Alexandre dumas contesa de charny

Capitolul 68

1 SEPTEMBRIE

Or, iată ce se întîmplă ca urmare a evenimentului tragicomic relatat mai sus.

Domnul de Beausire, întemniţat la Châtelet, a fost de­ferit juriului însărcinat în mod special cu cercetarea de­lictelor de furt comise la 10 august şi în zilele urmă­toare. Nu exista nici un mijloc de a nega : faptul era prea limpede stabilit. De aceea, acuzatul se mărgini să-şi mărturisească umil greşeala şi să implore clemenţa tri­bunalului.

Tribunalul ordonase să se cerceteze antecedentele domnului de Beausire. Şi, prea puţin edificat de informa­ţiile pe care le furnizase ancheta, îl condamnă pe fostul ofiţer de poliţie la cinci ani de galere şi la expunere¹.

Degeaba pretextă domnul de Beausire că ar fi fost îm­pins la acest furt numai de sentimente onorabile, adică de speranţa de a asigura soţiei şi fiului său un viitor li­niştit, nimic nu putu înlătura condamnarea — şi, cum hotărîrile tribunalului special erau definitive, fără apel, sentinţa devenea executorie după trei zile.

Soarta vru ca, în ajunul zilei în care domnul de Beau­sire urma a fi expus, să fie introdus în închisoare unul din foştii săi camarazi. Se recunoscură şi, fireşte, urmară confidenţele.

Noul întemniţat ajunsese acolo, spunea el, datorită unui complot perfect organizat, care urma să izbucnească în piaţa Grève sau în piaţa Palatului.

Din nenorocire, tocmai acest prieten al domnului Beausire, acest arestat, trebuia să dea semnalul. Or, cei­lalţi conjuraţi ignorînd arestarea sa, se vor duce în piaţă în ziua expunerii primului condamnat, şi, cum nimeni nu va fi acolo să strige : „Trăiască regele”, „Trăiască prusa­cii ! Moarte naţiunii !”, revolta nu va avea loc.

Era cu atît mai regretabil, spunea amicul, cu cît nici­odată o mişcare nu fusese mai bine pregătită şi n-avusese asigurat un succes atît de sigur.

Fără să fi avut o opinie bine stabilită, domnul de Beau­sire simpatizase în fond totdeauna monarhia. Începu deci să regrete amarnic pentru rege şi, în subsidiar, pentru el, că revolta nu va putea avea loc. Deodată se lovi peste frunte : o idee îi lumină subit mintea.

— Dar, îi spuse camaradului său, această primă expu­nere la stîlpul infamiei ar trebui să fie a mea !

— Fără îndoială. Ceea ce, îţi repet, ar fi trebuit să fie o mare fericire pentru tine.

— Şi spui că arestarea ta nu e ştiută de nimeni ?

— Absolut.

— Astfel că, dacă cineva dă semnalul cuvenit, complo­tul va izbucni ?

— Da... Dar cine vrei să dea semnalul dacă eu sînt arestat şi nu pot comunica cu nimeni din afară ?

— Eu ! spuse Beausire.

— Tu?

— Fără îndoială, eu ! Eu, căci pe mine mă expun, nu-i aşa ? Voi striga : „Trăiască regele ! Trăiască prusacii ! Moarte naţiunii !” Mi se pare că nu e prea greu.

— Ei bine, reluă prietenul, mîine vom dejuna împre­ună — directorul închisorii nu va refuza această ultimă favoare cerută de doi prieteni — şi vom bea cîte o sticlă de vin bun pentru reuşita complotului !

Beausire avea unele îndoieli asupra serviabilităţii di­rectorului închisorii în ce priveşte dejunul de a doua zi, dar, spre marea sa satisfacţie, autorizaţia le-a fost acordată.

Cei doi prieteni dejunară împreună. Băură nu numai o sticlă, ci două, trei, chiar patru, dar, înainte de a o destupa pe a cincea, gardienii din închisoare veniră să-l conducă pe Beausire în piaţa Grève.

Urcă în căruţa cu două roţi ca într-un car de triumf, privind cu dispreţ această mulţime căreia îi pregătea o atît de nemaipomenită surpriză.

Piaţa primăriei gemea de oameni.

Se ştie că Beausire ispăşea pedeapsa pentru un furt la Tuileries şi nimeni nu simţea milă pentru el. De aceea, cînd căruţa se opri la piciorul stîlpului, garda trebui să-şi dea foarte mare osteneală pentru a opri lumea să nu se năpustească asupra condamnatului.

Cînd apăru la stîlpul infamiei, izbucniră urale gene­rale. Totuşi, cînd se apropie momentul şi gîdele descheie nasturii mînecii condamnatului, îi lăsă umărul dezgolit şi se aplecă să ia fierul roşu din cuptor, se întîmplă ceea ce se întîmplă totdeauna : toată lumea tăcu în faţa su­premei maiestăţi a justiţiei.

Beausire profită de moment şi, adunîndu-şi toate for­ţele, strigă cu glas puternic ?

— Trăiască regele ! Trăiască prusacii ! Moarte na­ţiunii !

Oricît s-ar fi aşteptat domnul Beausire la o reacţie tumultuoasă, evenimentul îi depăşi cu mult speranţele. Nu se mai auzeau strigăte, ci urlete. Toată această mulţime scoase un răcnet imens şi se năpusti asupra stîlpului in­famiei.

De astă dată nimeni nu mai fu în stare să-l apere pe domnul de Beausire. Rîndurile fură rupte, eşafodul inva­dat, călăul aruncat jos de pe estradă, condamnatul zvîrlit în acest furnicar devorant care se numeşte mulţimea.

Ar fi fost cu siguranţă ucis, zdrobit, sfîşiat în bucăţi dacă, din fericire, un om încins cu eşarfă nu s-ar fi re­pezit din înaltul peronului primăriei, de unde asista la pedepsire.

Acest om era procurorul Comunei, Manuel ¹.

— În numele legii, spuse el, îl cer pe acest om.

Beausire fu scos din mîinile mulţimii : era pe jumătate mort. Manuel dispuse să fie dus la primărie, dar pe dată primăria fu serios ameninţată, atît de mare era furia oa­menilor.

Manuel apăru la balcon.

— Acest om este vinovat, spuse el, dar de o crimă pentru care n-a fost judecat. Numiţi dintre voi un juriu. Acest juriu se va aduna într-una din sălile primăriei şi va hotărî în privinţa soartei vinovatului. Oricare va fi sentinţa, ea va fi executată, numai să existe o sentinţă !

Acest angajament linişti mulţimea. Peste un sfert de oră i se comunică lui Manuel componenţa juriului popular. Acesta avea douăzeci şi unu de membri, care apărură în balcon.

— Sînt aceşti oameni delegaţii dumneavoastră ? în­trebă Manuel mulţimea.

În loc de orice alt răspuns, mulţimea bătu din palme.

Mai mult mort decît viu, domnul de Beausire apăru în faţa acestui tribunal improvizat. Încercă să se apere, dar a doua crimă era la fel de incontestabilă ca şi prima. Numai că, în ochii poporului, era mult mai gravă.

Juriul hotărî de aceea ca vinovatul nu numai să su­fere pedeapsa capitală dar, prin derogare de la lege, să fie spînzurat, şi spînzurat chiar în piaţa unde comisese crima.

În concecinţă, călăul primi ordinul să ridice o spîn- zurătoare pe eşafodul pe care se afla stîlpul infamiei.

Iată deci evenimentul care, cum spuneam la sfîrşitul unuia din capitolele trecute, preocupa Adunarea.

A doua zi era duminică, ceea ce constituia o circum­stanţă agravantă. Adunarea înţelese că totul se îndreaptă spre masacru. Comuna voia să se menţină cu orice preţ : masacrul, adică teroarea, era unul din mijloacele cele mai sigure pentru atingerea acestui scop.

Adunarea dădu înapoi în faţa hotărîrii luate cu două zile în urmă : abrogă decretul.

Atunci, unul dintre membrii ei se ridică.

— Nu e de ajuns să abrogaţi decretul dat, zise el. Cînd l-aţi dat, cu două zile în urmă, aţi declarat că Comuna a binemeritat de la patrie. Elogiul e prea vag căci, într-o bună zi, veţi putea spune că a binemeritat Comuna de la patrie, dar că cutare sau cutare din membrii săi nu e cuprins în acest elogiu. Atunci va fi urmărit cutare sau cutare membru. Aşadar, trebuie spus nu Comuna, ci re­prezentanţii Comunei.

Adunarea votă că reprezentanţii Comunei au bineme­ritat de la Patrie.

În momentul în care Adunarea dădea acest vot, Robes­pierre rostea în faţa Comunei un lung discurs în care spunea că Adunarea, acţionînd prin manevre infame, a văduvit Consiliul general de încrederea publică. Consi­liul general trebuie deci să se retragă şi să folosească singurul mijloc încă eficient pentru a salva poporul, adică să încredinţeze puterea poporului !

Ca întotdeauna, Robespierre rămînea ambiguu şi vag, dar înspăimîntător.

Să încredinţeze puterea poporului ! Ce însemna această frază ?

Însemna să se subscrie la decretul Adunării şi să se accepte realegerea ? Nu este probabil.

Însemna să depună puterea legală şi, depunînd-o, să declare prin însuşi acest fapt că, după ce a realizat ziua de 10 august, Comuna se considera incapabilă de a conti­nua marea operă revoluţionară şi însărcina poporul s-o desăvîrşească ?

Or, poporul, fără frîne, cu inima plină de setea de răzbunare, însărcinat să continue opera de la 10 august, va trece la masacrarea oamenilor care luptaseră împo­triva sa în acea zi de 10 august şi care se aflau închişi de-atunci în diferite temniţe din Paris.

Iată care era situaţia în seara de 1 septembrie, iată unde se ajunge cînd o furtună acoperă, apăsătoare, cerul şi se simt fulgerele şi trăsnetele deasupra capetelor tuturor.

Capitolul 69

ÎN TIMPUL NOPŢII DE 1 SPRE 2 SEPTEMBRIE

Iată, aşadar, cum stăteau lucrurile cînd, spre nouă seara, la 1 septembrie, oficiosul lui Gilbert — cuvîntul de servitor fusese abolit ca antirepublican — intră în camera doctorului spunînd :

— Cetăţene Gilbert, trăsura aşteaptă la poartă.

Gilbert îşi înfundă pălăria pe ochi, îşi încheie redin­gota pînă în gît şi se pregăti să iasă. Dar pe pragul apar­tamentului se afla un om înfăşurat într-o mantie şi cu fruntea umbrită de o pălărie cu boruri largi.

Gilbert se dădu înapoi un pas : în întuneric şi într-un asemenea moment totul pare ostil.

— Eu sînt, Gilbert, spuse un glas binevoitor.

— Cagliostro ! exclamă doctorul.

— Aşa, va să zică ! Uiţi că nu mă mai numesc Cagli­ostro şi sînt baronul Zannone ! E-adevărat că pentru dum­neata, dragă Gilbert, nu sînt altul nici ca nume nici ca suflet, şi rămîn totdeauna, cel puţin sper, Joseph Balsamo, nu-i aşa ?

— Oh ! da, zise Gilbert, şi dovada e că mergeam la dumneavoastră.

— Mi-am închipuit-o, spuse Cagliostro, şi din această cauză vin aici. Căci bănuieşti probabil că în asemenea zile nu fac cîtuşi de puţin ceea ce tocmai a făcut domnul de Robespierre : nu plec în nici un caz la ţară.

— Şi mie mi-a fost teamă că n-am să vă întîlnesc şi de aceea sînt extrem de bucuros să vă văd... Intraţi, vă rog, intraţi!

— Ei bine, iată-mă. Spune-mi ce doreşti de la mine? întrebă Cagliostro, urmîndu-l pe Gilbert pînă în camera cea mai retrasă a apartamentului.

— Aşezaţi-vă, maestre.

Cagliostro se aşeză.

— Ştiţi ce se întîmplă, reluă Gilbert.

— Vrei să spui, ce urmează să se întîmple, răspunse Cagliostro, căci, pentru moment, nu se întîmplă nimic.

— Nu, aveţi dreptate. Se pregăteşte ceva groaznic, nu-i aşa ?

— Îngrozitor, într-adevăr... Uneori însă groaznicul devine necesar.

— Maestre, spuse Gilbert, cînd pronunţaţi asemenea cuvinte cu neclintitul dumneavoastră sînge rece, mă fa­ceţi să tremur !

— Ce vrei ? Nu sînt decît un ecou : ecoul fatalităţii!

Gilbert lăsă capul în jos.

— Ţi-aduci aminte, Gilbert, ce-ţi spuneam în ziua cînd ne-am văzut la Bellevue — la 6 octombrie — cînd ţi-am prezis moartea marchizului de Favras ?

Gilbert tresări.

— Îţi spuneam, continuă Cagliostro, că dacă regele ar avea în bietul său creier un grăunte din acel spirit de conservare pe care-l nădăjduiam, dar pe care nu-l avea, ar fugi!

— Ei bine, răspunse Gilbert, doar a fugit !

— Da, însă eu vorbeam despre o fugă la timp. Cînd a fugit el... păi ! ştii bine, era prea tîrziu ! Adăugam, n-ai uitat, că dacă regele va rezista, dacă regina va rezista, dacă nobilii vor rezista, vom face revoluţie.

— Da, şi de astă dată aveţi dreptate : acum revoluţia e făcută, spuse Gilbert cu un suspin.

— Nu complet, reluă Cagliostro, dar după cum vezi, e în desfăşurare, dragă Gilbert. Îţi mai aminteşti că ţi-am vorbit despre un instrument pe care îl inventase unul dintre prietenii mei, doctorul Guillotin ?... Ei bine, acest instrument funcţionează.

— Da, zise Gilbert, şi s-ar părea că prea încet, încît vor să-i adauge săbii, suliţe şi pumnale.

— Ascultă, spuse Cagliostro, trebuie să fii de acord cu un lucru : că avem de-a face cu nişte încăpăţînaţi fără pereche ! Se dau aristocraţilor, Curţii, regelui şi reginei tot soiul de avertismente, şi asta nu slujeşte la nimic. Trebuie s-o sfîrşim odată.

— Să sfîrşim cu ce ? exclamă Gilbert.

— Cu regele, cu regina, cu aristocraţii.

— Îl veţi asasina pe rege ? Pe regină ?

— Oh ! Nu, nu pe ei ! Ar fi o mare gafă. Ei trebuie judecaţi, condamnaţi, executaţi, executaţi în public, cum s-a făcut cu Carol I. Dar trebuie să ne descotorosim de tot restul, doctore, şi cu cît o facem mai repede cu atît e mai bine.

— Dar, în sfîrşit, exclamă Gilbert, la ce va duce masa­crul ?

— Oh ! la un lucru foarte simplu : la compromiterea Adunării, a Comunei, a poporului, a întregului Paris. Parisul trebuie mînjit, înţelegi, pentru ca Parisul, acest creier al Franţei, această gîndire a Europei, acest suflet al omenirii, simţind că nu mai găseşte iertare şi cale de întoarcere, să se ridice ca un singur om, să împingă din spate Franţa şi să azvîrle duşmanul în afara pămîntului sacru al patriei... Acum, nu-i aşa ? veneai să-mi ceri sal­varea cuiva. Această favoare îţi este dinainte acordată. Spune-mi numele aceluia sau al aceleia pe care vrei să salvezi.

— Vreau să salvez o femeţe pe care nici dumnea­voastră, maestre, nici eu n-o putem lăsa să moară.

— Vrei s-o salvezi pe contesa de Charny ?

— Vreau s-o salvez pe mama lui Sébastien.

— Ştii că Danton este acela care, în calitate de mi­nistru al Justiţiei, ţine cheile închisorii ?

— Da, însă ştiu tot atît de bine că dumneavoastră îi puteţi spune lui Danton : „Deschide sau închide cutare poartă.”

Cagliostro se ridică, se apropie de scrin, mîzgăli pe o bucăţică de hîrtie un fel de semn cabalistic şi, prezentînd hîrtia lui Gilbert, îi zise :

— Ţine, fiule, du-te şi găseşte-l pe Danton şi cere-i ce vei voi.

Gilbert se ridică :

— Dar după aceea, îl întrebă Cagliostro, ce intenţio­nezi să faci ?

— După ce ?

— După zilele ce se vor scurge. Cînd îi va veni rîndul regelui.

— Intenţionez, spuse Gilbert, să mă fac numit, dacă pot, membru al Convenţiei şi să mă opun din toate puterile la moartea regelui.

— Da, reluă Cagliostro, înţeleg acest lucru. Fă ce-ţi dictează conştiinţa, Gilbert, dar promite-mi un lucru.

— Ce anume ?

— A fost o vreme cînd ai fi făgăduit fără nici o con­diţie, Gilbert.

— În acea vreme nu veneaţi să-mi spuneţi că se tămă­duieşte un popor prin asasinat şi o naţiune prin omor.

— Fie... Ei bine, promite-mi, Gilbert, că după ce regele va fi judecat şi executat, vei urma sfatul ce ţi-l voi da.

Gilbert îi întinse mîna.

— Orice sfat va veni din partea dumneavoastră, maestre, îmi va fi preţios, spuse el.

— Şi îl vei urma ? întrebă Cagliostro.

— V-o jur, dacă nu mă va obliga să-mi calc conştiinţa.

— Gilbert, eşti nedrept, spuse Cagliostro. Ţi-am oferit mult; ţi-am cerut vreodată ceva ?

— Nu, maestre, zise Gilbert. Şi chiar acum mi-aţi dat o viaţă care-mi este mai scumpă decît a mea.

— Du-te, zise Cagliostro, şi fie ca geniul Franţei, care în tine are pe unul dintre cei mai nobili fii ai săi, să te conducă !

Cagliostro ieşi. Gilbert îl urmă. Trăsura continua să aştepte. Doctorul se urcă şi porunci vizitiului să se în­drepte spre ministerul Justiţiei, unde se găsea Danton.

Ca ministru al Justiţiei, Danton avea un pretext amă­gitor să nu apară la Comună. De altfel, de ce ar fi avut nevoie să se arate acolo ? Marat şi Robespierre nu erau deajuns ? Robespierre nu se va lăsa depăşit de Marat. Asociaţi la crimă, vor merge în acelaşi pas. În plus, îi supraveghea Tallien.

Două lucruri îl aşteptau pe Danton : un triumvirat cu Marat şi Robespierre, presupunînd că s-ar hotărî pentru Comună ; o dictatură ca ministru al justiţiei, presupu­nînd că Adunarea s-ar hotărî pentru el.

Nu-l acceptă nici pe Robespierre nici pe Marat; dar nici Adunarea nu-l acceptă pe el.

Cînd Gilbert fu anunţat, Danton era împreună cu soţia lui, mai bine zis soţia se găsea la picioarele sale : masacrul era atît de bine ştiut dinainte, încît ea îl implora să nu îngăduie acest masacru.

Danton n-o putea face să înţeleagă un lucru totuşi extrem de limpede : că el n-avea posibilitatea să se îm­potrivească hotărîrilor Comunei fără o autoritate dicta­torială conferită de Adunare; împreună cu Adunarea avea şanse de victorie ; fără ea, înfrîngerea era sigură.

— Mori ! Mori ! Mori dacă trebuie ! striga sărmana femeie, dar masacrul să nu aibă loc !

— Un om ca mine nu moare inutil, răspunse Danton. Sînt de acord să mor, dar moartea mea să fie folositoare patriei !

Fu anunţat doctorul Gilbert.

— Veniţi, domnule Gilbert. Aveţi să-mi cereţi ceva ?

Şi, deschizînd uşa unui mic cabinet de lucru, îl invită pe Gilbert să intre şi-l urmă.

— Ia să vedem, cu ce vă pot fi util ?

Gilbert scoase din buzunar hîrtia care i-o dăduse Caglibstro şi o prezentă lui Danton.

— Ah ! spuse acesta, veniţi din partea lui... Ei bine, ce doriţi ?

— Libertate pentru o femeie întemniţată la Abaţie.

— Numele ei ?

— Contesa de Charny.

Danton luă o hîrtie şi scrise ordinul de eliberare.

— Poftim, zise el. Mai aveţi de salvat şi pe alţii ? Vorbiţi ! Aş vrea să-i pot salva, unul cîte unul, pe toţi aceşti nenorociţi !

Gilbert se înclină.

— Am obţinut ce doream, zise el.

— Duceţi-vă atunci, domnule Gilbert. Şi dacă aveţi vreodată nevoie de mine, veniţi de-a dreptul, de la om la om, fără intermediar. Voi fi foarte fericit să pot face ceva pentru dumneavoastră.

Apoi îl însoţi spre ieşire.

Purtător al preţioasei hîrtii care-i înapoia viaţa con­tesei Andrée, Gilbert se îndreptă spre Abaţie.

Deşi era aproape de miezul nopţii, grupuri amenin­ţătoare de oameni staţionau încă în jurul închisorii. Gil­bert trecu prin mijlocul lor şi se duse să bată la poartă.

Poarta întunecată, cu boltă joasă, se deschise. Gilbert trecu pe sub ea cu un tremur. Această boltă joasă era nu a unei închisori, ci a unui mormînt.

Prezentă directorului ordinul.

Directorul ordonă unui temnicer să-l conducă pe cetă­ţeanul Gilbert, şi doctorul intră în celula prizonierei, luminată de o lampă.

O femeie îmbrăcată în negru din cap pînă în picioare, palidă ca marmura în îmbrăcămintea ei de doliu, stătea pe un scaun lîngă masa pe care se afla o lampă şi citea dintr-o carte legată în piele şi împodobită cu o cruce de argint. Cîţiva tăciuni mocneau într-o sobă din apro­pierea ei.

Cu tot zgomotul făcut de deschiderea uşii şi de paşii lui Gilbert, ea nu-şi ridică ochii. Părea absorbită în lec­tură sau, poate, în gîndurile sale, căci Gilbert rămase două sau trei minute în faţa ei fără s-o vadă întorcînd pagina.

— Doamnă contesă... spuse în cele din urmă doctorul.

Andrée ridică ochii. Privi o clipă fără să vadă nimic. Vălul gîndurilor sale se găsea încă între privire şi băr­batul care i se afla în faţă. Apoi se limpezi puţin.

— Ah ! dumneavoastră sînteţi, domnule Gilbert ? în­trebă Andrée. Ce vreţi de la mine ?

— Doamnă, răspunse Gilbert, zvonuri sinistre circulă în privinţa celor ce se vor întîmpla mîine în închisori.

— Da, zise Andrée, se pare că urmează să fim ucişi, dar dumneavoastră ştiţi, domnule Gilbert, că sînt pregă­tită să mor.

Gilbert se înclină.

— Am venit să vă iau, doamnă, zise el.

— Să mă luaţi ? întrebă Andrée surprinsă. Şi unde să mă duceţi ?

— Unde veţi dori, doamnă : sînteţi liberă.

Şi-i prezentă ordinul de eliberare semnat de Danton.

Ea citi ordinul, dar în loc să i-l înapoieze, îl reţinu în mîna ei.

— Ar fi trebuit să bănuiesc, doctore, zise ea încercînd să surîdă, lucru de care obrazul i se dezobişnuise.

— Anume ce ?

— Că aţi venit să mă împiedicaţi să mor.

— Doamnă, există o viaţă în această lume care îmi este mult mai preţioasă decît mi-ar fi fost vreodată cea a tatălui sau a mamei mele, dacă Dumnezeu mi-ar fi dat un tată sau o mamă : e a dumneavoastră !

— Da, şi iată de ce v-aţi mai călcat odată cuvîntul.

— Mi-am ţinut cuvîntul, doamnă : v-am trimis otrava.

— Prin fiul meu !

— Nu v-am comunicat prin cine o voi trimite.

— Prin urmare, v-aţi gîndit la mine, domnule Gil­bert ? Prin urmare aţi intrat pentru mine în cuşca leu­lui? Prin urmare aţi uzat de talismanul care deschide porţile ?

— V-am mai spus, doamnă, că atît timp cît voi trăi eu, nu veţi putea muri.

— Oh ! de astă dată, domnule Gilbert, zise Andrée cu un surîs mai bine schiţat decît primul, cred că ţin totuşi bine în mîini moartea, credeţi-mă !

— Doamnă, trebuie să vă declar : chiar de-ar trebui să folosesc forţa ca să vă smulg de aici, nu veţi muri.

Fără să răspundă, Andrée rupse în patru ordinul de eliberare şi azvîrli bucăţile în foc.

— Încercaţi ! zise ea.

Gilbert scoase un strigăt.

— Domnule Gilbert, spuse Andrée, am renunţat la ideea sinuciderii, dar n-am renunţat cîtuşi de puţin la ideea morţii.

Gilbert lăsă să-i scape un geamăt.

— Tot ce vă cer este să încercaţi să-mi regăsiţi trupul, să-l salvaţi de ofensele de care n-a scăpat în timpul vieţii... Domnul de Charny este înmormîntat în cavoul castelului său de la Bourssonnes. Acolo mi-am petrecut singurele zile fericite din viaţa mea. Doresc să mă odih­nesc lîngă el.

— Oh ! doamnă, în numele Cerului, vă implor...

— Iar eu, domnule, în numele nefericirii mele, vă rog !

— Bine, doamnă : aţi spus-o, trebuie să vă dau ascul­tare din toate punctele de vedere. Mă retrag, dar nu sînt învins.

— Nu uitaţi ultima mea dorinţă, domnule, zise Andrée.

— Dacă nu vă salvez împotriva voinţei dumneavoastră, spuse Gilbert, dorinţa vă va fi îndeplinită.

Şi salutînd-o încă o dată pe Andrée, Gilbert se retrase.

Poarta se închise în urma lui cu acel zgomot lugubru specific porţilor închisorilor.

Capitolul 70

ZIUA DE 2 SEPTEMBRIE

Ceea ce prevăzuse Danton se întîmplă : la deschiderea şedinţei, Thuriot, prietenul său, ceru Adunării să ridice la trei sute numărul membrilor Consiliului general al Comunei.

Ideea lui Danton era că, menţinîndu-i pe membrii vechi, numiţi la 10 august, aceştia să fie anihilaţi de noii numiţi şi, astfel, el să poată acapara puterea executivă, adică să-şi impună dictatura. Adunarea nu înţelese pro­punerea. În loc să voteze la nouă dimineaţa, ea discută, tărăgănă şi votă la unu după amiază.

Era prea tîrziu !

Aceste patru ore întîrziară cu un secol libertăţile Europei.

Tallien fu mult mai abil.

Însărcinat de Comună să dea ordin ministrului Justi­ţiei să se prezinte la municipalitate, el scrise :
Domnule ministru,

La primirea prezentei, vă veţi prezenta la primărie.
Numai că greşi adresa ! În loc să scrie : Ministrului Justiţiei scrise : Ministrului de Război.

Era aşteptat Danton, dar se prezentă, foarte tulburat, Servan, întrebînd ce vor de la el. Nu-i cereau absolut nimic !

Încurcătura se limpezi, dar festa era jucată.

Am spus că Adunarea, votînd la ora unu după amiază, votase prea tîrziu. Într-adevăr Comuna, care nu tărăgăna lucrurile, a folosit bine acest răgaz.

Ce voia Comuna ? Voia masacrul şi dictatura.

Iată cum procedă.

Aşa cum socotea Danton, ucigaşii nu erau atît de numeroşi cît se credea.

În noaptea de 1 spre 2 septembrie, pe cînd Gilbert încerca zadarnic s-o scoată pe Andrée din închisoare, Marat îşi slobozi lătrătorii în cluburi şi în secţii. Oricît de turbaţi erau, au făcut prea puţin efect în cluburi şi, din patruzeci şi opt de secţii, numai două — secţia Pois- sonière şi cea din Luxembourg — votară pentru masacru.

În ce priveşte dictatura, Comuna simţea destul de bine că nu o putea acapara decît cu ajutorul a trei per­soane : Marat, Robespierre, Danton. Iată de ce dăduse ordin ca Danton să vină la municipalitate.

Am văzut că Danton prevăzuse lovitura. El nu primi scrisoarea şi, în consecinţă, nu veni.

Dacă ar fi primit-o, dacă Tallien n-ar fi trimis din eroare scrisoarea la ministerul de Război cînd ea trebuia dusă la ministerul Justiţiei, poate că Danton n-ar fi în­drăznit să nu se supună.

Comuna fu nevoită să ia o hotărîre în lipsa lui. Aşa încît decise să numească un comitet de supraveghere. Numai că în acest comitet de supraveghere nu puteau fi numite alte persoane decît membrii Comunei.

Se punea totuşi problema ca Marat să fie introdus în acest comitet de masacru — era adevăratul nume ce i se cuvenea ! Dar cum să fie numit ? Căci Marat nu era membru al Comunei.

Panis fu acela care se însărcină să rezolve problema împreună cu trei colegi de-ai săi : Sergent, Duplain şi Jourdeuil. La rîndul lor, aceştia îşi alăturară cinci per­sonaje : Deforgues, Lenfant, Guermeur, Leclerc şi Durfort.

Actul original poartă semnăturile lui Panis, Sergent, Duplain şi Jourdeuil ; dar pe margine se găseşte un alt nume, parafat de unul singur din cei patru semnatari şi foarte neclar ; parcă s-ar putea recunoaşte totuşi parafa lui Panis.

Acet nume era numele lui Marat. Al lui Marat, care n-avea dreptul să facă parte din acest comitet, nefiind membru al Comunei¹.

Cu acest nume, asasinatul era înscăunat ! Să-l urmărim întinzîndu-se în îngrozitoarea desfăşurare a atotputer­niciei sale.

Am spus că, spre deosebire de Adunare, Comuna nu tărăgănase lucrurile. La ora zece comitetul de suprave­ghere era înfiinţat şi dădea primul ordin. Acest prim ordin dispunea transferarea de la primărie a douăzeci şi patru de prizonieri. Din aceşti prizonieri, opt sau nouă erau preoţi.

Fură scoşi din închisoarea lor de către federaţii din Marsilia şi din Avignon, încărcaţi în patru trăsuri şi expe­diaţi. Semnalul de plecare fu dat de a treia lovitură a tunului de alarmă.

Intenţia Comunei era lesne de înţeles : această proce­siune lentă va exalta furia poporului. Probabil că, fie pe drum, fie la porţile închisorii, trăsurile vor fi oprite şi prizonierii ucişi. Apoi nu va fi necesar decît să se lase frîu liber masacrului început pe drum sau la poarta în­chisorii — el va trece cu uşurinţă pragul.

Danton îşi luă răspunderea să intre la Adunare în mo­mentul în care trăsurile ieşeau de la primărie.

Propunerea făcută de Thuriot devenise inutilă. Era prea tîrziu pentru a fi pusă în practică.

Rămînea dictatura,

Danton urcă la tribună. Din nenorocire, era singur: Roland se considera prea onest să-şi însoţească colegul !

Îl căutară din priviri pe Roland, dar el nu se afla acolo.

Manuel tocmai anunţase la Comună primejdia de la Verdun. Propuse ca în aceeaşi seară cetăţenii înrolaţi să-şi facă tabăra pe Champ-de-Mars, astfel încît să poată porni a doua zi în zori împotriva duşmanului.

Propunerea făcută de Manuel fusese acceptată.

Un alt membru propusese — avînd în vedere iminenţa primejdiei — să se tragă tunul de alarmă, să se sune clo­potul de alarmă, să se dea alarma generală.

Această a doua propunere, pusă la vot, fusese aprobată ca şi prima. — Era o măsură nefastă, ucigaşă, îngrozi­toare în împrejurările din acel moment : toba, clopotul, tunul au răsunete sumbre, vibraţii funeste în cele mai liniştite suflete.

De altfel, toate astea fuseseră prevăzute dinainte.

La prima lovitură de tun urma să fie spînzurat dom­nul de Beausire, ceea ce se şi întîmplă.

La a treia lovitură de tun trebuiau să plece de la pre­fectura poliţiei trăsurile despre care am vorbit. Or, tunul trăgea din zece în zece minute, astfel încît cei care asis­taseră la spînzurarea domnului de Beausire aveau posibi­litatea să ajungă la timp pentru a vedea trecînd prizo­nierii şi a lua parte la măcelărirea lor.

Danton era ţinut la curent de Tallien cu tot ce se petrecea la Comună. Ştia deci de primejdia de la Ver­dun. Ştia deci de hotărîrea de a se instala tabăra pe Champ-de-Mars. Ştia deci că tunul de alarmă va începe să tragă, că va suna clopotul de alarmă, că se va da alarma generală.

Pentru a da replica lui Lacroix — ne amintim că acesta trebuia să ceară dictatura — el se folosi de pre­textul primejdiei în care se găsea patria şi propuse să se voteze „că oricine va refuza să-şi facă datoria, sau va depune armele, va fi condamnat la moarte”.

Apoi, pentru ca nimeni să nu interpreteze greşit in­tenţiile sale, pentru ca nimeni să nu confunde proiectele sale cu cele ale Comunei, continuă :

— Clopotul de alarmă care urmează să sune nu e un semnal de alarmă : e atacul împotriva duşmanilor pa­triei ! Domnilor, pentru a învinge ne trebuie curaj, numai curaj, şi iarăşi curaj, şi Franţa este salvată !

Un tunet de aplauze răspunse acestor cuvinte.

Atunci Lacroix se ridică la rîndul său. Ceru „să fie pedepsiţi cu moartea cei care, în mod direct sau indirect, vor refuza să execute sau vor împiedica prin indiferent ce mijloc ordinele date şi măsurile luate de puterea exe­cutivă”.

De astă dată Adunarea înţelese perfect că ceea ce i se cerea era să voteze dictatura. Ea aprobă în aparenţă, dar numi o comisie formată din girondini pentru a redacta decretul. Din nenorocire, girondinii, ca şi Roland, erau oameni prea cinstiţi pentru a avea încredere în Danton.

Discuţiile tărăgănară pînă la şase seara.

Danton se nelinişti : el dorea binele, şi era constrîns să lase să se facă răul !

Îi şopti ceva la ureche lui Thuriot şi ieşi.

Ce spusese în şoaptă ? Locul unde ar putea fi găsit în cazul în care Adunarea i-ar încredinţa puterea.

Unde ar putea fi găsit ? Pe Champ-de-Mars, în mij­locul voluntarilor.

Care-i era intenţia în cazul cînd i s-ar fi încredinţat puterea ? Să se facă recunoscut dictator de această masă de oameni înarmaţi, nu pentru masacru, ci pentru război. Să se întoarcă cu ei la Paris şi să-i poarte, ca într-un imens laţ, pe ucigaşi la frontieră.

Aşteptă pînă la cinci după amiază. Nu veni nimeni.

Ce se întîmplase în acest timp cu prizonierii care erau duşi la Abaţie ?

Să-i urmăm : merg încet şi-i vom ajunge uşor din urmă.

Mai întîi, trăsurile în care erau închişi îi puneau la adăpost. Instinctul primejdiei care-i ameninţa îl făcu pe fiecare să se ghemuiască în fundul trăsurii, arătîndu-se cît mai puţin posibil la portieră. Dar cei însărcinaţi să-i conducă îi denunţau ei înşişi. Furia poporului nu se aţîţa îndeajuns de repede, de aceea o biciuiau cu vorbele.

— Iată, spuneau ei trecătorilor care se opreau, iată-i pe trădători ! Iată-i pe complicii prusacilor! Iată-i pe cei care predau duşmanului oraşele noastre, cei care vă vor ucide soţiile şi copiii dacă-i lăsaţi în urma voastră cînd veţi mărşălui spre frontieră !

Şi totuşi, vorbele lor erau neputincioase, atît de puţini la număr erau ucigaşii. Obţineau ieşiri de mînie, urlete, ameninţări, dar toate se opreau aici.

Cortegiul merse de-a lungul cheiurilor, pe Pont-Neuf şi pe strada Dauphiné. N-au putut istovi răbdarea prizo­nierilor, n-au putut împinge mîna poporului pînă la asa­sinat. Se apropiau de Abaţie, se găseau la răspîntia Bussy : era momentul să se ia o hotărîre.

Dacă-i lăsau pe deţinuţi să intre în închisoare, să fie ucişi odată intraţi acolo, ar fi fost evident că au fost ucişi în urma unui ordin dinainte gîndit de Comună şi nu datorită indignării spontane a poporului. Dar întîm- plarea veni în ajutorul intenţiilor negre, a proiectelor sîngeroase.

La răspîntia Bussy se ridica una din acele estrade unde se făceau înrolările voluntare. Era îngrămădeală şi trăsurile trebuiră să se oprească. Prilejul era unic, dacă ar fi pierdut, cu siguranţă că nu se va mai prezenta altul.

Un om împinge escorta la o parte, care se lăsă împinsă. Urcă pe treapta primei trăsuri cu o sabie în mînă şi înfige de mai multe ori, la întîmplare, sabia în trăsură, scoţînd-o apoi roşie de sînge.

Unul din prizonieri avea un baston : încercă să pareze cu el loviturile şi-l atinse astfel în obraz pe unul din oamenii de escortă.

— Ah ! tîlharilor ! exclamă acesta, noi vă ocrotim şi voi ne loviţi ! Ajutor, camarazi!

Vreo douăzeci de oameni din mulţime, care nu aştep­tau decît acest apel, se repeziră atunci, înarmaţi cu suliţe şi cuţite înfipte în vîrful unor bastoane lungi. Străpun­seră cu ele portiera şi imediat începură să se audă stri­găte de durere şi să se vadă sîngele victimelor curgînd prin podeaua trăsurilor şi lăsînd o dîră pe stradă.

Sîngele cheamă sîngele : masacrul începuse şi avea să dureze patru zile.

Încă dis-de-dimineaţă, după feţele gardienilor şi după frînturile de vorbe scăpate de aceştia, prizonierii înghe­suiţi în Abaţie presimţiseră că se pregăteşte ceva cumplit. Un ordin dat de Comună tuturor închisorilor dispuse ca în acea zi masa să fie dată mai devreme. Ce putea însemna această schimbare în obişnuinţele închisorii ? Cu sigu­ranţă numai ceva rău. Din această cauză deţinuţii aşteptau cu mare îngrijorare.

Spre ora patru, murmurul îndepărtat al mulţimii în­cepu să bată, ca primele valuri ale unui flux, la picioarele zidului închisorii. Cîţiva zăriră trăsurile de la ferestrele zăbrelite ale turnului care dădea spre strada Sainte-Marguerite. Atunci, urlete de durere şi de furie intrară în închisoare prin toate deschizăturile şi strigătul: ,,Iată-i pe ucigaşi !” se răspîndi prin coridoare, pătrunse în încă­peri şi pînă în întunecimea celulelor.

Apoi se auzi un alt strigăt :

— Elveţieni ! Elveţienii !

Erau închişi aici o sută cincizeci de elveţieni. Cu mare caznă au putut fi salvaţi de furia poporului la 10 august. Comuna cunoştea ura poporului pentru uniformele roşii. Era deci un excelent mod de a pune în mişcare poporul, făcîndu-l să înceapă masacrul cu soldaţii elveţieni întem­niţaţi. Au avut nevoie de aproape două ore să-i ucidă pe toţi.

Apoi, după ce şi ultimul elveţian zăcea fără viaţă — şi cel din urmă a fost maiorul Reading, al cărui nume l-am mai pomenit — lumea i-a cerut pe preoţi.

Preoţii răspunseră că erau gata să moară, dar că doreau să se spovedească. Această dorinţă le fu satisfăcută, acordîndu-li-se două ore de răgaz.

Cum au fost folosite cele două ore ? Să se alcătuiască un tribunal.

Cine alcătui acest tribunal ? Cine-l prezida ? Maillard.