Algoritmul de cercetare a polipilor nazali

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 0.67 Mb.
səhifə1/11
tarix07.01.2019
ölçüsü0.67 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11

ALGORITMUL DE CERCETARE A POLIPILOR NAZALI

CU FOLOSIREA TEHNICILORDE BIOLOGIE MOLECULARĂ

Alexandru Sandul, Maria Tanurcova, Cezara Andreev , Victoria Liuţcanov

Catedra de Otorinolaringologie USMF "Nicolae Testemiţanu"


Summary

The method of molecular biology in diagnostic

algorithm for nasal polyps (literature review)

The literature review highlights the methods of molecular biology in investigation of the

nasal polyps pathogenesis and morphogenesis and justify the choice of corresponding molecular markers.
Rezumat

Vizualizarea literaturii care subliniază importanţa utilizării tehniclor de biologie moleculară în studiul patogenezei şi morfogenezei rinosinuzitei cronice polipoase. Se indică marcheri corespunzători celulare şi moleculare care demonstrează procese patologice care apar la nivelul mucoasei nasului şi a sinusurilor paranazale.


Actualitate

Potrivit concepţiilor moderne, polipii nazali sunt hiperplazii inflamatorii ale mucoasei nasului şi a sinusurilor paranazale, şi nu sunt tumori adevărate.

Patogeneza şi morfogeneza de polipoză nazală, precum şi cauzele apariţiei de polipi şi reapariţiei lor după tratamentele chirurgicale sunt puţin cercetate.

În ultimii ani pentru evaluarea laborator-experimentală a proceselor patologice care apar în cazul rinosinusitei polipoase sunt folosite mai des metode imunomorfologice, imunochimice, citologice şi a biologiei moleculare.

Aceste metode permit determinarea caracterului populaţiilor de celule care alcătuiesc infiltrat inflamator, clarificarea profilului de citochineză de celule care interacţionează în diferite etape ale reacţiei inflamatorii, să stabilească mecanisme de activare a reacţiei inflamatorii, secvenţa de dezvoltare a acestor mecanisme şi multe alte intrebări ale patogenezei şi morfogenezei de inflamaţie cronică şi polipozei asociate cu aceste inflamaţii.
Metode şi materiale

Printre metodele utilizate în laborator şi studiile experimentale de polipi nazali, va trebui mai întâi să nominalizăm metode bazate pe utilizarea de anticorpi monoclonali. Anticorpi monoclonali se utilizează de obicei în două direcţii:

• în cercetări imunologice folosind ELISA (analiza imunofermentală). Se cercetează suspendările izolate de celule obţinute prin digestia enzimatică de ţesut a polipului nazal, diviziunea celulelor prin citometrie în flux, pregătirea de cultură de celule, impactul asupra ei a preparatelor de încercare şi determinarea citochinelor corespunzătoare, selectate de către celulele activate în mediul de cultură.

• în studiile imuno-morfologice sunt utilizate anticorpi etichetate.

Cercetările se efectuiază pe secţiuni de ţesut sau pe frotiu. Metode imunomorfologice presupun evaluare preventivă obligatorie ale obiectelor cercetate prin metode de rutină patomorfologice pentru determinarea aparţinerii clasificate a polipozei nazale , de asemenea, determinarea reacţiei inflamatorii şi statutului morfologic al polipilor nazali: edematoasa, fibroedematoasa, glandular, cu stroma atipică.

Rezultate şi discuţii

La examinarea histologică a ţesutului polipos se observă:



  • starea epiteliului de suprafaţă (histotipul lui, nivelul secreţiei de celule ovale, caracterul şi amploarea modificărilor, semne de descuamare, metaplaziei).

  • starea glandelor mucoase şi seroase.

  • starea ţesutului subepitelial, prezenţa edemului inflamator, hiperemie, lymphostasis, natura infiltratului inflamator.

  • determinarea etapei de reacţie inflamatorie (alternativă, exudativă, productivă).

  • determinarea gradului de eozinofilie a ţesutului, expresivitatea a reacţiei macrofage

  • prezenţa limfocitară-plasmocitară (gradul, relaţia cantitativă a limfocitelor şi celulelor plasmatice).

  • gradul de edemul ţesutului, lymphostasis .

  • gradul de modificări fibrotice .

La cercetări imunohistochimice în calitate de marcheri pentru inducţia unei reacţii inflamatorii pot fi folosite RANTES şi IL-8, care acţionează ca hemoatracante şi stimulente a migrării leucocitelor, precum şi activatori de macrofage.

Pentru a evalua componentul alergic şi faza târzie a reacţiei alergice, precum şi formarea de o inflamaţie cronică permanentă este important determinarea profilului Th-2 şi-Th-1, T-limfocitelor prin expresia IL-4, IL-5, IL-2, IFN-Υ.

Având în vedere că migrarea leucocitelor din sânge în ţesuturi este asociată cu starea endoteliului şi expresia moleculelor de adeziune ICAM-1 şi VCAM-1, aceste molecule pot servi ca marcheri de inflamaţie a celulelor de activare în ţesutul şi indicatori de impilare a recruitmentului influenţat de glyukokortikoyduri.

Deoarece au glyukokortikoydurile au un efect deprimant asupra factorilor de creştere, interesul prezintă expresia factorului de transformare de creştere - β (TGF-β) după tratament.

Astfel, pentru analiza imunogistohimichă nazală a polipi lor se recomandă următoarele marcheri:


  • NF-kB – factor nuclear

  • RANTES, IL-8 –chemokines, inductori de migrare a celulelor de inflamaţie

  • IL-2, INF- Υ – citokine T-limfocitelor cu profilul Th-1

  • IL-4, IL-5 – citokine Т-limfocitelor cu profilul Th-2

  • ICAM-1, VCAM-1 – molecule de adeziune, autorităţile de reglementare a permeabilităţii vasculare la celule inflamatorii

  • TGF-β – ce transformă factor de creştere – β.

Evaluarea de exprimare a acestor molecule şi înţelegerea rolului acestora în dinamica de inflamaţie sunt posibile numai prin compararea cu imaginea patomorfologică ale procesului, acest lucru înainte de cercetare imunohistochimică se efectuiază în mod obligatoriu analiza histologică a polipilor ţesutului în curs de revizuire colorare cu hematoxilina-eozina.

Interpretareamorfologică a rezultatelorse efectuiază pe baza de comparare clinico morfologică, prin urmare, de la clinicianul se cere informaţii maxime ce se referă la diagnosticul clinic, evoluţiei clinice şi durata bolii, şi datele obiective despre starea mucoasei nazale şi sinusurilor paranazale (CT, rinomanometrie, date endoscopie).
Concluzii

Astfel, studiul a patogenezei şi a morfogenezei nazale a polipilor cu ajutorul metodelor a biologiei moleculare şi alegerea a marcherilor moleculari corespunzători se efectuiază în dependenţă de scopul de bază şi obiectivelor stabilite.



Acestea pot fi:

  1. Studiul dinamicii de reacţie inflamatorie (citochini pro-inflamatorii, molecule care reglementează permeabilitatea vasculară, interacţiunea lor, secvenţa de includere în diferite etape ale inflamaţiei).

  2. Studiul de activitate al populaţiilor de celule şi interacţiunea lor. Celule mastocite - ca autorităţile de reglementare a ţesuturilor şi permeabilitatea vasculară şi purtători de substanţe biologice active - mediatori de inflamaţie. Celulele epiteliale - ca transportatorii a receptorilor de protecţie nespecifică înnăscută. Fibroblaste - ca constructori şi organizatorii a elementelor stromale ale mucoasei si polipilor nazali. Din celulele modificate sunt cercetate macrofage mononucleare, limfocitele, leucocitele segmentonucleare şi eozinofile.

  3. Studiul privind rolul sistemului imun local în regulamentul de inflamaţie şi a proceselor reparatorii, factori celulare şi umorale ale imunităţii mucoasei.

  4. Studiul privind rolul unor mecanisme alergice, importanţa interacţiunii Th-1 şi Th-2 limfocite, recruetmentul eozinofile , funcţia de IL-4, IL-5.

  5. Studiul de proliferarea celulelor în polipil nazali, detectarea de molecule implicate în procesul de remodelare a matricei extracelulare.

Algoritmul propus pentru studiul de polipi nazali şi mucoasei nazale şi a sinusurilor paranazale prin utilizarea metodei imunohistochimice folosind anticorpi etichetate este departe de a epuiza posibilităţile de care dispune biologia moleculară contemporană. Acest algoritm corespunde cerinţelor clinice şi posibilităţilor departamentelor paraclinice în spitale moderne.

Bibliografie

  1. Bachert C, Watelet JB, Gevaert P, Cauwenberge PV. Pharmacological Management of Nasal Polyposis. Drugs 2005;65(11):1537-52

  2. Bachert C, Gevaert P, Holtappels G, Cuvelier C, Cauwenberge PV. Nasal Polyposis: From Cytocines to Growth. Am J Rhinol 2000; 14(5):279-90.

  3. Benson M. Pathophysiological effects of glucocorticoids on nasal polyps: an update. Curr Opin Allergy Clin Immunol 2005; 5(1):31–5.

  4. Bernstein J, Kansal R. Superantigen hypothesis for the early development of chronic hyperplastic sinusitis with massive nasal polyposis. Curr Opin Otolaryngol Head Neck Surg 2005; 13: 39–44.

  5. Ediger D, Sin BA, Heper A, Anadolu Y, Mésérlégil Z. Airway inflammation in nasal polyposis: immunopathological aspects of relation to asthma. Clinical & Experimental Allergy 2005; 35: 319.

  6. Hissaria P, Smith W, Wormald P, et al. Short course of systemic corticosteroids in sinonasal polyposis: a double blind randomized placebo-controleed trial with evaluate of outcome measures. J Allergy Clin Immunol 2006; 118:128–33.

  7. Larsen K, Tos M. The estimated incidence of symptomatic nasal polyps. Acta Otolaryngol 2002; 122:179–82.

  8. Larsen PL, Tos M. Origin of Nasal Polyps. Laryngoscope 1991; 101:305-12

  9. Nucera E, Schiavino D, Milani S, et al. Effects of lysine-acetylsalicylate (LAS) treatment in nasal polyposis: two controlled long term prospective follow up studies. Thorax 2000; 55(Suppl 2):S75–8.

  10. Nores J, Avan P, Bonfils P. Medical management of nasal polyposis: a study in a series of 152 consecutive patients. Rhinology 2003; 41(2):97–102.

  11. Pawankar R. Nasal polyposis: an update. Curr Opin Allergy Clin Immunol. 2003;3(1):16.

  12. Patiar S, Reece P. Cochrane database review of oral steroids for nasal polyps. The Cochrane Collection 2007;3: 1–17.

  13. Souza BB, Serra MF, Dorgam JV, Sarreta SMC, Melo VR, Anselmo-Lima WT. Polipose Nasossinusal: Doença inflamatória Crônica Evolutiva. Rev Bras Otorrinolaringol 2003;69(3):318-25.

  14. Stoop AE, Heuden VD, Biewenga HA. Eosinophils in nasal polyps nasal mucosa: an immunohistochemical study. J Allergy Clin Immunol 1993;91:616-22.

  15. Tao Z, Kong Y, Xiao B, et al. Effects of corticosteroid on eosinophils and expression of transforming growth factor beta 1 in nasal polyps. Clin Otorhinolaryngol 2003;17(8):474–5.

  16. Zadeh MH, Banthia V, Anand VK, Huang C. Significance of eosinophilia in chronic rhinosinusitis. Am J Rhinol 2002; 16:313-7. R. B. Pradhananga, A. Shrestha, B. Pradhan, et. al. 8

  17. Zhang L, Han D, Zhang Y, Zhou B. The infiltration and activation stage of eosinophils in nasal polyps. LinChuang Er Bi Yan Hou Ke Za Zhi 2001;15:486-8.18.

  18. Zhang N, Holtappels G, Claeys C, Huang G, van Cauwenberge P, Bachert C. Pattern of Inflamation and Impact of Staphylococcus Aureus Enterotoxins in Nasal Polyps of Southern China. Am J Rhinol 2006; 20:445-50.

  19. Valera FCP, Anselmo-Lima WT. Evaluation of Efficacy of Topical Corticosteroid for the Clinical Treatment of Nasal Polyposis: Searching for Clinical Events that may Predict Response to Treatment. Rhinology 2007; 45(1):59-62.


VIDEOLARINGOSTROBOSCOPIA ÎN DIAGNOSTICUL AFECŢIUNILOR LARINGELUI

Alexandru Sandul, Vasile Cabac, Ala Istratenco, Eudochia Reşetnicov,

Lilia Scutelnic, Petru Castraveţ

Catedra Otorinolaringologie USMF „Nicolae Testemiţanu”


Summary

Videolaryngostroboscopy in Diagnosis of Laryngeal Diseases

In 1855, Manuel Garcia first reported the use of a dental mirror in examining the laringeal inlet. Since then, there have been numerous technological advances that have enabled detailed study of both the anatomical and biomechanical characteristics of the larynx previously not accomplished via indirect mirror laryngoscopy alone. Videolaryngostroboscopy allows the examination of the free margins of the vocal cords and allows to perform differential diagnosis of various organic diseases of throat. This method of examination including the „quasi-slow-motion technology” promotes diagnostic and treatment benefits in the vocal cord diseases.


Rezumat

În 1855 Manuel Garcia primul a raportat despre utilizarea oglinzii dentare pentru examinarea laringelui. Numeroasele progrese tehnologice, survenite pe parcursul timpului, au permis examinarea minuţioasă atît a structurilor anatomice, cît şi a caracteristicelor biomecanice ale laringelui, anterior inaccesibile prin laringoscopia indirectă. Videolaringostroboscopia permite examinarea marginii libere a coardelor vocale şi permite de a efectua diagnosticul diferenţial al diferitelor afecţiuni ale laringelui. Această metodă, incluzînd „quasi-slow-motion technology”, promovează beneficiile diagnosticului şi tratamentului în afecţiunile laringelui.


Actualitatea temei

Patologia laringelui ocupă un loc însemnat în practica ORL. Dificultatea examinării laringelui, severitatea stării generale, determinate de afectarea funcţiei vitale de respiraţie, funţiei fonatorii, dificultatea efectuării intervenţiilor chirurgicale asupra laringelui, necesită o continuă performare a metodelor de diagnostic şi tratament al patologiilor cu localizare laringiană.

Metodele actuale existente de examinare a laringelui utilizează optica de înaltă rezoluţie (microlaringoscopia, fibrilaringoscopia ş.a.), cea ce favorizează vizualizarea cavităţii laringelui printr-o majorare a formaţiunilor anatomice. În pofida acestui fapt, în ultimul timp s-a imbunătaţit calitatea diagnosticului patologiilor laringiene. [8,12]

Videolaringostroboscopia este metoda utilizată tot mai frecvent în diagnosticul patologiilor laringelui. Tehnicile endoscopice, de regulă, limiteăză examinarea corzilor vocale printr-o vizualizare superficială a lor. După datele obţinute în urma examenului videolaringostroboscopic putem judeca despre prezenţa sau absenţa procesului patologic la nivelul laringelui atît la adulţi, cît şi la copii, putem efectua un diagnostic diferenţial al patologiilor organice şi funcţionale, putem documenta prin salvarea imaginii video diferite stări patologice ale laringelui, comparînd starea înainte şi după tratamentul aplicat. [2,4,8,12]

Videolaringostroboscopia este metoda, care detectează procesul patologic la un stadiu incipient. După datele literaturii, incidenţa tumorilor laringiene in contingentul tumorilor căilor respratorii superioare este de 55-70% cazuri. Din toate neoformaţiunile benigne ale laringelui polipii se întîlnesc în 39-68% cazuri, papiloamele în 24-59%, edemul Reinke în 5,5%, chisturile în 5%, granuloame nespecifice în 3%. [8]
Scopul lucrării

De a estima rolul şi eficacitatea videolaringostroboscopiei în diagnosticul afecţiunilor laringelui, preponderent în diagnosticul afecţiunilor coardelor vocale.


Material şi metode

Lucrarea dată prezintă un review al literaturii de specialitate recente. Studiul a fost efectuat în baza literaturii disponibile referitor la metoda studiată - videolaringostroboscopia, precum şi în baza materialelor oferite de serviciul Internet-MedLine.


Rezultate şi discuţii

Ultimele 3 decenii au relevat o completare vastă a cunoştinţelor referite la anatomia şi fiziologia laringelui, cea ce a desemnat o înflorire a laringologiei din punct de vedere clinic şi al tratamentului chirurgical. În 1855 Manuel Garcia primul a raportat despre folosirea oglinzii stomatologice, cu scop de examinare a laringelui (MacKinlay, 1908). Ulterior această metodă a suferit numeroase modificări tehnice, cea ce a permis studierea minuţioasă a principalelor repere anatomice şi funcţionale, care anterior nu erau vizualizate prin laringoscopia indirectă. Apariţia endoscoapelor fibrooptice flexibile şi rigide s-a manifestat ca o revoluţie în domeniul laringologiei (Silberman, Wilf, Tucker, 1976; Williams, Antony 1975). Conceptul stroboscopiei nu a apărut acum recent. Despre acest fenomen se aminteşte în unele lucrări , venite din Grecia Antică. Termenul „stroboscopia” provine de la grecescul „strobes” - turn şi „scopero” - a nota. Efectul stroboscopic de prima dată a fost descris de către fizicianul Plateau din Bruxelles în 1829 în lucrarea sa „Fizica şi Matematica”. Primul stroboscop mecanic a fost utilizat de către Oertel (1878). Despre primele imagini stroboscopice înregistrate se vorbeşte în 1898. Acestea au fost efectuate de către Muschold din Berlin. În 1921 Seeman a implementat stroboscopia ca metodă de examinare a laringelui în patologia vocii. [2,5,7]

În 1937 Pollin Kallen utilizează primul stroboscop electronic, care este ulterior perfecţionat de către Timcke în 1958. În 1960 dr.Elimar Schonhart a publicat prima lucrare despre examinarea stroboscopică a laringelui. Această perioadă s-a dovedit a fi o perioadă de afirmare şi difuzare a stroboscopiei în domeniul laringologiei. Printre fruntaşi ai stroboscopiei îi putem enumera pe dr.J.W.van-den-Berg, dr. R. Timcke, dr.Hans von Leden, dr.Elimar Schonhart ş.a.[2]

De la premizele apariţiei pînă în prezent laringostroboscopia a suferit numeroase modificări calitative. Ce reprezintă laringostroboscopia? Vocea unui matur are o frecvenţă de 90-250 Hz, cea ce semnifică, că coarda vocală vibrează de 90-250 ori/secundă. Ochiul fixează doar 5 oscilaţii/secundă. Stroboscopia are capacitatea de a crea o iluzie a unei mişcări încetinite (slow-motion) a coardelor vocale prin calea de generare a impulsurilor de lumină cu o frecvenţă mai puţin sincronizată ca frecvenţa fonaţiei de bază. Astfel se suprapun mai multe cicle, făcînd posibilă vizualizarea mişcărilor coardelor vocale în timpul fonaţiei. [12]

Conform legii lui Talbot, efectul stroboscopic se bazează pe aşa numita iluzie optică, care apare în urma inerţiei percepţiei vizuale. Ochiul omului poate diferenţia imaginile succesive, ce se proiectează pe retină la un interval mai mare de 0,2 secunde. Dacă acest interval este mai mic, atunci imaginile succesive se reunesc, apărind o imagine continuă. [2,5,8]

Pentru crearea efectului stroboscopic este necesară o sursă de lumină pulsatilă, care se va îndrepta asupra formaţiunii examinate. Stroboscopia electronică modernă utilizează pentru crearea fasciculului întrerupt de lumină nişte lămpi- flash speciale (generează pina la 1000 flash-uri /sec). În timpul stroboscopiei frecvenţa oscilaţiilor coardelor vocale şi frecvenţa flsh-urilor lampei pot coincide sau nu. Corelaţia acestor frecvenţe va şi determina imaginea stroboscopică. La coinciderea precisă a frecvenţelor oscilaţiilor coardelor vocale cu frecvenţa impulsurilor sursei de lumină, coardele vocale vor apăre absolut imobile, deoarece ochiul nostru va vedea oscilarea în una şi aceeaşi fază (imaginea „opririi”). În caz de necoincidere a frecvenţelor oscilaţiilor coardelor vocale şi a impulsurilor sursei de lumină, coardele vocale vor apărea în imaginea noastră mobile (dacă diferenţa dintre frecvenţe va fi mică, atunci oscilaţiile vor fi mai încetinite, mai rare; dacă diferenţa va fi mare - oscilaţiile mai rapide, mai frecvente). [8,12]

Coardele vocale efectuiază două tipuri de mişcări vibratorii: mişcarea orizontală a masei musculare „body” şi mişcarea verticală a tunicii mucoase „cover”. După părerea lui M.Hirano (1981), acest complex alcătuieşte „temelia” coardelor vocale şi determină procesul normal de fonaţie, care poate fi dereglat în diferite afecţiuni ale laringelui. Coardele vocale posedă nişte particularităţi structurale. „Body” coardei vocale este constituit dintr-un muşchi şi ligament, stratul superficial „lamina propria”, ce aşterne spaţiul Reinke, apoi urmează stratul mediu şi profund (compus din fibre de colagen şi elastină), ce formează zona de tranziţie şi epiteliul. Din cauza diferenţelor de densitate ale acestor straturi, ele parcă s-ar depărta unul de altul în timpul fonaţiei, facilitînd vibrarea tunicii mucoase desinestătător, independent de muşchi şi ligamente. [8,12]

Videoendostroboscopul reprezintă un complex de aparataj video şi endoscopic, unite într-o sistemă unică de funcţionare. Este constituit dintr-un endoscop, endostroboscop cu un modul, destinat monitorizarii frecvenţei oscilaţiilor coardei vocale şi o videosistemă. [8]

Endostroboscopul include în sine două surse de lumină: o sursă de lumină continuă şi o sursă de lumină pulsatilă. Prima se utilizează pentru examenul videoendoscopic şi a doua pentru examenul videostroboscopic. Sursa de lumină stroboscopică (pulsatilă) este sincronă cu frecvenţa oscilaţiilor coardelor vocale, cea ce facilitează efectuarea examinării în două regime: mişcare încetinită şi imagine imobilă. Endostroboscopul are un indicator special, ce arată frecvenţa oscilaţiilor coardelor vocale, determinîndu-se înalţimea sunetului fonat.

Videosistema include un monitor (pe el se proiectează imaginea-video majorată a laringelui), un DVD player, o telecameră. Imaginile video filmate pot fi vizualizate de nenumărate ori.

Metoda examinării prin intermediul unui endoscop rigid constă din următorii paşi. La pacientul cu reflex faringian exagerat se va efectua o anestezie local-aplicativă a peretelui posterior al faringelui şi rădăcinii limbii, dacă pacientul nu sugerează discomfort - anestezia nu se aplică. Sub controlul ecranului monitorului se introduce endoscopul rigid, care se plasează la nivelul intrarii în laringe. La apariţia video-imaginii laringelui, se conectează DVD player-ul. În acest timp pacientul va pronunţa vocala „I”-intinsă, cu o putere apropiată de vocea vorbită a bolnavului. După examinarea laringelui cu vocea vorbită, se va trece la următoarele etape-examinarea cu vocea strigată (forte) şi vocea şoptită (piano). La bărbaţi aceste frecvenţe se plasează între 85-200 Hz, iar la femei între 160-340 Hz. Mai frecvent se întîlnesc frecvenţele 145 Hz şi 240 Hz. Aceasta permite detectarea dereglărilor minime în tunica mucoasă.

Metoda examinării prin intermediul endoscopului flexibil are particularităţile sale. Preventiv se va efectua badijonarea mucoasei cavităţii nazale cu un anestetic local şi un vazoconstrictor. În caz de reflex faringian exagerat, se va aplica anestezie locală la nivelul peretelui posterior al faringelui, rădăcinii limbii, la intrarea în laringe. Fibroscopul se introduce prin meatul nazal inferior sub controlul video-imaginii monitorului pînă la intrarea în laringe. Următoarele etape sunt similare examinării cu endoscopul rigid. Fibrolaringoscopul este ideal pentru examinarea laringelui sub diferite unghiuri. În prezent sunt implementate în practică nişte tehnologii moderne, ce nu crează dificultăţi în timpul examinării aşa cum insuficienţa de lumină. [2,8,10,12]

Examinarea stroboscopică se efectuiază în două regime: imagine mobilă şi imagine imobilă. În poziţia de imagine mobilă se apraciază următoarele caracteristici: [8,10,12]


  1. Simetricitatea oscilaţiilor coardelor vocale

  2. Caracterul oscilaţiilor (încetinite, normale, tensionate)

  3. Amplitudinea oscilaţiilor

  4. Deplasarea marginii libere a tunicii mucoase (sau undele mucoasei)

  5. Prezenţa sau absenţa porţiunilor nonvibrante ale coardelor vocale

  6. Caracterul închiderii glotei (completă, incompletă)

  7. Forma fisurii glotice

În poziţia de imagine imobilă se apreciază:

  1. Faza fonaţiei

  2. Regularitatea (periodicitatea) oscilaţiilor coardelor vocale

Tabloul videolaringostroboscopic în diferite patologii ale laringelui are particularităţile sale. Despre unele rezultate ale examenului stroboscopic se aminteşte în literatura de specialitate veche. A fost descris tabloul stroboscopic la aşa patologii ca fibromul (Рассказов Г.К. 1972; Скопина Э.Л. 1972), pahidermia şi diskeratoza (Biller 1956; Бухман Л.А. 1965; Чумаков Ф.И. 1974), papiloame (Nonharl 1960; Мирошникова Е.З. 1969). Autorii au menţionat, că nu s-a detectat vre-un caracter specific pentru fiecare patologie în parte. În lucrările lui Погосов В. (1967), Чиж Г. (1968), Скопина Э. (1972) este remarcat, că în cancerul laringian se detectează o imobilitate totală a coardelor vocale, antrenate în procesul patologic, cea ce n-a fost descoperit la laringoscopia indirectă. [9]

În prezent, folosindu-se videolaringostroboscopia (VLSS), tabloul clinic al diferitelor afecţiuni poate fi diferenţiat. Polipii coardelor vocale se localizează mai frecvent unilateral, avînd o margine neregulată. Închiderea maximă a fisurii glotice este incompletă. Amplitudinea oscilaţiilor este diminuată din paretea afectată. După particularităţile deplasării undei mucoasei marginii libere, putem presupune caracterul histologic al formaţiunii. Unda mucoasei marginii libere în polipii fibroşi şi angiomatoşi lipseşte, pe cînd în cei de origine edematoasă este prezentă. [8,9,10]

În edemul Reinke se determină nişte coarde vocale hipertrofiate, amintind nişte polipi de culoare sură, cu o suprafaţă netedă. Tabloul stroboscopic depinde de gradul avansării procesului pathologic. Amplitudinea vibraţiilor este diminuată, oscilaţiile fiind asimetrice. Unda mucoasei a marginii libere poate varia in limitele de la normală pîna la absenţa ei totală. Închiderea fisurii glotice poate fi completă sau incompletă. [8]

În procesele hiperplastice aşa ca hiperkeratoza, se determină o neregularitate a marginii libere a cordelor vocale. Închiderea fisurii glotice este incompletă. Fisura glotică are o formă neregulată. Amplitudinea mişcărilor este diminuată, oscilaţiile sunt asimetrice, unda mucoasei este absentă. Se determină zone nonvibrante. În papilomatoza coardelor vocale se determină mişcări oscilatorii asincrone, amplitudinea vibraţiilor este diminuată, unda mucoasei este micşorată sau absentă (în dependenţă de gradul avansării procesului patolgic), închiderea fisurii glotice este incompletă. [8]

Caracterul deplasării marginii libere a tunicii mucoase a coardei vocale şi amplitudinea oscilaţiilor ei sunt intr-o strînsă corelaţie. Lipsa deplasării marginii libere a mucoasei sau deplasarea ei pe o distanţă limitată, ne relatează despre un proces adeziv în tunica mucoasă sau despre o răspîndire mai profundă a procesului inflamator. Această situaţie poate fi întîlnită şi în caz de o creştere invazivă a cancerului, prezentîndu-se ca un semn al diagnosticului diferenţial, efectuat între cancerul şi keratoza sau leucoplachia coardei vocale. Acest indice mai poate sugera despre prezenţa unei cicatrice a coardei vocale, obţinute în urma măsurilor endolaringiene. [12]

Datele stroboscopice pot releva şi despre starea aparatului neuro-muscular al plicei vocale cu motilitatea scăzută sau abolită. În paralizia laringelui se dereglează activitatea tonusului muscular, cea ce facilitează afectarea ciclului vibrator. Dereglarea fazelor de deschidere şi închidere, iregularitatea undelor mucoasei, micşorarea amplitudinii, diminuarea frecvenţei oscilaţiilor - toate pe partea afectată, apar ca consecinţa dereglării mobilităţii plicei vocale. [12]

Videolaringostroboscopia are o valoare imensă în diagnosticul patologiilor laringelui. Informativitatea ei întrece cu mult potenţialul altor examinări, utilizate în laringologie. După Gould (1983) 71% din datele obţinute la laringoscopia indirectă şi-au adeverit adecvatitatea diagnostică, după Barker şi Dorts (1991) numai 52% diagnostic veridic s-a stabilit prin laringoscopia indirectă, comparativ cu 83% - diagnostic veridic stabilit prin VLSS. Sataloff, Spiegel, Hawkshaw (1991) şi Woo, Colton, Casper, Brewer (1991) au relevat, că VLSS, ce utilizează aşa numita tehnologie „quasi-slow-motion”, deplasează diagnosticul patologiei laringiene spre unul cert, veridic, precum şi tratamentul spre unul adecvat. [2]

După datele unui studiu (2010), efectuat pe un lot de copii, cuprinşi între vîrsta 3-17 ani, ce sufereau de disfonie prelungită, VLSS s-a dovedit a fi metoda de elecţie în stabilirea diagnosticului clinic şi efectuarea tratamentului corespunzător. Pacienţii cu disfonie prelungită în anamneză, pentru care tratamentul medicamentos a eşuat, trebuie supuşi evaluării VLSS. VLSS elucidează sensibilitatea diferitelor procese patologice, diferenţiind alterările benigne ale mucoasei, care pot necesita tratament chirurgical şi procesele inflamatorii, care nu erau raportate la copii. [4]

Rezultatele unui studiu, publicat de „Netherland Society for Otorhinolaryngology and Cervico-Facial Surgery” (1996), efectuat pe un lot de 42 bărbaţi şi 92 femei, pentru cercetarea gradului închiderii glotice în timpul fonaţiei, a relevat, că VLSS este metoda preferabilă de examinare şi evaluare a funcţiei sistemului fonator. [6]

Datele unui studiu, efectuat de polonezii Kluchw şi Olszewski (2008) pe un lot de pacienţi cu laringită cronică hipertrofică, ne sugerează, că VLSS este o metodă perfectă de exmainare a pacienţilor cu patologia laringelui, atît pentru stabilirea diagnosticului, cît şi pentru monitorizarea efectelor tratamentului medicamentos şi chirurgical. [3]


Concluzii

  1. Studierea tabloului VLSS permite o interpretare veridică a stării laringelui.

  2. VLSS este o metodă informativă de diagnostic al patologiilor laringelui.

  3. În diferite patologii ale laringelui există un tablou laringostroboscopic specific.

  4. VLSS permite evaluarea rezultatelor tratamentului medicamentos şi chirurgical.

  5. Metoda VLSS poate fi utilizată larg în practica foniatrică.

  6. Metoda este bine tolerată, nu necesită pregătire specială. Poate fi utilizată cu succes atît la adulţi, cît şi în practica pediatrică (de la 3 ani).

Bibliografie

  1. Colden D., Zeitels S., Hellman R., Jarboc J., Bunting G., Spanou K. Stroboscopy assessment of vocal fold keratosis and glottic cancer. Ann Otol Rhinol Laryngol. 2001; 110(4): 293-8.

  2. Dvorkin J.P., Stachler R.J., Kewson D.T., Meleca R.J., Garfield I. Videostroboscopy, mirror, and fiberoptic laryngoscopy: objective comparisons. Journal of Medical Speech-Language pathology, sept., 2004.

  3. Kluchw, Olsweski. Videolaryngostroboscopic examination of treatment effect in patients with chronic hypertrophic larynges. Otolaryngol Pol. 2008; 62(6): 680-5.

  4. Mortensen M., Schaberg M., Woo P. Diagnostic contributions of videolaryngostroboscopy in pediatric population. Arch Otolaryngol Head Neck Surg. 2010 jan; 136(1): 75-9.

  5. Schneider B., Wendler J., Seidner W. The relevance of stroboscopy in functional dysphonias. Folia Phoniatr. Logop. 2002; 54: 44-54.

  6. Sulter A.M., Schutte H.K. Glottal closure in normal subjects and effects of frequency and intensity level. Clinical Otolaryngology. 1996; 21: 174-178.

  7. Zeitels S.M., Healy G.B. Laryngology and Fonosurgery. N.Engl. Jmed. 2003; 28: 349-359.

  8. Баяндина Л.М. Оценка видеоларингостробоскопии у больных после эндоларингеальной микрохирургии. Российская оториноларингология 2009.

  9. Барсук В.П., Ольшанский В.О., Сандул М.Г. Предраковые заболевания и ранний рак гортани. 1989, стр. 24

  10. Иванченко Г.Ф., Каримова Ф.С. Современные представления об этиологии, патогенезе, клинике, диагностике и лечении папилломатоза гортани. Вестник Оториноларингологии 2000; 1: 47-48

  11. Кицманюк З.Д., Чойзонов Е.Л. Актуальные проблемы современной онкологии. Ранняя диагностика рака гортани. 1988

  12. Романенко С.Г., Василенко Ю.С., Павлихин О.Г. Сравнительная характеристика методов оценки функционального состояния голосового аппарата в раннем выявлении функциональных и органических заболеваний гортани. 2002


ASPECTE EPIDEMIOLOGICE ALE AMIGDALITEI CRONICE LA COPII

ÎN R. MOLDOVA

Lucian Danilov

Catedra Otorinolaringologie USMF „Nicolae Testemiţanu”

Clinica Otorinolaringologie SCR de copii „Em.Coţaga”
Summary

Epidemiological aspects of chronic tonsillitis in children in R.Moldova

The purpose of this article is the appreciation of the prevalence of chronic tonsillitis in children in R. of Moldova and the detection of some factors that favor the development of the inflammatory processes in the palatin tonsils. A number of 1371 chilren were examined in the moldavian schools, 967 of them in the urban environment and 404 in the rural environment.

It has been found that the prevalence of chronic tonsillitis in children in R. of Moldova is of 7,7% (preventive dates). The prevalence of chronic tonsillitis is a little higher in the urban environment. The development of chronic tonsillitis doesn´t depend on the child´s gender and is more often found in children older than 12-13 years. The dispanserisation of the children with compensated chronic tonsillitis and the complex conservative treatment, tonsillectomy if we have indications will decrease the number of complications and will improve the quality of life.
Rezumat

Scopul studiului a fost aprecierea prevalenţei a amigdalitei cronice la copii în R.Moldova şi determinarea unor factori ce pot favoriza dezvoltarea unui proces cronic imflamator în amigdalele palatine. Au fost examinaţi 1371 copii în şcolile moldoveneşti, 967 copii în mediul urban şi 404 în mediul rural. Prevalenţa amigdalitei cronice la copii conform datelor preventive este 7,7% cazuri. Prevalenţa acestei patologii nu depinde de sexul copilului şi se întîlneşte mai des la copii mai în vîrstă de 12-13 ani. Prevalenţa amigdalitei cronice este puţin mai mare în mediul urban. Dispanserizarea copiilor cu amigdalită cronică compensată şi tratamentul lor conservator complex, amigdalectomia la timp în caz de amigdalită cronică decompensată, v-a scădea numărul de complicaţii a acestei afecţiuni cronice şi va îmbunătăţi calitatea vieţii.


Actualitatea temei

Inflamaţia cronică ale amigdalelor palatine constitue una din cele mai frecvente patologii în domeniul otorinolaringologiei pediatrice. Anual sunt elaborate noi metode de tratament cu diferite preparate medicale. Cu toate acestea, afectarea amigdalelor palatine este în continuare o maladie de mare incidenţă atît la copii cît şi la maturi (15-40% din populaţie) (1).

Problematica amigdalitei cronice a depăşit limitele ştiinţei otorinolaringologice. Această patologie fiind tot mai des preocupată de către reprezentanţii medicinii teoretice şi clince de diferite specialităţi ca pediatria, reumatologia, nefrologia, imunologia, alergologia etc (3). Procesele inflamatorii prezente în ţesutul limfatic amigdalian favorizează dezvoltarea complicaţiilor sistemice în organism şi înrăutăţesc patogenia lor (2).

Depistarea la timp a amigdalitei cronice compensate la copii şi tratamentul adecvat scade numărul de complicaţii ce pot avea loc în urma focarului cronic de infecţie. Avînd în vedere că prevalenţa amigdalitei cronice între populaţie din diferite surse de literatura autohtonă şi străină este foarte variată, de la 5 pînă la 50%, am considerat oportun de-a efectua un studiu preventiv consacrat aprecierii prevalenţei amigdalitei cronice la copii în R.Moldova.


Scopul cercetării

Aprecierea prevalenţei amigdalitei cronice la copii şi depistarea unor factori ce pot favoriza dezvoltarea proceselor inflamatorii în amigdalele palatine.


Materiale şi metode

Studiul a cuprins 137 copii examinaţi în două şcoli ale oraşului Chişinău (mediul urban -967 de copii) şi o şcoală a satului Izbişte raionul Criuleni (mediul rural-404 de copii).Vîrsta copiilor a fost între 7-18 ani. După apartenenţa sexuală fetele alcătuiau 669(48,6%), băieţii-702(51,2%) Diagrama 1.

Copiii se examinau în punctul medical al şcolii folosind sursa de lumină, 1-2 spatule, specula nasală, otoscopul. Pentru diagnosticul amigdalitei cronice s-a folosit clasificarea I.Soldatov (1975). În categoria copiilor cu amigdalita cronică decompensată au fost încluşi şi copiii după amigdalectomie. La faringoscopie se apreciau semnele clasice ale amigdalitei cronice.
Rezultate

Prevalenţa amigdalitei cronice compensate şi decompensate la copii în mediul urban este de 8,4%, rural – 5,9%, mediu pe R.Moldova -7,7% (diagrama 1).





Diagrama 1.


Dacă examinăm copiii cu amigdalita cronică după vărstă apoi ajungem la concluzia ca în Chişinău şi în mediul rural predomină copii după vîrsta de 12-13 (diagrama 2).


Diagrama 2


În urma aprecierii prevalenţei amigdalitei cronice în dependenţă de sex diferenţă nu s-a apreciat (50,5 % fete, 49,5% băieţi).





Diagrama 3.


Raportul dintre amigdalita cronică compensată şi cea decompensată în loturile examinate este practic acelaş. Observăm, că în Chişinău din 19 copii cu amigdalita cronică decompensată s-au operat majoritatea copiilor -15. Însă în mediul rural din 6 copii s-a operat numai 1 copil (diagrama 4).

Analizînd starea economică familiară, condiţiile de trai la copii ce suferă de amigdalită cronică s-a constatat, că condiţiile nefavorabile predomină în mediul rural. (37,5%-r. Criuleni;Chişinău-13,6%).

Procentul de copii ce suferă de amigdalită cronică din familii cu mulţi copii (mai multi de 3 copii în familie) este mai mare în mediul rural comparativ cu oraşul.(Chişinău-7,4%, Criuleni-33,3%).


Diagrama 4.


Concluzii

Datele preventive a prevalenţei amigdalitei cronice la copii în R.Moldova este 7,7% cazuri.



  • Prevalenţa amigdalitei cronice este puţin mai mare în mediul urban. Una din cauze poate fi poluarea mediului înconjurător, densitatea populaţiei.

  • Dezvoltarea amigdalitei cronice nu depinde de sexul copilului.

  • Amigdalita cronică se întîlneşte mai des la copii după vîrsta de 12-13 ani.

  • Starea economică familiară,condiţiile de trai,copii mulţi în familie nu înfluenţiază vădit la dezvoltarea amigdalitei cronice.

  • Predominarea vădită a amigdalitei cronice compensate faţă de amigdalită cronică decompensată ne dă posibilitate de tratament conservator la un număr mare de pacienţi.

  • Nu toţi copiii ce suferă de amigdalită cronică decompensată în mediul rural sunt operaţi la timp în comparaţie cu cei din Chişinău

  • Cunoaşterea prevalenţei amigdalitei cronice la copii în diferite localităţi şi minimalizarea factorilor ce favorizează dezvoltarea proceselor inflamatoare în amigdalele palatine v-a favoriza la îmbunătăţirea calităţii evidenţei acestor copii şi micşorarea numărului de complicaţii a acestei patologii.

  • Este necesar de a continua analiza prevalenţei amigdalitei cronice la un lot mai mare de copii din mai multe regiuni a R.Moldova pentru a avea posibilitatea unui studiu amplu statistic.


Bibliografie

  1. Ababii I., Popa Vl. Otorinolaringologie (pentru medicii de familie), Chişinău 2002.

  2. Ababii I., Şroit I., Gladun E., Ghidirim Gh Stimularea imunităţii locale în tratamentul procesului inflamator, Chişinău, 2004, p.99 -100.

3. Stewart G., Friedman Ellen M., Sulek Marcelle. Quality of Life and Health Status in Pediatric Tonsil and Adenoid Disease, Arch Otolaryngol. Head Neck Surg.,Vol 126, p.45 - 48 jan.2000.


Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə