Alexandru d. Albu V l a s … prin furcile caudine

CAPITOLUL 3.- PREGĂTIRI DE RĂZBOI

Către sfârşitul deceniului al IV-lea al secolului al 20-lea, norii negri ai celui de al doilea război mondial se vânzoleau pe cerul Europei. Împărţirea economică şi teritorială a lumii se punea din nou la ordinea zilei. Între puterile mari ale lumii pactele de alianţă şi neagresiune, cochetăria diplomatică alternau cu ameninţările directe şi şantajul. Pentru ţările mici, inclusiv pentru România, perspectiva anilor următori se prezenta deosebit de sumbră.

În 1939, în luna Martie, armatele hitleriste au invadat Cehoslovacia. În Septembrie, acelaşi an, a căzut Polonia. Ulterior, aceiaşi soartă au avut-o ţările mici din Europa Occidentală. Între Franţa şi Anglia, pe de-o parte şi Germania pe de alta, se ducea, în acest timp, aşa numitul „război ciudat”. A urmat apoi Sedanul şi prăbuşirea Franţei, „Marele blitz” aerian deasupra Londrei şi treptat, treptat, uriaşul tăvălug de fier, fum, distrugere şi sânge s-a abătut deasupra omenirii.

În acest timp, luptele politice interne din România au devenit deosebit de acute, atingând punctul culminant. Perioada 1937 şi 1938, când au loc alegerile, este marcată de o deosebită efervescenţă legionară. Lichidarea lui Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul legionarilor şi instaurarea dictaturii regale au avut ca efect trecerea în subteran a manifestărilor acestei grupări politice. Prin ameninţări, folosind mijloace violente, de intimidare a opiniei publice, legionarii acţionau pentru o alianţă cu Germania hitleristă. Forţele democratice se opuneau din răsputeri exceselor fasciste, demascau cu convingere caracterul imperialist al războiului. Începând din Septembrie 1940, după venirea generalului Ion Antonescu în fruntea statului, devine limpede că România va intra în război pentru recuperarea Basarabiei.

În Pleşeşti, elemente descreierate, proferând la tot pasul lozinci de demagogie socială tipic fascistă, reuşiseră să corupă câţiva naivi şi să organizeze un cuib al „gărzii de fier”. Şeful lor, un fost negustoraş care dăduse faliment la oraş şi se reîntorsese acasă, pe nume Aurelian Dudu, îi strângea seara în casa părintească sau în vreo poiană, îi iniţia în tainele doctrinei legionare şi le inocula violenţa în conştiinţă. Construiau troiţe din lemn de mesteacăn şi depuneau jurăminte de răzbunare, cântau cu faţa spre luna plină cântece lugubre, în care era vorba despre „spargerea temniţelor cu pumnii” şi „atârnarea ciolanelor în spânzurători”. Încercarea lui Aurelian Dudu de a-l atrage pe Vlas în „mişcare”, ca fiind mai instruit, puternic şi bun ţintaş, a eşuat total. Acesta îşi bătea joc de ei în public.

- De ce aţi luat voi denumirea de „garda de fier” şi nu vă intitulaţi „gardul de mărăcini?” Măcar aşa, ca să daţi culoare locală. Nu vedeţi că la voi mai toate gardurile sunt din mărăcini?

Când îl salutau cu „trăiască legiunea şi căpitanul”, Vlas le răspundea râzând: „trăiască legiunea ca şi căpitanul” etc. Înţepăturile lui Vlas nu puteau să nu producă iritare printre cămăşile verzi din sat. Membrii cuibului s-au decis să-l pedepsească. Urmarea a fost că nu peste mult timp, Aurelian Dudu a fost internat la spital din cauza unei fracturi, iar câţiva din acoliţii lui au fost văzuţi cu vânătăi la ochi. „Le-a tras Vlas o bătaie zdravănă”, comentau cu bucurie sătenii. „Lasă că aşa le trebuie; prea tulbură liniştea satului”. După această confruntare, aversiunea dintre Vlas şi legionari s-a permanentizat. Prezenţa lor comună în acelaşi loc devenise incompatibilă. Când intra Vlas în cârciumă, ieşeau legionarii. La baluri, sau la horă, când comanda Vlas un dans, legionarii nu participau, iar dacă se întâlneau pe drum din întâmplare se priveau duşmănos, pe sub sprincene. Puşca lui Vlas, pe care acesta nu o mai lăsa acasă nici când cobora în sat, precum şi faima lui de trăgător, i-a ţinut însă la respect pe legionari, aşa că alte incidente nu au mai avut loc.

În vara anului 1940 Vlas a fost chemat la centrul de recrutare din Dumitreşti. Peste o jumătate de an, cel mult un an, urma să fie încorporat. S-a prezentat împreună cu alţi 19 flăcăi din sat.

Tinerii din Pleşeşti, când le sosea sorocul pentru încorporare, având probabil în vedere regiunea în care trăiau, erau de regulă repartizaţi la vânători de munte. Şi de această dată, cei care s-au prezentat în faţa comisiei până i-a venit rândul lui Vlas, au primit toţi aceeaşi destinaţie. Un agent sanitar, în prezenţa unui medic militar, făcea măsurătorile de rigoare, le anunţa unui furier care le trecea în fişe şi care, după ce consulta pe un colonel care se află cufundat într-un fotoliu, anunţa în mod stereotip: „vânători de munte – batalionul II”.

Dar iată că în faţa comisiei apare Vlas, gol puşcă – cum se spune – cu chipul puţin concentrat de jenă şi emoţie. Bine clădit, cu un cap mai înalt decât ceilalţi recruţi a suscitat în mod firesc atenţia comisiei. Dacă visătorul ofiţer din fotoliu abia l-a privit cu ochii mijiţi prin fumul albăstrui al pipei, apoi maiorul medic l-a scrutat cu ochi vii, fascinat. Între cei doi a început un dialog în limba franceză, provocat de medic.

- Colonele, iată un exemplar rar, cum nu mi-a fost dat să mai văd în toată cariera mea. Un caz de desăvârşită frumuseţe masculină, de forţă virilă, bărbătească.

Colonelul, abia catadicsind să privească remarcă:

- Da, este deosebit de ceilalţi; de altfel, cred că tocmai acest fapt te-a frapat. Printre aceşti soldăţei mărunţi, este drept – robuşti, dar mărunţei totuşi, hârşiiţi de munca lor brută, „cazul” dumitale apare ca un stejar falnic pe lângă nişte gherghine pipernicite.

- Iartă-mă, dar nu ai dreptate, obiectă maiorul. Ceea ce am afirmat nu are la bază doar o impresie de moment, izvorâtă din comparaţii, ci şi unele date ştiinţifice corelate, care au rezultat din măsurători. Am în vedere înălţimea, gâtul puternic şi frumos implantat, grosimea toracelui şi subţirimea mijlocului, muşchii splendizi de la piept, de pe mâini şi picioare, privirea ageră, de sălbăticiune.

Colonelul se decise să privească mai atent. Se ridică şi se învârti în jurul „exemplarului”.

- Mda, mda, mormăi el. Şi ca să nu se declare total de acord, dintr-un pronunţat spirit de contrazicere care-i era caracteristic, adăugă: cu siguranţă că facultăţile sale mintale sunt invers proporţionale cu calităţile fizice. Această aspră lege a naturii, cu forţă implacabilă, universală, imposibil să nu se manifeste în acest caz. Carne de tun, dragul meu, de altceva nu-i bun, îţi spun eu; îţi spune experienţa mea de militar cu 21 de ani de serviciu activ.

O cută de enervare se adânci între sprincenele lui Vlas. Nu înţelegea ce se spune, dar intuia faptul că el este obiectul acestei discuţii. Intuia de asemenea, că discuţia se ducea în legătură cu fizicul său. Faptul că era gol îi sporea enervarea. „Parcă aş fi un cal dus la vânzare”, îi trecu prin minte. „Cât dracu au ăştia de gând să mă mai ţină aici, în situaţia aceasta caraghioasă?”

- Colonele, reluă discuţia medicul, dacă se constată că legea despre care vorbeşti nu are valabilitate în cazul de faţă, ai să fi de acord să-l repartizăm la o armă pasivă, care să nu-l transforme în carne de tun? Ar fi păcat, zău aşa; un mare păcat în faţa naturii care l-a creat. Imaginează-ţi-l cu un braţ sau un picior amputat, cu un ochi scos, sau cu maxilarele şi dantura sfărâmate de o schijă.

- Voi fi de acord chiar dacă se constată că am avut dreptate, din moment ce aceasta îţi este dorinţa; doar ştii că nu ţi-aş putea refuza atâta lucru. Tot ceea ce doresc este să mă verific: am sau nu dreptate cu privire la legea amintită?

- De acord; cum crezi că trebuie procedat? N-ar fi bine să-i adresăm câteva întrebări, să vedem cum răspunde?

- Cred că este singura posibilitate de care dispunem, replică ofiţerul.

- Tinere, se adresă maiorul lui Vlas, domnul colonel doreşte să-ţi pună câteva întrebări. Te rog să gândeşti înainte de a da răspunsul.

- Aşa voi face, numai că vă rog şi eu ceva: această discuţie să o purtăm după ce mă îmbrac. Văzând strălucirea din ochii medicului, care sesizase deja că tânărul avea „stofă” şi întârzierea lui în a răspunde, întârziere provocată de faptul că fusese frapat de dorinţa exprimată de Vlas, acesta interpretă că ar exista o opoziţie faţă de cererea lui, aşa că adăugă cu vocea puţin gâtuită de mânie: altfel nu voi răspunde!

„Are nu numai bun simţ, ci şi mândrie”, gândi medicul bucuros.

- Bine, treci şi te îmbracă şi aşteaptă în faţa cancelariei. Se adresă apoi în franţuzeşte colonelului: tare mă tem că legea despre care vorbeaţi nu va fi confirmată.

- Vom vedea, spuse colonelul cu gândul în altă parte.

După vreo jumătate de oră, în cancelarie se desfăşura următoarea discuţie:

- Cu ce te ocupi? Întrebă colonelul.

- Sunt pădurar, răspunse Vlas.

- Şi ce-ţi place mai mult la pădure?

- Liniştea, răspunse VLAS dupa cateva clipe de gândire.

- În pădure nu este întotdeauna linişte: ciripitul păsărilor, susurul izvoarelor, foşnetul vântului…

- Mă gândesc la liniştea cugetului, pe care ţi-o dă măreţia pădurii, la sentimentul de pietate pe care-l ai când te afli în pădure, parcă ai fi într-o catedrală pustie.

Medicul jubilă. Fruntea colonelului se înnoură. Totuşi el continuă discuţia:

- Ce studii ai?

- Primara… primara şi… şi un an la agricultură.

- Cum la agricultură? Ceru explicaţii colonelul.

- Da, la şcoala de agricultură din Râmnicu Sărat.

- Ce ţi-a plăcut mai mult la şcoală?

- Freamătul.

- Cum adică, al cui freamăt: al străzii, al clasei?

- Nu domnule colonel, freamătul minţii, spuse Vlas, nedumerit parcă de faptul că nu fusese înţeles răspunsul lui.

Colonelul tresări. Medicul se emoţionă. „Câtă interiorizare şi ce inteligenţă vie”, se entuziasmă în gând medicul. „Şi se pare că iubeşte mult cartea”. Era clar că testul fusese trecut cu brio. Vlas nu va fi carne de tun.

Trecând din nou în sala de recrutare, după o scurtă consultare între furier şi colonel, primul anunţă cu vocea lui de aprod: „Mincu Vlas, la regimentul Nr. 6 de gardă regală – Mihai Viteazul”.

Vlas înlemni. O paloare pronunţată îi cuprinse faţa.

- Ei, ce este? Întrebă medicul, care observase starea lui Vlas. Acesta răspunse adresându-se colonelului:

- Domnule colonel, vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc… dar v-aş ruga ceva… desigur, numai dacă îmi permiteţi.

- Spune!

- Consătenii mei şi nu numai cei din acest an, dar şi cei care au recrutat în anii trecuţi, au fost toţi repartizaţi la vânători de munte. Aş dori să merg şi eu la vânători. Eu sunt nu numai pădurar, ci şi vânător. Cunosc munţii şi pădurea ca nimeni altul. Citesc foşnetul, urc munţii în fugă fără să obosesc… nici o armă n-ar fi mai potrivită pentru mine ca vânătorii de munte, argumentă el dintr-o răsuflare.

Medicul şi colonelul se priviră încurcaţi, după care începu din nou între ei o discuţie în limba franceză:

- Îmi place tot mai mult tipul dumitale, deschise vorba colonelul. Şi adăugă: şi-a dat perfect seama că vrem să-l protejăm şi-i este ruşine de consătenii lui care merg la o armă activă, de asalt, cu mari riscuri. Ce facem cu el?

- Ar exista o soluţie… răspunse evaziv medicul.

- Ei?

- Să-l luaţi în batalionul pe care-l comandaţi şi acolo, după instrucţia individuală şi de grupă să-l orientaţi spre un serviciu corespunzător. Fiind inteligent, cu siguranţă că-şi va da treptat seama că nu este cazul să facă bravadă şi se va acomoda.

- Bine, bine – aşa vom face. După instrucţie, îl trec în serviciul meu auxiliar şi-l trimit la Bucureşti să-mi păzească casa, să se înfunde în bibliotecă. Precis o să iasă ceva din el. Cu aceste cuvinte, colonelul se apropie din nou de furier, care pronunţă: „Mincu Vlas. Rectificăm. Vânători de munte – batalionul II”.

- Să trăiţi domnule colone şi vă foarte mulţumesc, spuse Vlas înclinându-se cu respect şi în acelaşi timp demn.

Şi astfel luă sfârşit pentru Vlas actul recrutării. Intra sub protecţia colonelului Ion Mastacaş, un om mai mult poet decât militar, cunoscător profund al sufletului omenesc – pentru că el însuşi era un suflet mare.

****

Atmosfera de sărbătoare care cuprindea Pleşeştii în ziua de Sfântul Pantelimon, când din vremuri imemoriale se organizează un târg anual, este greu de descris. Din această cauză nu vom face nici noi o descriere propriu zisă, ci ne vom rezuma să prezentăm doar acele elemente necesare pentru a da un curs, pe cât posibil închegat povestirii noastre.

Cu o săptămână înainte de această zi, în Pleşeşti începeau să-şi organizeze tarabe tot felul de negustori, care urmau să pună în vânzare felurite mărfuri: pânzeturi şi panglici, fierăstraie, topoare şi sape, vase din metal şi din sticlă, pălării şi baticuri, hamuri şi căpestre pentru cai, icoane şi tablouri pictate naiv, oglinzi, cercei, inele etc., etc. Pe măsură ce se apropia ziua marii sărbători îşi înjghebau umbrare din frunză de stejar, negustori ambulanţi care urmau să vândă gogoşi calde şi plăcintă, sau cârnaţi şi fripturi, mititei, bere şi vin, limonadă, rahat şi bomboane. Se înălţau totodată dulapuri, tiribombe şi căluşei cu lanţuri. În seara din ajun îşi făceau apariţia fotografii ambulanţi şi scamatorii, în unii ani mai bogaţi, chiar circuri cu animale exotice.

În dimineaţa de Pantelimon începeau să curgă în Pleşeşti cârduri de săteni din comunele învecinate, care veneau să-şi cumpere cele necesare, sau să-şi viziteze rudele, sau pur şi simplu să vadă târgul şi să se distreze.

Semnalul de deschidere a târgului sau bâlciului – cum i se mai spunea în partea locului – era dat de trompetele care invitau oamenii să se dea în lanţuri şi în dulap. Primii care se înfiinţau erau copiii. Apoi sătenii veniţi din alte localităţi şi în sfârşit localnicii. Se producea o îngrămădeală, o gălăgie şi o veselie nemaipomenită. Valuri de oameni unduiau în şiruri nesfârşite pe uliţa mare a târgului, oprindu-se la câte o tarabă, îmbrâncindu-se, salutându-se vesel, cu ochii strălucind din cauza vinului consumat. Strigătele negustorilor care-şi lăudau marfa alternau cu trompetele care invitau lumea la circ, sau la lanţuri. Mirosul dulce al gogoşilor prăjite în untdelemn se îmbina cu damful iute provenind de la cârnaţii şi friptura de oaie de pe grătarele instalate în aer liber.

În timpul zilei, flăcăii şi fetele din sat se avântau în lanţuri şi în dulap, se plimbau perechi, după simpatie şi prietenii mai vechi, oprindu-se la tarabele cu dulciuri, unde erau tratate fetele, sau la fotografi, în faţa scamatorilor şi circarilor. Cu acest prilej afinităţile se transformau în prietenii, iar prieteniile se închegau şi mai temeinic. Spre seară se încingea hora, care dura până se lăsa întunericul. Apoi, către orele 9-10 seara începea balul, în localul şcolii sau într-un salon particular, care dura până dimineaţa. În organizarea balului de Pantelimon se includea şi bufetul, bătăi cu confeti şi serpentine, citirea de ilustrate şi alegerea reginei balului, programarea dansurilor acordate de fete etc.

Vlas şi Ionica au făcut şi ei, după datină, turul târgului. S-au ţinut de mână şi au râs din te miri ce, au intrat la circ, s-au oprit în faţa tuturor tarabelor cu mărunţişuri şi dulciuri, s-au dat în lanţuri şi s-au fotografiat. La horă au dansat tot timpul împreună, strâns lipiţi, pătrunşi de o dulce simţire. Apoi Vlas a condus-o pe Ionica acasă, înţelegându-se că va veni să o ia la bal, împreună cu mama ei.

De la nunta la care fuseseră perechi pentru împărţitul betelii, între Vlas şi Ionica s-a înfiripat o legătură de prietenie deosebit de frumoasă, care cu timpul s-a consolidat şi s-a transformat într-o dragoste pură, caldă, de perspectivă. Momentul trecerii de la prietenie la dragoste a fost marcat, în mod paradoxal, de o palmă. Da, de o palmă răsunătoare, primită de Vlas. Nu pentru vreun gest îndrăzneţ. Nu. Vlas nu şi-ar fi permis aşa ceva. Lucrurile s-au petrecut în felul următor: Vlas şi Ionica interpretau rolurile principale într-o piesă de teatru care s-a jucat prima dată cu ocazia sărbătorilor de Paşti. El era „Dodel Sărăţeanu”, un moşier bogat, rău la suflet şi desfrânat. Ea era „Florica”, fată în casă la Dodel. În piesă, Dodel urma s-o sărute cu forţa pe Florica şi să-i facă propuneri neruşinate, iar aceasta trebuia să răspundă cu o palmă zdravănă pe obrazul stâng al impertinentului moşier. La propunerea făcută de Ionica, cei doi tineri s-au înţeles ca Vlas să nu o sărute, iar ea să nu-l lovească. Gesturile trebuiau numai mimate, iar sunetul pocnetului trebuia imitat de Vlas, bătând scurt din palme. Episodul a fost repetat de zeci de ori. La prima prezentare a piesei, lucrurile s-au petrecut însă altfel. Din cauza emoţiei, sau… mai ştii!? Din cochetărie, Ionica i-a tras o palmă lui Vlas de a văzut stele verzi, deşi bietul băiat respectase înţelegerea. Vlas a rămas „tablou” – fapt ce a dat deosebită naturaleţe interpretării smulgând aplauze. Când scena s-a terminat şi au trecut în culise, Vlas s-a îndreptat spre Ionica:

- Ce mi-ai făcut hoţoaico? Drept este?

- Zău Vlas, nu ştiu ce mi-a venit, m-am pierdut… te rog frumos iartă-mă.

- Ce să te iert, cum să te iert? Aproape că îmi pare bine că m-ai lovit de-adevăratelea, pentru că încălcând tu înţelegerea, am mână liberă să mă lepăd şi eu de angajament. Zicând aceasta, Vlas s-a apropiat şi mai mult de Ionica, cu un zâmbet bun, rugător, cu intenţia vădită de a o săruta. Fata încercă să scape:

- Nu Vlas, nu… te rog…

- Dar tu nu-ţi dai seama că numai aşa este drept? Şi, de altfel, mă şi doare obrazul, dacă… tu… numai aşa cred că mi-ar trece.

Ionica acceptă:

- Fie, dar numai pe obraz, acolo unde am lovit.

Cine însă ar fi putut opri buzele lor să se împreuneze din moment ce feţele lor s-au apropiat, din moment ce amândoi erau plini de dragoste nemărginită? S-au oprit greu, cu buzele crâmpoţite, însângerate, palizi și ameţiţi. Pentru amândoi acesta era primul sărut din viaţă.

În spatele casei lui Anton Pîndaru era o livadă tânără şi o pajişte de lucernă. La rugăminte fetei lui, acesta construise o bancă de lemn, lipită de gard, orientată spre pajiştea minunată şi spre pârâul care susura undeva, mai în fundul grădinii. Aici se întâlneau Vlas şi cu Ionica, aproape seară de seară. Când au descoperit prima întâlnire, Anton şi Săftica, soţia lui, au fost puternic impresionaţi. Şi-au dat seama că au fată mare, că fata lor iubeşte, că ea a ales pe cineva. S-au sfătuit îndelung. Anton s-a sfătuit şi cu fraţii şi nepoţii lui, verii lui Ionica. „Ce fel de om este acest Vlas al lui Mincu? E serios? Ce gânduri are cu fata? Ce ar trebui să facă el?” Referinţele au fost cât se poate de bune. Dar Anton nu s-a mulţumit. A găsit de cuviinţă că n-ar strica să se convingă singur, aşa că s-a postat seri la rând în spatele gardului, în apropierea băncii şi a ascultat tot ce vorbeau cei doi îndrăgostiţi. În general a fost mulţumit de constatările făcute. Vlas şi Ionica discutau despre cărţi, despre viaţă, despre familie, făceau proiecte de viitor şi altele. Un singur lucru nu-l înţelegea. De ce oare spunea Vlas, din când în când, cu glas slab, rugător: „hai Ionica, mai dă-mi şi tu o palmă” – iar în loc să se audă pocnetul palmei, se făcea linişte, linişte adâncă, din care nu răzbătea decât un uşor foşnet, abia perceptibil. De obiceiu, după „palmă”, cei doi se despărţeau, urându-şi noapte bună. „Hotărât lucru, îşi spunea Anton, treaba asta cu palma este tare ciudată”. Va trebui să aibă cu Vlas o discuţie, asta fără doar şi poate, şi încă neîntârziat.

Într-una din seri, Anton Pîndaru nu se mai postă la pândă, ci plecă de acasă înspre pârâu, la capătul cărării pe care ştia că se întoarce Vlas de la întâlnire. A rezemat de un prun un lemn lung şi greu, o grindă, vrând să dea impresia că vine din pădure, iar el s-a aşezat jos, cu spinarea lipită de acelaşi pom. Când Vlas s-a apropiat cam la 10-15 metri de el, Anton s-a ridicat în picioare. Vlas l-a văzut, a ezitat o clipă, apoi a mers drept înainte. N-avea de ce se teme, el nu făcuse nici un rău nimănui.

- Seara bună, bade Antoane.

- Bună seara măi Vlas, dar ce cauţi tu aici, în grădina mea, la vreme de noapte?

- Nimic rău bade, iaca mai discutarăm cu Ionica, fata dumitale.

- Cu Ionica? Se miră foarte badea Anton.

- Da, cu Ionica, răspunse Vlas. Dar de ce te miri aşa? Ne întâlnim şi discutăm aici, la bancă, de mult timp. Credeam că dumneavoastră, părinţii, ştiţi şi că îngăduiţi să ne vedem.

Anton Pîndaru rămase descumpănit. Mai întâi pentru modul sincer, deschis, în care Vlas recunoscuse că se întâlneşte cu Ionica, apoi pentru faptul că acesta ştia că ei, părinţii, erau informaţi şi că îngăduiseră, tacit, aceste întâlniri. Mişcat de atitudinea lui Vlas, de sinceritatea acestuia, găsi de cuviinţă să fie şi el cât se poate de sincer, de apropiat.

- Ia să stăm jos niţel, măi Vlas, să fumăm o ţigară, să mai discutăm. Se aşezară. Amnarul lovit de cremene lumină scurt feţele grave ale celor doi. Când ţigările ajunseră la jumătate, Anton, răsuflând greu, deschise vorba:

- Vlas nene, îmi vine tare greu să-ţi spun ceea ce am pe suflet, aproape că nu pot. Dar nu am încotro, trebuie să fiu cinstit cu tine. Altfel n-ar ieşi lucrurile bine nici pentru tine, nici pentru Ionica. N-are rost să te ambalezi în dragostea ta până nu…

- Stai bade, nu continua, pentru că dacă vrei să-mi spui că nu-i dai voie Ionicăi să se întâlnească cu mine,… adică… să ne iubim, să… ne luăm, apoi să ştii că-ţi răceşti gura de pomană. Noi nu vom putea trăi unul fără altul, nu-ţi omorî copilul şi nu mă omorî nici pe mine.

- Măi Vlas, stai liniştit băiete. Mi-au spus mie nepoţii că tu eşti iute foc, dar nici chiar aşa… nu-mi închipuiam. Eu altceva voiam să-ţi spun. Ionica mea are un beteşug, care ne îngrijorează foarte tare şi căruia nu-i dăm de leac nicicum. Nu ştim ce este cu ea. S-o fi speriat din ceva când a fost mică, sau are ceva la inimă, fiindcă ori de câte ori are o emoţie puternică, se îngălbeneşte la faţă, apoi învineţeşte şi-şi pierde cunoştinţa. I s-a întâmplat de mai multe ori. Iată, bună oară astă iarnă, pe viscolul acela, de unde până unde o pasăre a lui Dumnezeu s-a izbit cu putere în geam, a pătruns în casă prin spărtură şi moartă a fost. Când a văzut asta Ionica a scos un ţipăt şi a căzut. Şi-a revenit numai după vreo 2-3 ore, cu o groaznică durere de cap.

- De mult se întâmplă asta, bade Antoane?

- Emoţii mari din te miri ce şi îngălbeneli, avea ea şi când era mică, dar numai de pe la 12-13 anişori a început să leşine. Ce mai, e bolnavă rău măi Vlas şi m-am gândit că este bine să ştii, să nu te încurci şi pe urmă să ne învinuieşti că nu ţi-am spus. Ţie îţi trebuie femeie zdravănă, eşti gospodar vrednic, vei fi vrând să ai copii, să munciţi cu spor împreună. De muncit, munceşte şi ea sărăcuţa, cu tragere de inimă, dar nu prea are putere. De aceea m-am şi gândit când am dat-o la normală, să înveţe carte, poate şi-o face alt rost în viaţă. Dar nu a fost chip să termine, că ne-a chemat directoarea şi ne-a sfătuit să o retragem, zicând că învăţătura poate să-i agraveze boala.

- Bade Antoane, eu cred că s-o face bine cu timpul, după ce se va căsători, după ce va avea copii. Eu ţin mult la Ionica, mi-e tare dragă şi nu voi renunţa la ea pentru atâta lucru.

- Vlas nene, eu ţi-am spus toate acestea şi din alt motiv. Vezi, dacă i se va întâmpla vreodată să leşine când sunteţi împreună, să ai răbdare şi după un timp şterge-o cu o batistă înmuiată în apă rece pe frunte, pe mâini şi pe gât… pe piept, că-şi revine. Şi … Vlas… fii om de omenie cu ea când se va afla în starea aceea… înţelegi ce vreau să spun.

Aceste ultime cuvinte, Anton le rosti cu glas răguşit. Ochii umeziţi de lacrimi îi străluciră în întuneric. Vlas îi puse mâna pe genunchi, se uită în ochii lui şi rosti mustrător, dar cu menajamente:

• 
  Drept cine mă iei bade Antoane? Se poate?
  

În loc de răspuns, Anton aşeză mâinile lui peste mâna lui Vlas şi apăsă uşor, însemn de scuză şi înţelegere. Privirea cinstită a lui Vlas, căldura molcomă a mâinii lui, aduse o mare alinare şi încredere în sufletul lui Anton. „Poate dă Dumnezeu şi are fata mea noroc”, se gândi el. Ca încheiere, îşi dădu consimţământul:

- Întâlniţi-vă când vreţi voi şi bucuraţi-vă de viaţă. Aveţi însă grijă, că sunteţi cruzi, tu nici armata n-ai făcut-o; vremurile sunt tulburi, nesigure, aşa că… nu vă pripiţi.

- Om mai vorbi noi bade Antoane; deocamdată tot ce-ţi pot spune este că să fii fără grijă şi să fii liniştit.

- M-ai liniştit de pe acum măi Vlas, să-ţi dea Dumnezeu sănătate. Am mare încredere în tine. Şi acum încă o rugăminte, nu discuta nimic cu Ionica despre cele vorbite, pentru că s-ar întrista rău.

- Îţi promit bade.

- Ei, atunci noroc bun Vlas.

- Noroc bun bade.

Îşi dădură mâna. Anton săltă lemnul pe umăr, îl propti de pe umărul celălalt cu coada toporului, dar nu plecă. Mai avea de pus o întrebare. Îi venea greu, dar nu putea să renunţe.

- Vlas nene, iartă-mă, dar ce de te laşi tu bătut de Ionica, de ce îi ceri palme?

Vlas rămase câteva clipe nedumerit, apoi înţelese şi izbucni în râs, iar cu degetul arătător îl ameninţă pe Anton:

- Eh, bade, bade, ar trebui să mă supăr că ne-ai ascultat. După ce mi-ai spus păsul, ştiu însă din ce motive ai făcut-o şi iacă, nu mă supăr. Ştii, când îi cer Ionicăi o palmă, ea înţelege să-mi dea o sărutare. Toată tărăşenia vine de la serbare, probabil ţi-a povestit ceva din încurcătura aceea.

- Ei, bată-vă să vă bată, spune Anton clătinând din cap şi râzând.

ă îi era stei instinctiv tinerii săteni că vor urma ani simbri? ă de veselie deslănţ

care o făcea aşa de frumoasă încât lui Vl Cu aceasta, discuţia dintre cei doi luă sfârşit. Lui Anton i se luase o piatră de pe inimă. Plecă spre casă fără să simtă greutatea lemnului din spate. Sufletul lui Vlas fu inundat de o caldă duioşie. Dragostea lui faţă de Ionica nu numai că nu se atenuă, ci, dimpotrivă, cunoscu o mai mare împlinire. Ea se completă cu sentimentul compasiunii, precum şi cu dorinţa care îl încearcă pe orice bărbat adevărat de a ocroti o fiinţă mai slabă, cu atât mai mult fiinţa iubită.

La întâlnirile următoare Ionica a fost nedumerită. Parcă Vlas era altul. Mai cald, mai tandru, mai bărbat. Săruturile lui pe ochi, pe păr, pe frunte, repezi, pasionate, o zăpăceau cu totul. La rândul său, Vlas, privind-o mai cu atenţie în urma celor discutate cu tatăl ei, nu găsi altceva decât că Ionica era neasemuit de frumoasă. „Doamne ce ochi are”, îşi spuse el. „Câtă vrajă pot să exprime. Şi ce buze frumos colorate; şi acest oval al feţei care atinge perfecţiunea”. Când îşi apropia faţa de faţa ei, simţea căldura şi frăgezimea obrazului, iar genele ei lungi îl mângâiau ca o aripă diafană a unei păsărele speriate. Uneori, peste chipul fetei trecea în fugă o umbră de amarnică tristeţe, un fel de deznădejde, care o făcea aşa de frumoasă încât lui Vlas aproape că îi era frică.

Balul din noaptea de Pantelimon, în anul 1940, începu într-o ambianţă deosebită, într-o atmosferă de veselie dezlănţuită. Să fi intuit oare tinerii săteni că vor urma ani sumbri? Sau cauza consta în faptul că era un an agricol bogat, care îndepărtase pentru moment grija zilei de mâine? Sau se băuse mai mult decât în alţi ani? Este greu de precizat care era cauza; sau poate că din toate aceste trei pricini, balul a început aşa de zgomotos şi mult mai devreme.

Când Vlas şi Ionica, însoţiţi de mama acesteia, au intrat în salonul hangiului Patraulea, unde avea loc balul, aglomeraţia la intrare era aşa de mare, încât abia şi-au putut face loc spre scaunele rezervate vigilentelor mame. Orchestra ataca fără odihnă dans după dans. Dansurile locale, cu vechi tradiţii: marițica, zdraholeanca, sfredeluşul şi altele, începuseră să alterneze de vreo câţiva ani, cu tangoul şi foxtrotul. Îndrăgostiţii noştri erau maeştri în orice fel de dans, adesea fiind primii care începeau, pentru a da ritmul şi mişcările celorlalte perechi. După fiecare dans, şeful orchestrei bătea cu arcuşul în contrabas anunţând imperativ:

- Domnişoara la bufet – domnilor!

Şi perechi, perechi, tinerii se îndreptau spre o verandă unde serveau limonadă de la gheaţă, fondante, rahat, sau alte dulciuri şi răcoritoare.

După ora două noaptea au început pregătirile pentru alegerea reginei balului. Flăcăii scriau fetelor mini cărţi poştale ilustrate, complimentându-le prin „adresă”, care în loc de localitate, stradă şi număr, suna cam aşa:

„Domnişoarei Eleonora Panaite – cea mai elegantă şi simpatică”; sau „Distinsei şi mult iubitei domnişoare Sanda lu Istrati” etc. etc.

După ce ilustratele erau scrise, se depuneau la organizatorii balului, care le amestecau îndelung, ca pe nişte cărţi de joc, după care urmau strigările. Cineva se urca pe un scaun, sub petromax, pentru a avea lumină. Dansatorii – fete şi flăcăi – se retrăgeau pe margini şi pe măsură ce erau strigate, fetele mergeau şi primeau ilustratele. Unul dintre organizatori ţinea evidenţa ilustratelor primite de fiecare fată şi cea care primea cele mai multe, era declarată regina balului. Se comanda valsul reginei şi fata trebuia să invite flăcăul care-i scrisese cele mai multe ilustrate. Dansau singuri, în timp ce ceilalţi aplaudau, îi legau cu serpentine şi-i stropeau cu confete. Acesta era momentul culminant al balului, cel mai viu comentat, iar „regina” era fata cea mai fericită şi mai invidiată.

Când au început strigătele – rumoare: fiecare a doua sau a treia ilustrată avea adresa „Ionica Pândaru – cea mai… dintre cele mai…” şi aşa mai departe. Semnat: Gogu Patraulea. Toată lumea cunoştea şi mulţi admirau prietenia lui Vlas cu Ionica şi dintr-odată, iată, Ionica îi „cade cu tronc” lui Gogu Patraulea, acest dezmăţat tomnatic, craidoc, care a necinstit multe fete cu promisiuni de căsătorie şi care când intra în criză, pentru a-si potoli poftele pleca în plină zi de muncă la oraş, colindând bordelurile. Faţă de acest incident, atitudinile erau diferite: unii erau indignaţi, alţii – indiferenţi, iar cei mai mulţi amuzaţi şi nerăbdători să vadă ce-o ieşi. La primele strigări, Ionica a mers şi a luat ilustratele; apoi nu s-a mai dus. Organizatorul s-a deplasat singur şi le-a depus în poala mamei fetei. Ionica stătea atârnată de braţul lui Vlas. Tremura. Cunoscând firea iubitului ei îşi dădea seama că se va întâmpla ceva neplăcut. S-au terminat strigătele. Bilanţ: Ionica Pîndaru – 60 de ilustrate. Contracandidata ei – 35. Valsul reginei. Orchestra atacă frenetic „Dunărea albastră”. Salonul însă rămâne gol. Încep şuşotelile.

- Bine face că nu se duce să-l invite. Ce, el nu ştia că-i prietenă cu Vlas? Doar cu Vlas a fost în târg, cu Vlas a fost la horă, cu Vlas a dansat la bal toată noaptea.

- Ce vorbeşti mă? Obiceiul este să-l inviţi pe cel care te scoate regină!

- Vrei să-ţi spun părerea mea? În locul lui Vlas i-aş scoate vreo doi dinţi neruşinatului acesta de Gogu.

- Ba eu aş ciufuli-o niţel pe mironosiţa asta palidă, care încalcă obiceiurile.

Discuţiile, chiar şi când sânt purtate în şoaptă, sunt bune pentru că duc la clarificări de poziţii. Treptat, flăcăii s-au împărţit în două tabere şi s-au şi grupat. Cei cinci veri ai lui Ionica, împreună cu Mihăiţă, prietenul lui Vlas, s-au apropiat pe nesimţite de ei. Gogu Patraulea, simţind că printre flăcăi are şi susţinători, având ca imbold jignirea pe care i-o aduce o „puştoaică”, lui, bărbat în toată firea, feciorul celui mai bogat om din sat şi încă în propriul salon de dans, fiind şi sub influenţa nenumăratelor pahare băute la bufet, porni clătinându-se spre fată. Un grăsan voinic, rânjind cu gura plină de dinţi din aur, cu ochii injectaţi de băutură, cu buzele mari umede – străbătu salonul de la un capăt la altul într-o tăcere de gheaţă.

- Ia hai porumbiţo să te învârt, că văd că ţie îţi dă inima ghes, dar nu te lasă tânărul acesta de lângă tine.

Vlas se făcu cadavru la faţă, iar ochii lui prinseră reflexe verzi. Îşi desprinse uşor braţul şi întrebă.

- Vrei să te duci?

- Nu, răspunse Ionica ferm şi se agăţă cu disperare de braţul lui Vlas.

- N-oi fi vrând tu, dar nici eu nu am cheltuit banii de pomană. Ba mă mai faci şi de râs, bolborosi mânios Gogu şi întinse mâna după Ionica. Dar mâna lui nu o atinse. Fu prinsă de o menghină de fier, care strângea fără milă. Vlas îl pironi locului, stăpânindu-l cu o singură mână. Îşi propuse însă să se stăpânească, să nu strice distracţia aşteptată timp de un an, aşa că îi vorbi lui Gogu Patraulea aparent calm, conciliant.

- Ascultă nea Gogule, după câte ştiu eu ai vreo 36 de ani. Ionica de abia a împlinit 18. Nu vă potriviţi. Las-o baltă şi retrage-te.

- Măi ţâcă, n-ai dreptul să te amesteci, scuipă mai mult decât vorbi Gogu şi adăugă: numai dacă aţi fi logodnici…

- Suntem, îi luă vorba din gură Vlas.

- De când mă?

- De azi… de acum 5 ore.

- Soarele şi dumnezeii mamelor voastre de logodnici! Răcni Gogu şi încercă să se smucească. Dar nu scăpă. Se simţi săltat şi purtat pe sus. Vlas acţionase cu viteza şi forţa care-i erau cunoscute. L-a dus ca pe o saltea de fulgi, ţinându-l mai mult în mâini, îl trânti pe un scaun liber lângă un perete, îi înfipse o mână în gât şi-l dădu cu capul de perete, în timp ce îi şuiera la ureche.

- Nea Gogule, dacă n-ai fi în salonul tău şi dacă n-ar fi balul de Pantelimon, te-aş zvârli afară şi ţi-aş trage o bătaie soră cu moartea. Nu vreau să stric distracţia oamenilor şi să n-o strici nici tu. Dacă nu stai liniştit, rup carne din tine.

Îi dădu drumul. Era şi cazul, pentru că Gogu abia mai respira. Rămase moleşit pe scaun, cu ochii holbaţi, năucit.

- Orchestra! Strigă Vlas; vreau şi eu o guşeancă.

Ritmului antrenant al acestui dans nu i-au putut rezista tinerii plini de temperament, aşa că peste 3-4 minute incidentul erau uitat.

Vlas se duse la Ionica. Era aproape leşinată. Mâna îi era moale şi rece, faţa albă ca peretele. „Emoţia. Emoţia şi spaima” îşi spuse el. „O vor da gata”.

- Ionica, vino să dansăm. Fii tare! Aici nu ai voie, înţelegi tu… nu ai voie… O luă mai mult pe sus. Căldura corpului lui, sau poate mişcarea, ori poate voinţa pe care i-a insuflat-o, au salvat-o pe Ionica de a se da în spectacol. După un timp îşi reveni complet în braţele lui.

- Vlas, tu ştiai că eu… ştiai despre mine că…

- Ştiam… dar ce importanţă are asta?

- Ştiai şi totuşi ai continuat şi continui să mă iubeşti, Vlas?

- Desigur Ionica, fata mea dragă. Cum să nu te iubesc? Ionica dansa. Bărbia îi era rezemată de umărul puternic al lui Vlas, iar ochii ei plângeau. Da, Ionica plângea numai cu ochii, plângea de fericire?

Peste puţin timp zorile pătrunseră prin fereastră, aşa că balul se sparse. În după amiaza acelei zile, Vlas împreună cu mama sa şi cu neica Pavel, fratele mamei, au făcut o vizită familiei Anton Pîndaru. Au căzut de acord ca tinerii să continue prietenia şi să se cunoască vreo câteva luni şi dacă se vor înţelege şi se vor iubi tot aşa, apoi în ziua de Anul Nou (1940/1941) să se logodească.

Zilele se scurgeau pline şi fericite: alergătură de la pădure la coasă, sau la cules de fructe, întâlniri cu Ionica în fiecare seară, discuţii luminate la nenea Ştefănică Stuparu. Vlas devenea din zi în zi mai bărbat, mai sigur de sine, mai conştient de valoarea sa. Gospodăria îi mergea din plin. În luna octombrie – când se cam terminase culesul – constată, împreună cu mama sa, că erau asiguraţi pentru iarnă, fân, grâu şi porumb, vin, fasole, porc şi păsări, lemne etc. De toate se găseau din belşug, atât pentru ei, cât şi pentru Moșica, Mitică şi Rădiţa.

Viaţa tihnită a sătenilor din Pleşeşti, monotonia scurgerii zilelor la fel, fură întrerupte brusc în luna octombrie de apariţia în sat a trupelor germane. Mai întâi a sosit un jeep, cu un ofiţer, un subofiţer şi vreo patru soldaţi. S-au oprit în vatra satului, au scos o hartă, au studiat-o îndelung şi, fără a întreba pe nimeni nimic, au pornit în sus, spre pădure. Au ocolit dealul Căpăţâna, au trecut pe lângă Linţi şi cu o uimitoare precizie au urmat drumeagul întortocheat din pădure, până în vârful Măgura. Au poposit aici vreo două ore, după care au trecut înapoi, străbătând satul de la un capăt la altul fără a se opri, fără a privi oamenii cu care se întâlneau întâmplător. La mijlocul săptămânii următoare, jeepul veni din nou în sat. De data asta acesta s-a oprit în faţa primăriei şi din el au coborât ofiţerul şi un civil, delegatul prefecturii din Râmnicu Sărat. Au intrat şi au discutat cu primarul, după care s-au deplasat împreună cu acesta, la cele mai arătoase case din sat. Trebuiau să fie încartiruiţi 32 de nemţi, care urmau să sosească din moment în moment. Chiar când au terminat fixarea caselor, dinspre partea de sud a satului şi-au făcut apariţia doi motociclişti, care mergeau alături, apoi două jeep-uri, unul după altul, apoi un auto special, cu nişte aparate montate pe platformă şi învelite cu o prelată pătată şi, în sfârşit, un autocamion în care erau înşiraţi, pe trei rânduri, ca mărgelele pe aţă, militari înarmaţi cu puşti şi automate.

Din octombrie 1940 până la începutul lui august 1944 un efectiv de 30-35 de nemţi s-a aflat permanent în Pleşeşti. Este drept, efectivul se rotea: la fiecare trei luni aveau loc plecări şi sosiri. Numai doi nemţi au rămas permanent în sat în toată această perioadă: Kurt, bucătarul, un grăsan de statură mijlocie, iute în mişcări, cu faţa lată şi albă ca laptele şi Iulius, tîmplarul, cel care a construit şi a îngrijit vreo trei-patru barăci, un foişor şi altele. Ultimul era un om taciturn, înalt şi lat în umeri, cu trăsături frumoase, bărbăteşti. Era de fel de prin podişul Renan, dintr-o localitate situată în regiunea submontană Wester-wold, împodobită cu păduri seculare.

Cum se explică venirea nemţilor în Pleşeşti şi permanenţa, de aproape patru ani, a şederii lor aici?

Cei două sute de mii de nemţi care au intrat pe teritoriul României în toamna anului 1940, au fost amplasaţi în punctele strategice cheie. În planul german de amplasament al unităţilor, regiunea care se întinde de la Mărăşeşti şi Oituz până la Nămoloasa-Buzău, care, în primul război mondial a constituit teatrul operaţiunilor ce s-au încheiat cu înfrângerea zdrobitoare a trupelor germane agresoare, a ocupat unul din locurile principale.

Vârful Măgura din această regiune, situat la un nivel de circa 600 m. reprezenta în acest plan, punctul terminus al regiunii de munte şi deal. Importanţa lui strategică era considerabilă.

Măgura, deal înaintat mult spre câmpie, oferea în primul rând, o excelentă posibilitate de a ţine sub observaţie un vast teritoriu. Când vizibilitatea era bună se putea cuprinde, cu ochiul liber, câmpia ce se întinde pe o distanţă de peste o sută de kilometri, până spre Balta Brăilei, al cărui luciu de oglindă îţi lua ochii când priveai de pe deal în zilele cu soare.

Pentru a spori eficienţa acestor condiţii naturale, nemţii au construit pe Măgura un foişor de lemn, înalt de 35-40 de metri, în vârful căruia au instalat două ocheane mari, rotative, cu care puteai prinde sub observaţie toată zona, de jur împrejur.

Măgura prezenta interes şi pentru că avea în vârf teren plat, neted ca în palmă, cu o suprafaţă de 10-15 hectare de poiană, pe care, făcându-se experienţe, s-a constatat că poate ateriza în condiţii optime un avion. Pădurile nesfârşite şi dese, multe dintre ele neatinse încă de secure, care se întindeau în unduiri domoale sau în pante abrupte pe văile şi dealurile din jur, puteau sluji pentru amplasarea unor trupe inamice de desant, sau pentru lupta de partizani.

Nemţii, odată sosiţi şi ştiind probabil că şederea lor în localitate va fi de durată, au început prin a se organiza. Sub conducerea sergentului tâmplar Iulius Brauner şi folosindu-se forţa de muncă a sătenilor luaţi la corvoadă cu sprijinul autorităţilor locale, s-au construit foişorul despre care am amintit şi trei barăci solide din scândură. Două dintre acestea au fost amplasate chiar în vatra satului: una slujea pentru adăpostirea unui motor electric, iar alta, era un fel de garaj şi magazie de proporţii uriaşe, în care intrau autocamioanele şi jeep-urile, precum şi tot felul de unelte, provizii de alimente şi muniţii etc.

Cea de a treia baracă s-a construit chiar pe vârful Măgura, lângă foişor. La construcţia ei Iulius Brauner şi-a adus probabil aminte că orice meseriaş este, în felul lui, un artist. Dispunând de material lemnos de calitate din belşug, având şi timp la dispoziţie, a reuşit să construiască nu o baracă, ci o cabană miniaturală, deosebit de cochetă, de la forma acoperişului şi a ferestrelor, până la uşă şi scară. Salonul lui Patraulea a fost închiriat de nemţi, fiind amenajat ca sală de mese şi club. În sat s-au întins fire electrice şi de telefoane. Deşi cabana de pe Măgura se afla la 5-6 kilometri de sat, a fost şi ea luminată electric şi înzestrată cu un post telefonic.

Misiunea unităţii militare speciale de nemţi din Pleşeşti consta, se pare, în a păzi poziţia strategică Măgura. La cabana construită în vârful dealului se aflau în permanentă doi militari care se schimbau din şase în şase ore, cu alţii veniţi din sat. La anumite ore însă, instalaţia electrică de pe auto, amplasată pe un deluşor în mijlocul satului, intra în funcţiune şi un servant cu căşti la urechi asculta şi transmitea ceasuri în şir, fără întrerupere. De unde veneau semnalele şi ce destinaţie aveau cele care plecau, ce mesaje conţineau ele, este greu de presupus. Nu este exclus însă ca nemţii să fi avut şi misiunea de a sonda şi supraveghea starea de spirit a sătenilor din localităţile apropiate. Ei făceau, după un program riguros, deplasări în satele din jur, unde luau legătura cu primarii, se interesau de resursele locale, puneau întrebări despre istoricul localităţilor, cu privire la numărul şi structura populaţiei, despre intelectualii din sate şi forţa partidelor politice etc. Este deci posibil ca în transmisii să se fi comunicat constatările făcute. Nu este deloc exclus ca pe conducătorii nazişti, în ale căror planuri strategice intra ocuparea totală a României şi târârea ei în cel de al doilea război mondial, să-i fi interesat în amănunt soliditatea regimului politic din ţară şi popularitatea lui în regiune, dacă spatele frontului prezintă siguranţă şi pe ce resurse se poate conta. Dacă ne gândim că amplasamentul acestei subunităţi germane s-a făcut la periferia unei zone, care numai pe un diametru de 150-200 km, cuprindea – aşa cum s-a arătat mai înainte – Mărăşeştii şi Mărăştii, trecătoarea Oituzului, Soveja şi alte puncte strategice din Carpaţii de curbură, de unde în timpul primului război mondial a început dezastrul trupelor germane din România, presupunerea de mai sus pare total îndreptăţită.

Veniţi în ţară în calitate de „aliaţi”, nemţii, conform, probabil, unor indicaţii superioare, se comportau ca atare. Cei din Pleşeşti, de pildă, încercau să întreţină relaţii amicale cât mai strânse cu populaţia locală, a cărui simpatie trebuia atrasă cu orice preţ, atât din motive de ordin strategic, cât şi pentru că de ea depinde aprovizionarea cu alimente şi cazarea. Numai că în realizarea acestui obiectiv se izbeau de rezerva, s-ar putea spune chiar de aversiunea sătenilor, care nu puteau uita opresiunile la care fuseseră supuşi de trupele germane ocupante în timpul primului război mondial. Vlas nu înţelegea sensul major al evenimentelor istorice care se desfăşurau pe scena lumii în acel timp. Instrucţiunea lui politică era insuficientă, iar discuţiile cu Ştefănică Stuparu nu l-au putut clarifica. De altfel nici învăţătorul nu înţelegea multe lucruri şi, în consecinţă, se exprima cu mari rezerve. Totuşi, instinctiv, în pofida deşănţatei propagande pronaziste, şi unul şi celălalt nutreau sentimente de neîncredere faţă de mult trâmbiţata alianţă româno-germană, nu-i agreau pe nemţi şi scrutau cu îngrijorare viitorul. Dar, spre deosebire de ceilalţi săteni din Pleşeşti, care-i priveau pe nemţi nu numai cu aversiune, ci și cu o oarecare teamă, lui Vlas nu-i era frică. Undeva, în străfundul sufletului lui, apărea o dorinţă de confruntare cu ei. Îl irita aroganţa nemţilor, atitudinea lor prea sigură, de stăpâni. În această stare sufletească se afla Vlas când a avut loc primul lui incident cu nemţii veniţi în sat. Este drept, un incident fără importanţă, dar din care Vlas s-a ales cu un prieten devotat, care, cândva, avea să-i facă mari servicii, salvându-l chiar de la moarte.

Era pe la sfârşitul lunii Noembrie, în anul când au aparut nemții în sat. Era o zi însorită şi rece de toamnă târzie. În capătul de Sud al satului îşi făcu apariţia o turmă imensă de oi, care se întorcea dinspre câmpie la munte, pentru iernat, în fluxul obişnuit al transhumanţei. Pitorescul ei era de-a dreptul emoţionant. Vlas şi alţi flăcăi se aflau strânşi la un podeţ din vatra satului, loc tradiţional de adunare şi discuţii în după amiezile zilelor de sărbătoare, privind cu încântare la batalii semeţi, cu clopote din fruntea turmei, la măgăruşii înţelepţi care abia se vedeau de sub samare, la câinii flocoşi şi mari, la ciobanii falnici ca brazii. Turma se târa încet la deal pe uliţa mare a satului, aidoma unui fluviu leneş. Se pare că încântarea îi cuprinsese şi pe nemţi, care priveau cu ochi lacomi la turmă, gesticulau şi vorbeau cu glas tare, fotografiau detalii sau ansamblul splendidului cortegiu. Un câine lup, Tik, faimos pentru răutatea şi cruzimea sa, se zbătea în lănţugul ţinut de un ofiţer, înfuriat la culme de dulăii care treceau nepăsători pe lângă el, învrednicindu-l doar cu câte o mârâitură de avertisment. Turma dispăruse după cotitura drumului de câteva minute când, un căţelandru înalt şi subţire, cu o ureche căzută şmechereşte pe ochi şi cu alta înălţată semeţ, dintr-aceia care având doar câteva luni de viaţă, se miră din te miri ce, se uită jucându-se, prietenos şi prostuţ – venea în salturi mari după confraţii de care rămăsese, imprudent de mult, în urmă.

A trecut ca o umbră prin culoarul viu de flăcăi postaţi la cele două capete ale podului, fiind petrecut cu chiuituri, fluierături şi îndemnuri de fugă:

• 
  Tuleşte-o piciule, că te apucă noaptea!
  
• 
  Hai că eşti primul, nu te lăsa! Etc.
  

Când a ajuns însă în dreptul nemţilor, goana lui luă sfârşit: Tik, slobozit din lănţug şi asmuţit asupra căţelului, îl trânti în colbul drumului şi lupta inegală începu.

- Îl omoară, rosti Vlas şi se îndreptă în fugă spre locul răfuielii. Nemţii priveau distrându-se nepăsători de soarta puiului de câine care abia dacă se mai zbătea. Flăcăii s-au îndreptat şi ei agale după Vlas, care, ajuns la faţa locului s-a repezit şi a înhăţat de ceafă fiara, a dus-o până la gardul ce împrejmuia biserica, trântind-o cu sete pe lespezile de la intrare.

Totul s-a petrecut aşa de iute, încât nemţii au rămas la început buimăciţi. „Să fi îndrăznit, se gândeau ei – ca acest ţăran să-i sfideze?” Şi-au revenit însă. Au strigat ceva la Vlas. Acesta le-a întors şi el câteva fraze, un fel de să vă fie ruşine; de ce n-aţi slobozit câinele când treceau dulăii? Laşilor!”

Unul dintre nemţi şi-a mângâiat tocul pistolului. Vlas a ridicat un bolovan de jos. Totuşi ciocnirea nu s-a produs. Flăcăii se apropiaseră şi erau peste 20, în timp ce nemţii erau doar vreo 3-4. Ofiţerul şi-a adus aminte de ordinul: „relaţii cât mai cordiale cu populaţia locală”.

Vlas s-a îndreptat spre şanţul unde zăcea căţelandrul făcut ferfeniţă. L-a luat în braţe. Sângele, care-i curgea şiroaie, i-a înroşit flaneaua de lână albă. S-a îndreptat cu el spre nemţi:

- Vă place? Oameni sunteţi voi? Nemţii au îngânat, se pare, o scuză. Vlas a plecat acasă purtând căţelul în braţe.

A urmat o luptă aprigă pentru a-l salva. Rănile i-au fost spălate cu apă de pelin, care are proprietatea de a dezinfecta şi a usca locul, formând o coajă protectoare. I s-a făcut un culcuş cu paie, la un loc ferit de vânt şi umbros. Mai greu era cu hrănirea. Bietul căţelandru nu putea mânca, era între viaţă şi moarte. Vlas a încercat să-i toarne lapte pe gât, însă laptele se scurgea afară pe o rană adâncă de sub bărbie. Neica Pavel i-a prins rana cu o copcă şi i-a dat indicaţii lui Vlas să-i toarne lapte ţinând câinele într-o anumită poziţie şi anume puţin vertical, dar cu burta şi bărbia în sus. Aşezat între genunchi, puţin aplecat pe spate, câinele a început să înghită laptele. Vlas s-a bucurat nespus.

- O să se înzdrăvenească măi Vlas, spunea neica Pavel. Rana de la gât este cea mai periculoasă. Celelalte sunt superficiale. Este moleşit şi fără putere din cauză că a pierdut prea mult sânge. Îi trebuie hrană. Să vezi ce dulău voinic o să iasă din el. Ia te uită ce picioare lungi, cu labe mari şi ce bot puternic are. Ăsta într-un an de zile se face cât un viţel.

De trei ori pe zi Vlas îi administra paharul de lapte. Câinele zăcea însă greu în continuare, complet întins, fără mişcare. Respiraţia era singurul indiciu că mai trăieşte. După hrănire, Vlas îi vorbea molcom şi-l mângâia pe spate.

- Măi căţeluş măi, tare îmi este mie milă de tine. Căţeluş… Tăteluş… Tăpăluş… şi astfel, din mângâieri, a căpătat nume câinele pribeag – Tăpăluş.

Într-o zi, când Vlas a intrat cu paharul de lapte, i s-a părut că Tăpăluş a mişcat prietenos din coadă. Pus între genunchi, trupul lui vibra uşor. „A plecat spre însănătoşire”, şi-a zis Vlas. Dar în continuare nu a mai dat nici un semn; şi nici la masa de seară. A doua zi dimineaţa însă, când Vlas a intrat, câinele a dat din nou din coadă şi l-a urmărit cu privirea. După câteva zile, Vlas l-a găsit ridicat pe picioarele de dinainte. A încercat să-l facă să meargă, dar n-a reuşit. Picioarele de dinapoi, rănite, îl mai dureau încă. Vlas i le-a examinat din nou, cu atenţie. I le-a masat uşor, le-a întins şi le-a contractat de vreo câteva ori, repetând această operaţiune de 3-4 ori pe zi. Masajul şi gimnastica au pus sângele în mişcare, accelerând vizibil însănătoşirea.

- Măi Tăpăluş măi, eu te înţeleg cel mai bine, îi spunea Vlas. Când eram mic, aşa ca tine acum, şi eu am fost bolnav şi ştiu ce înseamnă suferinţa.

- Ce face Tăpăluş? Cum îi mai merge? Îl întreba de fiecare dată Ionica pe Vlas, când se întâlneau seara, la ea acasă. Şi Vlas trebuia să-i descrie cu lux de amănunte orice progres făcut. Ionica era mândră de Vlas. Aflase şi ea, ca tot satul de altfel, cu cât curaj se purtase iubitul ei faţă de nemţi. Ea se bucura însă mai mult de faptul că Vlas dovedise cu acest prilej şi o deosebită sensibilitate sufletească, o milă nemărginită, trăsături nobile de caracter, care-l înălţau şi mai mult în ochii ei. „Într-adevăr, se întreba ea, de ce nu i-a venit şi altui tânăr din sat ideea să ia căţelul mai mult mort decât viu din şanţ, să-l ţină în braţe fără a lua seama că sângele îi strică hainele, să-l ducă acasă şi să-l îngrijească cu atât devotament? Cine ar fi putut să-i găsească un nume aşa de frumos, care sună ca o mângâiere?” Tare ar fi vrut Ionica să-l vadă pe Tăpăluş. Să meargă însă la Vlas acasă nu se cădea, iar ca să-l roage să i-l aducă – nu putea. Căţelul neînsănătoşit încă, ar avea de suferit.

Cei doi tineri se iubeau din zi în zi mai mult. Aşteptau cu mare nerăbdare logodna, care urma să aibă loc a doua zi a noului an – 1941. Se gândeau cu groază însă că la puţin timp după logodnă vor trebui să se despartă, Vlas urmând să fie încorporat. Cum vor putea ei trăi luni de zile departe unul de celălalt când acum, dacă nu s-ar fi văzut măcar o dată pe zi, mai mult ca sigur că s-ar fi îmbolnăvit? Ionica încerca să-şi facă singură curaj: „Ne vom scrie în fiecare zi, îşi spunea ea, şi dacă tata îmi va da voie mă voi duce să-l văd, măcar o dată la 3 – 4 luni”. Pentru ca Vlas să-şi aducă aminte de ea în fiece clipă, începu să-i pregătească nişte lucruşoare de care va avea cu siguranţă nevoie la armată: îi împleti un pulovăr, ciorapi şi mănuşi de lână, îi brodă batiste de borangic şi ştergare din pânză de in, îi confecţionă din piele de ied argăsită o pungă cu înflorituri de arnici în care să-şi păstreze ustensilele de bărbierit şi altele. Toate acestea urmau să fie darul ei de logodnă.

- Ştii, Ionica, explodă Vlas încă din uşă, când intră într-o seară la ea, a început să meargă. Merge greu, mai cade, dar se ridică şi merge din nou, continuă el vesel.

Într-adevăr, Tăpăluş se ridicase. Îl urma ca o umbră pe Vlas, care se mişca sprinten prin curte, după treburi. Nu se putea ţine după el, deoarece mergea încet, dar îl găsea de fiecare dată, chiar şi atunci când Vlas, ca să-i joace feste, făcea tot felul de ocoluri prin grajd, prin velniţă, pe după fânărie etc. oprindu-se în cele din urmă în cramă, după un butoi, sau în magazie. După un timp apărea şi Tăpăluş, mergând cu nasul aproape de sol, încet, dar sigur pe urmele lui Vlas. Când îl găsea se lăsa încet jos, de oboseală probabil şi îşi rezema capul de picioarele lui. Vlas era înduioşat şi în acelaşi timp foarte mirat. „Probabil că este un câine inteligent, îşi spuea el, şi are desigur un miros excepţional”. Vlas avea dreptate. Dar mai era ceva. Devotamentul. Un veritabil devotament de câine. Cât timp Tăpăluş se zbătuse între viaţă şi moarte, mângâierile lui Vlas, vorba lui potolită, mirosul hainelor şi trupului lui se imprimaseră puternic în toate simţurile câinelui, pătrunseseră în toate celulele creierului său. Când viaţa a limitat moartea, fiinţa pe care câinele şi-a pus ochii, singura fiinţă vie de lângă el – era Vlas. Şi atunci s-a produs marea asociere între miros, auz, căldura mângâierii, care i-au revenit lui Tăpăluş în memorie de undeva de dincolo de viaţă şi reprezentarea vizuală: chipul şi toată înfăţişarea lui Vlas. Puternice instincte vitale l-au legat pentru totdeauna de fiinţa care i-a redat viaţa, cu care se contopeşte de fapt şi fără de care nu mai există nimic.

-------------------------------------

---------------------