Analele universităŢii din craiova

1. Indicativul imperfect

Această formă verbală desemnează, din punct de vedere aspectual, un proces care cuprinde simultan o tranşă realizată, încheiată, dar şi o tranşă în curs de desfăşurare, deci neîncheiată, deschisă în prospectiv, situată aşadar în plan virtual:

[…] cette image associe un devenir virtuel et un accompli déjà réalisé: au moment repère choisi [dans le passé] une partie du procès est déjà inscrite dans le temps, une partie reste encore à venir. Le point de vue adopté est donc inscrit au cœur même du procès; par là-même la forme verbale ne saurait fournir à elle seule des informations sur l’issue de celui-ci: au contraire, elle laisse ouvertes toutes les perspectives possibles pour son développement ultérieur²⁵.

Acest segment virtual din structura imperfectului este susceptibil de numeroase exploatări semantico-pragmatice, deoarece, cu toate că o parte a procesului p apare ca fiind încheiată la momentul de referinţă R, în acelaşi moment R, procesul p are încă deschise mai multe perspective posibile: să-şi continue cursul firesc, să capete o cu totul altă dezvoltare, să se întrerupă, etc.:

En recourant à cette forme verbale, l’énonciateur choisit en effet de déployer l’ensemble des virtualités envisageables au moment R, c’est-à-dire l’ensemble des occurrences possibles dont une seulement devait ensuite être validée; il recrée ainsi ce qui aurait pu être à côté de ce qui a été²⁶.

Structura discursivă în care valoarea modală IR a imperfectului indicativ este bine evidenţiată, este aceea în care o astfel de formă verbală este secundată de o subordonată condiţională construită cu modul conjunctiv (dintre treptele sale temporale, mai mult ca perfectul apare în cele mai multe ocurenţe) şi introdusă, în mod frecvent, prin conjuncţia ipotetică negativă ni/ nisi „dacă nu”. Astfel de structuri a căror ordine sintagmatică amintită anterior se va menţine şi întări cu rigurozitate de-a lungul istoriei limbii latine, vor căpăta un caracter „formular”²⁷, fix, în special, la scriitorii istorici, cu precădere la Tacitus.

1. 
   Labebar longius nisi me retinuissem (Cic., Leg., I, 52, apud GFL vb.:1994, p. 73)
   

„Alunecam (aş fi alunecat) încă şi mai mult dacă nu m-aş fi oprit”

2. 
   (…) vincebatque auxilio loci paucitas, ni iugo circummissus Veiens in verticem collis evasisset (Liv., II, 50, 10, apud GFL vb.: 1994, p. 73)
   

„(…) şi victoria i-ar fi revenit (aproape îi revenea) acestei mâini de oameni, graţie îngustimii locului, dacă veietanii, trimişi să înconjoare din toate părţile coama dealului, n-ar fi izbutit să ajungă până în creştetul lui”

3. 
   Paulatim adnabam terrae; iam tuta tenebam
   

ni gens crudelis (…)

ferro inuasisset praedamque ignara putasset (Verg., Aen., VI, 358-361, apud GFL vb.: 1994, p. 73)

„Puţin câte puţin mă apropiam de ţărm; (abia) aproape l-aş fi apucat dacă un trib crud (…) nu s-ar fi năpustit asupra mea cu arme şi nu m-ar fi socotit drept pradă”

Glosarea în limba română atât a regentei, cât şi a subordonatei cu un condiţional trecut demonstrează faptul că ne aflăm în faţa unei structuri ipotetice asimetrice. Imperfectul indicativ înlocuieşte în regentă aşadar conjunctivul mai mult ca perfect, indice formal tipic pentru o „ipoteză dezminţită” care actualizează un moment din trecut. Graţie deschiderii sale aspectuale, utilizarea imperfectului creează un moment tensionant, încărcat de suspans şi, prin urmare, de intensitate dramatică în trama evenimenţială, conferind astfel structurilor IR de acest tip o valoare stilistică. Pe de altă parte, negarea procesului p’ din subordonată, coroborată cu valoarea aspecto-temporalo-modală a conjunctivului mai mult ca perfect indică o lume contrară realităţii, fictivă, ca prelungire a perspectivei lăsată deschisă de segmentul discursiv anterior. Astfel, validarea conţinutului propoziţional p depinde de prcesul p’, a cărui valoare de adevăr este fals în lumea reală: în exemplul (3), subiectul vorbitor (i.e., Vergilius) presupune posibilă încheierea procesului de acostare – prezentat ca fiind în desfăşurare, idee întărită şi de utilizarea în acelaşi context a imperfectului adnabam „mă apropiam” (însoţit de adverbul paulatim „puţin câte puţin”), cu valoare rezultativă – a lui Palinurus, dar situarea în plan fictiv a procesului p’ (a cărui presupoziţie este complet contrară realităţii: Quoniam gens invasit „Totuşi tribul a năvălit”), plasează această devenire în aceeaşi zonă semantică, i.e., IR.

Însă, astfel de contexte, se situează, într-o posibilă reprezentare lineară a IR, la limita sa iniţială. Calificarea exemplelor de acest tip drept expresii ale unui IR /accidental/ se bazează aşadar în primul rând pe trăsătura aspecto-temporală a imperfectului, aceea de exprimare a unui proces în desfăşurare, dar încheiat parţial, căruia îi urmează:

[…] une reconstruction linguistique à partir d’une situation choisie comme étape intermédiaire dans les opérations successives de repérage énonciatif²⁸.