direcţia principală a preocupărilor lui: să creeze o bază industrială în fiecare lagăr. Ministrul consideră că, atunci când se vor porni lucrări interesante, vor înceta evadările. (Obiecţia mea, că „setea de libertate este o caracteristică vitală a fiinţei umane”, nici măcar n-a înţeles-o.)

Am plecat obosit, cu convingerea că aici nu poţi ajunge niciodată la vreun capăt. Că n-am izbutit nici cât un fir de păr să urnesc ceva în această problemă şi că iarba va continua să fie smulsă şi tăiată. Am plecat deprimat de faptul că facultatea de înţelegere a oamenilor este atât de diferită. Nici zekul nu-l va înţelege pe ministru până ce nu se va înscăuna în acest cabinet, nici ministrul nu-l va înţelege pe zek până ce el însuşi nu se va afla dincolo de sârma ghimpată şi nu-i vor călca în picioare grădiniţa de zarzavat şi în schimbul libertăţii nu-i vor propune să înveţe să lucreze, de pildă, la strung.

Institutul pentru studierea cauzelor criminalităţii. Aici am avut o discuţie interesantă cu doi directori adjuncţi inteligenţi şi câţiva cercetători ştiinţifici. Oameni plini de viaţă, fiecare cu părerile lui, se angajează în dispute unul cu altul. Pe urmă, unul dintre directorii adjuncţi, V. N. Kudriavţev, conducându-mă pe coridor, mi-a reproşat: „Nu, totuşi dumneavoastră nu luaţi în consideraţie toate punctele de vedere. Tolstoi, de pildă, le-ar fi luat…” Şi, brusc, pă-călindu-mă, a schimbat direcţia: „Haideţi să-l cunoaşteţi pe directorul nostru. Igor Ivanovici Karpeţ”.

Această vizită nu era programată. În discuţia de mai înainte epuizaserăm toate problemele care mă interesau. Nu, zău, de ce? Bine, am intrat să-l salut. Vezi să nu te salute cineva în biroul ăsta! Nu-ţi venea să crezi că aceşti directori adjuncţi şi şefi de sectoare lucrează la acest şef, că el conduce toată activitatea de cercetare ştiinţifică. (Lucrul cel mai interesant îl voi afla mai târziu: Karpeţ este vicepreşedintele asociaţiei internaţionale a juriştilor democraţi!)

S-a ridicat să mă întâmpine ostil-dispreţuitor (se pare că toată discuţia de cinci minute a avut loc aşa, în picioare), ca şi cum eu aş fi cerut cu insistenţă să mă primească şi, în sfârşit, a catadicsit. Pe faţa lui se citea bunăstarea şi îmbuibarea; fermitatea; şi dezgustul (fireşte, pentru mine). La piept, fără să-i pară rău de stofa bună a costumului, îşi înşurubase o insignă mare cât un ordin: o spadă verticală care, acolo, la capătul de jos, străpunge ceva, şi inscripţia: MVD. (O insignă foarte importantă. Era semnul că purtătorul are de foarte multă vreme „mâini curate, inimă fierbinte, cap rece”.)

— Ce este, despre ce-i vorba?… Zice el încreţindu-şi fruntea. Eu n-am nevoie de el, acum, însă, din politeţe, îi repet câte ceva.

— A-a, face juristul democrat, auzind parcă şi ceea ce eu nu spusesem. Liberalizare? Drepturi pentru ze-ka?!

Şi aici, pe neaşteptate şi pe loc primesc răspunsuri complete, după care umblasem de pomană prin cabinete cu marmură şi oglinzi.

Să se ridice nivelul de trai al deţinuţilor? Nu se poate! Pentru că oamenii liberi din jurul lagărelor vor trăi atunci mai rău decât z. E-ka şi aşa ceva este inadmisibil.

Să primească pachete mai des şi mai multe? Imposibil! Pentru că asta ar avea o influenţă dăunătoare asupra supraveghetorilor, care uu primesc alimente din capitală.

Să fie mustrat şi educat personalul de supraveghere? Nu se poate! Noi ne sprijinim pe el. Nimeni uu vrea să se mai angajeze în această muncă, iar noi nu putem oferi salarii mari, s-au suprimat avantajele.

Îi privăm pe deţinuţi de principiul remuneraţiei socialiste a muncii? Ei singuri s-au exclus din societatea socialistă.

— Dar noi vrem să-i readucem la viaţă…?!

— Să-i readucem?… Exclamă spadasinul uimit. Lagărul nu-i pentru aşa ceva. Lagărul înseamnă pedeapsă.

Pedeapsă! Răsună toată camera. Pe-deap-să!

Pedeaaapsă!

Spada verticală stă gata să lovească, să străpungă – neclintită.

PE-DEAP-SĂ! R.

Arhipelagul a fost, Arhipelagul este, Arhipelagul va fi!

Altfel cine va mai plăti pentru erorile învăţăturii înaintate, că oamenii nu cresc aşa cum au fost plănuiţi?

Capitolul 3

LEGEA în ZILELE NOASTRE Cum BINE a văzut cititorul pe parcursul întregii cărţi, în ţara noastră, începând din perioada cea mai timpurie a stalinismului, n-au existat politici. Mulţimile de milioane care s-au perindat prin faţa ochilor dumneavoastră, toate milioanele de Cincizeci şi Opţi au fost simpli condamnaţi de drept comun.

Cu atât mai mult, guralivul şi mereu voiosul Nikita Sergheevici, la orice tribună se urca, de fiecare dată ţinea să declare: politici? Nu! La noi nu există!

Şi închipuiţi-vă – nenorocirea este repede uitată: era aproape crezut! Chiar şi de către vechii zeki. Milioane de zeki au fost eliberaţi în văzul tuturor şi parcă n-ar mai fi rămas politici, nu-i aşa? Căci noi ne-am întors, cei pe care îi aşteptam s-au întors, toţi ai noştri s-au întors. Cercul nostru intelectual pare că s-a întregit şi s-a închis. Te culci seara şi te trezeşti, te uiţi – din casă n-a dispărut nimeni. Cunoscuţii telefonează, toţi sunt bine şi la locul lor. Nu că am fi crezut fără nici o rezervă, dar nu puteam să nu admitem că „în ansamblu, astăzi, politici nu mai sunt în lagăre. Ei, au mai rămas până şi-n ziua de azi (1968) câteva sute de baltici acolo, nu-i lasă să se întoarcă în republica lor. Şi nici de pe tătarii din Crimeea n-au ridicat blestemul, dar, probabil, curând… Din afară, ca întotdeauna (ca şi în vremea lui Stalin), totul este neted, curat, nu se vede nimic.

Şi Nikita, de la toate tribunele, declara cu însufleţire şi emfază: „Asemenea fenomene nu se vor mai întâlni nici îu viaţa partidului, nici în viaţa ţării” (22 mai 1959, înainte de Novocerkassk). „Astăzi, în ţara noastră, toată lumea respiră liberă… Toţi sunt liniştiţi în privinţa prezentului şi viitorului lor” (8 martie 1963, după Novocerkassk).

Novocerkassk! Unul dintre oraşele vitregite de soartă ale Rusiei. Ca şi când nu i-ar fi ajuns cicatricele din războiul civil, a trebuit să-şi mai vâre încă o dată gâtul sub sabie.

Novocerkassk! Un oraş întreg, o revoltă populară întreagă care a fost linsă şi ascunsă cu desăvârşire! Bezna ignoranţei generale a rămas şi sub Hruşciov atât de adâncă, încât nu numai că străinătatea n-a aflat nimic despre Novocerkassk şi posturile de radio occidentale nu au comentat nimic pentru ascultătorii de la noi, dar nici din gură în gură n-a trecut nimic mai departe, a fost înăbuşit pe loc, şi cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri nu cunosc nici după nume acest eveniment: Novocerkassk, 2 iunie 1962.

Să expunem, dar, aici, toate informaţiile pe care am izbutit să le strângem.

Nu vom exagera dacă vom spune că aici s-a constituit unul dintre nodurile importante ale istoriei contemporane a Rusiei. Lăsând la o parte marea grevă a ţesătorilor din Ivanovo la hotarul anilor ’30 (care a avut însă un deznodă-mânt paşnic), revolta din Novocerkassk a fost după patruzeci de ani (după Kronstadt, Tambov şi Siberia Occidentală) cea dinţii manifestare populară. – Care nu a fost pregătită, ori condusă, ori concepută de nimeni – a fost strigătul sufletului că astfel nu se mai poate trăi!

Vineri l iunie în toată Uniunea Sovietică a fost publicat unul dintre decretele zămislite de Hruşciov privind creşterea preţurilor la came şi unt. Ca efect al unui alt plan economic, care nu avea legătură cu cel dintâi, în aceeaşi zi, la marea uzină constructoare de locomotive electrice din Novocerkassk (NEVZ), a fost redus salariul de bază al muncitorilor cu aproape treizeci la sută. În dimineaţa aceea, în ciuda docilităţii lor, în ciuda obişnuinţei, în ciuda faptului că erau deprinşi să tragă din greu, muncitorii din două ateliere (fierărie şi metalurgie) n-au fost în stare să pună mâna pe lucru. – Prea îi fripseseră din două părţi deodată! Discuţiile în gura mare şi iritarea s-au transformat într-un miting spontan. Un eveniment obişnuit pentru Occident, pentru noi – ceva nemaiîntâlnit Nici inginerii, nici inginerul şef n-au putut să-i convingă pe muncitori. A venit directorul uzinei, Kurocikin. La întrebarea muncitorilor: „Din ce o să trăim acum?”, acest parvenit îmbuibat a răspuns: „Până acum aţi halit plăcinte cu came, de-acum – plăcinte cu magiun!” De-abia au scăpat să nu fie linşaţi de muncitori şi el, şi suita lui. (Poate, dacă ar fi răspuns altfel, s-ar fi potolit.)

La amiază, greva a cuprins întregul NEVZ, cât era de mare. (Au trimis curieri la alte uzine, acestea şovăiau, dar nu i-au susţinut.) Priu apropierea uzinei trece linia de cale ferată Moscova-Rostov. Fie pentru ca Moscova să afle mai repede despre evenimente, fie pentru ca să împiedice transportarea de trape şi tancuri, femeile s-au aşezat într-un număr foarte mare pe şine, ca să oprească trenurile; numaidecât, bărbaţii s-au apucat să demonteze şinele şi să ridice baricade. Amploarea grevei nu este dintre cele obişnuite, dacă cercetăm toată istoria mişcării muncitoreşti din Rusia. Pe clădirea uzinei au apărut lozinci: „Jos Hruşciov!” „Din Hruşciov să se facă salam!”

Tot în acelaşi timp, în jurul uzinei (laolaltă cu orăşelul muncitoresc, ea se află la trei-patru kilometri de oraş, peste râul Tuzlov) au început să se concentreze trupele şi miliţia. Pe podul peste râul Tuzlov au fost aduse tancuri. De seara şi până dimineaţa, în oraş şi pe pod circulaţia a fost interzisă complet. În orăşelul muncitoresc agitaţia a continuat toată noaptea. În timpul nopţii au fost arestaţi şi transportaţi în clădirea miliţiei orăşeneşti circa treizeci de muncitori – „instigatorii”.

În dimineaţa zilei de 2 iunie au intrat în grevă şi alte întreprinderi din oraş (dar nici pe departe toate). La NEVZ, în cadrul unui miting spontan, general, au hotărât să meargă în oraş cu o demonstraţie şi să ceara eliberarea muncitorilor arestaţi. Coloana (la început – doar vreo trei sute de oameni, teribil!), cu femei şi copii, cu portretele lui Lenin şi cu lozinci paşnice, a trecut pe pod, pe lângă tancuri, fără interdicţii, şi a urcat în oraş. Aici a început să crească, îngroşându-se cu cei curioşi, cu indivizi separaţi şi copii. Din loc în Loc, prin oraş, oamenii opreau camioane şi, din ele, ţineau discursuri. Tot oraşul clocotea. Manifestaţia celor de la NEVZ a pomit-o pe strada principală (Moskovskaia), o parte din demonstranţi a încercat să foiţeze uşile încuiate ale secţiei orăşeneşti a miliţiei, unde presupuneau că se află arestaţii lor. De acolo le-au răspuns cu focuri de revolver. Mai departe, strada dădea spre monumentul lui Leniu* şi, prin două alei mai înguste care ocoleau scuarul. – Spre comitetul orăşenesc de partid (fostul palat al atamanilor, unde a sfârşit Kaledin1). Toate străzile erau înţesate de oameni, iar aici în piaţă, era aglomeraţia cea mai mare. Mulţi copii s-au urcat în copacii din scuar pentru a vedea mai bine.

Sediul comitetului orăşesnesc de partid era gol, autorităţile oraşului fugiseră la Rostov*. Înăuntru – geamuri sparte, hârtii împrăştiate pe duşumea, ca şi cum ar fi avut loc o retragere în timpul războiului civil. Vreo douăzeci de oameni, trecâud priii palat, au ieşit în balconul lung şi s-au adresat mulţimii cu discursuri dezordonate.

Era în jurul orei unsprezece dimineaţa. Miliţie aproape că nu mai era în oraş, dar erau tot mai multe trupe. (Este foarte grăitor cum la cea dintâi uşoară sperietură autorităţile civile s-au ascuns în spatele armatei.) Soldaţii au ocupat poşta, postul de radio local şi banca. La ora asta tot Novocerkasskul era complet încercuit de trupe şi toate intrările şi ieşirile din oraş au fost închise. (Pentru această misiune au antrenat şi şcolile de ofiţeri din Rostov, o parte rămânând totuşi să patruleze prin Rostov.) Pe strada Moskovskaia, tot pe unde a trecut şi manifestaţia muncitorilor, tot înspre comitetul orăşenesc de partid, au început să se târască încet tancurile. Puştimea se căţăra pe ele şi le astupa vizoarele. Tancurile au tras câteva salve de tun cu obuze oarbe, şi de-a lungul străzii au zăngănit geamurile vitrinelor şi ferestrelor. Puştimea s-a împrăştiat, tancurile s-au târât mai departe.

Şi studenţii? Căci Novocerkasskul este oraş studenţesc! Unde erau studenţii?. Studenţii Institutului politehnic şi de la alte institute, precum şi elevii de la câteva şcoli medii tehnice, au fost încuiaţi încă de dimineaţă în cămine şi în clădirile institutelor. Câtă perspicacitate din partea rectorilor! Dar de ce să nu spunem că nici studenţii nu se puteau lăuda cu prea mult spirit civic. Probabil, au fost chiar bucuroşi de acest pretext. Studenţii răzvrătiţi din Occidentul contemporan (sau cei din Rusia dinainte) n-ar fi putut fi opriţi de nişte lacăte la uşi.

Înăuntrul sediului comitetului orăşenesc de partid s-a încins o încăierare, oratorii erau traşi unul câte unul spre interior, iar la balcon ieşeau tot mai mulţi militari. (Oare nu tot aşa, de la balconul direcţiei Steplag-ului, s-a

*Basov, primul-secretar al comitetului regional de partid Rostov, al cărui nume, împreună cu numele generalului Pliev, comandantul districtului militar al Caucazului de Nord, va fi totuşi scris cândva deasupra locului unde s-a tras în mulţime, a venit în aceste ore la Novocerkassk, dar a fugit numaidecât speriat (se spune chiar că ar fi sărit de la balconul etajului întâi), s-a întors la Rostov. La scurtă vreme după evenimentele din Novocerkassk a plecat cu o delegaţie în Cuba eroică.