Alexandru d. Albu V l a s … prin furcile caudine

CAPITOLUL 7. - ÎN PERMISIE. NENOROCIREA.

Şi Vlas a venit, dar din nenorocire, prea târziu.

În ziua de 19 iunie, Ionica s-a stins ca o lumânare ce se topeşte încet, încet, până ajunge la capăt. Telegrama a ajuns la o oră de la plecarea lui la gară.

Sosind în oraşul Râmnicu Sărat la vreme târzie de seară, Vlas decise să plece totuşi imediat spre sat. „În două ore ajung”, gândi el. O lună plină lumina poienile şi pădurea Deduleasca prin care trecea. „… Voluptoasa ei văpaie…” îşi aduse el aminte o frântură de viers din Eminescu. Nu-şi explica de ce nu trăieşte totuşi cu intensitatea de altădată frumuseţile naturii, mai ales acum, când se întorcea acasă, după o absenţă îndelungată, mergea ca un automat. Nu realiza decât zgomotul cadenţat al paşilor pe pietrişul şoselei. L-a copleşit dintr-odată un sentiment de singurătate. Drumul prin pădurea mare, cu copaci înalţi şi deşi, semăna cu un culoar săpat între stânci. Nici o vietate, nici un foşnet, numai linişte; linişte, nemărginire şi singurătate. Când ajunse în vârful dealului numit Mangal – zări câteva lumini din sat. Mai avea de mers 3-4 kilometri. Deodată, un iepure a traversat ca o nălucă şoseaua. Vlas îşi aduse aminte de o superstiţie: „iepurele de-ţi taie calea, necaz mare te aşteaptă”. „Prostii” – gândi el. Dar iată şi primele case: a lui Nică Berbec, a lui Ion Ailenei, a lui Dumitru Gugoaşă… Trecând prin faţa caselor pe drumul cotit, Vlas îşi amintea fizionomiile gospodarilor, întâmplări mai importante din viaţa lor, câţi copii au, unde au pământurile ş.a. Satul dormea liniştit după o zi plină de muncă, aidoma unui stup de albine. Doar mirosul bucatelor de la cină, care mai persista încă şi care lui Vlas îi era atât de familiar, îl încredinţau că se află în sat şi anume în satul lui şi nu în altul; aici au fript pui cu mujdei de usturoi… O va ruga şi el pe mama să-i dea lapte fiert şi pui fript cu mujdei şi mămăliguţă caldă.

Când ajunse în dreptul gospodăriei lui Gheorghe al lui Mutu îi „sări în ochi” casa lui Anton Pîndaru, intens luminată, cu lume pe prispă stând pe bănci şi pe scaune. „Or fi ştiind că vin şi mă aşteaptă?” – fu primul său gând. „Dar acest tremuri al luminilor nu poate proveni decât de la lumânări. Priveghi?” Iuţi pasul, deschise poarta mică aproape smulgând-o, năvăli în casă trecând prin mulţimea înfiorată puternic la apariţia lui. În „casa mare”, în rochie albă de mireasă, cu coroniţă pe cap, între maldăre de flori care aproape o acopereau, zăcea în sicriu Ionica. Ca trăsnit s-a prăbuşit Vlas. L-au dus flăcăii pe braţe într-o cameră alăturată, i-au scos centura, l-au descheiat la nasturi, l-au stropit din belşug cu apă… Plâns sfâşietor zgudui piepturile celor de faţă, chiar şi ale bărbaţilor care au făcut războiul cel mare, care au văzut multe în viaţă… Indescriptibilă durere şi jale a cuprins sătucul dintre dealuri.

Cine a trăit la sat, mai ales într-un sat vechi de deal sau de munte, a cărui existenţă dăinuie dinainte de vremuri, cunoaşte psihologia locuitorilor lui, legătura sufletească strânsă dintre ei, care s-a sudat în decurs de secole, sau poate de milenii, prin înfruntarea în comun a vitregiilor soartei, prin tradiţii, prin legături de rudenie. În Pleşeşti erau câteva mari ramuri de familii: a martocarilor, a pândarilor, a drugeştilor, a ghebarilor, a budacilor şi încă vreo câteva. Între aceste ramuri s-au creat legături prin căsătorii, prin năşii şi cumetrii, încât s-a ajuns aproape ca fiecare familie să fie rudă, sau neam – cum se spune în partea locului – (de aici şi forma de a se adresa cu „măi neam”), cu oricare alta. Această tradiţie de origine dacă nu a fost atenuată de contactul cu alte popoare, iar convieţuirea cu romanii, de la cucerirea Daciei de către Traian până la părăsirea ei de către Aurelian, au consolidat-o, altoindu-i influenţa latină, de veritabil cult, de mit chiar al legăturilor de familie. În acest climat psiho-social orice mare bucurie sau durere era trăită cu intensitate de

întreaga comunitate. Moartea fetei lui Anton Pîndaru, gospodar cinstit, stimat de consăteni, a zguduit toată obştea. Înmormântarea ei a fost o ceremonie de jale, de întristare colectivă şi profundă, care a cuprins pe femei şi bărbaţi, pe tineri şi bătrâni, întreaga suflare. Fiecare simţea că Ionica lui i-a murit şi fiecare înţelegea să plângă această iremediabilă pierdere. Misterul care învăluia săvârşirea din viaţă a fetei, care în numai câteva săptămâni s-a stins de o suferinţă nelămurită, sporea durerea cleor care o îndrăgeau.

După ce şi-a revenit din leşin, Vlas a rămas năucit. Neputând plânge, nu se putea uşura. Umbla ca un somnambul. După înmormântare, lumea îl vedea zilnic la cimitir. I-a făcut mormântul lui Ionica, a pus flori, a răsădit trandafiri şi liliac, a construit un grilaj din lemn de stejar pe care l-a vopsit, o băncuţă pe care sta şi medita ceasuri în şir. Nu se putea despărţi de ea. Îl chinuia gândul că ar fi vinovat cu ceva de moartea fetei.

A doua zi după înmormântare, clopotul cel mare de la biserică a bătut prelung şi alarmant. S-a anunţat intrarea României în cel de al doilea război mondial. A urmat decretarea mobilizării generale. Populaţia satului a fost cuprinsă de griji şi presimţiri sumbre. Aproape din fiecare familie trebuia să plece cineva. Pleşeştii va da iarăşi o jertfă de sânge. Vlas n-a vrut să-şi întrerupă permisia. Avea o datorie faţă de Ionica, pe care şi-a îndeplinit-o aşa cum a înţeles el, aşa cum s-a arătat mai sus. Când nu era la cimitir mai lucra câte ceva prin gospodărie la îndemnul mamei lui, care vroia să-l smulgă gândurilor triste şi însingurării.

Cu o zi înainte de a expira permisia lui Vlas, lelea Stanca decise să facă un cuptor de pâine. Îl rugă pe Vlas să coboare până la Neaga lui Vasile Armaşul şi să împrumute o sită pentru cernut făină, explicându-i că a lor nu-i chiar aşa de deasă şi că ar vrea să facă pâine mai albă, ca să aibă el la regiment. În realitate şi sita lor era bună, dar îl trimitea în sat pentru că vroia să-l mai pună în contact cu lumea, să-l mai scoată din curte, ca să mai uite.

Era în ziua de 10 iulie 1941. Vlas a ţinut minte această dată cât a trăit el, pentru că în ziua respectivă i s-a schimbat pentru totdeauna cursul vieţii.

Ajuns la casa cu pricina află de la un copil că lelea Neaga nu era acasă dar că trebuie să se întoarcă curând. Decise să o aştepte. Se aşeză pe o treaptă a scării de la intrarea în casă şi privea indiferent la doi nemţi care jucau tenis de masă la umbra unui păr falnic din curte. Unul din ei era bondoc şi grăsuliu, dar iute şi elastic parcă ar fi fost de cauciuc; celălalt – deşi mai slab şi muşchiulos, se mişca mai greu, sau în tot cazul, în contratimp, pentru că rata mai toate loviturile. Meciul era marcat de tensiune, deoarece grăsanul se bucura de nereuşitele adversarului său în mod zgomotos şi din câte înţelegea Vlas şi cu reflecţii ironice, chiar jignitoare. Celălalt îi amintea mereu că vor juca cinci seturi şi că după ce se va încălzi îşi va lua revanşa.

Într-adevăr, la un moment dat bondocul dădu semne de oboseală, ceea ce îi permise celuilalt să câştige câteva mingi şi să emită el epitete batjocoritoare; primul se redresă, dar pentru scurt timp, deoarece urmă o nouă cădere şi se făcea că de această dată – ireversibilă. La o mişcare greşită, sau poate intenţionată, grăsanul călcă pe minge şi o sparse.

- Marş în casă şi adu altă minge, îi spuse enervat învinsul de până atunci. Grăsanul îi râse sfidător în nas:

- Altă minge nu mai există, nici în casă şi nici în altă parte în sat, aşa că rămâi bătut, îi spuse el hohotind de râs.

Urmă un schimb de insulte şi de înjurături, după care cel învins îi trase o palmă zdravănă grăsanului. Ultimul găsi de cuviinţă să riposteze, ceea ce îi fu fatal. Asupra lui se abătu o ploaie de pumni la ficat şi peste faţă, care îl aduse în stare de knok-aut în mai puţin de o jumătate de minut. Nu fu cruţat nici după ce căzu la pământ; sălbatice lovituri de picior îi căutau cu înverşunare faţa.

Vlas a privit indiferent prima parte a acestei răfuieli. Tot credea că grăsanul îşi va reveni şi va riposta mai bărbăteşte. Când îl văzu însă căzut, plin de sânge şi lovit în continuare fără cruţare, se ridică, probabil sub un impuls de cavalerism înnăscut, se apropie de bătăuş, îl atinse uşor pe umăr şi, arătând cu degetul spre obraz, îi spune:

- Lasă-l acum.

O mânie surdă citi Vlas în ochii neamţului. Nu avu însă timp să-l privească: se pomeni cu un pumn puternic în bărbie, pumn de profesionist, cu direcţie precisă, care îl descumpăni. El nu primise în viaţa lui un pumn, dar îşi dădu totuşi seama că pumnul acela a fost deosebit de dur. Se dădu un pas înapoi, sau poate a fost împins de lovitură. Neamţul înaintă spre el. Nu concepea, probabil, ca un localnic, individ de rasă inferioară, să-i arate lui că n-ar avea obraz. „Îi va da o lecţie usturătoare”. El nu avea însă de unde să ştie pe cine are în faţă. A văzut, este drept, o transformare bruscă a culorii ochilor potrivnicului său, de la albastru profund, la verde spălăcit. Dar a dat-o pe seama spaimei. Pumnul ridicat pentru a lovi din nou a fost însă prins cu o iuţeală şi precizie de nebănuit. Vlas i-a răsucit mâinile la spate, le-a ţinut ca într-un cleşte cu o singură mână, iar cu cealaltă îl prinse de gât, cam dintr-o parte şi-l trăsni cu capul de păr o dată şi apoi încă o dată. La prima lovitură simţi corpul neamţului cum se scutură parcă ar fi fost supus la un curent electric; la cea de a doua, îi căzu moale la picioare. Au urmat câteva convulsii şi apoi încremenire deplină. Vlas era nedumerit. „Chiar aşa de uşor îşi pierde cunoştinţa un asemenea zdrahon de om?” – se întrebă el. privind mai atent, văzu că deasupra urechii celui căzut, dinspre tâmplă, se scurgea un firicel de sânge. Se aplecă şi dădu părul la o parte: o gaură ce părea adâncă, de culoare roşu închis, slobozea picături mari de sânge. „De unde?” – şi privi spre părul de care îl izbise. Se cutremură. În pom, gospodarii casei bătuseră cândva, o bucată de fier, de forma unei ţăndări, ca un şpan mai gros, de care se serveau probabil pentru a agăţa câte ceva, sau pentru atârnarea frânghiei de pus rufele la uscat. Vlas înţelese într-o clipă că a omorât un om. Primul lui gând fu să se ducă la cantonamentul nemţilor să explice ce şi cum, să se predea, cum se spune. Vru să se convingă că neamţul era mort. Îl întoarse de pe o parte pe alta, ca pe ceva inert; pleoapele trase în jos rămaseră docil închise; pulsul nu i se mai simţea. Celălalt neamţ nu-şi revenise încă din leşinul în care îl cufundase bătaia mortului. Pe uliţă nu se vedea nimeni. Vlas ieşi pe poartă cu gândul de a merge la „comandură”. Îşi schimbă însă brusc direcţia. Se gândi că mai întâi trebuie să treacă pe acasă, să o informeze pe mama sa. „Precis mă vor aresta; să ştie măcar că nu sunt un criminal, că numai o întâmplare nefericită…” Iuţi pasul la deal, până la alergare. Intră în curte trântind portiţa.

- Mamă, am omorât un om, spuse el dintr-o răsuflare, gâfâind.

- Ce vorbă este asta; eşti nebun?

- Da mamă, acesta este adevărul.

Lelea Stanca se albi la faţă. Înţelese că Vlas nu minţea; el nu o minţise niciodată.

- Povesteşte – îi spuse ea – şi simţi nevoia să se aşeze pe o treaptă de piatră de la intrarea în casă.

Şi Vlas îi povesti, în fraze repezite, eliptice, dar cât se poate de precis.

- Şi acum? Îl întrebă mama lui.

- Acum… acum… mă duc să mă predau. Am venit doar să-ţi spun, să ştii ce s-a întâmplat cu mine şi unde mă aflu.

- Ba n-ai să te predai deloc. Spui că nu te-a văzut nimeni, că cei doi s-au bătut. Vor crede că l-a omorât celălalt.

- Asta s-ar putea să creadă la început, dar după cercetări or să-şi dea seama că altcineva l-a omorât şi până la urmă ajung la mine.

- Atunci fugi !

- Nu fug mamă… n-aş putea trăi cu un omor pe conştiinţă, nemărturisit şi… nepedepsit. Nu te gândeşti? Un om nevinovat!

- Nevinovat? Ăştia sunt nevinovaţi? S-o crezi tu! Eu cred că un destin a vrut aşa. Ceea ce ai făcut tu nu-i altceva decât mâna destinului, o răzbunare care se impunea, pe care nici Dumnezeu nu o poate condamna.

- Ce tot vorbeşti mamă: ce răzbunare? Adică pe cine am răzbunat eu?

- Poate că chiar pe tine şi… pe altcineva…; la timpul potrivit te voi lămuri eu.

Vlas nu înţelegea nimic. Vedea că mama lui este mânioasă, dar îşi dădea seama că nu-i supărată pe el. „Ce să fie la mijloc?” Între timp lelea Stanca acţionă cu energie: aruncă în cuptorul aprins pentru pâine efectele militare ale lui Vlas. Scoase dintr-o putină câteva bucăţi mari de caş şi luă de pe o culme din velniţă mai multe şunci afumate pe care le băgă în raniţă. Îi strecură şi un clondir cu rachiu.

- Vei pleca spre Buda, dar mergi numai până la Dealul Crucii, după care o iei pe drumeag la dreapta, traversezi Bălulşca şi te duci în Plainos. După ce faci la dreapta presară peste urme praful acesta de ardei, în caz că te vor urmări cu câinele, să-ţi piardă urma. Ne întâlnim în 2-3 zile pe la Buduiul cu apă. Să fii atent şi să nu te arăţi decât după ce te convingi că sunt eu cu neica Pavel.

- Bine mamă, dar cu tine cum rămâne? Dacă vor veni la tine ce-ai să le spui? Dacă te vor forţa să le destăinui locul unde mă ascund?

- Am să le spun că ai plecat urgent la unitate; că te-ai îndreptat spre Buda pentru a lua autobuzul, sau vreo ocazie ca să ajunge mai repede la destinaţie. Nu avea tu grijă, mă descurc eu. Iar cu conştiinţa ta, las-o mai moale; îţi voiu spune eu de ce, când ne vedem.

Vlas se lăsă convins şi plecă. Plecă pentru trei ani de suferinţă şi de luptă.

La circa două ore de la plecarea lui, un jep cu motorul ambalat urca dealul spre casa leli Stanca. În el – primarul, şeful de post şi trei nemţi. Nu bătură la poartă, intrară hotărât în curte, în pofida împotrivirii lui Tăpăluş, care îi lătra furios, înecându-se.

- Unde ţi-e băiatul? Întrebă primarul.

- A plecat la unitate, răspunse lelea Stanca cu calm, ca şi cum ar fi dat o informaţie oarecare.

- Cum a plecat? Când?

- Păi … să tot fie vreo 4-5 ceasuri de atunci.

- Dar cum de a plecat tocmai acum, aşa dintr-odată? Ceru detalii şeful de post.

- Acum i-a expirat permisia; nu vă aduceţi aminte că, după câte ştiu eu, v-a prezentat-o la venire, că mâine dimineaţă trebuie să fie la unitate, la Braşov?

- Pe unde a plecat? Nimeni nu l-a văzut trecând.

- A plecat pe scurtătură spre Buda…, că de… i-am mai pus şi eu câte ceva în raniţă şi n-ar fi fost uşor să meargă 17 kilometri pe jos până la Râmnicu Sărat. De la Buda urma să ia autobuzul, sau să se suie pe lemne în vreo maşină care vine de la exploatare. Răspunsurile curgeau logic, firesc, fără ezitări. Cei veniţi, nemţi şi oficialităţi, părură descumpăniţi. Lelea Stanca folosi prilejul şi începu ea să pună întrebări.

- Dar ce aveţi cu el? De ce mă descoşi atâta domnule primar? V-a făcut ceva? Ştie toată lumea că aproape nu a ieşit din curte după nenorocirea care l-a lovit cu Ionica… că era gata să-şi pună capăt zilelor… şi încă dacă ar şti el… din ce cauză ea a murit… Unul dintre nemţi traduse celui care părea şef. Acesta se înroşi uşor, lăsă capul în jos… iar după câteva clipe îl puse pe translator să o întrebe dacă are cumva vreo fotografie a lui Vlas.

- N-am, de unde să am, că cei de-alde noi nu ne prea fotografiem… Adică staţi, că am una, spuse ea după ce păru că se gândeşte câteva secunde şi intră în casă. Ieşi cu un carnet de elev în mână, pe care era aplicată fotografia lui Vlas de când era elev, o fotografie de copil, în parte deteriorată. Unul din nemţi, cu vânătăi la ochi şi cu o buză spartă, însângerată, luă fotografia, se uită lung la ea, apoi o restitui, spunând ceva translatorului.

- Altă fotografie nu mai ai? Întrebă acesta.

- Da de ce vă trebuie? Ce înseamnă toate astea?

- Supune-te femeie şi nu mai pune întrebări, o apostrofă şeful de post. Dumnealor cred că fiul tău a ucis pe unul de al lor. Arată-le şi alte fotografii, dacă mai ai! Lelei Stanca i se păru că şeful de post i-a făcut un semn discret cu ochiul. Se arătă speriată aflând vestea, scoase chiar o exclamaţie, ceva în sensul… „ nu ne lăsa Doamne…”, îşi duse mâna la inimă şi se clătină gata să cadă. Mimă perfect un efort de stăpânire de sine şi iar puse întrebări:

- Cum să omoare, domnule şef, dacă el a fost bolnav de durerea lui? Cum să omoare dacă el nu a ieşit din curte? A fost vreun neamţ la noi în bătătură? N-a fost. Atunci cum să omoare?

- Lasă astea acum: du-te şi caută altă fotografie. Dacă lucrurile stau aşa cum spui, este în interesul dumitale să dovedeşti că-i nevinovat.

Lelea Stanca plecă din nou spre intrare, cu paşi şovăielnici, mai mult târându-se. Ajunsă însă în tindă zvâcni spre odaia lui Vlas, scoase din ladă toate hârtiile, scotoci în ele febril, alese mai multe fotografii pe care le sortă rapid; ascunse sub o grindă pe cele care îl reprezentau mai fidel pe Vlas şi reţinu doar două: în una din ele Vlas era fotografiat într-un grup de nuntaşi, cu pălăria lui de pădurar trasă şmechereşte pe ochi, umbrindu-i toată faţa; în cealaltă Vlas era fotografiat în uniformă militară, în poziţia culcat, luând cu arma linia de ochire, la un concurs la unitate. În nici una din ele nu i se vedea clar faţa. Ieşi cu ele şi le înmână celui care dădea ordinele:

- Asta-i tot ce am. Puteţi veni să căutaţi. Acesta luă fotografiile şi le dădu neamţului cu vânătăi, care după ce le examină atent clătină din cap în semn de negaţie şi le restitui gospodinei. Din nou tăcere şi nedumerire. Lelea Stanca găsi de cuviinţă că ar mai putea să întrebe şi ea câte ceva, măcar aşa, ca să nu le lase timp de gândire celor care o anchetau, sau pentru a sădi îndoială în mintea lor.

- Eu aşi dori să ştiu, întrebă ea cu glas blajin, ca o rugăminte, de ce daţi vina tocmai pe Vlas? De ce să-l fi omorât el pe neamţ? Ce a avut cu el? S-au certat? De ce? A vrut să răzbune ceva? Ce anume? Dumnealor nu ştiu? Încheie ea, arătând spre nemţi. Şi adăugă: nu cumva s-au omorât între ei şi acum vor să dea vina pe cineva… şi l-au găsit tocmai pe Vlas? Pe dânsul cine l-a bătut? Întrebă ea arătând spre grăsanul care privise fotografiile. Tot Vlas te-a bătut? I se adresă direct, cu o privire grea, plină de reproş. Neamţul care părea şef ceru să i se traducă tot ce a spus femeia. Ceru explicaţii suplimentare: ce are în vedere când vorbeşte de răzbunare?

- N-am nimic, păcatele mele, am spus şi eu… aşa, o vorbă, ca o femeie neştiutoare ce mă aflu. Nu au putut scoate nimic de la ea; în afară de îndoieli: „dacă neamţul a fost totuşi omorât din imprudenţă de partenerul său la tenis, sau de un alt neamţ, prieten cu acesta şi au dat vina „…pe un sătean tânăr, înalt, cu umeri laţi şi care părea trist…? În cazul în care săteanul este într-adevăr autorul acestui omor – cum să-l anchetezi din moment ce a plecat la unitate sau dracu ştie unde? Dacă la anchetă, care va fi condusă de organele de resort române (se ştie cât sunt de exigenţi aliaţii în această privinţă) săteanul va declara că el a făcut-o şi că a omorât ca să răzbune…? Pentru că cineva din sat ştie de fărădelegea celor doi derbedei, altfel cum se explică faptul că au fost bătuţi până la mutilare atunci, noaptea, între barăci? Povestea aceea s-a muşamalizat prin transferul lor la subunitatea a III-a, după spitalizare; cel puţin bine că au fost înţelepţi să declare că ochiul scos al lui Hans şi dantura spartă şi mâna fracturată ale lui Vili, se datoresc încăierării dintre ei doi după beţia care a urmat atunci… când… În cazul în care îl prindem pe român şi el declară… se duce totul la naiba. Verdictul va fi scurt şi categoric: „incapacitate în comandă; se transferă la operativ pe frontul de Est”. Cam astfel de gânduri se învârteau prin capul şefului subunităţii speciale germane cantonate în Pleşeşti. N-ar fi vrut, din motive pe care le vom cunoaşte mai departe, ca autorul omorului să fie tocmai acest localnic; sau ca el să fie prins şi anchetat în cazul în care el este cel care a omorât. Dar nici nu putea da vina pe grăsan, fostul partener de tenis al mortului, fără să o dovedească. Acesta ar protesta, s-ar agita, ar reclama şi ar crea o atmosferă cu totul defavorabilă. Cel mai înţelept ar fi să amâne; peste puţin timp aveau să se rotească cu o altă subunitate, aşa că ar fi bine să o tărăgăneze până atunci. Planul îi apăru dintr-odată şi în toată limpezimea lui: îl va pune, deocamdată, sub acuzare pe grăsan şi-l va trimite sub escortă la unitatea săteanului să-l recunoască pe acesta. Dacă ultimul este cel care a omorât, nu va fi nebun să se ducă la unitatea sa militară, ci mai mult ca sigur că va fugi aiurea. Absenţa lui de la unitate va fi un indiciu că el este vinovatul şi atunci va cere autorităţilor române să-l pună sub acuzare, să-l urmărească şi să-l aresteze. Câte o zi-două amânare la toate aceste faze, la care se adaugă lipsa de operativitate (poate reaua credinţă, solidaritatea cu ucigaşul) recunoscută a poliţiei române, vor contribui la depăşirea perioadei de cantonare şi înlocuirea lor cu o altă subunitate.

----------

- Alo! Silvia?

- Da tată, eu sunt.

- Ascultă-mă cu atenţie şi procedează în consecinţă. Mai întâi te rog însă să-mi răspunzi sincer: ostaşul Mincu Vlas a venit la Bucureşti după permisie?

- Nu tată, n-a venit.

- Precis?

- Cât se poate de precis.

- Ei bine, află că nu s-a prezentat nici la unitate în primele două zile după expirarea permisiei. Azi mă hotărâsem să-l pun în urmărire pentru dezertare. Înainte de a da ordinul a venit însă la mine o delegaţie de germani dintr-o subunitate cantonată în satul lui, care îl acuză că ar fi omorât pe un neamţ de-al lor. Acuzaţia nu este certă, pentru că ei au venit, de fapt, să recunoască pe individul presupus a fi autorul omorului şi care, după ei ar fi Mincu Vlas. Corelând absenţa lui de la unitate cu această acuză, se pare însă că aşa stau lucrurile, că a comis un omor. Dacă vine la Bucureşti nu încerca să-l ascunzi. Sfătuieşte-l să se predea, sau… să fugă… Ai înţeles?... Alo! Alo! Dar Silvia nu mai auzea. Îşi pierduse echilibrul şi căzu jos, leşinată.

----------------------------------------

----------------------------

CAPITOLUL 8.- SFATUL ȘI URMĂRILE LUI.

Vuiet prelung şi tare ca sunetul de aramă se prăvălea năprasnic de pe dealurile abrupte ale Ţărţădăului în apa învolburată a pârâului Coţatcu. Fulgere repezi, perpendiculare coborau din înaltul cerului, urmate de tunete şi trăsnete zguduitoare. Ploaia, biciuită de vânt, se infiltra în tainiţele copacilor scorburoşi şi în crăpăturile pământului, înspăimântând vieţuitoarele şi păsările. Pădurea Băluşca se unduia sălbatic în noapte dintr-o parte în alta, cu pârâituri sinistre. Copacii uscaţi, sau cu rădăcini mai slabe, se prăbuşeau unul după altul. Furtuna, care începuse de vreo 3-4 ore, nu dădea semne de domolire.

Pe această vreme în care nu era bine să dai afară nici-un câine, Vlas, ghemuit într-un adăpost nu prea încăpător, improvizat de el cu resurse din pădure, aştepta cu ochii pe Buduiul cu Apa, să vadă când apare mama lui cu neica Pavel, ca să ştie şi părerea lor despre ce era de făcut în această situaţie dificilă, în care intrase fără să-şi dea seama. Avea desigur şi el anumite idei, dar ştia bine că nu strică să se sfătuiască şi cu cei mai în vârstă. Mai ales că mama lui l-a sfătuit s-o aştepte neapărat.

În timp ce el răsucea şi pe o parte şi pe alta, situatia în care se afla, pentru a găsi cea mai potrivită modalitate de ieşire din impas, la Dumitreşti, mama lui Stanca, Neica Pavel şi învăţătorul, nea Ştefănică Stuparu, aveau cam aceleaşi preocupări.

-Ce-i de făcut fraţii mei, ca să-l ferim pe Vlas de un sfârşit tragic? Imediat după ce la omorât pe prăpăditul ăla de neamţ, el ar fi vrut să se predea şefului de post, dar eu nu l-am lăsat. Cum să se predea, când de fapt ce-a făcut el, fără să vrea dealtfel, s-a potrivit ca o mănuşă la ceiace au făcut nemţii cu iubita lui, Ionica? Toată lumea din Pleşeşti, afară de Vlas, ştie că în timp ce Ionica dormea pe iarbă, întinsă la soare pe malul Coţatcului, doi hăndrălăi de nemţi şi-au bătut joc de ea, până au lăsat-o în nesimţire. Oamenii din sat, îndrumaţi de Mihăiţă, care i-a văzut dar nu a putut interveni că erau înarmaţi, le-au şi aplicat celor doi o sancţiune severă, lăsându-i laţi pe unde iau prins. După asta, comandantul lor i-a şi expediat din Pleşeşti. Şi noroc că nici până acum, Vlas nu ştie asta, că cine ştie ce s-ar fi întâmplat, cum este el de furios şi uneori cam nesăbuit, deşi dreptatea ar fi fost de partea lui.

Ba cred că-i bine ca să ne sfătuim acum între noi şi asupra acestei chestiuni, că atunci când m-am despărţit de Vlas, i-am promis că o să-i spun eu cândva, dece ceiace a făcut el din întâmplare desigur, a fost chiar ca o mică revanşă. Şi precis că e nerăbdător. Întrebare mea e, dacă e bine să-i spunem acum sau să-l mai amânăm.

-Grea situaţie şi în mare belea a intrat sărmanu Vlas, fără să vrea desigur, zise şi neica Pavel. Nici vorbă ca să se predea. Trebuie să găsim împreună o modalitate ca el să se ferească şi de nemţi şi de autorităţile noastre care le cântă-n strună îngânfaţilor ăştia de nemţi. Problema e, cum s-o facă mai bine şi cu cât mai puţine riscuri. Zici că acum e prin Plainosu?

-Da, zise Stanca, eu aşa l-am sfătuit şi cred că mi-a urmat sfatul. Mâine sau cel mai târziu poimâine, trebuie să mergem noi doi neică şi să discutăm ce şi cum. Aşa ne-am înţeles când a plecat şi noroc c-a plecat imediat, ca altfel l-ar fi prins nemţii acasă.

- In ceiace priveşte ultima ta întrebare, cred că nu-i bine să-l informăm acum despre adevărata cauză a morţii iubitei lui, Ionica. Sunt sigur că dacă află, n-o să mai ţină cont de nici-un sfat şi se va deslănţui pe cont propriu împotriva nemţilor, fără nici-o şansă desigur. Asta îl va duce la peire cu siguranţă.

- Să vedem ce părere are şi Ștefănică, că-i mai învăţat ca noi, zise Stanca oftând şi ştergându-şi pe furiş ochii de lacrimi.

-Mmmmda, rosti învăţătorul Ştefănică, într-adevăr grea situaţie. Cum naiba de nu are băiatul ăsta nici-un pic de noroc? Desigur că ce-a făcut, a făcut fără să-şi dea seama ce face, deşi ar fi trebuit să nu se amestece între acei netrebnici de nemţi. Acum de, a făcut-o şi trebuie să-i găsim o ieşire din acest impas temporar.

Zic temporar, deoarece eu simt că nemţilor n-o să le mai meargă mult în Rusia, şi o să-nceapă să vină înapoi mai repede de cum s-au dus. Deci până atunci, trebuie găsită o soluţie, că după aia totul va intra în normal sper. Ăsta-i un motiv în plus, pe lângă cel al lui neica Pavel, care mă face să fiu de acord cu părerea lui, de a nu-i se spune acum ce s-a întâmplat în realitate în sat, în lipsa lui. Eu cred că-i bine să părăsească de urgenţă locurile noastre, unde primejdia de a fi găsit este cea mai mare. Mai ales că şi prin sat sunt unii care-i poartă sâmbetele. Ar putea să meargă pe undeva prin Ardeal sau Oltenia. Undeva cât mai departe de aceste locuri, deşi acum toată ţara-i plină de nemţi, arză-i-ar focu şi nu i-ar mai răbda pământu care-l calcă. O să-i dau eu două scrisori către nişte colegi de-ai mei dela Scoala Normală, care sunt şi ei învățători pe-acolo, unul prin Ardeal şi altul prin Oltenia. În scrisori o să dau şi adresa exactă a fiecărui coleg la care apelez, cu certitudinea că-l vor ajuta cum or putea şi ei mai bine, mai ales că fiecare are şi câte o moşioară prin satele învecinate oraşelor unde ei slujesc ca învăţători . Pentrucă-i grabă mare, vă rog să mai aşteptaţi puţin să scriu la repezeală ce am de gând să scriu. Şi plecă în biroul său alăturat camerii în care discutau.

In timp ce nea Ştefănică scria în biroul alăturat, Stanca şi fratele său stabilesc detaliile întâlnirii cu Vlas.

-Ei, cum facem? - întreabă Stanca- de aici mergem direct în Plainosu să-l întâlnim, sau o lăsăm pe mâine.

-Nu. Mergem direct acolo, că nu-i timp de pierdut, răspunde

neica Pavel.

-Iacă şi scrisorile, zise Ştefănică, revenind la locul discuţiei. Sunt deschise. Înăuntru sunt şi adresele exacte a celor doi amici, la care sper ca Vlas să ajungă. Am băgat şi ceva bani în plicul care se adresează lui Vlas, împreună cu unele sfaturi utile sper eu.

-Ei atunci, Doamne-ajută zise Stanca, închinându-se cu faţa spre icoana din cameră. Mulţămim frumos Ştefănică, că te-am deranjat destul şi să fie cu noroc.

-Să dea Domnul, zise şi Ştefănică, închinâdu-se şi el.

Şi-a plecat Stanca cu neica Pavel, să-l găsească de urgenţă pe Vlas, la Buduiul cu Apa, după înţelegere. Au luat-o desigur pe căi ocolite, să nu cumva să mai dea de vre-un necaz în plus. Era cam după prânz şi vremea rea se mai domolise puţin, dar tot mai ploua. Noroc că erau echipaţi de vreme rea si după mai multe ocolişuri, spre seară găsi Buduiul cu Apă. Îndată apăru şi Vlas, uitându-se îngrijorat în jur să vadă dacă mai apare altcineva.

Mama lui l-a pus în temă pe scurt, dar cuprinzător, cu ce s-a discutat la Dumitreşti, iar neica Pavel i-a dat cele trei plicuri dela nea Ştefănică, sfătuindu-l să le citeasca cu mare atenţie, să le folosească la nevoie şi să facă în aşa fel ca să nu se lase prins, că dacă se adevereşte ce crede nea Ştefănică, în curând o să aibe cu ce se ocupa.

-Dar ce crede, ce crede, întrebă nerăbdător Vlas?

- Lasă, c-o să înţelegi când o să citeşti scrisorile, îi răspunse mama si dădu să plece dându-i binecuvântarea părintească.

-Dar mamă, stai puţin, parcă trebuia să-mi spui ceva ce nu mi-ai spus acasă, înainte de a veni în Plainosu.

-Da dragul mami, noi trei ne-am sfătuit şi asupra acestei chestiuni şi cu toţii am găsit că încă nu-i momentul să-ţi spun. Dar iţi voi spune cu siguraţă, la momentul cel mai potrivit pentru tine.

-Uf, bine mamă. Fie cum zici matale, că ştii mai multe ca mine, dar tare-aş fi curios să aflu cât mai repede.

-De dragul mami, toate la timpul lor, cum zicea des tatăl tău, fie-i ţărâna uşoară-zise Stanca închinându-se de trei ori. Rămâi cu bine dragul mami şi Dumnezeu să te călăuzească cum o şti el mai bine, că eu nu pot mai mult.

- Noroc şi sănătate măi Vlas şi ai grijă mare cum te descurci, zise şi neica Pavel, plecând după Stanca spre Pleşeşti. Se lăsase deja întunericul, dar ei ştiau bine drumul de întoarcere.

Vlas, rămas singur, se retrase în adăpostul său să chibzuiască şi să se odihnească, înainte de a o porni din Plainosu. Când se lumină de ziuă, ploaia se mai domolise, dar încă mai cernea, mocăneşte. Citi cu mare atenţie scrisorile lui nenea Ştefănică. Din cea adresată lui, rezulta că esenţial este să se ferească cum o şti el mai bine, de a pica în mâna nemţilor precum şi faptul că dacă el va găsi soluţii mai bune, decât cele propuse de ei, cu atât mai bine. Cum el avea deja o soluţie similară cu cea propusă de cei trei şi cum se văzu şi cu ceva bani în buzunar, simţi nevoia de a trece mai întăi, cum ne cum, pe la Silvia. Mai ales că desfăcu medalionul dat de ea la despărţire în care găsi fotografia ei pe dosul căreia scria

Dragul meu, dacă ţi-e greu, nu uita, te iubesc eu.

Vin-la mine, te aştept, cu dor mare-n al meu piept.

Odată planul făcut, o porni spre calea ferată, dar merse aşa, mai mult pe câmp, prin recolte, ferindu-se de drumurile mai umblate. A mers înspre Răsărit şi când s-au terminat dealurile din zonă, a coborât la câmpie şi se tot apropia de calea ferata care trece prin Râmnicul Sărat. Avea la el doar un cuţit, ceva de-ale gurii într-o traistă şi scrisorile lui nea Ştefănică, ascunse bine. De câte ori se zărea cineva în depărtare, se lăsa în jos într un lan de grâu sau de porumb, până trecea primejdia. Între timp, mai mergea şi dea buşilea, ca sa nu piardă vremea degeaba şi mai controla din când în când, care-i situaţia prin împrejurimi, ca să se poată ridica în picioare. Şi tot aşa, încet, încet, ajunse pe-nserat aproape de gara Voetinu, ultima gară înainte de a ajunge la Râmnicul Sărat, cum vii dela Focşani.

Acum, trebuia să chibzuiască bine, să nu cadă pe mâna nemţilor, care foiau şi p-acolo, ca şi pe la Pleşeşti. Dela distanţă, dintr-un lan de porumb supraveghea gara, pentru găsi o soluţie convenabilă de a pleca spre Bucureşti. Se cam înserase şi încă nu se hotărâse cum să procedeze.

Dintr-un mărfar cu toate vagoanele acoperite cu huse, dar care avea locomotiva spre Focşani, coborâ un neamţ solid cam ca el, echipat ca de război, adică rucsac în spate, cască, lopăţică la şold şi un automat cu baioneta pusă. Se uită de cîteva ori în jurul lui, apoi se îndreaptă spre lanul de porumb, unde era şi Vlas. Acesta se dădu puţin înapoi şi aşteptă să vadă ce va face. Neamţul înaintă câţiva paşi în lanul de porumb şi când crezu el că nu-l poate vedea nimeni, scoate rucsacul din spate, desface centura cu tot ce era pe ea, pune pistolul pe rucsac îşi dă pantalonii jos şi se aşează ca să-şi facă nevoile. Lui Vlas atât i-a trebuit. Face câţiva paşi cu grijă, îi pune neamţului mâna la gură şi-n acelaşi timp, îi împlântă cuţitul în partea stângă a spatelui, până-n plasele. Neamţul se lasă moale pe spate, fără suflare. Vlas, îl trage, cu bagaj cu tot mai spre mijlocul lanului, îl dezbracă şi se echipează în uniforma neamţului iar hainele lui şi le înghesuie în raniţa neamţului, împreună cu ce mai avea nemțu la el. Era destul loc. Apoi și-a zis în gând închinându-se de trei ori cu fața spre Răsărit.

-Iartă-mă Doamne, că abia acum am făcut crima de care sunt fugărit ca un câine de pe meleagurile mele. Dar Tu știi bine ca n-am avut altă ieșire din necaz. În același moment a auzit un şuerat de locomotivă. Când se uită la trenul din care a coborât neamţul, vede că se mişca din ce în ce mai repede, spre Focşani. Se întunecase de acum destul de bine.

Aşa cum era acum, era un adevărat neamţ. Solid, bine hrănit (deşi îi era cam foame) şi cam încruntat. Ca învingătorii, nu?! Merse hotărât peste linii şi intră-n gara Voetin, echipat până-n dinţi. Acolo, nimeni în afară de casierul dela casa de bilete. Consultă mersul trenurilor şi constată că peste 15 minute va avea un personal spre Bucureşti. Merge la casă şi într-o română cam stricată, amestecată cu cuvinte nemţeşti, “se-nţelege” până la urmă cu casierul şi obţine biletul spre Bucureşti. Părăseşte imediat gara şi se-ndreaptă mai spre coada trenului pe care-l aştepta, unde era întuneric beznă, că gara avea un singur bec în mijlocul ei, unde îi era şi firma. Când soseşte personalul de Bucureşti, el era singurul pasager care s-a suit în tren. Jos s-au dat vre-o câţiva, care sau grăbit să părăsească gara, spre casele lor, că era deja destul de târziu.

Odată văzut în ultimul vagon al trenului, se întinse pe prima bancă a vagonului, că era liberă, cu picioarele spre geam, să vadă mai bine ce se petrece pe coridorul vagonului. Puse sub cap rucsacul şi pistolul, îşi trase casca pe ochi şi se făcea că doarme, dar inima în el era ca un purice, fiind oricând gata să sară din tren, în caz de primejdie. Totuşi avură un noroc chior, că nu l-a deranjat absolut nimeni, nici chiar controlorul de bilete, care dacă l-a văzut că doarme aşa echipat, l-a lăsat în plata domnului, că n-avea nici el chef de complicaţii cu nemţi. Şi uite-aşa, din-spre ziuă ajunse aproape de Bucureşti. Când a ajuns în gara Chitila, a sărit din tren şi dela un telefon public a sunat-o pe Silvia. A sunat mult până i-a răspuns, că încă mai era vremea de dormit.

-Alo! Cine naiba eşti de suni aşa de dimineaţă? Întrebă Silvia destul de somnoroasă.

-Alo, Silvia, nu te supăra şi vorbeşte cât mai pe scurt. Sunt eu, profesorul de tir şi vreau să trec pe la tine. Mă poţi primi?

-Aaaaaa, profesore, de cînd te aştept. Vin-o repede dar cu grijă să nu te “ muşte vre-un câine rău”.

-Bine, mulţumesc. Sunt cam departe, dar sper ca-ntr-o oră două să fiu acolo. Ar fi bine să nu fie nimeni acasă.

-Bine, hai.

Neamţul de Vlas a încercat la o ocazie în Chitila, după ce a ajuns în marginea satului şi a nimerit-o aşa de bine, ca a fost dus până aproape de casa Silviei. L-ar fi dus chiar până în faţa casei, dar el a vrut să coboare undeva mai departe, ca să poată studia cu atenţie ce mai e prin împrejurimile casei în care va intra. Îl aduse un bătrânel cu o maşină veche de abia se mai mişca, care era aşa de fricos, că nu a-ndrăznit să ia nici banii, pe care Vlas i-a întins zâmbind-i şi muţumindu-i de nenumărate ori, în nemţeşte evident, că dacă vă mai amintiţi, la lecţiile de germană facute impreună cu Silvia, a fost foarte receptiv.

După ce s-a convins că zona pare liniştită, din punctul lui de vedere, s-a apropiat de casa pe care-o ştia foarte bine. A intrat în curte şi a bătut uşor în uşă. Uşa s-a deschis imediat, în prag apărând Silvia. Când s-a văzut cu un neamţ înarmat în faţă, a dat să ţipe şi să-nchidă uşa, dar Vlas a pus repede un picior în cadrul uşii.

-Stai fată, ce nu mă mai cunoşti? Ce dacă-s îmbrăcat nemţeşte?

M-am îmbrăcat şi eu cum m-am priceput, ca să ajung aici, mai uşor.

-Vai de mine ce m-am speriat zise Silvia, trăgându-l în casă și aruncându-se în braţele lui, îl sărută cu foc. Credeam ca nemţii au şi aflat că vii încoace şi au sosit aci înaintea ta. Da de unde naiba ai făcut rost de hainele astea, că tare bine-ţi vin, deşi nu pot să le sufăr.

-De, nu ştii că nemţii sunt tare fodui? Eu cum puteam sa fiu altfel.

-Nu, serios, de unude le-ai învârtit?

-Păi nu-i ţara noastră plină de nemţi? Fir-ar sămânţa lor să fie şi-ar rămîne p-aici, cîţi am botezat eu, îi zicea Vlas, mergând înbrăţişaţi în camera unde s-au îndrăgostit întăi.

-Da? Bine, da acum ce facem cu ele, că nu cred că le mai poţi folosi.

-Să vedem. Să ne sfătuim împreună mai tîrziu. Acum avem altceva de făcut, nu?

-Da, dar mai întăi scoate tot ce-i pe tine, intră-n baie, că miroşi chiar a neamţ şi o să-mbraci ceva ce-o să-ţi pregătesc între timp.

-Bine. Pe cine mai ai p-aici? Trebuie să avem grijă să nu se afle că sunt aici, unde de fapt nu pot sta prea mult. O să discutăm şi asta tot după, nu?

-Da, du-te acum că......Vlas îi astupă gura cu o sărutare şi plecă în bae unde-ntăi s-a dezbrăcat de uniforma nemţească şi a scos-o afară la uşă, apoi s-a spălat bine. S-a şters bine şi s-a înbrăcat cu ce-i pregătise Silvia în cameră. Nu mai era acolea, plecase să pregătească ceva de mâncare, că acasă nu era decât ea. Marica şi Suzi erau trimise prin oraş după unele “cumpărături”. Tot echipamentul nemţesc dispăruse.

Peste cinci minute Silvia l-a invitat jos unde este poligonul de tragere al tatălui său şi unde s-a antrenat şi Vlas îninte de a pleca în permisie. Acum o parte din el era amenajat ca un mic dormitor.

-Când s-a întâmplat necazul cu neamţul pe care l-ai omorât, m-a sunat tata şi m-a-ntrebat dacă ai apărut p-aici. I-am spus evident că nu, dar de atunci am amenajat pentru tine acest mic dormitor, care cred c-o să te satisfacă. Nu ştie nimeni de el de-aici din casa noastră. Eram aproape sigură că n-o să mă ocoleşti. Hai să stăm întăi la masă şi să mai discutăm.

- Da, bine, hai să mâncăm şi să discutăm, că-s multe de discutat şi mi-i şi tare foame. Dar ceva de băut ai, c-aş bea ceva tărie? Silvia scoase imediat de sub masă, o sticlă de rachiu de prune. Puse în păhărele şi ciocnind cu Vlas zise: “Hai noroc şi sănătate şi te rog să mă laşi şi pe mine să te-ajut cum ştiu şi cum pot. Tu cu ce planuri ai venit la mine?”

- Hai noroc şi să fie-ntrun ceas bun această revedere a noastră. Şi după ce goli păhărelul continuă. Ai mei din Pleşeşti, mama, nenea Pavel şi neica Ştefănică din Dumitreşti, m-au sfătuit să dispar cât mai repede din zona noastră şi să mă duc undeva cât mai departe. Uite, mi-au dat şi două scrisori de recomandare, către doi foşti colegi ai lui nenea Ştefănică. Unul prin Oltenia, altul prin Ardeal. Şi i-a dat scrisorile să le citească şi ea. Nenea Ştefănică m-a asigurat că sunt oameni de omenie şi că mă vor ajuta.

Cât timp Silvia a citit scrisorile, Vlas a mai tras un păhărel de ţuică, apoi s-a apucat să-nfulece de pe masă, ce-i pusese Silvia în faţă. Când Silvia îi dădu a înţelege că a terminat cu cititul, se opri şi el puţin să-şi tragă sufletul.

-Ei? Ce părere ai?

- Hai să terminăm cu masa şi discutăm după aia. Şi-ncepură amândoi să mănânce. Când erau aproape gata, Vlas îi zise, sorbind-o din ochi.

-Ceva de băut ai?

-Ce preferi, bere sau vin roşu?

-Vinul roşu e mai sănătos. Berea, poate pentru altă dată.

Silvia scoase la vedere o sticlă de trei sferturi cu vin roşu. Vlas o deschise şi turnă în pahare, apoi ridicând paharul său zise: „Să fie cu noroc şi cu sănătate, clipa care-o trăim şi dacă s-o putea şi celelalte care o să ne vină.

-Să te-audă Dumnezeu, zise şi Silvia, închinându-se cu faţa spre icoana pusă recent în acel mic dormitor. Ciocniră şi gustară vinul.

-Bun vin fetico, unde l-ai găsit pe vremurile astea?

- E din rezervele tatălui meu săracu, pe unde-o fi umblând el acum.

- Nu ţi-a scris, nu te-a sunat?

-Nu, de-atunci decând m-a sunat să mă avertizeze în legătură cu ce a-i păţit tu.

-Şi ce te-a sfătuit?

-Să te predai s-au să fugi.

-De predat nu mai poate fi vorba. Aşa am vrut şi eu în acea zi nenorocită, dar mama, încă nu ştiu dece, a zis că ce s-a întâmplat a fost cu voia lui Dumnezeu, ca răzbunare. Se pare că nemţii în lipsa mea acolo în Pleşeşti, au făcut multe rele de-a zis ea aşa. Deci ne rămâne numai varianta fugii, dar unde? Să dăm curs sfaturilor lui nenea Ştefănică şi să folosim scrisorile lui?

-Să ne mai gândim. Scrisorile astea să fie, cred eu, ultima soluţie, dacă alte soluţii nu vor rezista.

-Da, bine. Hai să strângem p-aci şi să rezolvăm cealaltă problemă “urgentă”.

-Da, imediat, ai dreptate. Să facem curăţenie întăi. Şi cît ai clipi, totul dispăruse de pe masă. Vlas îi ieşi înainte. O luă în braţe şi o sărută mai s-o sufoce.

-Ho mă, mai încet că nu mai merge ca-nainte.

-Dece? Eşti cumva bolnavă? Doamne feri.

-Într-un fel da. Cred că o să avem un copil, pe care acum trebuie să-l protejăm, nu?

-Vai ce bine-mi pare. Dece nu mi-ai spus mai devreme? Hoţoaico!

-Păi ai văzut şi tu, am avut atâtea de făcut şi încă mai am. Aşa că n-am găsit timpul necesar pentru asta.

-Da, ai dreptate. Iartă-mă. Şi-ncepu s-o sărute cu poftă, iar ea, atât aşteptase.

Până la urmă, tot Silvia deschise discuţia.

-Haide acum să vedem cum o să facem. Eu zic deocamdată să stai câteva zile aici în poligon şi o să am eu grijă să nu afle nimeni de tine. Şi mă mai gândesc cum să facem, ca să mergi şi să stai în siguranţă la una din casele noastre de prin ţară. Cred că-ţi mai aminteşti că-mi eşti o rudă mai îndepartată, protejată de tatăl meu, nu?

- Da, parcă-mi aduc aminte de aşa ceva.

-Ei, în această calitate o să mergi întăi, undeva prin fundul Bărăganului. Lasă-mi ceva timp să văd cum se poate face asta. Şi acum te culci, că meriţi o odihnă bună. Eu mă apuc de treburile mele. Uite o cheie dela uşa dela intrarea aici. Mai am şi eu una. Nu ieşi de-aici, decât dacă eşti sigur că nu te vede altcineva afară de mine. Aici ai tot ce-ţi trebuie. Ai şi un aparat de radio, să mai asculţi ce mai e prin lume, ai colo şi câteva cărţi. O să-ţi mai aduc dacă crezi că mai trebuie. Citeşte să nu te plictiseşti. Ce-ţi lipseşte îţi aduc eu la timpul potrivit. Îi mai dădu o sărutare şi ieşi încuind uşa pe dinafară. Vlas, mai bău un pahar de vin şi se-ntinse în pat. Adormi aproape imediat şi se trezi mângâiat de Silvia.

-Hai scoală, ca-i dormit ceva . E miezul nopţii. Vrei să mai mănânci ceva? Mănânci şi te culci iar.

-Bine, dacă zici tu. Dă-mi te rog şi un păhărel din ţuică d-aia bună. Şi după ce-l dădu de duşcă, începu să-nfulece, cu ochii tot pe Silvia, care-şi făcea de lucru pe lângă el. După ce termină de mâncat, făcu o cruce mare către iconiţă zicând: “Mulţumescu-ţi ţie Doamne, că mai mâncai şi eu odată ca lumea”. Apoi puse mâna pe Silvia şi-i mai trase o partidă de dragoste înfocată.

-Îţi mulţumesc şi ţie frumoaso, că mă îngrijeşti aşa de bine. Sper să am şi eu ocazia să mă revanşez odată ş-odată.

-Gata, acum la culcare că cine ştie ce ne mai aşteaptă mâine, zise Silvia părăsind dormitorul lui, fără să uite a încuia uşa pe dinafară. A doua zi tot Silvia l-a trezit din somn, când i-a adus cafeaua.

-Hai scumpule, scoală-te să iei o gustare şi după asta poţi să mai dormi. Bună dimineaţa.

-Mmneaţa răspunse şi Vlas, frecându-se la ochii încă somnoroşi. Cât e ceasu fetiţo?

-Păi este aproape 9 dimineaţa şi să nu uiţi că eşti “arestat” la Bucureşti, în poligonul de tragere al tatii, în care te-ai perfecţionat şi tu mai ieri, alaltăieri.

-Aha, bine că mi-ai adus aminte. Lasă, c-o să fiu băiat cuminte şi n-o să-ţi ies din vorbă. Tu numai să-mi spui ce şi cum să fac şi o să vezi ce ascultător sunt.

-Bine, aşa să faci, dar vezi să nu uiţi ce-ai zis acum. După ce mănânci, o să stăm iar de vorbă, să punem ţara la cale mai bine ca ieri.

-Da tu ai mâncat?

-Da am mâncat şi eu ceva, deşi nu prea am poftă de mâncare, din cauza necazului ce ne paşte. În timp ce mănânci eu o să-ncep să-ţi expun planul meu pentru viitorul nostru apropiat, bine?

-Da, chiar te rog. Sunt parte interesată în această problemă, nu? De-asta sunt tare curios să văz încotro crezi tu că e bine s-o luăm.

-----------------------------------------

-------------------------