Analele universităŢii din craiova

3. Indicativ mai mult ca perfect

Construit pe tema de perfectum, mai mult ca perfectul indicativ se poate defini astfel:

• 
  din punct de vedere temporal, prezintă un punct de reper (R) anterior coordonatelor deictice al situaţiei de comunicare, fapt care îl situează în rândul formelor de preterit;
  
• 
  din punct de vedere aspectual, (R) este exterior procesului, plasându-se după acesta. Aşadar, acest punct de reper reprezintă limita finală şi închisă a procesului, devenind un punct de vedere asupra sa:
  

[…] la forme du plus-que-parfait implique donc une saisie externe du procès qui présente celui-ci comme achevé (borne droite fermée) et permet en même temps de se situer dans un au-delà de ce procès qui, lui, reste entièrement ouvert³⁵.

Un factor auxiliar definirii anterioare a mai mult ca perfectului indicativ, dar de o mare importanţă în exprimarea IR, îl constituie tendinţa latinei clasice spre confuzie între tema de infectum şi cea de perfectum. În acest sens, Gérard Moignet³⁶ consideră că în latina clasică, mai mult ca perfectul indicativ are adesea o valoare „vecină cu cea a imperfectului”³⁷ aceluiaşi mod, tendinţă similară observabilă şi în interiorul conjunctivului.

Situarea în virtual a unui proces redat cu ajutorul unui mai mult ca perfect indicativ este determinată tocmai de caracteristica sa aspectuală [+ pe deplin încheiat] care însă poate avea anumite consecinţe în prezent-viitor. Astfel, în funcţie de semantismul verbului utilizat sau de contextul general în care apare, mai mult ca perfectul poate insista şi asupra situaţiei rezultative, asupra perspectivelor create de la încheierea procesului. O astfel de exploatare modală apare însă destul de rar în texte şi are un caracter tardiv în istoria limbii latine.

Ca şi în cazul indicativului imperfect, structura matrice în care un mai mult ca perfect actualizează un IR /accidental/ este aceea în care în regentă, această treaptă temporală se asociază unui alt proces (exprimat cu modul conjunctiv, tot cu valoare ireală) care anunţă³⁸ o „ruptură” contextuală explicitată prin utilizarea conjuncţiei ni/ nisi „dacă nu”, proces aflat, prin urmare, sub incidenţa negaţiei. Există însă situaţii, extrem de rare, în care subordonata este pozitivă, fiind introdusă prin conjuncţia si „dacă”, fapt care certifică opinia³⁹ potrivit căreia, şi de această dată, ne aflăm în faţa unui sistem ipotetic (şi formal şi semantic) asimetric, cu regenta situată înaintea subordonatei.

Astfel de turnuri sunt utilizate cu precădere de către scriitorii istorici: în opera lui Titus-Livius se întâlnesc 15 exemple, iar Tacitus le uzitează pe scară largă. Nici lui Plaut nu îi sunt necunoscute aceste ocurenţe ale mai mult ca perfectului indicativ, Cicero recurge şi el adesea la acestea, dar Caesar şi Sallustius par să nu le cunoască⁴⁰. Cert este însă faptul că ne aflăm în prezenţa unor turnuri marcate stilistic: la substitution de l’indicatif au subjonctif rendait l’expression plus vive et plus forte⁴¹.

1. 
   (…) tu quingentos simul
   

Ni habes machaera foret, uno ictu occideras (Pl., Mil., 52-53, apud GFL vb.:1994, p. 118)

„Ai fi ucis dintr-o lovitură aproape cincizeci de duşmani, dacă sabia-ţi nu s-ar fi tocit”

2. 
   Praeclare viceramus, nisi (…) recepisset (Cic., Ad fam., XII, 10, 3, apud GFL vb.: 1994, p. 118)
   

„Cu certitudine am fi învins, dacă el nu s-ar fi retras”

3.