Alexandr Soljenitin

Astfel de poveşti ne îndrugă principalul organ guvernamental.

Cu asemenea păienjeniş de legende vor să acopere breşa ce s-a căscat spre Arhipelag!

Din acelaşi „I&’estia”, iată încă o legendă: foarte de curând, un fiu a aflat că tatăl lui a fost reabilitat post-mortem. Care este sentimentul lui principal? Poate mânia că tatălui său i s-a făcut de petrecanie fără motiv? Nu, bucuria, uşurarea: cât de fericit poţi să fii ştiind că. Tatăl tău este nevinovat faţă de Partid!

Fiecare secreta pânza de păianjen cum putea. Una peste alta, una peste alta – şi lumina zilei începe să se estompeze, şi Arhipelagul nu se mai vede clar, ca la început.

Dar în vreme ce aici teşeau, împleteau, în vreme ce în breşă fâlfâiau intens din aripi, dincolo, de partea cealaltă a zidului, îşi clădeau eşafodaje şi urcau din ce în ce mai sus meşterii zidari specialişti în această problemă: care erau puţin şi scriitori, dar care şi suferiseră, stătuseră în lagăr, altfel nici un prost n-ar putea, fi convins. Şi aceşti zidari erau Boris Diakov, Gheroghi Se. Lesţ-’, Calina Serebriakova şi Aldan-Semionov.

De râvnă. Nu duceau lipsă, chiar din primele zile ei au filfi.it din aripi lângă breşă, numaidecât, fără nici un fel de eşafodaj, au sărit pe picioarele lor şi au aruncat cu mortar, dar n-au nimerit.

Serebriakova a adus o lespede gata pregătită numai bună să astupe gaura, ba chiar prea bună: a adus un roman despre ororile anchetării comuniştilor – cum le scoteau ochii, cum U jucau în picioare. Dar i-au explicat prozatoarei că piatra asta nu se potriveşte, nu e de-acolo, asta ar însemna o nouă breşă.

Cât despre Şelest, fost comandant de brigadă la VEEKA, şi mai înainte propusese la „Izyestia” povestioara sa Pepita, însă tema era interzisă. Acum, cu douăsprezece zile înainte de breşă, dar ştiind unde se va produce, „Izvestia” a lipit plasturele lui Şelest. Dar n-a rezistat: parcă nici n-arfifost.

Gaura din zid mai fumega încă, şi Diakov a venit şi el în grabă, a început să arunce acolo Memoriile unui „oploşit”, însă cărămida recenziei lui Lakşin l-a nimerit drept în cap: Diakov era demascat că în lagăr nu făcea altceva decât îşi salva propria piele, atât.

Nu, aşa nu merge. Nu, aici trebuie ceva temeinic. Şi s-au pus să construiască schele.

Pentru asta a fost nevoie de un an şi jumătate, timp în care s-au descurcat doar cu articole de ziar, cufilfiitul aripilor membranoase. După ce au ridicat schelele şi au mai adus şi o macara. – Au început să zidească toţi deodată: în iulie 1964 – Povestea celor trăite de Diakov, Basorelief pe o stâncă de Aldan-Semionov, în septembrie -însemnări din Kolâma. În acelaşi an, la Măgădan, a apărut şi cărţulialui Viatkin – Omul se naşte de două ori. ’

Şi gata. Breşa a fost astupată. Şi din faţă, pe locul cârpiturii, au pictat cu totul altceva: palmieri, curmali, băştinaşi în costume de baie. Arhipelag? Parcă ar aduce a Arhipelag. L-au substituit? Da, l-au substituit… – -IV. K, >.<, Am pomenit de aceste cărţi când am vorbit de loialişti, de confonnişti (Partea a. Treia, Cap. 11), şi dacă divergenţele dintre noi s-ar referi numai la literatură, n-aş simţi nevoia să-mi spun părerea despre ele. Dar, întrucât s-au apucat să prezinte Arhipelagul într-o lumină falsă, trebuie să explic unde anume la ei este decor în loc de realitate. Deşi cititorul care a parcurs toată această carte a mea poate să remarce şi singur acest lucru.

Cea dintâi şi principala minciună constă înfăptui că pe Arhipelagul lor „M se află poporul, Ivanii noştri. Nu se ştie cum au ajuns la asta, separat sau împreună, dar mint la fel când îi împart pe deţinuţi în: l. Comunişti cinstiţi (cu subdiviziunea specială – comunişti înflăcăraţi nemembri de partid) şi 2. Albgardişti-vlasovişti-poliţai-ban-derovişti (toţi la grămadă).

Dar toţi cei enumeraţi nu alcătuiau laolaltă în lagăr mai mult de 10-15%. Iar ceilalţi 85% – ţărani, intelectuali şi muncitori, propriu-zis întregul articol Cincizeci şi Opt şi nenumăraţii „decretişti” nenorociţi, condamnaţi pentru un mosor el de aţă. Ori pentru o poală de spice – la ei n-au intrat, au dispărut! Şi au dispărut pentru că aceşti autori, cu toată sinceritatea, n-au observat poporul lor care suferea! Aceşti cretini pentru, ei nici nu există, o dată ce, după ce s-au întors de la doborâtul copacilor, nu cântă în şoaptă Internaţionala. Şelest face o menţiune vagă despre sectanţi (nici măcar despre sectanţi, el n-a văzut niciunul în lagărele pentru bărbaţi!), undeva apare şi dispare la el un diversionist prăpădit (înţeles exact ca diversionist), un prăpădit de drept comun – şi gata! Apoi şi toate naţionalităţile periferice au dispărut de la ei. Dar Diakov în perioada, şederii lui ar fi putut să-i observe măcar pe baltici! Nu, câtuşi de puţin! (Ei i-arfi disimulat şi pe ucrainenii din vest, însă aceştia se manifestau foarte activ.) întregul spectru al băştinaşilor la ei a dispărut, au rămas doar cele două linii extreme! Pentru schemă asta şi trebuie, fără asta, schema nu poate fi construită.

Cine este, la Aldan-Semionov, singurul suflet vândut din brigadă? Deviatkin, singurul ţăran. Cine este, la Şelest, în Pepita, omul sărac cu duhul, prostănacul? Golubov, singurul ţăran de acolo, lată care este atitudinea lor faţă de popor!

Cea de a doua minciună a lor constă, în faptul că munca de lagăr la ei ori lipseşte cu desăvârşire, personajele lor sunt de obicei „oploşiţi” care nu ştiu ce sunt adevăratele munci de lagăr şi care î. Şi petrec zilele prin magazii, sau prin birouri contabiliceşti, sau la infirmerie (la Serebriakova, doisprezece inşi se află toţi deodată într-un salon de spital, „poreclit comunist”. Cine i-o fi adunat acolo? De ce or fi numai comunişti? Oare nu cu pile au fost aduşi acolo să se odihnească…?); ori este o ocupaţie de mucava, deloc înspăimântătoare, istovitoare ori ucigătoare, în vreme ce, de fapt, această muncă de zece-douăsprezece ore este principalul vampir. Tocmai ea constituie conţinutul de bază al fiecărei zile şi al tuturor zilelor Arhipelagului.

Cea de a treia minciună constă înfăptui că la ei ta lagăr foamea nu clănţăne din dinţi, nu înghite zilnic bolnavi de pelagră şi distrofie. Nimeni nu scormoneşte la groapa de gunoi. Nimeni propriu-zis nu simte nevoia să se gândească cum să nu moară până la sfârşitul zilei („ITL este un lagăr cu regim blând”, aruncă Diakov neglijent. Să fi stat tu în acel regim blând!)

Aceste trei minciuni sunt suficiente pentru a denatura toate proporţiile Arhipelagului, din realitate n-a mai rămas nimic, adevăratul spaţiu tridimensional a dispărut. Acum, potrivit concepţiei generale despre lume a autorilor şi fanteziei lor personale, se poate compune, clădi din cubuleţe, se poate desena, broda şi împleti tot ce vrei, în această lume născocită totul este posibil. Acum poţi să dedici pagini nesfârşite descrierii înaltelor reflecţii ale personajelor (când se va sfârşi samavolnicia? Când vom fi chemaţi la conducere?), şi cât sunt ei de devotaţi cauzei Partidului, şi cum Partidul, cu timpul, va îndrepta totul. Se poate descrie bucuria generală a timpului subscrierii la împrumut (să subscrii la împrumut, în loc să ai bani să poţi cumpăra de la chioşc), închisoarea mută poate oricând să fie umplută cu discuţii (fi-izeml de la Lubianka se grăbeşte să întrebe dacă Diakov este comunist… Aiureală), în timpul apelului deţinuţilor se pot introduce întrebări, care nu s-au pus în veacul vecilor („Membru de partid?… Ce funcţie ai ocupat…?”). Se pot compune anecdote, care te fac să mori de râsz. Un zek se plânge secretarului biroului de partid, un muncitor liber, că un muncitor liber l-a calomniat, pe el, pe zek, membru de partid! – Pe cine vor să prostească? (Diakov). Sau: un zek dmtr-o coloană escortată (distinsul Petrakov, tovarăşul de luptă al lui Kirov) obligă toată coloana să se abată spre monumentul lui Lenin şi să-şi scoată căciulile, inclusiv soldaţii din escortă! – Dar automatele cu ce nună le-au ţinut în timp ce făceau asta?… (Aldan-Semionov).

La Viatkin, hoţii din Kolâma, adunaţi pe platforma de plecare, îşi scot cu plăcere căciulile în cinstea lui Lenin. Totală aiureală! (Şi chiar dacă ar fi adevărat – Lemn n-ar fi fost prea onorat.)

Toată Pepita lui Şelest este o anecdotă de la început până la. Sfârşit. Să predea ori să nu predea lagărului pepita găsita? Pentru a rezolva această problemă este necesar, în primul rând, un curaj nebun: un eşec şi vei fi pus la zid! (dar numai şi pentru problemă – tot la zid)… Au predat-o şi, în plus, generalul a ordonat ca la echipa lor să se facă percheziţie. Dar ce se întâmpla dacă n-o predau?… Autorul însuşi pomeneşte şi de echipa vecină a „letonului”, care a fost percheziţionată şi la locul de muncă şi la baracă. Deci problema nu se punea dacă să ajute ori să nu ajute Patria, ci dacă merită să-şi rişte cele patru vieţi pentru această pepită? Toată situaţia a fost imaginată pentru a permite să se manifeste sentimentele lor comuniste şi patriotice. (Cei fără de escortă sunt altceva. La Aldan-Semionov fură pepite şi maiorul de miliţie şi un adjunct al comisariatului poporului pentru petrol.)

Totuşi, Şelest n-a ghicit spiritul timpului: el vorbeşte despre stăpânii lagărului cu prea multă brutalitate şi chiar cu ură, ceea ce este inadmisibil pentru un ortodox. Câtă vreme iată cum scrie Aldan-Semionov despre un nelegiuit notoriu – şeful minei: „Era un organizator priceput’. El este de părerea asta: dacă şeful e bun, în lagăr se munceşte cu voioşie şi aproape că se trăieşte în libertate. La fel şi Viatkin: la el călăul Kolâmei, şeful Dalstroi-ului, Karp Pavlov – ba” nu ştia „, ba” nu înţelegea” ororile pe care le săvârşea, ba se îngrijeşte şi de propria reeducare.

Pentru verosimilitate, aceşti autori au fost nevoiţi totuşi să introducă în decorul descris şi detalii autentice. La Aldan-Semionov: un militar din escortă îşi însuşeşte aurul extras de deţinuţi; cei ce refuză să iasă la lucru sunt batjocoriţi de oameni care n-au frică de nimic; se lucrează la minus cincizeci şi trei de grade, în lagăr hoţii o duc ca în sinul lui Avraam; penicilina este pusă deoparte pentru şefi. La Diakov: brutalitatea soldatului din escortă; scena din Taişet, lângă tren, când n-au izbutit să scoată numerele zekilor, pasagerii le-au aruncat mâncarc şi ţigări, iar soldaţii din escortă le-au luat pentru sine; descrierea percheziţiei din ajunul sărbătorilor.

Însă autorii folosesc aceste amănunte numai ca să fie convingători.

Iată însă care este esenţialul la ei. Aşa. Cum îl exprimă recenziile: „în O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, gardienii lagărului sunt aproape nişte fiare. Diakov ne arată că printre ei există mulţi care erau frământaţi de gânduri chinuitoare” (darfără nici un rezultat).

„Diakov a respectat adevărul aspru al vieţii… Pentru el, samavolniciile din lagăre nu constituie decât un. Fundal (!), dar important este faptul că omul sovietic nu şi-a plecat capul în faţa arbitrarului… Diakov are şi cekişti cinstiţi care sunt în stare de acte de vitejie, da, de vitejie!”

(Acest act de vitejie constă înfăptui că i-a aranjai pe comunişti în locuri bune. De fapt, tot vitejie este considerată şi atitudinea, deţinutului comunist Konokotin: el, „victimă a unei acuzaţii nebune… Lipsit de libertate. A continuat să lucreze” ca preparator! Vitejia constă în faptul că n-a oferit motive să fie alungat din infirmerie la muncile comune.)

Ce idei încununează cartea lui Diakov? „Tot ce a fost greu a. Trecut” (de cei morţi nu-şi aduce aminte), „tot ce e bun a revenit”. „Nimic nu a fost anulat.”

*Aldan-Semionov lasă impresia că este bun cunoscător al vieţii şefilor liberi şi al locurilor, dar iată că viaţa deţinuţilor o cunoaşte prost, una-două întâlneşti la el câte o bazaconie: la el baptiştii. Trândăvesc”’, un tătar din escortă i-a dat să mănânce unui tătar-ze&, drept pentru care zekii au decis că băiatul este turnător! Nu puteau să decidă aşa ceva, fiindcă escorta se schimbă în fiecare zi şi nu se ocupă cu turnătorii.

La Aldan-Semionov: „în ciuda a tot ce a fost, noi nu simţim obidă”. Slavă Partidului – el a distrus lagărele! (Epilog în versuri.)

Dar oare le-a distrus?… N-a mai rămas nimic?… Şi, pe urmă, lagărele de cine au fost create? Tăcere.

În timpul lui Beria, Puterea sovietică a existat ori nu? De ce nu l-a oprit să facă toate acestea? Cum s-a putut oare întâmpla ca poporul, aflându-se la putere, să admită o astfel de tiranie pentru popor?

Autorii noştri nu trebuiau să se preocupe de raţie, şi nici nu lucrau, ei cugetau tot timpul la lucruri înalte, atunci să răspundă!

Tăcere. Desăvârşită…

Asta-i tot. Gaura a fost zidită şi zugrăvită (a mai venit şi generalul Gorbatov să dea culoarea potrivită). Şi n-a existat nici o breşă în Zid! Iar Arhipelagul, chiar dacă a existat, a fost unul fantomatic, neadevărat, mic, care nu merită nici o atenţie.

Altceva? Pentru orice eventualitate mai trag o zugrăveală şi ziariştii. Aşa, de pildă, Mih. Berestinski, din însărcinarea neobositei „Literaturnaia gazeta” (care, în afară de literatură, nu scapă nimic), a făcut o călătorie puia la staţia Ertevo. După cât se pare, şi el a fost deţinut în lagăr. Dar cât de profund este înduioşat de noii stăpâni ai insulelor: „Este imposibil să-ţi imaginezi măcar că vei găsi printre organele de reeducare de astăzi, în locurile de detenţie, oameni care să amintească, chiar pe departe, de Volkovoi. Acum, aceştia sunt comunişti adevăraţi. Oameni duri, dar buni şi drepţi. Nu trebuie să credem că sunt nişte îngeri, cărora doar aripile le lipsesc. (Probabil că asemenea opinie totuşi există. – A. S.) Gardurile de sârmă ghimpată, turnurile de pază, vai, deocamdată mai sunt necesare. Dar ofiţerii povestesc cu bucurie că le sosesc” contingente „din ce în ce mai puţine”. (De ce s-or fi buciirând, că n-o să iasă de aici la pensie şi vor trebui să-şi schimbe meseria?)

Un Arhipelag micuţ-micuţ, de buzunar. Foarte necesar. Se topeşte ca un ţurţure de ghea. Ta.

Gata, au terminat cu astupatul breşei. Dar, probabil, pe schelă încă mai urcau amatori cu mistrii, cu bidinele, cu găleţi de tencuială.

Şi atunci au strigat la ei:

— Hei, ajunge! Îndărăt! Nu trebuie să ne mai amintim! Trebuie să uităm! N-a existat nici un Arhipelag – nici bun, nici rău. Cea mai bună-i tăcerea!

Astfel primul răspuns a fost fâlfâitul agitat. -; Cel de al doilea – astuparea temeinică a spărturii.

Cel de al treilea răspuns – uitarea. -.

Dreptul celor din libertate de a afla despre Arhipelag s-a întors în punctul iniţial din anul 1953.

Şi din nou, liniştit, orice scriitor poate să verse lacrimi despre reeducarea hoţilor şi bandiţilor. Ori să toarne un film în care clini dresaţi sfâşie cu voluptate oameni.

Şi totul să fie făcut astfel, ca şi când nu ar fi fost nimic, nici o spărtură în Zid.

Şi tineretul, obosit să-şi tot învârtă capul (cuvântări într-o parte, cuvântări în alta), dă. Din mină. A lehamite: probabil că n-a existat nici un cult, şi nici un fel de orori n-au existat, palavre, ca de obicei. Şi pleacă la dans.

Bine-a zis cine-a zis că trebuie să ţipi când eşti bătut! Pe urmă – nu te mai crede nimeni!

*

Când Hruşciov, ştergându-şi o lacrimă, a dat aprobarea pentru Ivan Denisovici, era ferm convins că este vorba despre lagărele staliniste, că el nu are aşa ceva.

Iar Tvardovski, făcând demersuri pentru viza supremă, credea şi el sincer că în roman este vorba despre trecut, că totul a dispărut.

Lui Tvardovski i se poate ierta: toată lumea publică din capitală, care îl înconjura, nu trăia decât cu această idee – că avem de-a face cu un dezgheţ, că, iată, au încetat să mai aresteze, că, iată, au avut loc două congrese purificatoare, că, iată, oamenii se întorc din nefiinţă, şi sunt mulţi. În spatele frumosului nor trandafiriu al reabilitărilor, Arhipelagul a dispărut, a devenit cu totul invizibil.

Dar eu, eu! Şi eu m-am lăsat prins, iar eu n-am nici o scuză! Căci nici eu nu l-am înşelat pe Tvardovski! Şi eu credeam sincer că am adus un roman despre trecut. Oare limba mea a uitat ce gust avea zămârca? Fiindcă m-am jurat să nu uit Oare n-am intuit eu bine firea dresorilor de câini? Oare eu, care mă pregăteam să devin cronicarul Arhipelagului, nu mi-am dat seama cât de apropiat şi necesar îi este statului? De mine eram sigur ca de nimeni altul că asupra mea nu are putere această lege: O poveste se uită repede, un corp se-ngraşă repede.

Dar m-am îngrăşat. M-am păcălit… Am crezut… În bunăstarea noii mele vieţi. Şi în poveştile ultimilor prieteni care au venit de acolo: este mai uşor! Regimul s-a mai îmblânzit! Eliberează întruna! Zone întregi sunt închise! Emvediştii sunt concediaţi…

Nu, noi nu suntem decât ţarină! Suntem supuşi legilor ţarinii. Şi oricât de mare ne-ar fi nenorocirea, tot uu este de ajuns ca să ne înveţe să simţim durerea generală. Şi câtă vreme nu vom birui ţarina din noi – nu vor exista pe pământ orâiiduiri drepte: nici democratice, nici autoritare.

Cel de al treilea val de scrisori de la zekii actuali a fost foarte surprinzător pentru mine, deşi era cel mai firesc, deşi pe el ar fi trebuit să-l aştept în primul rând.

Scrise pe hârtiuţe cocoloşite, cu creion decolorat, vârâte în plicuri de ocazie, cu adresa scrisă de muncitorii liberi şi expediate, care va să zică, pe sub mină, Arhipelagul contemporan îmi trimite obiecţiile şi chiar mânia lui.

Acele scrisori alcătuiau de asemenea un strigăt general, compact. Şi acest strigăt zicea: „Dar noi?!”

Căci vâlva gazetărească stârnită în jurul romanului şi trâmbiţată pentru oamenii liberi şi pentru străinătate se învârteja în jurai ideii că „asta a fost, dar nu se va mai repeta niciodată”.

Şi zeki au început să urle: cum nu se va repeta, când noi acum suntem în lagăr şi în aceleaşi condiţii?!

„Din vremea lui Ivan Denisovici nu s-a schimbat nimic”, scriau ei din diferite locuri.

„Zekul va citi cartea dumneavoastră şi va fi amant şi necăjit că totul a rămas la fel”.

„Ce s-a schimbat dacă încă sunt în vigoare legile care prevăd pedepse de douăzeci şi cinci de ani emise încă sub Stalin?” „Cine este astăzi cultul personalităţii, că suntem din nou închişi pe degeaba?” „Bezna cea neagră ne-a înconjurat, nimeni nu ne mai poate vedea.” „De ce au rămas nepedepsiţi alde Volkovoi?… Şi astăzi sunt aici şi fac pe educatorii noştri.” „începând cu cel din urmă supraveghetor şi sfârşind cu şeful direcţiei, toţi sunt vital interesaţi în existenţa lagărelor. Organele de supraveghere, pentru orice fleac, născocesc câte un Decret; agenţii operativi ne agravează dosarele personale… Noi suntem cu pedepse de douăzeci şi cinci de ani. – Chifla cu unt cu care se ghiftuiesc acei oameni vicioşi, chemaţi să ne îndrume pe calea virtuţii. Oare nu tot aşa procedau colonizatorii când îi prezentau pe indieni şi pe negri ca oameni inferiori? Nu-i nimic mai uşor decât să stânieşti opinia publică împotriva noastră, este destul să scrii articolul Omul de după gratii… * şi mâine poporul se va strânge la mitinguri şi va striga să fim arşi în cuptoare.” întocmai. Da, totul este întocmai.

„Poziţia dumneavoastră este ariergarda”, m-a buimăcit Vania Alexeev.

Şi după toate aceste scrisori, eu, care mă ţineam un erou, am văzut cât de mult eram vinovat: în zece ani pierdusem simţul viu al Arhipelagului.

Pentru ci, pentru zekii din ziua de astăzi, cartea mea nu conta, şi adevărul nu avea nici o valoare, dacă n-o să urmeze o continuare, dacă n-o să se vorbească şi despre ei. Să se vorbească, şi lucrurile să se schimbe! Dacă cuvântul iiu se referă la ceva real şi uu atrage după sine o faptă reală – atunci ce rost mai are? Ca lătratul clinilor la lună?

*Kasiukov şi Moceanskaia, Omul de după gratii, „Sovetskaia Rossia”, 27 august 1960. Inspirat de cercurile guvernamentale, acest articol a pus capăt scurtei perioade (1955-1960) de blândeţe a Arhipelagului. Autorii consideră că în lagăre au fost create condiţii care pot fi numite pe drept „opere de binefacere”, aici deţinuţii „uită ce-i aceea pedeapsă”; că „z/k nu vor să-şi cunoască obligaţiile”, că „administraţia are cu mult mai puţine drepturi decât deţinuţii” (?). Ei asigură că lagărele sunt un „pensionat gratuit’ (nu ştiu de ce nu le cer bani pentru schimbul lenjeriei, pentru tuns, pentru camera de vizite). Sunt indignaţi că în lagăre săptămâna de lucru nu are decât patruzeci de ore şi că, chipurile,” pentru deţinuţi munca nu este obligatorie „(? 7). Ei cer:” condiţii mai aspre şi grele „, pentru ca criminalul să se teamă de închisoare (muncă grea, priciuri tari, fără saltele, interzicerea hainelor civile),” nici un fel de chioşcuri cu bomboane „ete., anularea eliberării înainte de termen („ iar dacă încâlci disciplina regimului – să ţi se prelungească termenul! „Şi încă:” După ce şi-a ispăşit condamnarea, deţinutul să nu conteze pe caritate”.

(Această consideraţie aş vrea să o dedic moderniştilor noştri: aşa s-a obişnuit poporal nostru să înţeleagă literatura. Şi nu se va dezobişnui curând. Şi oare trebuie să se dezobişnuiască?)

Şi m-am trezit. Şi din nou am desluşit colosul stâncos al Arhipelagului, cunoscutele contururi cenuşii ale turnurilor de pază, care nu dispăruseră nicăieri.

Starea societăţii sovietice se poate descrie bine printr-un câmp fizic. Toate liniile de forţă ale acestui câmp sunt orientate dinspre libertate spre tiranie. Aceste linii sunt foarte stabile, ele s-au încrustat, s-au adâncit în piatră, este aproape imposibil să mai fie deranjate, deviate, orientate în altă direcţie. Orice sarcină, orice masă introduse sunt uşor împinse în partea tiraniei, dar spre libertate le este imposibil să-şi croiască drum. Trebuie înjugaţi zece mii de boi.

Acum, când cartea mea a fost declarată primejdioasă, când tipărirea ei a fost recunoscută ca o greşeală („consecinţele voluntarismului îu literatură”), când este scoasă şi din bibliotecile publice. – Doar pomenirea numelui meu sau al lui Ivan Denisovici în Arhipelag este considerată un act de răzvrătire ireparabil. Dar atunci! Atunci când Hruşciov mi-a strâns mina şi în aplauze furtunoase m-a prezentat celor trei sute de persoane care se considerau elita artei; când la Moscova mi s-a făcut „o mare campanie de presă” şi corespondenţii aşteptau cu ceasurile la uşa camerei mele de la hotel; când s-a declarat răspicat că partidul şi guvernul sprijină astfel de cărţi, când Colegiul Militar al Tribunalului Suprem era mândru că m-a reabilitat (cum, în prezent, pesemne, se căieşte), şi coloneii-jurişti au declarat de la tribuna lui că această carte trebuie citită în lagăre! – Atunci forţele mute, fără grai, fără nume ale câmpului s-au pus pe nevăzute împotrivă – şi cartea a fost oprită. Atunci a fost oprită! Şi în puţine lagăre a ajuns legal, aşa, s-o ia lumea şi s-o citească de la biblioteca KVC. Din biblioteci a fost scoasă. Era scoasă şi din pachetele sosite de la rade, din lumea liberă. Era adusă în secret de angajaţii liberi, cereau zekilor pentru ea 5 rable, ba uneori chiar 20 de rable (acestea erau rablele noi, grele, hruşcioviste! Atâţia bani de la deţinuţi! Dar, cunoscând neruşinarea celor din jurul lagărelor, nu te mai miri de nimic). Zekii o treceau în lagăr prin percheziţii ca pe un cuţit, ziua o ascundeau şi citeau noaptea. Undeva, într-un lagăr din nordul Uralului, pentru ca sa aibă viaţă lungă, i-au făcut ferecătură metalică.

De fapt, ce să mai vorbim de ieki, dacă şi asupra lumii din jurai lagărelor s-a răspândit această interdicţie mută, dar acceptată de toţi. La staţia Vis, de pe linia căii ferate de Nord, cetăţeana liberă Măria Aseeva a scris o recenzie favorabilă despre roman pentru „Literatumaia gazeta” şi fie că a pus-o la cutia poştală, fie că din neatenţie a lăsat-o pe masă, dar, la cinci ore de când o scrisese, secretarul organizaţiei de partid V. G. Şişkin a acuzat-o de provocare politică (ce cuvinte găsesc!), şi a fost numaidecât arestată*.

La ITK-2 din Tiraspol, deţinutul sculptor G. Nedov, în atelierul său de „oploşit” modelase din plastilină statueta unui deţinut. Şeful regimului disciplinar, căpitanul Solodiankiu, l-a surprins: „Tu faci aici un deţinut? Cine ţi-a dat dreptul? Asta-i contrarevoluţie!” A apucat statueta de picioare a frânt-o în două şi a aruncat cele două jumătăţi pe duşumea. „Ăi fi citit vreun Ivan Deuisovici!” (Dar n-a călcat jumătăţile în picioare, şi Nedov le-a ascuns.) Reclamat de Solodiankin, Nedov a fost chemat la comandantul lagărului Bakaev, dar între timp a izbutit să procure câteva ziare la KVC. „O să te judecăm! Tu instigi oamenii împotriva puterii sovietice!” a început Bakaev cu glas bubuitor, (îşi dădeau seama ce efect ar putea avea imaginea unui lek!) „Permiteţi să raportez, cetăţene şef… Vedeţi, Nikita Sergheevici zice. Tovarăşul Iliciov8.” „Da ăsta discută cu noi de parcă am fi egali!” a exclamat Bakaev.