Analele universităŢii din craiova

2. Perifraza formată cu participiul viitor activ şi verbul esse

Participiul viitor activ (forma în -turus, -a, -um) exprimă, pornindu-se de la un moment situat în trecut, o acţiune care urmează sau care ar putea să se producă în viitor. În latină, participiul viitor activ este asociat verbului esse²⁹ cu care formează o perifrază verbală, utilizată, în special, pentru a exprima un viitor anterior. Aşadar, această structură implică ideea intrinsecă de prospectiv, dar şi:

[…] une ouverture dont le repère constitutif coïncide avec l’argument externe de la relation prédicative³⁰.

Ansamblul acestor trăsături aspecto-temporale sunt decelabile însă în funcţie de context. Cele mai frecvente utilizări modale ale acestei perifraze actualizează fie voinţa subiectului vorbitor, fie un scop care urmează să fie atins (sau o consecinţă care urmează să se producă), dar este adesea şi purtătoare a unor nuanţe POT sau IR. Prin urmare,

Exprimant une disposition du sujet orienté vers l’un des possibles réalisables, le participe-adjectif en –turus, offre, comme toutes les formes du futur, une large synonymie avec le mode subjonctif qui caractérise, on le sait, l’opération de visée³¹.

Iată câteva contexte în care se poate observa o proximitate semantică între cele două forme amintite anterior:

1. 
   Quod si tacuisset, tamen
   

ego eram dicturus (Pl., Cist., 152-153, apud GFLvb.: 1994, p. 327)

„Iar dacă el ar fi tăcut, eu aş fi vorbit”

2. 
   Quod si factum esset, Caesaris futura erat cognitio, non patris (Sen., De clem., III, XIII, 3, apud GFL vb.: 19994, p. 327)
   

„Iar dacă ar fi fost aşa, Caesar ar fi trebuit să conducă ancheta, nu senatorii”

3. 
   Si ego morerer, mecum exspiratura res publica, mecum casurum imperium populi romani erat? (Tit.-Liv., XXVIII, 28, 11) = POT /posibil slab/
   

„Dacă eu aş muri (să presupunem că eu aş muri), statul ar pieri odată cu mine, imperiul poporului roman ar s-ar prăbuşi odată cu mine?”

După cum se observă şi din exmplele menţionate anterior, contextele în care se înregistrează prezenţa unei perifraze construită cu un participiu viitor activ şi verbul esse, sunt structuri ipotetice, în care apodoza conţine această perifrază, iar protaza, o formă de conjunctiv (în general, imperfect, pentru un POT (ex. 3); mai mult ca perfect, pentru un IR). Alegerea formei în –turus erat în locul unui conjunctiv mai mult ca perfect, în cazul de faţă, arată că situaţia virtuală, contrară realităţii, exprimată în protază a fost provizoriu acceptată – situaţie indicată şi de semantismul intern al verbelor utilizate: dico (ex.1) respectiv, esse (ex. 2) – ca punct de plecare enunţiativ de către subiectul vorbitor. Altfel spus, plasarea conţinutului propoziţional asertat în protază într-una din lumile posibile create, coroborată cu aptitudinea prospectivă, deschisă a perifrazei, îi permite subiectului vorbitor să considere acţiunea din apodoză ca o devenire posibilă în acest anti-univers, distinct însă de cel real, care dezminte această posibilitate şi conferă întregului enunţ, valoarea unui IR /accidental/. Asocierea frecventă a participiului viitor activ cu imperfectul³² nu este întâmplătoare, şi se datorează valorii lor aspectuale care indică un interval deschis, motiv pentru care, în astfel de situaţii, se ajunge chiar la o redundanţă semantică. Participiul viitor activ apare, foarte rar, în astfel de turnuri însoţit şi de perfectul verbului esse, i.e., –turus fuit (Quid enim futurum fuit, si […], (Tit.-Liv., II, 1, 4, apud GFL vb.: 1994, p. 88, „căci ce-ar fi fost dacă (…)”) dar şi de mai mult ca perfectul aceluiaşi auxiliar (–turus fuerat), ocurenţe care pot fi explicate pe baza aceloraşi argumente ca şi în cazul imperfectului.

Într-adevăr, în ansamblul său perifraza –turus erat are valori modale, iar capacitatea sa de a înlocui conjunctivul în anumite ocurenţe cu valoare POT sau IR, demonstrează acest fapt. Ceea ce aduce în plus utilizarea acestei perifrazei, este un grad mai mare de probabilitate (POT) sau de iminenţă (IR) în cadrul referinţei alese³³. În acest sens trebuie subliniată, încă o dată, importanţa care îi revine contextului (şi, în special structurii ipotetice subordonate) pentru a dezambiguiza astfel de enunţuri:

En l’absence d’un tel soutien syntaxique la modalité du syntagme étudié s’affaiblit jusqu’à exprimer un simple futur proche, toujours soumis, bien sûr, aux aléas du temps à venir […], mais dont les chances de réalisation sont néanmoins beaucoup plus grandes […]³⁴.

Ca şi în cazul indicativului imperfect, utilizarea perifrazei în –turus erat în protaza unui sistem condiţional are valoare stilistică. Astfel de ocurenţe vor constitui punctul de plecare pentru înlocuirea conjunctivului din structurile condiţionale în momentul trecerii acestora sub o formă de dependenţă sintactică, utilizarea acestei perifraze permiţând subordonatei infinitivale rezultate în urma transformării păstrarea unei nuanţe modale.