Alexandru d. Albu V l a s … prin furcile caudine

CAPITOLUL 13.- PE FRONT

Călătoria colonelului Mastacaş, dela Ţăndărei la Odessa a durat 2 zile şi trei nopţi. Noroc c-a mai avut câte ceva în rucsac şi şi-a mai potolit atât foamea cât şi setea. Cum a coborât din tren a şi fost luat în primire de o patrulă germană înarmată, care nu s-a lăsat până nu la dus la comandatura germană din Odessa. Nu era departe de gară. Degeaba a încercat el să-şi susţină cauza şi să poată ajunge la generalul Avramescu. Nemţii n-au vrut să ştie de nimic. Cum au ajuns cu el la comandatură, l-au încuiat într-o cameră şi au plecat. Acolo, nu era absolut nimeni. A tot bătut în uşă, a strigat, dar n-a răspuns nimeni. A stat încuiat toată ziua şi noaptea următoare. Avea un pat cu o pătură pe el, aşa că s-a întins în pat şi a adormit imediat. Când s-a trezit a doua zi, iar a-nceput să bată-n uşă. Cu chiu cu vai a venit un soldat şi i-a deschis supărat. Când a văzut că de fapt este un ofiţer român, a-ncuiat iar uşa şi a lipsit cam cincisprezece minute, după care a venit un ofiţer. Acesta l-a dus într-un birou, unde cu ajutorul unui translator, după ce a auzit toată povestea colonelului, şi-a cerut scuze, spunându-i că patrula care l-a arestat, nu a făcut altceva decât să execute ordinul dat de comandamentul german. La cererea colonelului, ofiţerul german a dat nişte telefoane să afle unde este generalul Avramescu, la care trebuia să se prezinte colonelul Mastacaş. După ce a aflat, a desfăcut în faţa colonelului o hartă şi i-a arătat ce trebuie să facă, pentru a da de generalul Avramescu. Avea de mers spre front, cam 10 kilometri. Şi-a cerut scuze neamţul că nu poate face mai mult pentru el şi i-a dat o ţidulă care trebuia s-o arate la orice patrulă germană care s-ar putea să-l mai reţină. L-a salutat milităreşte şi a ieşit din cameră.

Colonelul a părăsit comandatura germană şi aşa cum i-a spus neamţul, s-a îndreptat spre front, să dea de general. A mers numai pe jos, că nimeni nu mai mergea în aceiaşi direcţie ca el. Mulţi, mergeau în direcţie inversă şi nu-l prea încurajau pe colonel să-şi continuie căutarea generalului. Cam după două ore de mers se întâlneşte chiar cu generalul Avramescu, care-şi conducea singur un autoturizm german, din ăla descoperit. Noroc că nu mergea generalul cu o viteză prea mare. Numai aşa l-a zărit dela distanţă şi i s-a aşezat în faţa maşinii. După ce a oprit maşina, chiar lângă colonel, generalul s-a dat jos din maşină şi s-a repezit la el să-l muştruluiască. Dar colonelul l-a întâmpinat cu un salut reglementar, prezentându-se.

-Să trăiţi domnule general. Sunt colonelul Ion Mastacaş, batalionul II Vânători de Munte din Braşov. M-am prezentat la dumneavoastră pentru a vă înmâna o depeşă din partea Ministerului Forţelor Armate Române. M-a trimis la dumneavoastră personal domnul Mareşal, Ion Antonescu.

-Scuze domnule Mastacaş. De-asta mi te-ai aşezat în faţa maşinii? Dacă dădeam peste dumneata? Doamne fereşte. Hai, urcă sus că n-am timp de pierdut. Mai vorbim pe drum, zise generalul, băgând în buzunarul dela veston depeşa adusă de colonel. Ştii să conduci?

-Cum să nu domnule general. Se poate?

-Păi atunci, treci la volan şi dă-i drumul cât se poate de repede spre Odessa. De acolo vii, nu?

-Da domnule general şi aş fi venit de ieri, dacă nu m-ar fi arestat nemţii din Odessa.

-Cum aşa? Da dece te-au arestat?

-Păi nu ştiu nici eu. O patrulă înarmată m-a luat din gară, imediat după coborârea din tren şi fără să ţină cont de încercările mele de a le explica misiunea ce o aveam, m-au dus la comandatura lor şi m-au încuiat într-o cameră. Abia azi dimineaţa am scăpat de acolo. Dar dela ei am aflat totuşi unde sunteţi dumneavoastră, că nu prea ştiam încotro s-o apuc.

-Bată-i norocu de nătărăi, c-au ajuns să le fie frică şi de umbra lor. O să-ncerc eu să lămuresc şi problema asta dar nu cred c-o să reuşesc. Au ajuns nemţii ăştia să sufle şi-n iaurt. Nu ştiu dece, dar eu nu-i văd prea bine cu războiul ăsta. Mergi ceva mai repede, că parcă s-a făcut drumul mai bun. În acelaşi timp, generalul a scos plicul l-a desfăcut şi l-a citit. După care a-nceput să se scarpine-n cap şi să se foiască pe scaunul de lângă colonel.

-Ai picat la ţanc cu scrisorica asta. Tocmai asta voiam şi eu să rezolv acum cu comandatura germană. Sper să-mi fie de folos depeşa adusă de dumneata. Mergi direct la comandatură. Sper că mai ştii drumul spre ea.

-Da Domnule General. Acum o să ajungem, că nu mai e mult şi drumul pare ceva mai curăţat, decât până aci.

-Gata, stop. Stai aci până revin. N-o să întârzii prea mult zise generalul sărind din maşină şi intrând hotărât în comandatura germană.

-Am înteles, răspunse colonelul şi după ce generalul intră în comandatură, parcă maşina într-un loc mai ferit şi s-a apucat să studieze înprejurimile. N-a trecut nici o jumătate de oră şi apare generalul furios. Se trânteşte pe scaunul din spate şi oftează.

-Mama lor de nemernici. Dac-aş avea o putere, aş pune mitraliera pe ei şi n-ar mai rămâne unu zdravăn. Eu tocmai de asta am venit aici, ca să discut cu ei, exact ce spune şi mareşalul în depeşa pe care mi-ai adus-o. Aşi, ţi-ai găsit cu cine să discuţi. Nici nu vor să-audă. Se gândesc numai la pielea lor. Pe noi poa-să ne ia dracu. Nu-i interesează. Suntem într-o situaţie tare dificilă că se termină în curând muniţia şi în depozite nu prea mai avem. Mareşalul spune în depeşă, că atunci când ne trebuie ceva ce n-avem, să apelăm la ei cu încredere. Ha ha ha ha, izbucni generalul într-un râs nervos, auzi, cu încredere! Adică cu încredere că n-o să rezolvi nimic. Mama lor de nemernici, că altceva nu mai merită. Hai, dăi drumu înapoi de unde-am venit, că-ţi-arăt eu drumu.

-Gata Domnule general, pornim. Păcat c-aţi pierdut vremea degeaba.

-Da chiar aşa, dar hai să discutăm două probleme, care te privesc oarecum. Prima ar fi că eu nu mai am aghiotant. S-a prăpădit sărmanul, pe drumul ăsta spre comandamentul german la care fuserăm şi noi acum. Aş vrea să preiei dumneata funcţia asta, până m-o procopsi superiorii mei cu un altul. Deci e ceva provizoriu. Ce zici?

-Ce să zic domnule general? Pentru mine este desigur o onoare, dar cum facem cu cei care mă aşteaptă în România?

-Păi ce naiba să facem? Când o fi să pleci înapoi, o să-ţi dau eu o ţidulă, care să-ţi motiveze absenţa, e bine?

-Bine domnule General, poate nu s-o lungi prea mult. Dar pot să le scriu şi eu celor care le-am promis c-o să mă-ntorc repede, ca să-i avertizez c-o să mă-ntorc ceva mai târziu?

-Desigur domnule colonel. Însă nu trebuie să le spui adevăratul motiv. Doar atât c-o să mai întârzii puţin. Cum spuneai că te cheamă? C-am şi uitat, scuze. Şi pe unde sunt ai dumitale?

-Mastacaş Domnule General, Mastacaş Ion. Ai mei sunt prin Bucureşti. Acolo am o casă în care vieţuieşte singura mea fată, Silvia. Iar pe undeva pe lângă Ţăndărei, am o mică moşioară, unde am promis c-o să revin repede, că mai sunt ceva probleme de rezolvat. Iar cazarma din care vin şi unde am acolo responsabilităţi, este în Braşov. Sper să se descurce şi fără mine o perioadă de timp, că am un adjutant tare isteţ în persoana maiorul Stănescu Vasile.

-E clar deci. Acum uite domnule aghiotant ce te rog să mai ştii. Mergi acum ceva mai cu grijă, că pe măsură ce ne apropiem de comandamentul nostru, drumul e din ce în ce mai stricat. Trebuie să păstrăm maşina asta ca ochii din cap, că alta, canci. N-o să mai vedem. Dar nu asta vream să-ţi spun. O să vezi că acolo la comandament este un ofiţer german, care cred că are misiune specială p-acolo. Te rog pe mata, de cîte ori suntem împreună cu el, să stai cu ochi-n patru şi cu piedica pistoletului ridicată, gata oricând să-l foloseşti. Şi să-l foloseşti cât mai repede cu putinţă, dacă vezi că neamţul duce mâna la pistoletul lui. Aşa am eu o senzaţie, că-i pus acolo-n coasta mea, ca să fac numai ce le place lor şi asta mie nu-mi convine. Sper că-ţi dai seama dece, nu?

-E clar domnule general. Aveţi perfectă dreptate. O să stau cu ochii pe el. N-aveţi frică de asta. Aveţi grijă de sărmanii noştri soldaţi, să nu le putrezească geaba oasele p-aici, numai c-aşa vor nemţii. Mă scuzaţi că-mi permit să vă dau sfaturi.

-La prima intersecţie, faci la dreapta să ajungem colo-n satul ăla care se vede pe dreapta. Da asta vreau şi eu, dar e tare, tare greu să ştii. Rușii aștia au devenit din ce în ce mai agresivi. Țara lor, nu?

- Bine domnule general. Acum o s-ajungem. Cum au intrat în satul care era pe jumătate dărâmat, din cauza frontului care trecuse p-acolo cu o lună-n urmă, generalul i-a spus colonelului unde să oprească. Era o casă destul de arătoasă, dar care era stricată de obuze, oproape jumătate. Mai avea intacte doar patru camere. În trei dintre ele locuia generalul Avramescu şi aghiotantul lui, iar în cealălaltă ofiţerul neamţ, care cum i-a zărit că se apropie, le-a ieşit înainte-n curtea casei. Cum a coborât generalul din maşină i-a şi înmânat o depeşă, explicându-i că este urgentă. Generalul întăi i-a tras un salut ca la carte, ca să-i dea peste nas probabil, apoi a făcut prezentările.

-Colonel Mastacaş Ion, aghiotantul meu, către neamţ, apoi către colonel, căpitan Hanz. Colonelul l-a salutat şi el pe Hanz, iar neamțul a tras un Hail Hitler cu mîna dreaptă întinsă în sus, apoi a apucat mâna colonelului care o aştepta pe a lui. După care au intrat fiecare în bârlogul lui.

-Ia. Să ne dezbrăcăm şi să mâncăm ceva, că după asta o să citim depeşa neamţului, să vedem ce ne mai aşteaptă. Ce mâncăm azi mă Iordache, că ne e o foame de lup, întrebă generalul pe ordonanţa care era pe-aproape.

-Imediat domnule general. După ce sunteţi gata, poftiţi în bucătărie, că eu am ce vă da, slavă Domnului. De băut preferaţi ceva?

-Domnule general, am eu ceva băutură şi pentru înainte şi după masă, permiteţi? Interveni colonelul Mastacaş. Că-i mai bine s-o consumăm noi, decât alţii, Doamne fereşte.

-Bine, repede mâncarea sergent. Pune şi nişte pahare pe masă. Hai domnule colonel să ne spălăm puţin pe mâini, afară-n curte, c-aşa-i aici. Au plecat în curte la fântână, s-au spălat şi au revenit la masă. Colonelul a scos din rucsac, sticla cu ţuică şi a turnat în pahare.

-Sănătate şi noroc domnule general. Noroc Iordache, gustă şi tu ţuică dela Ţăndărei. Toţi trei au dat păhărelele peste cap şi-au început să mănînce ce era pe masă. Câteva măsline, ceapă, brânză de burduf şi fiecare câte o cutie de conserve. Fasole cu cârnaţi. Pâinea cam uscată, dar mergea că le era tare foame. În timp de mânca, colonelu a umplut şi paharele cu vin roşu, care au fost golite imediat ce a dispărut tot de pe masă, întrecîndu-se care mai de care la fel de fel de urări. Era aproape de sărbătorile de iarnă, ale anului 1941. Odessa căzuse deja şi se aşteptau noile ordine de înaintare.

După ce s-a terminat cu masa, ordonanţa a făcut ordine pe masă, colonelul s-a dus în camera aghiotantului să-şi desfacă rucsacul şi să se pregătească de noua sa funcţie. A-nceput să scrie şi o scrisoare către Silvia, dar n-a reuşit să termine, că a fost chemat la general.

-Na poftim, uite ce ne aşteaptă. Citeşte şi dumneata colonele, să vezi ce “norocoşi” suntem. Asta mi-a dat neamţul care ne stă-n coastă. Colonelul se aşează pe un scaun şi citeşte cu atenţie hârtia ce i-a dat-o generalu. Era scrisă-n româneşte, dar era semnată de generalul dela comandatura germană din Bucureşti.

-Am citit-o domnule general. Acum ce atitudine o să luaţi ?

-Păi, să mă mai gândesc. Nu cred că putem acum pleca la drum. Nu suntem echipaţi ca lumea de iarnă, nu avem cu ce ne deplasa, de muniţie nu mai vorbesc. O să-i dau neamţului nostru o notiţă cu tot ce ne trebuie, ca să putem porni spre Harcov. Dacă-mi dau tot ce le cer pornim, dacă nu aştept ordin dela Mareşal. Asta e. Să vedem cât de interesaţi sunt nemţii, pentru această grabnică deplasare. Dacă apar alte aspecte, stai cu ochii pe neamţ, ai înţeles?

-Am înţeles. Mai am de scris ceva pentru acasă, permiteţi să termin?

-Da, cred că poţi termina şi la culcare după asta, că ziua de mâine, ne-ar putea aduce surprize. Eu între timp o să pregătesc notiţa pentru neamţ. Iordache ştie şi să bată la maşină, aşa c-o să mă ajute el.

-E-n regulă. Să trăiţi şi noapte bună. Pe mâine deci. Salută şi plecă în camera lui. Acolo, a terminat scrisoarea către Silvia, pe care a rugat-o să transmită vestea nu prea plăcută şi la Săveni.

După 9-10 zile dela primirea notiţei de către neamţul ataşat comandaturii române, generalul Avramescu primi absolut tot ce ceruse. Ba primise şi o confirmare din partea mareşalului Antonescu, aşa că nu mai era nici-un dubiu asupra necesităţii de plecare spre Harkov. Începu pregătirile şi după încă opt zile, erau în drum spre noile poziţii care-i aşteptau. Revelionul l-au petrecut pe drum, că au ajuns unde erau aşteptaţi, tocmai pe la jumătatea lunii Ianuarie 1942. Distanţa dela Odessa la Harkov, dacă privim harta, e de cam 200-250 de kilometri în linie dreaptă, dar ei mergeau cu camioane capturate dela ruşi, pe drumuri greu practicabile, parcurgând de fapt 6-700 de kilometri. Au fost zile când a trebuit să-şi croiască drum cu lopeţile prin zăpadă şi nu făceau mai mult de 10-15 kilometri pe zi. Acolo, neamţul care i-a adus dela Odessa la Harkov, i-a părăsit, după ce le-a prezentat pe un altul, care aparţinea de comandatura germană dela Harkov şi probabil avea acelaşi rol. De-asta generalul Avramescu, l-a avertizat din nou pe colonel că are aceiaşi însărcinare faţă de acel neamţ, ca şi cea pentru neamţul dela Odessa.

Cum au ajuns la destinaţie, au şi primit dispoziţiile de rigoare, privind noile obiective. Cam la o lună după ce se instalase pe noile poziţii, a sosit şi noul aghiotant pentru generalul Avramescu şi colonelul Mastacaş a putut să se întoarcă la sarcinile lui de bază din România.

---------------------------------------

----------------------

CAPITOLUL 14. SĂRBĂTORILE DE IARNĂ LA SĂVENI.

Tot discutând cu nea Ştefănică, Silvia a ajuns la timp în gara Râmnicul Sărat. Nea Ştefănică a stat până a văzut trenul plecând cu Silvia, apoi a plecat şi el spre casa lui din Dumitreşti. A ajuns noaptea târziu. Era mulţumit de ce a înţeles din cele spuse de Silvia, despre Ştefan. O singură teamă avea în suflet. Nu cumva să aibe Ştefan necazuri şi din partea celui de al doilea neamţ, omorât în lanul de porumb de lângă gara Voetin. Silvia a ajuns şi ea cu bine acasă la Bucureşti, cam în acelaşi timp cu nea Ştefănică. Pe drum s-a tot gândit la cele discutate cu mama soacră şi cu nea Ştefănică şi a tras concluzia, c-o să intre printre oameni de treabă. A zis un Doamne-ajută din suflet şi s-a închinat de trei ori. După asta a-nceput să se gândească la ce va avea de făcut în zilele următoare şi a ajuns la concluzia că trebuie să ajungă la Săveni, în maximum două săptămâni, în funcţie de cât de repede va termina pregătirile pentru plecare. Trebuia ca de Crăciun să fie la moşioara lor din Săveni, unde era sigură că era aşteptată. Cum a intrat în camera ei, a găsit pe masă două scrisori. Una din partea lui nenea Vasile şi cealălaltă din partea tatălui său. A deschis-o pe a doua şi după ce a citit-o la repezeală, s-a lăsat pe pat, oftând din rărunchi, apucându-se cu ambele mâini de cap.

-Uf tată ce naiba să-nsemne asta? Eu speram să fim de revelion împreună la Săveni, dar se pare că nu se poate. Şi măcar de-ar fi ăsta răul cel mai mare. S-a sculat de pe scaun şi a-nceput să umble agitată prin cameră, până i s-a oprit privirea pe a doua scrisoare, de care uitase deja. A deschis-o şi după ce a citit-o, s-a mai luminat puţin la faţă. Nenea Vasile o informa că este aşteptată la un Crăciun bogat, că Ştefan se pregăteşte să taie porcul, pe care-l cumpărase decurând.

-Ei, acum trebuie să mă duc mai din timp, s-o ajut pe tanti Tanţa să pregătească ce se pregăteşte p-acolo din carnea de purcel, de sărbătorile de iarnă. Se pregăti de culcare, dar adormi greu, c-a furat-o gândurile despre ce poate însemna întârzierea neprevăzută a tatălui său.

-S-ar putea nici să nu mai vină. Doamne apără şi păzeşte şi se închină. Apoi a adormit şi dimineaţa pe la opt s-a trezit cu cineva în cameră, care încerca să-i vorbească.

-Scoală domnişoară, că ţi-am adus cafeluţa. Era Marica negricioasa, trimisă de tanti Suzi, bucătăreasa. Te-am simţit eu azi noapte când ai venit.

-Bună dimineaţa Marico. Mulţumesc pentru cafeluţă. Poţi merge la treburile tale, că eu mai stau puţin în pat. Te chem eu când o să am nevoie de ajutor. Şi după ce plecă Marica, se-ntoarse pe cealaltă parte şi mai aţipi puţin, dar îşi aduse aminte de scrisori şi sări iute din pat. După ce făcu un duş, s-a îmbrăcat a mâncat ce i-a adus Marica şi s-a dus în cămară să vadă ce rezerve de alimente mai sunt p-acolo, ca să ştie ce mai e de cumpărat. Se hotărâse să plece a doua zi, Duminică noaptea, în aşa fel ca luni dimineaţa să fie la Săveni. Timp să-i mai anunţe nu mai era deci. A plecat după cumpărături şi pe la 12 era acasă cu tot ce credea ea că trebuie la Săveni: orez, zahăr, sare, portocale, măsline şi roşcove. Le-a aranjat cu atenţie într-un rucsac mai vechi al tatălui său. A mai adăugat şi ce i-a dat Stanca, adică borcănelele cu gem de prune, sticla de ţuică de prună şi două sticle de vin din pivniţa colonelului. Cînd a fost gata, l-a ridicat puţin să vadă cât e de greu.

-Eh, cam greu, dar merge. Ştefan merită acest efort. S-a dus apoi în bucătărie să aranjeze treburile cu Suzi bucătăreasa, pentru perioada cât o să lipsească de-acasă. A pus-o la curent şi cu scrisoarea colonelului. Cu ocazia asta a şi mâncat, că masa era aproape pusă pentru dejun. După ce a mâncat a pus-o la curent şi cu intenţiile ei de viitor, ca să vadă cum reacţionează.

-Tanti Suzi, mulţumesc mult pentru masă. A fost tare bună.

-Să-ţi fie de bine domnişoară Silvia, că-n ultimul timp ai mâncat mai rar pe-acasă. Ce se-tâmplă domnişoară? Poţi să-mi spui şi mie, că parcă simt ceva şi mi-i cam teamă, să mă iertaţi.

-Te rog să nu-ţi fie teamă tanti Suzi, deşi viitorul va aduce ceva surprize şi pentru matale. Îţi mai aduci aminte de soldatul ăla care l-a trimis tata aici să aibe grijă de grădină? Ăla de care credeai că-i cam mut?

-Păi da, cum nu. Ce-i cu el?

-Matale ce părere ţi-ai făcut despre el, cât a stat aici?

-Păi cred că-i un om de nădejde. S-a purtat tare frumos cu noi cât a stat aici şi a făcut toate treburile pe care i le-am cerut, plus grădina.

-Vezi? Aşa cred şi eu şi d-aia m-am hotărât să-l iau de soţ. Dar nu acuma, că acum are un necaz mare de care poate o să scape în anii următori. Şi după aia îi povesti bucătăresi, tot ce s-a întîmplat cu Ştefan dela încercarea de viol a avocatului Radu Bistriceanu şi până a ajuns la Săveni, inclusiv faptul că era însărcinată în luna şasea.

-Vai fetiţa mami, prin câte aţi mai trecut! Şi eu care credeam că te-ai mai îngrăşat de trai bun aici cu noi. Lasă, să fiţi sănătoşi şi să aveţi noroc, că dacă vă iubiţi, o să treceţi de necazuri şi încet, încet, poate-o da Domnu să se mai limpezească treburile şi cu războiul ăsta blestemat şi să trăiţi în linişte cu copilaşii voştri. Şi cum o să faci când o fi să naşti?

-Păi şi de-asta mă duc la Săveni să discut şi cu Ştefan problema asta. Tata mi-a zis să nasc la Săveni, cei din Pleşeşti zic că ar fi bine să fiu asistată de un doctor. Aici în Bucureşti sau la Dumitreşti. Om vedea ce-o să zică şi cei din Săveni.

-Da, e bine să te consulţi şi cu el, că e copilul lui, nu? Ei, atunci nu-ţi face griji de ce rămâne p-aici. Aveţi grijă de ale voastre, că aici suntem noi şi ne putem descurca destul de bine. Te aşteptăm să vii sănătoasă şi voioasă. Poate ne mai scrii şi nouă, să ştim din timp ce avem de făcut.

-Da aşa voi face, dacă o să-târzii pe-acolo mai mult decât cred eu acum. Eu sper ca după Bobotează să revin în Bucureşti. Ştii? O să vină la Săveni şi mama lui Ştefan şi poate că şi fratele ei, Ştefănică, învăţător în Dumitreşti, mutilat deja de acest război.

-Asta-i bine. O să fie un sfat competent acolo. Îţi urez mult noroc şi sănătate. Mă duc puţin prin curte că am unele treburi p-acolo. Sper că nu te superi.

-Nu, nici decum. Şi eu trebuie să mă pregătesc de drum. Mai am unele lucruri de pus la punct, până plec. Poate nu mai avem ocazia să mai vorbim. Rămâneţi sănătoase şi să vă găsesc sănătoase. Şi plecă şi Silvia din bucătărie, în camera ei. Duminică dimineaţă s-a dus la Gara de Nord şi-a cumpărat biletul de călătorie, a mai trecut şi prin Piaţa Matache de unde a mai cumpărat câte ceva şi s-a dus acasă. A mâncat ceva şi a tras un somn bun. Când s-a trezit, s-a înbrăcat bine şi-a luat rucsacul în spate şi cu primul tranvai, a ajuns la gară. Trenul încă nu venise. A mai aşteptat cam 15 minute şi când a venit trenul s-a instalat pe prima bancă lângă geam, ca să vadă bine ce e pe-afară.

Drumul până la Ţăndărei, a fost fără probleme deosebite, în afară de forfota de oameni din fiecare gară. La Ţăndărei, a schimbat trenul. A mai mers o staţie şi a coborât. Cu rucsacul în spate a plecat spre Săveni şi a trecut întăi pe la nenea Vasile, care era prin curte cu treburi. Câinele a simţit-o cum s-a apropiat de poartă şi a-nceput să latre. Nea Vasile a venit şi el repede la portiţă să vadă cine e.

-Bună dimineaţa nea Vasile. Ce mai faci? Mă mai cunoști? Sunt Silvia Mastacaş. Vin dela Bucureşti să-mi petrec sărbătorile de iarnă aici, cu alde matale.

-Aaaaaa, Silvica lu domn colonel. Păi te-ai mai schimbat puţin decând nu ne-am mai văzut. Da poftim, intră la noi. Fii binevenită. Marş Ursei, nu mai face gălăgie, ajunge, se adresă el câinelui, care văzând că este luat la zor, a tăcut şi s-a dat mai lângă coteţul de care era legat. Dă-mi mie rucsacul ăsta. Da e destul de greu, nu te-a cocoşat?

-Mie nu mi s-a părut aşa de greu, că l-a dus mai mult trenul decât eu. Ce mai faci matale, cum o mai duci? Nu pot sta prea mult, că mă grăbesc s-ajung la căsuţa noastră.

-Eu, mulţumesc lui Dumnezeu, încă bine. Dacă mă poţi aştepta cam o jumătate de oră, până aranjez eu toate sufletele din curtea mea, te pot duce cu căruţa până la alde Tanţa, că roibul meu abia aşteaptă să mai iasă şi el din grajd şi să facă o plimbare.

-Păi n-aş vrea să te încurc şi eu. Ştiu că matale ai mereu de făcut ceva.

-Lasă, că nu mă-ncurci deloc. Ce-a fost greu am făcut. Ce-a rămas nu-s treburi aşa de urgente, le pot face şi mâine. Vremea văd că încă ţine cu noi. E ger, dar nu ninge şi mai ales nu viscoleşte. De nins, parcă n-ar fi rău dac-ar face-o. Hai, intră colo-n odaie să te mai încălzeşti puţin, c-acum înham calu şi mergem. Tot aveam eu o treabă cu Ştefan. Bun băiat să ştii. Silvia a intrat la căldură, iar nea Vasile s-a străduit să-şi termine mai repede treburile, apoi a scos calul din grajd şi la pus la ham.

-Gata Silvico, putem pleca, a strigat el din curte către odaie. Silvia a ieşit, s-a încheiat la palton şi s-a suit în căruţă lângă rucsac.

-Ţine ici hăţurile, să deschid porţile şi plecăm. După ce le-a deschis, a luat calul de căpăstru şi a scos căruţa afară.

-Acum mai ţine-l puţintel, să închid porţile. Le-a închis, s-a suit pe scîndura din faţă, a luat hăţurile şi roibul a şi pornit la trap. Când a ieşit din Săveni, se simţea un vânt subţirel dinspre Nord, care cam pişca de obraji. Silvia s-a întors cu spatele şi şi-a ridicat gulerul la palton. Cam după o jumătate de oră de mers la trap, Tanţa care era cu treburi prin curte, a zărit căruţa de departe şi l-a anunţat pe Ştefan.

*

-Ştefane, cred c-o s-avem mosafiri. Ia uită-te şi tu, că vezi mai bine ca mine. Dreptu-i?

-Da ai dreptate. Parc-ar fi nea Vasile după cal. Dar mai are pe cineva-n spate. Cine să fie oare?

-Ori cu cine-ar fi nea Vasile, du-te şi deschide-le poarta, să bage căruţa-n curte. Ştefan a deschis larg porţile şi tot cu ochii pe momâia din spatele lui nea Vasile, a observat că-i făcea cu mâna. I-a răspuns şi el tot aşa, fără să ştie încă cine-ar putea fi. Dar pe măsură ce se apropia şi-a dat seama că persoana din spate avea în cap o broboadă colorată şi a-ceput să intre la idei.

- Să fie mama oare? Sau poate-i Silvia? Că n-ar fi rău să fie ea. Ca să nu se chinuie prea mult, a intrat pe prispă la funia lui din foi de porumb, că tot cu asta se ocupa şi în acea zi de luni 10 decembrie 1941. Când a intrat căruţa-n curte, a tras în faţa prispei.

-Bine v-am găsit oameni buni. Uite pe cine v-am adus. Şi momâia se-toarse cu faţa spre ei şi-cepu să zâmbească a fericire.

-Bun venit nea Vasile. Silvico! Ce-i cu tine? S-a-tâmplat ceva? Domne feri. Şi-a sărit s-o ajutate să coboare din căruţa lui nea Vasile, luând-o în braţe şi sărutând-o cu foc.

-Bine v-am găsit tanti Tanţa şi pe tine Ştefane. Nu, nu s-a întâmplat nimic rău, slavă Domnului. Am venit să vă ajut şi eu la pregătirile de sărbători şi să le petrecem împreună. Nu-i bine ? Ce ziceţi? Şi să ştiţi că s-ar putea să avem şi alţi musafiri, c-am trecut şi pe la Pleşeşti. Şi-a pornit-o cu Ştefan spre prispă.

-Bine-ai venit la noi Vasile, zise şi Tanţa luându-l de braţ şi trăgându-l mai de-o parte, ca să poată tinerii să se simtă mai în largul lor. Tinerii s-au oprit pe prispă şi Ştefan îi explica ceva Silviei.

-Da, stai un pic să aranjez căluţul ăsta puţin, ca să nu răcească. Şi nea Vasile a luat din căruţă o şubă mare înblănită, dar cam veche, pe care a pus-o pe cal, întinzându-o bine să acopere cât mai mult din cal. După asta i-a pus în cap o traistă cu grăunţe, pregătită dinainte.

-Ei? Cum merg treburile p-aici? Ce fac purceii? Mănâncă? Au ce mânca? Ia hai să-i mai văz şi eu. Dar căţelu face treabă?

-Face face. E un căţel tare harnic, răspunse Tanţa râzând. Uite purceii, s-a făcut mai mari nu-i aşa? Şi ăsta micu se ţine numai după cel mare. După ce mănâncă împreună la troaca lor, se duc dincolo la adăpost şi se culcă unul lângă altul. O să-i ducă doru când l-om tăia pe cel mare.

După ce-a ajuns Silvia la Săveni, toate treburile casei au fost ceva mai uşoare. Tanţa doar făcea planu şi împreună cu Silvia trecea la executarea lui. Ştefan, cu treburile prin curte. El a avut ceva mai mult de furcă, deoarece a doua zi dela sosirea Silviei se porniră un viscol, de abia mai puteai merge pe-afară. Vântul s-a pornit aşa mai dinspre ziuă, iar mai pe seară a-nceput să şi ningă. Era o ”plăcere” să umbli p-afară, nu alta. Trebuia să umbli numai cu spatele în vânt, că dacă te-ntorceai cu faţa, te orbea nu alta, dacă te prindea cu ochii deschişi. Şi-a viscolit aşa două zile şi trei nopţi.

Pe timpul viscolului, Ştefan a-nchis bine la purcei şi-n dreptul intrării, a aşezat 3 rânduri de snopi de coceni, ca să nu intre zăpada peste ei. Pe căţel, căruia iau zis Tăpăluş din motive uşor de înţeles, l-a băgat pe prispă, să nu-l sfâşie lupii, care deveniseră mai activi. Căţelul avea pe prispă o căsuţă special pregătită de Ştefan căptuşită bine cu pae şi frunze de porumb ca să nu sufere de frig.

Lupii căutau şi ei de mâncare şi nu se ruşinau deloc să dea ocol prin curţile oamenilor, care aveau casa mai la marginea satelor. Gardurile, nu mai erau obstacole de netrecut, că zăpada era chiar mai mare ca ele. Doar câinii îi ţineau mai la distanţă, dar numai dacă erau mai mulţi, că dacă era numai unu, era vai de cojocul lui, mai ales dacă era şi mai molatec. Dar în gospodăria unde acum Ştefan era omul de bază, nu-i deranja nimeni şi lupii umblau ca la ei acasă. Numai când aprindea Ştefan de pe prispă o lanternă, pe care i-o lăsase nea Vasile, lupii se mai retrăgeau la întuneric, dar când se stingea lanterna, îşi vedeau de treburile lor, cu multă neruşinare. Ştefan ofta mereu cu gândul la puşca lui de vânătoare. Lupii ajunseseră sa se suie şi pe coteţul porcilor, ca să caute o intrare, dar n-au reuşit, că era acoperit cu tablă. La fel şi la coteţul găinilor, care şi el era protejat cu coceni, de toate părţile. Când se lumina de ziuă, lupii îşi luau tălpăşiţa spre locuri mai nepopulate. După ce plecau lupii, Ştefan mai dădea un ocol prin curte şi mai aranja pe lângă coteţe, ca să reziste şi nopţile viitoare. Tăpăluş, mereu pe lângă el. Când simţea cu nasul lui o primejdie, dădea imediat semne de nelinişte, lătrând furios.

După ce s-a oprit vântul, a mai nins liniştit cam o zi şi-o noapte. Era acum zăpadă peste tot, groasă cam de o jumătate de metru, iar pe la adăposturi, unde poposise zăpada viscolită, era cât casa. Toată câmpia de jur împrejur, cât vedeai cu ochii, era albă, de-ţi lăcrima şi ochii când priveai în depărtări. Ţăranii din sate au răsuflat uşuraţi, când au văzut câmpia troienită. Asta, asigura o iernare fără griji a semănăturilor de toamnă şi mai ales de grâu, asigurând cu ajutorul lui Dumnezeu, pâinea de toate zilele, pentru toată lumea.

Aşa că Ştefan a avut de lucru cu zăpada cam o săptămână. Să facă poteci pe unde trebuiau să umble după treburi, să cureţe pe lângă casă ca să nu capete pereţii igrasie, să cureţe şi pe lângă garduri ca să nu se dărâme, să elibereze porţile ca să se poată deschide când or veni musafiri şi multe altele, care apăreau din activităţile zilnice. Tot el făcea şi aprovizionarea cu cele necesare doamnelor care trebăluiau prin casă. Apă dela fântâna din curte, murături din pivniţă, lemne şi coceni la foc, care trebuia să ardă toată ziua, atât pentru căldură cât şi pentru pregătirea meselor zilnice etc. Noroc că în tindă era o sobă cu plită, la care se pregăteau mâncărurile, dar care în acelaşi timp făcea şi căldura necesară. Când era prea cald în tindă, deschideau uşile la cele două camerele în care se dormea, să se mai încălzească şi acolo. În aceste camere se făcea focul la sobe, numai seara, înainte de culcare, ca să fie cald toată noaptea.

*

Încet încet, timpul s-a scurs pe nesimţite şi iaca se trezesc într-o dimineaţa cu nea Vasile la poartă. Acum venise cu calul înhămat la o sanie mare, pe care pusese coşul căruţii. Adusese cu el un cuţit mai mare, un fel de baionetă mai veche dar bine ascuţită şi un pripon împletit din cânepă.

-Ziua bună gospodarilor, cum merg treburile p-aici? Sunteţi gata să taiem purcelul, că gata, Ignatul a sosit. Uite v-am adus două putinici şi o cantă pentru untură. Într-o putinică puneţi jumările iar în alta muşchiuleţul porcului, prăjit în untură. Ştefane, mai ai ceva bani? Că le-am cumpărat pentru voi dela Ţăndărei.

-Am nea Vasile, cum să nu.

-Aşa repede a sosit Ignatul nea Vasile? Se miră şi Silvia.

-Noi p-aici ne luptăm cu zăpada asta, care ne-a umplut curtea de nu ne lasă să ne mişcăm în voie. Ei, dacă zici matale, musai să-l tăem azi. Noroc că am făcut un pic de loc aci-n faţa prispei, ca să putem face treaba, interveni şi Ştefan.

-Tanti Tanţa, pregătiţi alde matale cele necesare pentru preluarea cărnii de porc. Apă multă la fiert şi vasele necesare. Eu cu nea Vasile, ne apucăm de treabă. Hai nea Vasile, cu ce-ncepem?

-Păi tu, adu mai întăi aci mai aproape, două coşuri de pae de grâu uscate şi câţiva snopi de coceni. Când te chem eu, vii la mine-n coteţ cu o cratiţă cu grăunţe. Eu mă duc la purcel, să-i leg de un picior priponul ăsta, să nu cumva să-l scăpăm prin curte, iar dacă-l scăpăm să-l prindem uşor. Pe cel mic o să-l izolez, ca să nu poată veni după noi în curte. Ştefan aduse repede cele necesare pârlirii porcului apoi intră-n coteţ cu cratiţa cu grăunţe. I-a pus-o puţin la bot şi l-a lăsat să ronţăie de câteva ori, apoi a-nceput să se tragă uşor spre ieşirea din coteţ. Nea Vasile, venea după ei cu priponul în ambele mâini, gata să acţioneze la nevoie, că porcul era deja legat de un picior. N-a fost cazu, că porcul a mers după cratiţă până unde trebuia. Acolo Ştefan la scărpinat puţin pe burtă şi el s-a aşezat jos grohăind de plăcere. Atunci, nea Vasile după ce s-a închinat şi a zis în gînd un Doamne iartă-mă, că trebuie s-o fac, a pus mâna pe baioneta care era pe-aproape. În acelaşi timp cu Ştefan, care l-a apucat vârtos de ambele picioare din spate, a prins şi el picioarele din faţă cu mâna dreaptă, şi-a pus un genunchi pe gîtul porcului, iar cu stânga i-a-nfipt baioneta, străduindu-se să-i reteze beregata. Porcul a guiţat disperat câteva secunde, apoi s-a liniştit definitiv. Nea Vasile s-a ridicat apoi în picioare și-a şters transpiraţia de pe frunte şi s-a mai închinat încă odată cerându-şi iar iertare pentru crima comisă.

-Ia, hai să-l pregătim pentru pârlire grăi nea Vasile. Adu de colo două lemne mai groase, să-l aşezăm pe ele, ştii aşa, ca să-l ia focul şi pe dedesupt. Cât faci tu asta, eu o să-i jumulesc ceva păr de pe spate, căi numai bun de bidinele sau de perii.

-Doamnelor, ceva apă caldă ne trebuie, că ne-am cam murdărit de sânge, strigară şi Ştefan către prispă, în timp ce el căra lemnele necesare. Silvia a ieşit afară cu un cofer mare de apă caldă şi un prosop. Le-a turnat să se spele şi a fugit în casă c-o şi dovedise frigul. Nu se-mbrăcase prea bine.

Oamenii după ce s-au şters, au aruncat prosopul pe prispă, au aranjat porcul cu burta-n jos pe cele două lemne, a îndepărtat priponul ca să nu ardă, au pus pae şi au dat foc. După ce s-a înteţit focul, a pus şi un snop de coceni ca să facă jar mai mult, să se coacă bine şoriciul. Cu ajutorul unui furcoi cu coda lungă, ducea foc şi pe la-ncheieturile picioarelor, ca să ardă şi acolo părul de pe porc. Când s-au convins că pe spate a ars tot părul, la culcat pe porc într-o parte şi a mai pus pae şi coceni, ca să se coacă bine şi pe burtă.

-Acum apă caldă, ca să-l facem frumos, i s-a adresat nea Vasile, Tanţei care privea de pe prispă. Tanţa doar a strigat la Silvia, care era deja pregătită cu apă caldă într-o găleată de plastic. A adus şi un cofer mare din tablă smălţuită şi a-nceput să toarne acolo unde-i spunea nea Vasile. Acesta, cu baioneta lui, răzuia bine pielea purcelului, ca să fie curată. Când a fost gata, l-a frecat bine cu sare peste tot, apoi împreună cu Ştefan, a-nceput să-l facă bucăţi, după ce la aşezat frumos pe un fel de masă curată, improvizată dintr-o uşă mai veche. Mai întăi i-au tăiat capul, pe care cu o toporişcă, l-a despicat în două şi l-a dat doamnelor sugerându-le să scoată creierii și restul să-l tranșeze pentru viitoarea piftie. Au trecut apoi la desfacerea porcului în lungul lui. Mai întăi cu cuţitul, a făcut o tăieturtă adâncă dealungul purcelului, atât cât a permis grăsimea lui. După asta, tot cu cuţitele, unu pe o parte şi celălalt pe altă parte, au desvelit porcul de plapuma de grăsime, lăsându-i coastele numai cu carnea de pe ele. Când au terminat cu operaţia asta, cu toporişca, au retezat toate coastele pe ambele părţi ale şirei spinării, pe care a scos-o şi a pus-o de-oparte. Era deja amenajat un loc pe prispă, unde trebuiau depozitate tot ce rezulta din desfacerea porcului. Din interior au scos inima, ficatul şi rinichii. Le-a dat Tanţei, cu rugămintea să pregătească pomana porcului. Nea Vasile a continuat cu desfacerea maţelor şi a stomacului, pe care Silvia şi Ştefan le spăla cu apă caldă, apoi le depozita pe prispă separat de carne. Tanţa, s-a dus în tindă şi a pus la prăjit într-o tigae mare, câte puţin din fiecare măruntae. Când nea Vasile a fost gata cu scoaterea tuturor părţilor consumabile din porc şi Tanţa a fost gata cu cele puse-n tigae la prăjit. A pus tigaia pe masă, alături de mămăliguţa care era şi ea gata, de un ibric cu ţuică fiartă cu zahăr şi un castron cu gogonele.

-Gata nea Vasile, poftiţi la masă, că se răceşte.

-Ia Silvico, toarnă-ne şi nouă puţină apă caldă să ne spălăm un pic. După ce s-au spălat, au intrat în tindă, s-au mai dezbrăcat că era cald şi s-au aşezat la masă. Au gustat din toate bunătăţile, începând cu ţuica fiartă mulţumind Domnului pentru toate. Totul s-a încheiat cu ceva vin, scos din pivniţă.

-Gata, muţumim de masă Tanţo că tare-a fost gustoasă. Acum hai afară să terminăm treaba. Rămăsese afară numai “plapuma” porcului, adică doar slănina. A tăiat-o şi p-aia în bucăţele, după modul de consumare. Cea mai mare parte, merse să se facă untură şi jumări, dar pe cele mai potrivite, nea Vasile le-a tăiat în bucăţi cam ca o carte obişnuită, care urmau să fie consumate ca şuncă. Fie afumată, fie doar sărată. În ambele variante, în final trebuiau agăţate pe prispă sau în podul casei, ca să se mai usuce şi să stea la ger.

-Gata, rosti nea Vasile. Rolul meu s-a terminat. Ştefane, mai ai un pahar de vin? Că trebuie să merg şi eu acasă la mine, că m-aşteaptă vieţuitoarele din curte.

-Da nea Vasile, chiar şi două dacă ţi-i pofta. Ia de ici, şi-i întinse paharul plin ochi cu vin roşu, după care turnă şi-ntr-al lui.

-Noroc şi să-l mîncaţi sănătoşi. Şi goli paharul până la fund. Că bun mai e măi Ştefane. Ia mai pune unu, că merge după prăjala aia cu gogonele. Ştefan îi mai puse unu, pe care-l goli imediat. Apoi se urcă în sanie şi porni agale către poartă. Hai, sănătate şi numai bine. Să ne mai întîlnim sănătoşi.

-Nea Vasile, nea Vasile, sări Silvia iute de pe prispă, să ştii că de Crăciun şi Revelion eşti poftit la noi la masă. Să nu lipseşti, auzi! Că poate vine şi mama lui Ştefan dela Pleşeşti.

-Bine fato, să vedem cum o fi şi vremea, răspunse nea Vasile din fuga calului, că ieşise pe porţile larg deschise de Ştefan.

Acum prispa era plină cu de toate, rezultate din tăierea porcului. Ştefan cum se văzu pe prispă, scoase cuţitul lui şi-şi tăie o bucăţică de şorici, apoi o-mpărţi în trei.

-Ia, gustaţi şi voi, şorici din primul nostru porc dela Săveni. Dar-ar Dumnezeu să ajungem mai repede la casa noastră din Pleşeşti şi pe următorul, acolo să-l tăem. Şi imediat dădu şi el peste cap, încă un pahar de vin. Uitaţi sticla ici. Beţi şi voi dacă vii voia, că eu merg pe-afară după treburi. Când aveţi nevoie de mine, mă strigaţi. Până la Crăciun mai erau doar trei zile.

Tanţa şi Silvia au început să rostuiască totul, aşa cum mai ştiau şi ele şi mai ales cum le-a sfătuit nea Vasile. Ştefan le aproviziona cu tot ce le trebuia.

A doua zi, sosiră şi Stanca cu neica Pavel. Au intrat şi ei la roată, să pregătească un Crăciun bogat şi plin de voie bună împreună cu alde Ştefan, după ce s-au aranjat în camerele pregătite de Silvia din timp. Nea Ştefănică a renunţat, din cauza infirmităţii pe care o căpătase, care la frig îl cam supăra. Noroc c-alde Tanţa erau tocmai la pregătitul cârnaţilor. Stanca tocmai adusese nişte mirodenii pentru cârnaţi.

Sosiră şi Crăciunul lui 1941. Masă mare la moşioara colonelului Mastocaş. Era prezent şi nea Vasile. Veselie şi voie bună amestecată cu blesteme la adresa războiului şi a nemţilor, care se purtau din ce în ce mai urât cu populaţia română. Vestea asta au adus-o Stanca şi neica Pavel, care nu făceau altceva, decât să povestească ce mai e pe la ei prin sat şi prin satele vecine, sau din cele auzite de ei, dela alţi ţărani ca ei, pe care i-a întâlnit prin Obor, la Râmnicul Sărat. La masă au servit şi ţuica adusă de neica Pavel din Pleşeşti. Stanca a adus trei sticle cu vin. Au fost binevenite şi ele.

-Ia spune fetiţo, i-ai zis ceva lui Ştefan despre Ionica din Pleşeşti? Întrebarea i-a fost pusă pe şoptite Silviei, de către Stanca, când a-ntâlnit-o singură pe prispa casei. Toţi cei alţi nu erau pe-aproape.

-Nu măicuţă, că încă nu m-a-ntrebat. Dar n-am de gând să-i spun, până n-o veni din nou în Bucureşti sau la Pleşeşti.

-Da, cred c-aşa-i mai bine. Dar despre copilul vostru aţi vorbit ceva?

-De vorbit am vorbit, dar încă n-am hoărât nimic. Poate c-o să discutăm împreună treaba asta.

-Da, ai tu grijă să nu uităm pân-om pleca noi de-aici.

-Da nu-ţi fie cu supărare, cât puteţi sta pe-aici?

-Păi cu neica Pavel discutarăm că să plecăm imediat după revelion, c-or fi trenurile astea mai puţin aglomerate. Că la venire a fost prăpăd nu alta. Apoi intrară fiecare în camera ei. Până la revelion mai era o săptămînă, timp în care s-a lucrat pe lângă casă, punând la punct ce se mai putea face, ca de revelion să fie de toate pe masă, din belşug. Intr-o dimineaţă, a doua zi de după Craciun, când era şi Sfântul Ştefan sosi nea Vasile cu sania şi cu nişte saci în sanie. A lăsat sania la poartă şi a intrat în curte.

-Bună dimineaţa Ştefane şi la mulţi ani, i se adresă el lui Ştefan care robotea prin curte.

-Bine-ai venit nea Vasile, la mulţi ani, dar cu ce ocazie? Întrebă el mirat.

-Păi azi nu-i Sfântul Ştefan mă? Ce, te faci că nu ştii? Ia scoate iute o sticlă cu vin s-o prăpădim pe drum, că vreau să mă duc la moară la Sudiţi, c-acolo se face făină bună. Poate merge şi neica Pavel cu mine, să facem treaba mai repede, ce zici? Ştefan plecă imediat spre pivniţă după vin.

-Neică Pavele, ia vino bre mai aproape, c-avem o treabă. Adu şi trei pahare din tindă, te rog. Iar el a intrat în pivniţă şi-a ieşit cu două sticle cu vin roşu. Intre timp a sosit şi neica Pavel cu paharele.

-Aaaaa, nea Vasile! Să trăieşti nea Vasile, cu ce ocazie pe la noi? Şi uitându-se la Ştefan. Aha! Înţeleg. Să-l cinstim pe Sfântul Ştefan, aci de faţă? Ia toarnă ici Ştefane şi-i întinse fiecare pahar pentru umplere apoi le distribui la fiecare. Hai noroc şi la multi ani Ştefane. Să trăieşti nea Vasile şi să ne bucurăm de sănătate şi de vremuri mai bune. Ciocniră şi rostiră fiecare un LA MULTI ANI, golind paharele până la fund.

-Păi neică Pavele, vreau să te iau la moara din satul ăla care se vede colo, hăt departe, să mai pregătim ceva de-ale gurii şi pentru noi şi pentru vieţuitoarele din curţile noastre acum cât mai putem circula, că nu se ştie ce-aduce ziua de mâine. Ia uitaţi colo ce nori “frumoşi” vin dinspre Rusia! Am pus eu în sanie tot ce trebuie pentru ambele gospodării. Doar sticla asta începută şi paharele să le mai luăm de aici şi la drum, că nu-i timp de sporovăială.

-Imediat nea Vasile să-mi iau şi eu cojocelul şi plecăm. A intrat în casă şi a ieşit cu cojocelul, care l-a îmbrăcat din mers. Şi suindu-se în sanie lângă nea Vasile, către Ştefan.

-Sănătate Ştefane şi spune doamnelor c-am plecat la moară cu nea Vasile.

-Dii, băiatul tati, sănătate Ştefane, întorcând nea Vasile capul din mersul săniei. Ştefan, le făcură cu mâna o vreme, apoi se apucă de alte treburi prin curte. Mai pe seară, nea Vasile era din nou cu sania la poarta lui Ştefan. Le-a descărcat şi lor un sac de făină de grâu, un sac de mălai şi doi saci de urluială, pentru purcel şi păsări. Să fie şi să nu lipsească pe vreme de iarnă, când prin Bărăganu nu poţi circula chiar când vrei, ci numai când se poate. Sticla era goală. Neica Pavel i-a dat-o lui Ştefan.

-Pune-o la locul ei Ştefane, că ne-a fost de folos pe drum. Nea Vasile, după ce a descărcat, şi-a luat la revedere, promiţând din nou că dacă vremea va permite, de revelion o să fie la ei la masă.

-Cu o zi înainte de revelion, chiar de dimineaţă, începu să ningă, mai întăi liniştit şi cu nişte fulgi mari, că-ntr-o jumătate de oră era alb pe unde nu mai era zăpadă veche. S-a mai oprit puţin pe la prânz, dar mai pe seară iar a-nceput să ningă. De data asta cu un vânticel dinspre Nord, care pe-nserat s-a intensificat şi-a-nceput să viscolească zăpada. A ţinut-o aşa şi toată ziua următoare, ziua lui Sfântul Vasile, aşa că noaptea de revelion au petrecut-o fără nea Vasile. Era imposibil să pleci la drum pe o asemenea vreme. În prima zi a anului nou, 1942, Ştefan şi neica Pavel şi-au petrecut-o făcând poteci prin zăpadă, ca să poată face treburile zilnice. Doamnele, au discutat despre viitorul copil al lui Ştefan şi toate au ajuns la concluzia că-i mai bine ca Silvia să nască asistată de un doctor, fie la Dumitreşti fie la Bucureşti. Urma să-i ceară pe seară şi părerea lui Ştefan. Cum după un asemenea viscol, pe-acolo pe Bărăganu, nici trenurile nu mergeau cam o săptămână, Stanca şi neica Pavel au trebuit să stea la moşioară, până după Sfântul Ion. Au avut timp destul să discute pe-ndelete toate problemele privind viitorul tinerilor. Mesele au fost tot timpul înbelşugate, ca aveau de toate. Băutură era la pivniţă. Neica Pavel şi Ştefan se luptau mai mult cu ele. Mâncăruri la alegere: caltaboşi, trandafiri, sarmale, piftie, muşchiuleţ dela putinică, jumări aşişderea, gogonele, varză murată, ceapă, usturoi, cartofi, fasolică, toate din belşug. Gospodine erau destule, aşa că s-a trăit acolo boiereşte. Tanţa era cu mămăliguţa caldă, care nu lipsea nici-odată dela masă. Cam după Bobotează, au început şi trenurile să meargă prin Bărăgan, dar încă o săptămână şi mai bine, a fost o aglomeraţie de nu te puteai urca în tren fără să fii serios şifonat, aşa că atât Silvia cât şi cei din Pleşeşti, au putut pleca dela Săveni, cam în jur de 20 Ianuarie 1942 ----------------------------------------

-------------------