Alexandru d. Albu V l a s … prin furcile caudine

CAPITOLUL 17.- 23 AUGUST 1944

Rușii, n-au mai putut fi opriți din drumul lor spre Berlin și încet încet au intrat și pe teritoriul României. Pentru a fi salvată țara dela un dezastru, s-au încercat fel de fel de soluții, dar fără rezultate concrete. Trebuia să se renunțe la alianța cu nemții cu orice preț, ca să nu se transforme țara în teatru de război. Din “inițiativa” palatului regal, mareșalul Antonescu a fost arestat și dat pe mâna comuniștilor. Armata română a trecut de partea rușilor, continuând lupta împotriva nemților, care se retrăgeau în debandadă, părăsindu-și armamentul din dotare ca să poată fugi mai repede.

Rușii având demult gânduri necurate la adresa Romaniei, s-au gândit din timp și la ce va urma în România, după terminarea războiului, care pentru ei devenise foarte clar, după evenimentele dela Cotul Donului. Au încercat și iar au încercat cu o insistență teribilă, ca printre prizonierii români să găseasca eventualii lor discipoli în interiorul României. In timpul lor liber, atâta cât era, le inoculau cu insistență doctrina comunistă prin fel de fel de discuții și mai ales promisiuni. La unele din aceste discuții veneau chiar români civili, care erau deja slugile rușilor și-i îndemna să dea ascultare și să colaboreze cu rușii la terminarea războiului, apoi la „reconstruirea” României. Li se promitea marea cu sarea, pentru când vor fi în România. Încet încet și-au găsit prozeliți, că sărmanii prizonieri români nu vedeau în asta decât un fericit prilej de a reveni în țară și de a scăpa de munca din mină. S-a înființat acolo așa zisa Divizie Tudor Vladimirescu, în care au fost înscriși toți prizonierii români, care păreau că dau dovadă de „înțelegere” față de doctrina ce li se inocula. Urma sa fie trimiși în România, cu scopul de a populariza printre ostași și printre civili, “binefacerile” orînduirii socialiste din Rusia și să contribuie efectiv la realizarea ei și în România, care trebuia să devină republică populară. Li s-a găsit și un comandant pe măsura lor și li s-a atașat pe lângă acel comandant și un politruc rus, ca să fie treabă sigură. Mulți dintre cei inscriși în această divizie, nu aveau alte gînduri, decât sâ ajungă-n țară, dar printre ei erau și din cei care au crezut tot ce li s-a spus și au intrat în țară, cu gânduri rele.

Printre aceștia era și soțul Rădiței, Mitică a lu Hârju, pe care Vlas l-a căpătuit cu pământ și casă. Când au intrat ăștia în România, cu trenul în care erau înbarcați, cei mai activi dintre ei strigau prin toate gările, din toate puterile Trăiască Răspublica Populară Română, că probabil li se dăduse limba după limba rusă , cât au trăit p-acolo. Mulți dintre ăștia, au făcut prăpăd prin satele Românești, după cum se va vedea din volumul următor. Înainte de a pleca cu trenul spre România, mulți au scris acasă de bucurie. A scris și Mitică a lu Hârju, adică a rugat pe cineva care gândea ca și el și care știa să scrie, mai bine ca el. Scrisoarea suna cam așa:

Dragă nevastă Rădița

Află despre mine că sunt sănătos și mă pregătesc să vin în țară. Sper să te găsesc și pe tine sănătoasă, că mi-i tare dor de tine. Am fost prizonier la ruși cam aproape 2 ani de zile. La-nceput a fost tare greu. Era cât p-aci să mor, dar mai pe urmă s-a mai ușurat situația nostră, că am fost de acord să venim în țară și să ajutăm la construirea unei Românii noi. Am învățat multe p-aici, care sper sa ne fie de folos p-acolo. În Republica Populară Română, că așa se va chema România să știi, toată lumea trebuie să fie egală și toți să aibe tot ce le trebuie, nu numai bogătanii satelor, cum sunt câțiva și pe la noi prin Pleșești. Cred că-i știi și tu. Ăstora, li se va lua din pământ și se va da și la cei ce nu au, c-așa-i drept. Abia aștept sa avem si noi bucata noastră de pământ, vaca, pășunea și lucerna noastră. Dece numai unii să aibă, este? Tu să știi dela mine, că alde Vlas au abuzat de sărăcia noastră si ne-au exploatat, adica s-au înbogățit din munca noastră. Asa am fost învățați aici și așa e , cemai! S-au facut ei ca ne-ajută, dar asta au avut în gând, s-o știi. Tu poți să faci ochii puțin mai mari pe acolo și cînd ajung la tine, tu să ai pregătită o listă cu bogătanii din Pleșești, ca să ne-apucăm de treabă din timp. Mama lor de pungași, că s-au înbogățit din sudoarea noastră. Asta e. De-asta ți-am scris cele de mai sus. Scrisoarea asta nu-i bine s-o arăți la nimenea, auzi tu? Că tu știi parcă să citești. Îți dorește multă sănătate al tău soț, Mitică care abia așteaptă să sosească acasă.

Deși acum rușii ne erau aliați, cât timp au traversat Romania, s-au purtat mizerabil cu populația pașnică. A rămas renumită multă vreme după război, expresia davai ceas pe care ei o debitau locatarilor oricărei gospodării în care intrau buzna. Iar femeile nu trebuiau sa le apară-n față, că nu mai scăpau de ei.

Unitatea de vânători de munte de care mai aparținea încă și Vlas Mincu, după câteva lupte zadarnice cu rușii prin Ucraina, a fost trimisă în refacere la sediul ei de bază din Brașov. Colonelul Mastacaș, cum a ajuns acolo, s-a ocupat de recuperarea lui Vlas, cu acordul generalului Avramescu, căruia i-a spus toată tărășenia.

Nici Vlas nu s-a lăsat prea mult invitat. Cum a văzut că Bărăganu s-a curățat de nemți, a plecat la București la Silvia, mulțumindu-le călduros lui nea Vasile și lui tanti Tanța, pentru înțelegerea de care au dat dovadă, când era el în impas. Când a ajuns în București, și-a ras barba și s-a echipat în uniforma lui de vânător de munte, pe care colonelul i-o lăsase la Silvia, gândindu-se din timp la posibilitatea acestui eveniment fericit. Deși venise deja dela Brașov, formele de revenire la unitate, și-a luat familia și a trecut întăi prin Pleșești, unde-a lăsat cu gura căscată aproape tot satul. Așa de arătos ce era în uniforma lui de vânător de munte.

-Sărut mâna mămucă și bine te-am găsit sănătoasă, i-a strigat Vlas din portița dela intrare, mamei sale care rămăsese pe prispă, cu mâna la gură a mirare. La fel și Tăpăluș a rămas o clipă cu gura căscată, apoi a-nceput să latre-a bucurie și să se repeadă-n lanț, mai să-l rupă.

-Vlas, băiatul mamii, bine-ați venit pe la noi sănătoși. Hai intrați. Vai nepoții bunicii, uite ce mari v-ați făcut. Ptiu, ptiu, să nu vă deochi. Intrați, intrați. Taci mă Tăpăluș, c-o să stea și cu tine de vorbă. Ba când te-o călări nepoțeii ai să vezi tu pe naiba.

-Hai Silvia mergeți voi pe prispă la mama, că eu stau puțin de vorbă cu Tăpăluș. Ce mai faci bătrâne ce mai faci? Cum ai dus-o tu fără mine p-aici, hai? Ia spune. Tăpăluș în loc să vorbească, i-a sărit pe piept și l-a lins pe față, de bucurie. Stanca și-a băgat nepoțeii și nora în casă și nu știa ce să mai facă întăi de atâta bucurie ce era pe capul ei. A intrat și Vlas, care a luat-o-n brațe și s-au sărutat printre lacrimi.

-Ce mai faci matale mămucă, ce mai e nou p-aici?

-Ce să fac băiatu mamii, iaca bine fac. P-aci numai cu Rădița, că bărbatul ei, e și el pe front, dac-o mai fi în viață. Că n-a dat decând a plecat, nici-un semn de viață. Mă bucur mult că v-am mai văzut, că eram tare îngrijorată de soarta voastră. Noutăți p-aici prin sat? Multe mamă, multe. Las c-o să le afli tu încet încet.

-Da bine, așa o fi, deși nu prea am mult timp de stat p-aici. Dar să știi că eu am venit cu ai mei, acum cînd nemții s-au dus naibi de p-aici, ca să aflu ce și cum despre ce n-ai vrut să-mi spui cînd te-am întrebat prima dată, atunci cînd am omorât fără să vreau, neamțul ăla. Dec-e-ai zis matale, c-a fost mâna lui Dumnezeu, ce-am făcut eu fără să vreau de fapt? Stanca s-a uitat întăi la Silvia.

-Incă nu i-ai spus Silvico?

-Nu i-am spus mamă, că n-am avut curaj. Mi-a fost frică să nu mai facă și altele nefăcute, a rostit Silvia cu ochii în pământ. Dar Vlas a sărit cu gura pe ea.

-Cum nevastă ai știut și nu mi-ai spus? Cum vine asta?

-Iartă-mă Vlas, am zis dece nu ți-am spus, dar cred că azi o să afli, nu-i așa mamă, se adresează ea către Stanca cu o privire rugătoare.

-Da mamă, da. Musai să afle azi, da mai întăi sa punem masa să mâncăm ceva, că poate v-o fi foame.

-Bine mamă, bine. Fie și-așa, că n-o fi foc. Da pînă puneți voi masa, pot să mă reped un pic pe la nea Anton?

-Da, sigur că poți mamă. Du-te, da să vii repede. Că noi acum suntem gata cu masa. Vlas a ieșit pe prispă și pe cine vede la portiță? Pe Anton Pândaru, tatăl sărmanei Ionica.

-Hai nea Antoane, hai, că eu tocmai pornisem către matale, dar e mai bine așa. Om mânca împreună ș-om mai sta nițel de vorbă, nu-i așa mamă? Se adresă el către Stanca.

-Așa-i dragu mami, așa-i. Că bine s-a mai potrivit.

-Hai Antoane, intră ș-om sta la masă împreună, că acum e masa gata. Silvico, tu pregătește copilașii pentru masă. Uite colo pe plită ai apă caldă, dacă-ți trebuie. Vlas și Anton Pândaru și-au strâns întîi mâinele voinicește apoi s-au înbrățișat, tot cam cu lacrimi în ochi. Fiecare se gîndea la aceiași nenorocire, care i-a cam îndepărtat unu de altu deși nici-unul din ei n-ar fi vrut. Soarta, de! Arză-o-ar focu de soartă, că-i prea crudă câte-odată.

-Ei, gata poftiți cu toții la masă. Tu Vlas stai colea lângă mine, Anton în fața ta și Silvia cu copii în celălalt capăt al mesii, zice Stanca, aranjând scaunele în jurul mesei. S-au așezat toți la masă și Stanca i-a servit pe fiecare. Silvia s-a ocupat de copii. La-ncepu s-a mâncat în liniște apoi au început discuțiile.

-Ia zi măi Vlas, ai luat contact cu frontul pînă acum? Îl întrebă Anton.

-Nu prea nea Antoane, nu prea. Am avut mare noroc cu tatăl Silviei, aci de față. Nevasta mea adică, de! Dânsu-i colonel acolo la mine și m-a ținut așa mai ferit de front, slavă Domnului. Dar acum cred c-o să-mi vie și mie rândul, că tare am mare necaz pe nenorociții aștia de nemți. Ce zici mamă?

-De măi băiete, cred că ai mare dreptate, ține-te-ar Dumnezeu sănătos să le poți plăti tot ce ne-au stricat cât au stat p-aici pe la noi.

-Adică ce ne-au stricat mamă? Știi ceva mai multe ca mine?

-De mamă, știu, sigur că știu, dar mai bine să-ți spună Anton mai întăi, care-a fost adevărul cu Ionica. Că de-asta parcă spuneai c-ai venit, nu? Ia zii Antoane, așa drept cum a fost, se adresează Stanca către Anton. Silvia a șters copiii la gură și s-a retras cu ei în dormitor ca să-i culce. Nici nu prea ar fi vrut să asiste la ce va urma.

-Păi iaca cum a fost măi băiete, începu Anton tușind să-și dreagă vocea și să prindă curaj în lupta cu lacrimile care-l podideau. Ionica măi băiete s-a omorât singură de rușine. N-a mai mâncat, până a murit. I-a fost rușine Vlas să mai dea ochii cu tine, la care ținea ca la ochii din cap.

-Cum nea Antoane, dece sa-i fie rușine să mai dea ochii cu mine? Cum naiba vine asta?

-Păi, uite cum vine. Ionica, fata tatii...și aci l-a podidit plânsul în hohote de nu s-a mai putut abține...și când s-a mai potlit a continuat. Eram la coasă cu niște oameni din sat cu care ne ajutam noi la cositul lucernei, știi tu. Ionica a fost trimisă de maică-sa la noi cu mîncarea de prânz. După ce am mâncat noi, ea a strâns masa și a plecat spre casă. Dar în loc să mearga drept acasă apus-o necuratul să meargă întîi la apa Coțatcului, să facă o bae colo la bulboana Cerbului, că era tare cald, e drept. După ce a ieșit din apă, s-a-ntins puțin pe iarbă să se zvînte mai bine și a prins-o somnul. Vlas s-a sculat deja în picioare de atâta încordare.

-Zii nea Antoane, zii mai repede că.......

-Stai ușurel mă băiete, că nu-mi e chiar așa de ușor să spun ce urmează. Deci, tocmai atunci, a continuat Anton, au trecut p-acolo doi hăndrălăi de nemți înarmați și cum a văzut-o, s-au aruncat asupra ei și au batjocorit-o, pînă a rămas în nesimțire. Toate astea le-a văzut și Mihăiță care era pe-aproape, dar i-a fost frică să intervină. Ionica, și-a revenit în simțiri în cursul nopții și a venit incetișor spre casă. Noi tocmai o căutasem peste tot pe unde bănuiam noi că ar fi putut să fie, cu felinarele și cu câinele meu de atunci Parizache și când veneam spre casă, am ajuns-o din urmă că ea sărmana deabia se mișca, mai mai să cadă din picioare. Câinele a simțit-o primul și a dat semnalul. Noi eram mai în urma lui cu felinarele. Iaca băiete asta a fost și de atunci, fata a zăcut zi și noapte și n-a pus nimic în gură pînă-n ceasul morții.

Vlas a rămas ca trăznit așa-n picioare cum era lîngă masă, iar ochii lui scânteiau de furios ce era. Îi venea să urle, dar nu putea scoate nici-un sunet. Se așeză pe scaun cu capul pe masă și a rămas așa multă vreme. Toți ceilalți s-au retras și l-au lăsat să-și revină.

-Va să zic-așa? Zise el într-un târziu îndreptându-se pe scaun. De-aia zicea mama c-am fost mâna lui Dumnezeu, când am ucis din greșală pe nenorocitul ăla de neamț. Dar ce-am să le fac eu de-acum încolo, las-pe mine. S-a dus în dormitor unde erau adunați toți cei ce au fost la masă și s-a adresat întîi mamei sale.

-Mamă, poate să stea Silvia aici cu matale pînă mă-ntorc eu? Că nu știu când și cum, dar o să mă-ntorc.

-Poate mamă, sigur că poate, dar ce ai de gând?

-Tu Sivia, poți să mă aștepți aici cu copiii, pînă mă-ntorc?

-Da dragă Vlas, sigur că pot dacă așa crezi tu că-i bine. Da-ntreb și eu ca mama, ce-ai de gând să faci?

-Păi ce să mai fac? Am un foc mare la inimă și vreau să plec la Brașov să-l rog pe tatăl tău să m-ajute să-l sting cum cred eu că trebuie stins. Asta am. Faceți-mi vă rog o legătură cu de-ale gurii, că vreau să plec chiar acum.

-Stai măi băiete, cum așa? Pleci fără să discuți și cu nentul Ștefănică? De când te așteaptă el.

- Da, ai dreptate. O să trec pe la el întăi, dar tot despre plecare-i vorba, că p-aici nu mai dau, până nu mă răcoresc bine cu nenorociții ăștia de nemți. Vă rog, nu mai stați și faceți ce vă spun. Femeile, ce să mai facă? I-au pregătit ceva pentru drum și Vlas a plecat către Dumitrești, chit că se apropia seara. Pe drum a tot rumegat fel de fel de planuri, care mai de care mai răzbunătoare pentru nemți. Când a ajuns în Dumitrești era deja noapte târziu, dar la fereastra lui învățătorului era totuși lumină. A ciocănit discret la portiță, dar dulăul lui Ștefănică, a făcut tărăboi nu glumă. Ștefănică a ieșit pe prispă, cu felinarul sus să vadă cine-i la portiță.

-Care ești mă acolo, acum în toiul nopții? Strigă el cam cu supărare-n glas.

-Eu sunt nea Ștefănică. Vlas al Stancăi. Știu că-i târziu, dar nu s-a putut altfel. Te rog să mă ierți. E legat dulăul matale?

-Legat, legat, intră fără teamă, răspunse Ștefănică-n grabă. Măăăăi Vlas măi, decând te aștept! Hai urcă ici pe prispă și fii binevenit măi băiete. Sănătos?

-Mulțumim Domnului nea Ștefănică, sănătos dar furios tare. Și când dădu să-i strângă dreapta, rămase ca traznit.

-Dar ce-i bre, nu mai ai dreapta? Ce s-a-ntâmplat? Și l-a luat în brațe pupându-l pe ambii obraji.

-Iaca războiu Vlas. Războiu. A lăsat urme și la mine. Și incă am fost mai norocos ca alții, care și-au lăsat oasele prin Rusia. Acum m-am obișnuit să lucrez orice cu stânga și slavă Domnului, mă descurc. Dreapta am lăsat-o pe undeva prin Crimeia. Da ce-i cu tine? Ia intră colea la mine și stai icea pe pat și zii, că te văd cam încruntat.

-Bre nea Ștefănică, eu am venit cu Silvia și copii la Pleșești, sa aflu secretul ăla pe care nu mi l-ați spus atunci când eu eram ascuns prin păduri și acum l-am aflat. Cum am aflat, am și plecat de acasă spre Brașov, să-l rog pe domnul colonel, să-mi ofere ocazia de a le plăti nemților cu vârf și-ndesat, paguba ce mi-au făcut-o ei mie, chit că Silvia este o soție cum nu se mai poate de bună. Mama însă a insistat să trec și pe la matale-ntăi și iaca am sosit. De-aci plec direct la Brașov, să văd dela ce gară , probabil că dela Râmnic.

-Da numai dela Râmnic poți. Da nu vrei să dormi puțin aci la mine și să pleci mâine-n zori? Eu cred c-așa ar fi mai bine.

-Bine, dacă zici matale. Dar nu deranjez?

-Nu, nici vorbă de deranj. Uite colo mai e un pat. Instalează-te acolo și odihnește-te, că și eu eram pe punctul de culcare. Dimineața-n zori te scol eu și poți pleca mai odihnit. Dimineața următoare, au mîncat ceva impreună, s-au mai sfătuit, și când Vlas s-a ridicat hotărît dela masă, pregătindu-se de plecare, învățătorul i-a zis zâmbind.

-Stai, nu te grăbi, că merg și eu cu tine. Mai vorbim și pe drum. Am rugat pe vecinul meu să-mi dea șareta lui cu cal cun tot, să mergem la gară. I-am explicat câte ceva și a fost înțelegător, cum de fapt este întotdeauna. Are și el un fecior, care n-a mai venit de pe front. Nu se știe nimic de el. S-au pregătit de drum, învățătorul s-a dus la vecin și a venit cu șareta și au plecat spre Rîmnic. Cînd au trecut prin Pleșești, învățătorul l-antrebat.

-Ce facem mai oprim pe la Stanca?

-Nu nea Ștefănică, nu că mă grăbesc. Dacă ne oprim, nu mai putem pleca așa de ușor, știi și matale cum sunt femeile.

-Bine, mergem înainte. Când ieșim din sat, te rog să-mi spui mai multe decât mi-ai spus acasă, că avem timp ceva mai mult.

-Da nea Ștefanache da. Sigur că-ți spun dar m-ar interesa pe mine mai mult să-mi zici și matale, cum ar fi mai bine să mă răzbun eu pe nemți, pentru că mi-au ucis-o pe Ionica.

-Da o să-ți spun și eu câte ceva. Dii căluțule dii, mai ia-o și la trap, că-i puțină vale aici nu vezi? Începu învățătorul să-și îndemne bidiviul. Și când la deal cînd la vale, că de fapt era mai mult deal, au ajuns și-n culmea dealului, afară din sat, în codrul prin care Silviei i-ar fi fost frică să treacă singură.

-Ei, acuma să discutăm dragă Vlas. Cam ce-ai vrea tu să știi dela mine acum?

-Păi nea Ștefănică, eu vreau să omor cât mai mulți nemți. Când mă-ntorc în sat să-i spun Ionichii să doarma liniștită, că am răzbunat-o din plin. Da știi? Vreau sa ucid cât mai mulți.

-Mă băiete mă, nu-i prea ușor ce vrei tu să faci. Că și ei sunt soldați, și-ncă buni soldați. Ai grijă să nu te alegi și tu cu vre-un glonț în frunte. Să știi dela mine că ce vrei tu să faci, n-o poți face singur. Aranjeaza treaba asta cu socrul tău, colonelul, că el trebuie să știe cel mai bine. Eu atît pot să-ți spun. Când te apuci de treaba asta să ai un camuflaj perfect să nu știe neamțul de unde tragi. Dacă faci asta, poți rămâne cu pielea negăurită. Dacă nu, ești în mare pericol. Îți repet că nemții sunt buni luptători, iar acum sunt și ei îndârjiți împotriva noastră, că le-am cam făcut bucata. Acest lucru îi face să lupte cu și mai multă îndârjire. O să fie măcel mare până la finele acestui război, că sunt angajate forțe tehnice foarte avansate. Cam asta, despre problema ta. Acum fii bun și spune-mi și mie pe scurt, cam ce s-antâmplat cu tine, după ce-ai plecat din pădurile noastre.

-Da, pe scurt a fost cam așa. Citind și scrisorile dela matale și având și ceva bani în buzunar, pentru care-ți mulțumesc tare mult, m-am hotărât să trec întăi pe la Silvia să mă sfătuesc și cu ea, ca-i o fată tare isteață. Am tăiat-o drept spre Răsărit, prin păduri, apoi peste câmpie tot prin lanuri de porumb și m-am apropiat de gara Voietin. Am ajuns noaptea acolo, adică tocmai se-nserase. M-am orpit într-un lan de porumb din apropierea gării și studiam terenul, să văd cum naiba pot acționa, să iau un bilet spre București. Prin gară încă mai mișunau niște nemți înarmați, iar pe șine era o garnitură cu vagoane acoperite cu prelate, cu locomotiva spre Focșani. Se duceau spre front probabil. Tot așteptând eu acolo, văd un neamț solid așa ca mine, care se-ndreaptă spre lanul de porumb unde eram eu. Mă dau un pic mai înapoi, să văd ce are de gând. El intră câțiva metri în porumb, dă totul jos de pe el, că era echipat de război și se pregătește să-și facă nevoile. Eu l-am lăsat până s-a așezat pe vine m-am apropiat de el tiptil și l-am înjunghiat. A căzut imediat jos și n-a mai suflat. L-am tras mai în porumb, m-am echipat cu tot ce avea el. Pă ale mele haine le-am pus în rucsacul lui, că era aproape gol. Până am terminat eu cu echiparea, trenul s-a pus în mișcare și dus a fost. Am mai stat așa cam o jumate de oră în porumb, mi-am controlat bine noul echipament și m-am dus la caserie cerînd un bilet pentru București. Gara era pustie. Nu peste multă vreme a venit și un personal, care m-a dus la București până-n zori. Din Chitila am sunat-o pe Silvia s-o avertizez că sosesc și din Chitila am luat un taxi până aproape de casa Silviei. Sivia s-a speriat puțin, dar până la urmă s-a prins și ea și am intrat. Am stat acolo ceva mai mult ascuns în subsolul casei. A venit și colonelul și cu niște acte ce le-a găsit în ranița neamțului, am devenit Ștefan Baltă din Hoinari. Ei m-au trimis la Săveni, undeva lângă Țăndărei, chipurile să am grijă de casa lor de acolo, care-i construită pe mica lor moșioară de acolo. Am dus-o bine bre. Am avut noroc cu Silvia. A fost și mama p-acolo cu nea Pavel a fost și Silvia, a venit și colonelul de două ori. Nu puteam pleca nicăieri, asta era singura greutate, da-ncolo a fost foarte bine. După 23 August, cum am văzut că nemții s-au cărat am plecat la București, unde am găsit formele de revenire la unitatea din Brașov. Și acum mergem spre Brașov, nu?

-Da, ai dreptate. Uite că Râmnicul e aproape. Vremea-i bună, deci călătorie ușoară și mult succes. Și nu uita de camuflaj, ai înțeles? Că vreau să ne mai întîlnim și să mai discutăm multe probleme, ai să vezi.

-Bine nene Ștefănică, iaca am ajuns și la gară. Matale mergi în treaba matale. Îți mulțumesc mult pentru tot. Să ne revedem sănătoși.

-Sănătata băiete și să te-audă Cel de Sus. Și învățătorul a-ntors șareta și a pornit pe drumul de întoarcere. Vlas, a ieșit pe peron să vadă ce tren are spre Ploiești-Brașov. La Brașov a ajuns după amiază și s-a prezentat imediat la colonelul Mastacaș. În aceiași zi a ajuns la Pleșești la Rădița și scrisoarea lui Mitică a lu Hârju. Era pe la sfârșitul lunii Octombrie 1944.

-Trăiți Domn colonel, sunt sergentul Vlas Mincu și m-am prezentat la ordinele dumneavoastră.

-Noroc măi Vlas și bine ne-am întîlnit sănătoși. De când te aștept. Și-și strânse mâinele bucuroși de întâlnire. Ce mai fac copiii? Dar Silvia? Ce mai e pe la Săveni? Stai icea jos și zii.

Vlas a luat loc pe scaunul din fața colonelului și i-a raspuns la întrebări apoi i-a spus oful lui și l-a rugat să-i ofere posibilitatrea de a ucide cât mai mulți nemți.

-Bine Vlas, bine. Lasă că o să ne vină și nouă rîndul și când om ajunge față-n față cu nemții, o să am eu grijă de asta. Tu deocamdată, să te apuci să exersezi din nou tragerea la țintă, cu mai multe tipuri de armament, ca să fii bine pregătit. De-ocamdată mergi la majuru Popescu, Gheorghe Popescu, că i-am zis ce are de făcut când o să te prezinți la el. Il găsești colo în clădirea aia din fața noastră, camera 4 la parter.

Vlas s-a dus imediat la majur și s-a prezentat. Acesta l-a dus în altă clădire, într-o camera tot la parter.

-Uite, aici e dormitorul tău. Tu numai cu mine discuți. Oricine, orice ți-ar spune, îl trimiți la mine, ai înțeles? În afară de domnul colonel Mastacaș, evident. Uite asta-i cheia dela cameră. Când pleci, încui. Mai am și eu una de rezervă, în caz că o pierzi. Hai acum să-ți arăt poligonul de trageri, că tu trebuie să te pregătești intens pentru concursurile de tir care vor urma. Așa mi-a zis domnul colonel și așa trebuie să facem. Știe dânsu ce știe. E tot în clădirea asta, la subsol. Vino după mine. Când au ajuns la ușa poligonului, i-a mai dat o cheie lui Vlas.

-Deschide tu și păstreazi cheia. Și aici trebuie să fie mereu încuiat, când nu e nimeni înăuntru. Ai aici tot felu de armament. Trebuie să poți trage la perfecție cu toate. Când e ceva ce nu merge, mă anunți pe mine. Ai înțeles? Ai ceva de întrebat?

-Am înțeles, să trăiți domnule plutonier major. De-ocamdată nu am întrebări. Dar am o mare rugăminte.

-Cu plăcere, spune!

-Am aici un amic bun din sat dela mine. Unu Mihăiță. Albu Mihăiță. Nu știu sigur dacă mai e p-aici, dar știu că l-am lăsat aici. Mă puteți ajuta să dau de el? Poate-o mai fi.

-Aaaa, sigur că da. E treabă ușoară. Acest caporal Mihăiță Albu și un sergent Preda Iordache, s-au lipit bine de Domnul general Avramescu și nu se mai deslipesc de el. Au ei un secret care-i leagă zdravăn. O să dau telefon la biroul domnului general și o sa-l anunț unde te poate găsi, bine?

-Da, vă rog și vă mulțumesc foarte mult pentru toate. Majurul a dat să plece dar s-a oprit în ușă și i-a atras atenția asupra programului din cazarmă, care trebuie respectat de toată suflarea. I-a mai arătat și unde e cantina și baia și alte obiceiuri legate de gospodărirea activităților din cazarma lor. Apoi a plecat zâmbind.

Vlas, s-a dezbrăcat de veston și a rămas în cămașă, că era cald. A ieșit din dormitor și s-a dus din nou în poligon, să se documenteze mai bine și să-și facă un plan de antrenament. Când a revenit în dormitor, a dat de Mihăiță, care-l aștepta fumând.

-Ce faci mă Mihăiță, te-ai apucat de fumat? Tu nu știi mă că nu-i sănătos? Și-l strânse-n brațe și la sărutat pe ambii obraji. Ce mai faci măi băiete, cum o mai duci? P-acasă ai mai fost?

-N-am mai fost măi Vlas decând ne-a încorporat. Poate o să scap și eu cateva zile, înainte de a intra din nou în foc, după cum se cam aude. Da tu cum o duci, pe unde ai umblat?

-Ei, las-că-ți-oi spune eu când om avea timp mai mult. Eu am vrut să vorbesc cu tine acum despre moartea Ionicăi, că știi că era iubita mea nu?

-Știu Vlas știu, cum să nu știu, că doar știa tot satu de atunci dela balul ăla, când l-ai luat pe sus pe măgarul ăla de Gogu Patraulea. Păi iaca cum a fost. Eu aș fi vrut în ziua aia când s-a întâmplat nenorocirea, cam după mas-așa, că era tare cald, aș fi vrut zic să fac și eu o baie în apa râului Coțatcu, care-i p-acolea pe lîngă satul nostru. Cînd urcam eu agale ultimul deal ce duce la râu, aud țipete de femeie și râsete de bărbați. Mă fac ceva mai mititel și urc dealul cam în patru labe, ușurel, să văd ce se-ntâmplă. Când ajung sus, ascuns după un tufiș, văd doi nemți cu pistoalele la ei și pe Ionica. Unul din ei era călare pe ea și altul o ținea de picioare să nu-l lovească pe celălalt. Când a terminat primul, s-au schimbat între ei. La al doilea, Ionica nu se mai sbătea, doar gemea din ce în ce mai slab. Când au terminat treaba, nemții au plecat spre sat și Ionica a rămas întinsă jos și nemișcată. Eu m-am ținut după nemți ca să văd unde sunt încartiruiți, sperând că Ionica, o putea să se retragă spre casă..

Apoi m-am repezit la părinții Ionichii să-i anunț, dar nu era nimeni acasă. Atunci am anunțat și eu pe cine am întîlnit în cale de cele întîmplate și ne-am adunat așa cam vre-o 5-6 flăcăiandri, de-ai lui Leica, Săndulescu și mai nu știu cine,hotărâți să le facem felul la nemți. Am tot stat ascunși p-acolea, până ce au ieșit cei doi nemți, care au pornit-o înapoi, spre postul lor de colo de pe vârful Măgura.Era cam pe-nserate. Au luat-o pe alt drum și noi după ei. Când au intrat în pădure, unu din noi i-a strigat și a-nceput să le spună ceva, mai mult prin semne. Ceilalți i-am înconjurat și cînd ne-am apropiat fără ca ei să simtă, am sărit cu ciomegile pe ei și lați i-am lăsat acolo în pădure. Apoi am plecat în sat și nu am spus la nimeni absolut nimic. Dar nici ei nemții nu au încercat să mai facă cercetări așa cum au făcut în cazul tău. Știau ei probabil dece. Iaca, așa a fost. Să știi că mi-a fost teamă să intervin atunci, s-o salvez pe Ionica. Mă temeam că ne pot împușca pe amundoi. A doua zi am auzit și eu dela oameni din sat că Ionica a ajuns acasă și trage să moară. Asta a fost și-mi pare tare rău că s-a-ntâmplat asta-n fața mea, fără ca eu să pot face ceva.

-Mulțumesc Mihăiță. Mulțumesc mult. Cam știam eu ceva dela tatăl ei, nea Anton, dar acum știu mai bine. Ei, când mai poți, mai treci pe la mine, că aici am dormitorul. Poate mai discutăm și noi câte ceva. Dacă pleci la Pleșești, neapărat să treci și pe la mine, da? Mă și lasă-te naibi de fumat, ca tu știi foarte bine că nu-i sănătos. Ce naiba te prostești singur.

-Da măi Vlas, da. Cred că ai dreptate. O să-ncerc. Hai să trăiești și s-auzim și de mai bine. Și a plecat Mihăiță, lăsându-l pe Vlas tare îngândurat.

---------------------------------------------

--------------------------