Alexandr Soljenitin

— Numai peste o jumătate de an, Nedov a îndrăznit să scoată acele jumătăţi, le-a lipit, apoi a turnat statueta în babit şi, printr-un angajat liber, a expediăt-o în afara lagărului.

La ITK-2 au început căutările romanului O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. În zona locativă a avut loc o percheziţie generală. N-au găsit nimic, într-o zi Nedov a hotărât să se răzbune: seara, a luat Granitul nu se topeşte de Tevekelian^ şi s-a aşezat să citească, dând impresia că s-a izolat de cei din cameră (de faţă cu nişte turnători i-a rugat pe băieţi să-l ajute să se ascundă), dar în aşa fel ca să fie văzut pe fereastră. Turnătorii şi-au făcut repede datoria. Au dat buzna trei supraveghetori (al patrulea, privea de afară pe fereastră să vadă cui ar da cartea, dacă ar vrea să se debaraseze de ea). Gata, au pus mina pe carte! Au dus-o în sala supraveghetorilor şi au ascuns-o în seif. Supraveghetorul Cijik, cu manile în şolduri, cu o imensă legătură de chei: „Am găsit cartea! Acum or să te bage la zdup!” însă, dimineaţa, ofiţerul a văzut că era altă carte: „Dobitocilor!… Daţi-i-o înapoi!”

Astfel citeau zekii cartea „aprobată de partid şi guvern”!

În declaraţia guvernului sovietic din decembrie 1964 se spune: „Cei vinovaţi de crime monstruoase nu trebuie în nici un caz şi nici o împrejurare să scape de osânda cea dreaptă… Nimic nu poate fi comparat cu crimele ucigaşilor fascişti, care intenţionau să extermine popoare întregi”.

Asta pentru a nu se îngădui RFG să aplice prescripţia după douăzeci de ani.

Iată însă că pe ei înşişi nu vor să se judece, deşi „au intenţionat să extermine popoare întregi”.

La noi se tipăresc multe articole referitoare la faptul cât de important este să fie pedepsiţi criminalii vest-gennani care au fugit din ţară. Există chiar specialişti în astfel de articole: ce pregătire morală trebuiau să facă naziştii pentru ca asasinatele în masă să li se pară fireşti şi morale? În prezent, legislatorii se apără motivând că nu ei au executat verdictele. Iar executanţii – că nu ei au promulgat legile.

Cât de familiar sună… Doar ce am citit la practicienii noştri: „Detenţia deţinuţilor în lagăre reprezintă punerea în aplicare a sentinţei… Garda nu avea habar cine şi pentru ce stă”.

Atunci trebuia să aflaţi, dacă eraţi oameni! Şi tocmai de aceea sunteţi nişte nelegiuiţi, pentru că, apropo de oamenii pe care îi păzeaţi, nu i-aţi considerat nici din unghiul de vedere al cetăţeanului, nici al omului. Dar parcă naziştii nu aveau şi ei instrucţiuni? Parcă ei uu erau convinşi că salvează rasa ariană?

Nici anchetatorii noştri nu vor ezita (ei nici acum nu ezită) să răspundă: dar de ce deţinuţii au depus ei înşişi împotriva lor? Trebuiau să reziste cu tărie când noi îi torturam! Dar denunţătorii de ce comunicau fapte false? Noi ne sprijineam pe ele ca pe depoziţii de martori.

A existat un scurt răstimp când au intrat puţin în panică. V. N. Ilin, pe care l-am mai pomenit (fost general-locotenent MGB) a spus despre Stolbunovski (anchetatorul generalului Gorbatov, care l-a implicat şi pe el): „Vai, vai, ce păcat! Pentru el au început neplăcerile. Şi ce pensie bună primeşte”. Tocmai de aceea s-a repezit să scrie A. F. Zaharova: i-a fost teamă că în curând se vor lua de toţi; şi despre căpitanul Lihoşerstov, pe care l-a „ponegrit” Diakov, a scris cu înflăcărare: „Este şi astăzi căpitan, secretarul organizaţiei de partid (!), trudeşte îiitr-un sector agricol [al lagărului]. Şi închipuiţi-vă cât de greu îi vine să lucreze acum când despre el se scriu asemenea lucruri! Se vorbeşte că dosarul lui Lihoşerstov va fi analizat şi că probabil va compărea! * Dar pentru ce? Bine ar fi să fie doar un zvon, dar nu este exclus să-şi dea seama. Asta va stâmi mare vâlvă printre lucrătorii MVD. Să fie analizat pentru că a îndeplinit toate indicaţiile primite de sus? Iar acum el trebuie să răspundă pentru aceia care au dat aceste indicaţii? Asta-i bună! Vinovat este acarul Păun!”

Dar panica a luat sfârşit repede. Nu va trebui să răspundă-nimeni. N-or să analizeze pe nimeni.

Poate doar schemele de personal s-au mai redus pe ici-pe colo, nu-i nimic, aveţi răbdare, se vor lărgi din nou! Dar deocamdată ghebiştii care încă nu au vârsta de pensie, ori trebuie să-şi mai completeze pensia, s-au făcut scriitori, ziarişti, redactori, conferenţiari ateişti, activişti pe tărâmul ideologic, alţii -directori de întreprinderi. Schimbându-şi mănuşile, ne vor conduce ca şi mai înainte. Aşa este şi mai sigur. (Iar cel care vrea la pensie – să fie fericit De pildă, locotenent-colonelul Hurdenko. Locoteneut-colonel – frumos grad! A comandat, fără îndoială, un batalion? Nu, în 1938 a început ca simplu vertuhai, ţinea furtunul pentru alimentare forţată).

În vremea asta, la direcţiile arhivelor sunt examinate fără grabă şi distruse toate documentele de prisos: liste de împuşcaţi, ordine de trimitere în ŞIzo şi BUR, dosare cu materialele anchetelor din lagăre, denunţuri ale turnătorilor, informaţii de prisos despre Lucrătorii Practicieni şi escortă. Dar chiar şi la infirmerie, şi la contabilitate – peste tot se vor găsi hârtii de prisos, urme de prisos…

…Tăcuţi, noi vom veni şi sta-vom la ospăţ Când vii eram nu ne-aţi dorit Şi astăzi noi muţi suntem şi morţi Dar şi aşa acuma de noi vă temeţi toţi!

(Viktoria G., kolâmceancă) în treacăt fie zis: adevărat, ce tot acari Păun şi acari Păun? Dar cum rămâne cu Serviciul de Mişcare? Şi cu cei ce se află mai sus de vertuhai, lucrători practicieni şi anchetatori? Aceia care doar mişcau din degetul arătător? Care doar de la tribună… Câteva cuvinte…

Încă o dată, cum vine asta? – „Cei vinovaţi de crime monstruoase… În nici o împrejurare… Osânda cea dreaptă… Nu poate fi comparat… Care intenţionau să extermine popoare întregi…”

S-s-st! S-s-st! Pentru că în august 1965, de la tiibuna Conferinţei Ideologice (conferinţa închisă privind orientarea spiritelor noastre) s-a declarat solemn: „A venit timpul să restabilim noţiunea utilă şi justă de duşman al poporului!”

Capitolul 2

CÂRMUITORII TREC, ARHIPELAGUL RĂMÂNE ESTE FOARTE posibil ca Lagărele speciale să fi fost una dintre ultimele creaţii dragi ale minţii lui Stalin. După atâtea căutări educative şi punitive, s-a născut, în sfârşit, această perfecţiune a maturităţii: această organizaţie uniformă, numerotată, precis articulată, psihologic scoasă din trupul Patriei-mume, care avea o intrare, dar nu avea o ieşire şi care nu înghiţea decât duşmani, ca să dea în schimb bunuri materiale şi cadavre. Este greu să-ţi închipui durerea sufletului de autor pe care ar fi îhcercat-o Clarvăzătorul Arhitect, dacă ar fi devenit martorul falimentului şi al acestui mare sistem al lui. Încă de pe când trăia, el se cutremura, dădea rateuri şi se umpluse de fisuri, dar, pesemne, din precauţie, nu i se făceau rapoarte privitoare la acest fenomen. La început inert, greoi, neprimejdios sistemul Lagărelor speciale a suferit repede o supraîncălzire interioară şi în câţiva ani a ajuns în starea de lavă vulcanică. Şi dacă mai trăia Corifeul un an – un an şi jumătate, ar fi fost imposibil să i se mai ascundă aceste erupţii, şi mintea lui de om bătrân ar fi fost împovărată de găsirea unei noi soluţii: să renunţe la odrasla îndrăgită şi să amestece din nou lagărele, ori, dimpotrivă, să ducă totul la bun sfârşit prin împuşcarea tuturor literelor alfabetului cu miile lor de deţinuţi.

Dar, jelit în hohote, Gânditorul a murit cu puţin înainte de asta. Însă murind, curâud, cu mult zgomot, a tras după sine, cu mâna-i înţepenită, şi pe discipolul său încă rumen în obraji, încă plin de foiţă şi voinţă – ministrul acestor vaste, încâlcite, insolubile afaceri interne.

Şi căderea Şefului Arhipelagului a accelerat în mod tragic prăbuşirea Lagărelor speciale. (Ce greşeală istorică ireparabilă! Să căsăpeşti ministrul afacerilor intime! Să mânjeşti cu dohot epoleţii de culoarea cerului?!)

Cea mai mare descoperire a gândirii secolului al XX-lea în materie de lagăre – peticele de pânză numerotate, au fost grabnic descusute, aruncate şi uitate! Acest fapt a făcut ca Lagărele speciale să-şi piardă severa lor uniformitate. Dar asta uu-i nimic, fiindcă au scos şi zăbrelele de la ferestrele barăcilor, şi lacătele de la uşi, şi Lagărele speciale şi-au pierdut caracteristicile plăcute de puşcărie, care le deosebeau de ITL. (Cu zăbrelele probabil s-au grăbit, dar nici nu puteau să zăbovească, vremurile erau de aşa natură că trebuia să te delimitezi repede!) Cu toată părerea de rău, însă, BUR-ul de piatră din Ekibastuz, care a rezistat asaltului rebelilor, a fost desfiinţat şi dărâmat absolut oficial… Şi asta nu-i nimic, dacă te gândeşti că, pe Neaşteptate, au fost eliberaţi din Lagărele speciale toţi austriecii, ungurii, polonezii, românii, fără să ţină cont prea mult de crimele lor cumplite, de pedepsele lor de cincisprezece şi douăzeci şi cinci de ani şi depreciind astfel în ochii deţinuţilor prestigiul condamnărilor. Şi au fost anulate restricţiile de corespondenţă, doar mulţumită cărora deţinuţii din lagărele speciale se simţeau cu adevărat morţi de vii. Apoi au permis şi vizitele! Ţi-e şi frică să rosteşti: vizitele!… (Şi chiar în revoltatul Kenghir s-au apucat să construiască pentru vizite nişte căsuţe separate.) Şi liberalismul care nu putea fi stăvilit cu nimic, a inundat într-atât Lagărele speciale, încât deţinuţilor li s-a permis să poarte parai lung (şi castroanele de aluminiu de la bucătărie au început să dispară pentru a fi transformate în piepteni). Şi în locul conturilor personale, şi în locul bonurilor de lagăr, băştinaşilor li s-a permis să ţină în mâini moneda naţională şi să se folosească de ea ca şi oamenii de dincolo de zonă.

Nepăsători, nechibzuiţi, au distrus sistemul care îi hrănea şi pe ei, sistemul ţesut, împletit şi pus la punct decenii de-a rândul!

Şi măcar aceşti criminali înrăiţi s-au mai îmblânzit cu toate aceste favoruri? Nu! Dimpotrivă! Arătându-şi imoralitatea şi nerecunoştinţa, ei şi-au însuşit cuvântul profund eronat, jignitor şi absurd: „berianişti”, şi acum, când ceva nu le plăcea, îi blagosloveau cu el şi pe conştiincioşii băieţi din escortă, şi pe răbdătorii supraveghetori, şi pe ocrotitorii lor cei grijulii – conducerea lagărului. Asta nu numai că era jignitor pentru inimile Lucrătorilor Practicieni, dar îndată după căderea lui Beria era chiar şi periculos, pentru că cineva putea s-o ia ca punct de plecare pentru acuzare.

Din pricina asta, şeful unuia dintre lagărele din Kenghir (curăţat de rebeli şi completat cu deţinuţi din Ekibastuz) a fost nevoit să li se adreseze de la tribună astfel: „Băieţi! (în această scurtă perioadă din 1954 pâuă în 1956 au socotit posibil să li se adreseze deţinuţilor cu” băieţi „), îi jigniţi pe gardieni şi pe ostaşii din escortă strigându-le” berianişti „! Vă rog să încetaţi cu asta.” La care micuţul V. G. Vlasov, care a luat cuvântul, a răspuns: „Dumneavoastră, doar pentru câteva luni, v-aţi şi simţit ofensaţi. Iar eu de la gardienii dumneavoastră de optsprezece ani nu aud altceva decât” fascist „. Pentru noi nu este jignitor?” Şi maiorul a făgăduit că nu vor mai fi numiţi „fascişti”. Schimb pe schimb.

După toate aceste reforme distrugătoare, istoria particulară a Lagărelor speciale poate fi considerată încheiată în anul 1954 şi mai departe nu pot fi deosebite de ITL.

Pretutindeni în Arhipelagul întors pe dos, s-a instaurat din anul 1954 pâuă în 1956 o perioadă privilegiată – epoca unor favoruri nemaiîntâlnite, perioada cea mai liberă a Arhipelagului, dacă nu punem la socoteală casele de detenţie pentru dreptul comun de la mijlocul deceniului al treilea.

Instrucţiuni peste instrucţiuni, inspectori peste inspectori se încăpăţânau parcă sa lărgească tot mai mult liberalismul din lagăre. Femeile au fost scutite de a mai merge la doborât arbori i Da, s-a recunoscut că pentru ele este o muncă prea grea (deşi cei treizeci de ani neîntrerupţi au demonstrat că nu e câtuşi de puţin grea).

— Au restabilit eliberarea condiţionată înainte de termen Pentru cei ce ispăşiseră două treimi din pedeapsă. – În toate lagărele au început să-i plătească în bani, şi deţinuţii au dat năvală la chioşcuri, şi aceste chioşcuri nu vindeau în limite rezonabile, de fapt ce limite mai trebuiau, când tot mai mulţi ^circulau fără escortă şi puteau cu banii ăştia să-şi cumpere şi din orăşel. – În toate barăcile instalaseră radio, i-au îmbuibat cu ziare, cu gazete de perete, în fiecare brigadă fusese numit un responsabil cu propaganda. Veneau tovarăşi conferenţiari (colonei) şi le vorbeau deţinuţilor pe diferite teme: chiar şi despre denaturarea istoriei de către Alexei N. Tolstoi^, dar nu era prea simplu pentru conducere să adune publicul, nu putea să-i mobilizeze cu bâtele, era nevoie de metode indirecte de influenţare şi convingere. Cei adunaţi în sală vorbeau de-ale lor şi nu-i ascultau pe conferenţiari. – Deţinuţilor li s-a permis să subscrie la împrumut, dar în afară de conformişti nimeni n-a fost înduioşat de această permisiune, şi educatorii erau nevoiţi să-l ducă pur şi simplu de muia pe fiecare la lista de subscripţie ca să stoarcă vreo zece ruble (o rublă sub Hraşciov). În zilele de duminică au început să organizeze spectacole comune ale zonelor de femei şi bărbaţi. – Aici se năpusteau cu plăcere şi chiar îşi cumpărau cravate de la chioşcuri.

Au fost reînviate multe lucruri din fondul de aur al Arhipelagului: acel spirit de abnegaţie şi de iniţiativă care era în floare în perioada Marilor Canale. Au fost create „Consiliile Activului” cu sectoarele: învăţământ şi producţie, cultură de masă, viaţa de zi cu zi, precum şi un comitet de sindicat, al cărui obiectiv principal era să lupte pentru productivitatea muncii şi disciplină. Au restaurat „tribunalele tovărăşeşti”, având dreptul: de a da vot de blam, de a amenda şi a solicita înăsprirea regimului ori privarea de cele două treimi.

Aceste măsuri aduseseră cândva servicii frumoase Conducerii, dar asta se întâmpla în lagărele care nu trecuseră prin şcoala masacrelor şi a revoltelor. Acum era foarte simplu: pe cel dintâi preşedinte al consiliului (Kenghir) l-au tăiat, pe cel de al doilea l-au snopit în bătaie – şi nimeni n-a vrut să mai intre în Consiliul Activului. (Căpitanul de rangul doi Burkovski lucra în vremea asta în Consiliul Activului, lucra conştiincios şi principial, dar şi cu multă băgare de seamă, primind necontenit ameninţări că va fi tăiat, şi mergea la adunările brigăzii banderoviştilor ca să audă criticile la adresa activităţii lui.)

Loviturile necruţătoare ale liberalismului clătinau tot mai mult sistemul lagărelor. Au fost amenajate „lagăre cu regim îmblânzit” (şi în Kenghir a fost unul!): de fapt, deţinuţii nu erau obligaţi decât să doarmă în zonă, pentru că la lucru se duceau fără escortă, urmând orice traseu şi la orice oră (toţi se străduiau să plece mai devreme şi să se întoarcă mai târziu). Duminica, o treime dintre deţinuţi erau învoiţi în oraş înainte de masă, altă treime după-a-miază, şi doar o treime nu beneficia de plimbarea în orăşel.

Asta nu înseamnă că regimul s-a îmblânzit astfel pretutindeni. Se menţinuseră însă şi lagăre disciplinare, cum era… Disciplinarul unional. „Andzioba de lângă Bratsk, cu acelaşi sângeros căpitan Mişin din Oziorlag. În vara lui 1955 acolo erau în jur de patru sute de” disciplinari” (inclusiv Tenno). Dar nici acolo stăpmii zonei n-au devenit supraveghetorii, ci deţinuţii Să se pună cititorul în situaţia conducătorilor de lagăre şi să spună: se poate oare lucra în asemenea condiţii? Şi pe ce rezultate se poate conta?

Un ofiţer MVD, tovarăşul meu de drum într-un tren siberian în 1962, toată perioada începând cu anul 1954 a descris-o astfel: „, Dezmăţ total. Cine nu vrea – nu se ducea la lucru. Pe banii lor îşi cumpărau televizoare.” * Rămăsese cu amintiri foarte sumbre despre această perioadă scurtă şi urâtă.

Pentru că nu poate fi bine dacă educatorul stă în faţa deţinutului ca un cerşetor, neavând la spate nici bici, nici BUR, nici ameninţătorul grafic al foamei.

Dar, ca şi când toate astea ar fi fost prea puţin, au lansat prin Arhipelag berbecul-spărgător de ziduri al domiciliului în afara zonei: deţinuţii pot să locuiască dincolo de zonă, pot să-şi procure casă şi să-şi întemeieze o familie, salariul li se plăteşte ca oamenilor liberi, întreg (nu se mai reţine nimic pentru zonă, pentru escortă, pentru administraţia lagărului), iar cu lagărul nu mai au decât o legătură: o dată la două săptămâni vin aici să li se pună viza.

Acesta era sfârşitul! Sfârşitul lumii ori sfârşitul Arhipelagului, ori şi unul şi celălalt laolaltă! Iar organele juridice mai şi lăudau acest domiciliu extra-zonal, ca o descoperire foarte nouă şi foarte umană a orânduirii comuniste! *

După aceste lovituri, nu mai rămânea, se pare, decât ca lagărele să fie desfiinţate – şi gata. Să fie distras marele Arhipelag, să fie distruşi, împrăştiaţi şi demoralizaţi sute de mii de Practicieni, cu soţiile, copiii şi cu vitele din gospodărie, să se reducă la zero anii lor de vechime, serviciul lor ireproşabil!

Şi se pare că operaţia a început: prin lagăre au început să vină nişte „Comisii ale Sovietului Suprem”, ori mai simplu de „degrevare” şi, trimiţând la plimbare conducerea lagărului, au făcut şedinţă în baraca direcţiei şi au început să scrie ordine de eliberare cu atâta uşurinţă şi lipsă de răspundere, ca şi cum ar fi fost-ordine de arestare.

Asupra breslei Practicienilor plutea un pericol de moarte. Trebuiau să întreprindă ceva! Trebuiau să se lupte!

*

Oricărui eveniment social important din URSS îi era hărăzit un destin din două: ori să fie trecut sub tăcere, ori să fie învăluit în minciună. Nu pot să dau un exemplu de eveniment cât de cât important din ţară care să fi scăpat de această crăcăna nenorocită.

Aşa a fost întreaga existenţă a Arhipelagului: cea mai mare parte din timp nu s-a ştiut nimic despre el, iar când au scris câte ceva – au minţit: ori îu perioada Marilor Canale, ori despre comisiile de degrevare din anul 1956.

În legătură cu aceste comisii trebuie spus că şi fără palavrele ziariştilor, fără o necesitate exterioară, noi înşine am contribuit la lansarea unei minciuni sentimentale. Pai cum sa nu te înduioşezi: noi eram obişnuiţi ca şi avocatul apărării să ne atace, iar aici – poftim, un procuror care ne apară! Eram chinuiţi de dorul libertăţii, simţeam că acolo începea o viaţă nouă, vedeam asta şi după schimbările din lagăr şi, deodată, o comisie miraculoasă, cu puteri depline, după ce a vorbit cu fiecare cinci-zece minute, îi îumânează biletul de tren şi carnetul de identitate (unora chiar cu viză de Moscova)! Dar ce în afară de laude poate să iasă din pieptul nostru de deţinut, din pieptul nostru vlăguit, veşnic răcit?

Dar să ne ridicăm puţintel deasupra bucuriei noastre trepidante, care aleargă nebună să-şi îndese cârpele în sacul de drum – oare astfel trebuia să’ fie sfârşitul fărădelegilor staliniste? Oare această comisie nu trebuia să iasă în faţa frontului, să-şi scoată căciulile şi să spună:

— Fraţilor! Suntem trimişi de Sovietul Suprem să vă cerem iertare! Ani şi zeci de ani v-aţi chinuit aici, fără să fiţi vinovaţi de nimic, iar noi ne adunam în săli festive sub policandre de cristal şi nici măcar o data nu ne-am adus aminte de voi. Noi am aprobat cu supunere decretele crâncene ale Căpcăunului, noi suntem părtaşi la crimele lui. Primiţi, dacă puteţi, căinţa noastră târzie. Porţile sunt deschise şi voi sunteţi liberi. Priviţi, pe platformă aterizează avioane cu medicamente, cu alimente şi îmbrăcăminte călduroasă pentru voi. Sunt şi medici în avioane.

În ambele cazuri – este eliberare, dar este oferită în maniere diferite, nu are acelaşi tâlc. Comisia de degrevare este ca un portar conştiincios care mătură pe unde a vomitat Stalin şi atât. Nu astfel se aşază noile temeiuri morale ale vieţii societăţii.

Voi prezenta în continuare opinia A. Skripnikova cu care sunt absolut de acord. Deţinuţii, unul câte unul (din nou separaţi!), sunt chemaţi în cabinet, la comisie. Câteva întrebări privind fondul cazului fiecăruia. Sunt puse cu bunăvoinţă, dar scopul lor este să-l facă pe deţinut să-şi recunoască vina (nu Sovietul Suprem, ci din nou nefericitul deţinut!). El trebuie să tacă, el trebuie să-şi plece capul, el trebuie să ajungă în situaţia omului iertat, nu a celui care iartă! Adică, ademenindu-l cu libertatea, acum obţin de la el ceea ce înainte n-au putut să smulgă nici cu tortura. Ce rost are asta? Este foarte important: el trebuie să se întoarcă în libertate temător. Şi, pe deasupra, procesele verbale ale comisiei vor raporta Istoriei că, în ansamblu, în lagăre au fost deţinuţi vinovaţi, că n-au existat nelegiuiri atât de fioroase, cum sunt zugrăvite. (Probabil, aici este luat în consideraţie şi un mic calcul financiar: dacă nu se fac reabilitări, nu se vor plăti nici compensaţiile datorate celor reabilitaţi.)* Această interpretare a eliberării n-a avut darul să arunce în aer

*Fiindcă veni vorba, la începutul anului 1955 a existat proiectul să se plătească pentru toţi anii ispăşiţi, ceea ce era absolut firesc, şi aşa s-a plătit în Europa de Est. Dar acolo nu erau atâţia oameni şi atâţia ani! Au calculat, şi, când au văzut rezultatul, s-au îngrozit: ruinăm statul! Şi au hotărât să dea compensaţii numai pentru două luni.

Sistemul lagărelor, n-a constituit un impediment în aducerea altor contingente în lagăre (operaţie care n-a încetat nici în perioada 1956-1957), nu crea nici o obligaţie că şi aceştia vor fi eliberaţi.

Dar cei care, din mândrie, în faţa comisiei au refuzat să se recunoască vinovaţi? Pe aceia i-au lăsat să şadă în lagăr. Nu au fost prea puţini, (în 1956, pe femeile din Dubravlag care nu s-au căit le-au adunat şi le-au expediat în lagărele din Kemerovo.)

Skripnikova povesteşte următorul caz: O ucraineancă din Ucraina de Vest avea zece ani pentru soţul banderovist. Acum cereau de la ea să spună că stă îu lagăr pentru soţul – bandit. „Nu, nu spun.” „Spune, şi vei fi eliberată!” „Nu, nu spun. El nu este bandit, el este OUN-ovist.” „Foarte bine, dacă nu vrei să spui – rămâi aici!” (preşedintele comisiei – Soloviov). Au trecut doar câteva zile şi ea a fost vizitată de soţ, care venea din nord El avea o pedeapsă de douăzeci şi cinci de ani, s-a recunoscut cu uşurinţă bandit şi a fost graţiat. Dar el n-a apreciat statornicia nevestei şi s-a năpustit asupra ei cu mustrări: „Trebuia să spui că sunt diavol cu coadă, că am copite. Cum o să mă descurc eu cu gospodăria şi copiii?”

Să menţionăm că şi Skripnikova a refuzat să se recunoască vinovată şi a rămas în lagăr încă trei ani.

Aşadar, chiar şi era libertăţii a venit în Arhipelag în mantie de procuror.

Şi totuşi panica Practicienilor n-a fost fără temei: în anii 1955-1956, pe cerul Arhipelagului, s-a izvodit o nemaivăzută conjuucţiune a astrelor. Aceştia au fost anii lui fatali şi ar fi putut să fie anii lui cei din urmă!

Ah, dacă oamenii investiţi cu puterea supremă şi purtând povara informaţiilor complete despre ţara lor ar mai fi putut în aceşti ani să privească în jurul lor, şi să se înspăimânte, şi să-i podidească plânsul? Căci sacul însângerat din spate musteşte, sângele ce curge le înroşeşte spatele întreg! Politicii au fost sloboziţi, dar milioanele de drept comun cine le-a trimis în acel infern? Relaţiile de producţie? Mediul? Poate noi toţi?… Ori dumneavoastră?

Aşa că ar fi trebuit să aruncaţi la toţi dracii programul cosmic! Să nu vă mai preocupe flota maritimă a lui Sukarnoşi garda lui Kwame Nkrumah^! Şi măcar să vă aşezaţi şi să vă scărpinaţi în ceafă: ce-i de făcut? Din ce cauză legile noastre cele mai bune din lume, sunt respinse de milioanele cetăţenilor noştri? Ce-i determină să se vâre în acest jug primejdios, şi cu atât mai mulţi, cu cât jugul este mai insuportabil. Ce trebuie făcut ca acest val să sece? Poate că legile noastre nu sunt cele care trebuie să fie? (Aici ar trebui să vă gândiţi şi la şcoala noastră hăituită, şi la satul lăsat în paragină şi la multitudinea acelor lucruri care se numesc simplu nedreptate fără nici un fel de categorie de clasă.) Dar pe cei care au păţit-o, cum să-i readucem la viaţă? Fără gesturi largi şi ieftine, precum amnistia „Voroşilov”, ci examinându-le cu mult suflet, analizându-le şi cazul, şi personalitatea.

Ce părere aveţi, trebuie sau nu să se termine cu Arhipelagul? Sau este făcut pentru vecie? Patruzeci de ani a putrezit în trapul nostru, nu ajunge?