Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
|
i Rati erea st)fistică" este un „raţionament fals" în sensul restrâns al ia 'Etatea p^namentul fals în sensul larg este un raţionament a cărui falsitate rezultă ^'e lu
"arfl adevărate. general şi sistematic al „respingerii sofistice", aspect care Cum există o teorie a silogismului, tot aşa există şi o teorie : la regulile silogismului, o teorie a sofismelor. în această Scundă „UUltea2ă S1 termenul de „paralogism" pentru a desemna sofismul. 0^7° Citate n)ate ■ ^ paralogismul este considerat ca un silogism, în care s-a ■ ^*» cu care . a ' de exemplu în geometrie, desenarea greşită a unei figuri. ePe acest tratat figurează termenul de paralogism, pe care noi 547
164 a ARISTOTEL SUlU cU atâtea alte 1, Uc Este evident că, printre raţionamente, unele raţionamente, iar altele par să fie, fără să fie3. Ca în aceasta se întâmplă şi la argumente din cauza unei o între adevărat şi aparent. Astfel, printre oameni, unii ^ corporală, iar alţii au numai aparenţa ei, umflându °-împopoţonându-se, cum fac triburile4 cu victimele lor ce ^ *** I 164 b sacrificate. Unii oameni sunt frumoşi prin frumuseţea ] ^®% numai aparenţa frumuseţii, datorită podoabelor. Şi la fiintei ' 'fa'^* se observă acelaşi lucru, căci unele dintre ele sunt argint H "> * aur adevărat, iar altele nu sunt adevărate, ci numai apar as noastre; astfel, lucrurile făcute din litargă5 şi cositor par să fie a • iar cele făcute dintr-un metal galben par să fie de aur. Tot aşa, raţionamentul şi respingerea6 sunt uneori autentice alte nu sunt, deşi neexperienţei îi apar autentice, căci cei neexperime obţin despre lucruri o vedere oarecum de la distanţă. Raţionament!:' 165 a date fiind anumite premise, trage cu necesitate o concluzie, alta deci premisele din chiar aceste premise7. Respingerea este un raţionamer/ care contrazice concluzia dată8. Unele respingeri9 nu procedează aşa l-am tradus prin sofism. Vom întrebuinţa în traducerea noastră cu precădere lermeno. de paralogism, deşi în textul grec se întâlneşte şi termenul de „sofistic". 3 Sunt „cu adevărat silogisme", nu „silogismele adevărate", acele silogisme cm sunt formal ireproşabile, deşi premisele lor sunt material false. De aceste silogisme an conchid adevărul din premise false s-a ocupat pe larg Analitica primi II, 2-4- *>" sau paralogismul sunt silogisme numai în aparenţă, fiindcă, uneori neintenţionat,!* împotriva regulilor silogisticii. -f'«k 4 Triburile Atenei se luau la întrecere în a oferi ca victime pentru sacrific» (animalele, plantele) cele mai arătoase, cel puţin în aparenţă. 5 Un oxid al plumbului, care dă un luciu argintiu. mvefc* 6 Textul întrebuinţează pentru raţionament termenul de „silogism ■ ^^ şi aici Aristotel înţelege să deosebească raţionamentul (silogismul) în gene fel de raţionament, aplicat în Dialectică, de „respingere". 7 Se repetă aproape la fel definiţia dată silogismului la începutu > ^ (1, 1, 24 b) şi la începutul Topicii (1, 1, 100 a), ceea ce poate pleda pen acestui mic tratat faţă de Topica. . a(jver. s „Respingerea" este silogismul care contrazice conc rin(]e con»»1*"* presupune deci două concluzii „contrare" (în sensul general care cU"[nârl(jouă P" şi contradicţia). Ca orice silogism, „respingerea" poate avea sa afirmative sau numai una, cealaltă fiind negativă. 9 Cele sofistice. Unii traducători întrebuinţează în loc de „une „sofiştii", care nu figurea/.ă în text, dar care poate fi subînţeles. 548 RESPINGERILE SOFISTICEI, 164b, 165 a w h rocedeze aşa, din mai multe motive. Unul dintre ciparsap ^ ^ ^ ^. obişnuit_ este ace| care jme de cel ma1 n jorio*_ fiindcă într-o discuţie nu este posibil ca să ci trebuie să ne folosim. în locul lor, de cuvintele ' i credem că ceea ce este valabil pentru cuvinte noi ,e simbonzc^"^ jucrurj unde se întrebuinţează pietricele, ca în '.,, valabil Şi Pe t az nu există asemănare, căci cuvintele sunt în - ii Dar m «Lc:i ' ., n * , ., i mulţimea noţiunilor1-, in timp ce lucrurile sunt " °? aceea, aceeaşi noţiune şi acelaşi cuvânt trebuie să • multe lucruri. întocmai cum, în exemplul de mai sus, 11 uşurinţă în mânuirea pietricelelor la facerea calculului Tt' de cei mai îndemânatici, tot aşa şi la argumente. Cei ce ,caputerea de semnificaţie a numelor13 fac paralogisme14, fie nd ei înşişi, fie ascultând pe alţii. Din acest motiv, precum şi din care vor fi numite mai târziu, există raţionamente şi respingeri ,are sunt aparente, nu reale Fiindcă există oameni15 care preţuiesc mai mult să pară înţelepţi decât să fie (căci înţelepciunea sofistică este numai aparentă, nu reala, 10De la început, Aristotel ţine să sublinieze rolul pe care îl are limbajul în sofisme. Mai târziu, va preciza că în structura sofismelor intră şi alte motive „în afara limbajului". " Aristotel compară cuvintele cu pietricelele întrebuinţate pe atunci ca mijloc concret de a socoti, de a număra. Termenul de „calcul" vine de la calculus (piatră, leuicică), prin care se exprima şi votul. Comparaţia dintre cuvinte şi pietricelele irei nu este întru totul potrivită. Fiecare pietricică corespunde unui singur lucru, ^arenu se poate spune despre cuvinte şi noţiuni. nenul grec este acel cu numeroase sensuri, dar tipic pentru gândirea greacă, mi traduc acest termen prin „definiţie", alţii (de exemplu, W.A. Pickard-^ge) în traducerea de la Oxford, sub conducerea lui W. D. Ross, prin acel de eea ce este foarte vag. Ţinând seama de legarea lui „logos" de termenul (ovona), credem că este mai potrivit a vorbi de „cuvinte" şi „noţiuni" tfi Ş1 sensul de noţiune, judecata fiind Xo'yoc diTO lie*rniiiian.» eosebire apreciabilă între noţiune si definiţie. Definiţia este totdeauna ""= a noţiunii. ^5chiarca Un"Uln!ric innnite sunt desemnate prin cuvinte numeric finite. Se ">diferite,caînncCUVânt s* ^semneze nu numai infinite lucruri de acelaşi gen, ci de '' "Oscului găinii0^ termenil™ echivoci (omonimi), ca de exemplu „cocoş" înseam- ; '4cuvintelor„ ^' ° P'antă, şi ciocănelul puştii etc. în textul grec „puterea de semni-MT!ll__. ernna'îprinr| tuv ovop-diuv Bvivauu; = „puterea numelor". . fiindcă sînt'd ^^ °ameni sînt sofiştii care se mulţumesc să pară înţelepţi °ntori de a cîştiga bani ( 549 ARISTOTEL iar sofistul — omul care câştigă bani de pe aparente, nu reale), este evident că unor astfel de chip necesar să pară că îndeplinesc sarcinile întele ^ 'e îndeplinească cu adevărat, fără a părea. Acum, pentru • ' cu altul16, este, în orice lucru, sarcina celui care a nu spune nimic mincinos despre lucrurile pe care le demasca pe acel care minte. Din aceste două sarcini merit'"^ în a fi în stare de a da explicaţia lucrurilor, iar cealaltS h '^^l să o apreciem la alţii17. Deci acei care vor sâ-şi asume i^1"5*! trebuie să caute argumente de genul celor de care vorbiră **! vor fi de folos, deoarece o astfel de capacitate îi va face să n's- ' ceea ce tocmai ei îşi propun să obţină. Este evident deci că există un astfel de gen de argumente si ci pe care îi numim sofişti năzuiesc să obţină această capacitate vrem să expunem câte feluri de argumente sofistice sunt, din ce u de elemente este constituită această capacitate, câte părţi are ac»8 cercetare, în sfârşit, orice alţi factori care constituie această artă.
Există patru feluri de argumente în discuţii: didactice, diata» 165 b peirastice şi eristice19. Argumentele didactice sunt acele care ratiooeiE pornind de la principiile proprii oricărei ştiinţe de învăţat, nu 16 Pune faţă în faţă pe filozof (adevăratul înţelept) şi pe sofist (falsu i . Portretele sunt voit exagerate pentru a face tipic contrastul dintre unul şt ^ 17 Aristotel determină, pe scurt, cele două mari sarcini ale filozo ate l lumea şi a aprecia just conduita şi declaraţiile oamenilor. Fraza poate J^n alt sens: filozoful poate să dovedească adevărul propriu şi să respmgCelel}o«is*' provocând astfel pe cel ce răspunde să-şi apere punctul său de \ e c^o^' sunt deci să evite eroarea în explicaţiile proprii şi să dea în vileag veje i: s»
s» pţ pp
18 Sofistul va căuta numai aparenţa celor două sarcini: afirmaţiile sale şi să respingă aparent afirmaţiile altora. El va face in tate
si din adevărul altuia — o eroare. Pentru a obţine această capacitate ^. sofistul va căuta să-şi procure argumente de un gen potrivit intenţii ° uţ de faţă este să stabilească profilul acestor argumente, să enumere P^ es 19Această clasificare cuprinde toate metodele de „discuţie^ ^ Argumentele „didactice" formează o grupă aparte. Până acum 550
, xc^ cej care învaţă trebuie să considere cele Argumentele dialectice sunt acele care raţionează "caadevarate')'. £ probabile şi ajungând la contradictoria tezei ^ind de ia ^"l^peirastice sunt acele care raţionează pornind de la lUale. Arguinente de respondent şi pe care cu necesitate trebuie să le ^sele accepl^e retjnde că posedă ştiinţa (în ce fel, s-a definit în altă nlntele eristice sunt acele care raţionează sau par că -ajtc)20- ArgUI1 d de ia premise care par probabile, dar nu sunt jjuonează^ P° . te argumentele apodictice s-a vorbit în Analitici1', InCumentele dialectice şi peirastice s-a tratat în altă parte. "Eh rlesore argumentele agonistice şi eristice22. Vom vor"1" Trebuie mai întâi să ne dăm seama câte scopuri urmăresc acei care discută ca luptători şi ca rivali. Scopurile sunt cinci: respingerea, falsitatea,paradoxul, solecismul şi al cincilea — momirea respondentului e. Învăţătorul expune ştiinţa, elevul o primeşte ca adevărată. Discuţia în sensul u al cuvântului înglobează celelalte trei tipuri de argumente: argumentele dialectice e care au ca punct de plecare premise probabile şi ca rezultat o concluzie în ie cu teza dată. Argumentele peirastice sau de examinare, de critică (neipa), au de plecare premisele acordate ca adevărate de respondent, nu de oricine, şi ca »lor de către întrebător. Peirastica este a doua mare sarcină a dialecticii: ritica opiniilor probabile. Peirastica este un „exerciţiu" necesar al gândirii, istice sunt acele care pornesc de la premise ce par a fi probabile, dar nu ce urmează defineşte fiecare gen de argumente Se va vedea că Aristotel in Tb? argUmemele sofistice de argumentele eristice. "',5,159 a, unde se vorbeşte de argumentele care au drept scop L'feaucet e' aC6Sl SCUrt caP'tol rezumă toate temele logicii aristotelice. ' "*'* Preda at°dmente'e apodictice, demonstrative, care presupun un raport de :1 ^EUraenieig J* Unei Stlinţe (didaskaha) şi însuşirea ei (mathesis). Topica are ca "" Osebirea d' ° '^ ^' CE'e Pe'rast'ce' ^e examinare, de critică. t^*i^'^celeerisl.lntre argumentele agonistice, adică de dragul luptei (crywv) şi e. sau de dragul disputei şi rivalităţii va fi cercetată mai jos în 551 ARISTOTEL spre pură vorbărie, adică constrângerea lui de a snn acelaşi lucru23. în toate aceste cazuri, aceasta în Cltla'ni aparenţa lor, nu realitatea. Prin aceste scopuri, ei u ^ af rând să dea aparenţa că au respins pe respondenf în ^'" arate că el a spus o falsitate; în al treilea rând, că 1 ° la paradox; în al patrulea rând, că l-au silit să facă un respondentul, ca urmare a argumentării, este determinat barbarisme); în cele din urmă, că l-au făcut să repete -mai multe ori. Există două feluri de a respinge24: unele se sprijină pe limbaj, celelalte se sprijină pe ceva în afară de limbaj. Mijloacele de a produce iluzia unei respingeri sprijinită pe limbaj sunt în număr de şase: omonimia, amfiboîia, compoziţia, diviziunea, accentul25, forma expresiei26 23 în capitolul precedent s-a definit argumentarea sofistică; în acest capitol se arai» cele cinci scopuri ale sofisticii: a) respingerea aparentă a respondentului, scopul principal sofisticii; b) falsitatea, adică descoperirea la respondent a unei falsităţi secundare.» principale; c) constrângerea respondentului de a face afirmaţii paradoxale, ridici* procedeu de care s-a servit uneori şi Platon, mai ales împotriva sofiştilor peniraj' compromite prin propriile lor stratageme; d) solecismele sunt greşelile de întrebuinţarea barbarismelor (flappapiouo'c), la drept vorbind, arătarea ca resJ*^j, a comis un solecism, deşi în realitate nu s-a făcut vinovat de aşa ceva; e) în s . pe respondent să repete acelaşi cuvânt, deci să cadă în păcatul vorbăriei, a (4-H1 24 Primul şi principalul scop, respingerea, este îndelung cercetat în opt cap j((Stf celelalte patru scopuri sunt studiate mai sumar în capitolelel2-14. Obiectu . elesi»i capitole este cunoaşterea mijloacelor prin care sunt atinse cele cinci scopu ■ focts>' două; ele determină cele două specii de sofisme, după cum sofismul se sp vâ ,j» limbajului (napd ttiv X&v, in dictione), sau se sprijină pe materia expn ^e s0{,nst * afară de limbaj" (eţw ttjc Xt'îewc, extra dictionem)- Prima specie ^ subîmparte în şase subspecii (cap. 4), a doua — în şapte subspecii (c p- p^ţie,** 25 Prin accent (irpoocoSta) se înţelege orice accentuare a limbajului prozodic al silabelor, apostrof etc.) . 26 Vom înşira termenii greceşti şi latini ai sofismelor sau paralogis bale): a) (iapa tt|V ouiomjuiav (aequivocatio); b) irapâ tt)V âp.4^130 552 .
I ti mijl°acelor arătate aici prin care nu izbutim să eSte nun1 acelaşi nume sau noţiune, putem dovedi prin M &eW 'u^ rjf, metoda silogistică (sau pe orice altă cale)27. 1 următor ţin de omonimie-*: „cei care ştiu învaţă, V rele mVaţă literele dictate lor". în adevăr, termenul "" _jV0C5 căci o dată înseamnă „a înţelege" folosind , - a dobândi o ştiinţă"29. Alt exemplu: „relele sunt ce trebuie să fie este un bine, iar relele trebuie să fie"30 a înv .Dinţa ce nul trebuie să fie" are două înţelesuri: înseamnă ceea cum se întâmplă adesea cu relele (căci un rău oarecare . ' (je ajtă parte, noi spunem şi despre bunuri că trebuie să mplu în sfârşit: „acelaşi om totodată sade şi stă în picioare, ieste bolnav şi sănătos", căci acel care s-a ridicat stă în picioare 166 a 1 care s-a însănătoşit este sănătos. Dar s-a ridicat acel care şedea, î^acel care s-a însănătoşit este bolnavul. Expresia, „omul bolnav face au suferă ceva" nu are un sens unic, ci înseamnă când „omul care acum este bolnav sau sade", când „omul care a fost bolnav mai înainte". Desigur, omul care s-a însănătoşit era omul bolnav, acel care, în acelaşi ump.eracu adevărat bolnav, dar omul care este sănătos nu este bolnav macelaşi timp. El este omul bolnav în acelaşi timp. El este omul bolnav, Jar nu acel care este bolnav acum, ci acel care a fost bolnav3'. "|v oiivesoiv (compositio); d) uapa tt|V Siaipeoiv (diviziunea); e) napa ŞŞiftv (aecentus); f) napa to ox%a inţ Xe^euţ (figura dictionis). Ca sofismele de limbaj se reduc numai la aceste şase se poate dovedi silogistic, Ip Şi inductiv - Aristotel adaugă neprecis „sau pe orice altă cale". Singura ste acea inductivă: orice sofism verbal poate fi subsumat unuia din cele şase
Termenul
este întrebuinţarea „aceluiaşi cuvânt", aşadar este echivocul, pentru ,,a învăţa" (nav&dvav) este echivoc: el înseamnă şi a imprima ceva li o cunoştinţă şi a înţelege ceea ce a reţinut memoria. După Mros din Afrodisias, Aristotel face aluzie la sofismul denunţat de "^ "'lebuie m î"1" 'u'sens a' termenului „trebuie"; sensul fizic şi sensul moral. mt ".^hivocuhîi 'datOria este un bine. nu Şi necesitatea fizică, de fapt.
1 SltBaţie, la 0 câijjf,61,06 şade" sau ..aşezatul" şi „bolnavul" este că ne putem referi , a fi bolnav, adică la şedere, la boală), sau la persoana 553
ARISTOTEL Există trei feluri de a argumenta prin omonimie şi amiîboij când propoziţia sau numele38, în sens propriu, are mai mult care sade sau este bolnavă. Cel care adineauri şedea poate acum să stea în picioare bolnav — să fie sănătos, dar a şedea nu va fi niciodată totodată a sta în picioare bolnav nu va fi niciodată totodată a fi sănătos. Sofistul poate juca pe cele două son» şi de aceea poate respinge un răspuns care se sprijină pe unul din sensuri, argummfcj prin celălalt sens. 32 Amfibologia sau ambiguitatea propoziţiei este tot un fel de echivoc, ie omonimie, numai că nu se referă Ia un termen (nume), ci la o propoziţie sau fraziFm are deci diferite sensuri, după cum termenul se referă la lucruri diferite. Putem îniretaa termenul grec „amfibolie" sau cel latin „amfibologie". 33 Ambiguitatea constă într-o anumită aşezare a cuvintelor în propoziţie şi.fteşt în posibilităţile de exprimare a ambiguităţii într-o limbă mai mult decât în alta greacă şi latină se pretează mai uşor la ambiguităţi. Dar şi propoziţia „doresc mea a inamicului" are sensul dublu: „prinderea mea de către inamic" şi „ inamicului de către mine". 34 Mai greu de tradus este amfibolia aceasta, fiindcă „cunoaşte" (yi™»'" şi sensul „cunoaşte ceva" şi „el cunoaşte", deci se raportă şi la obiectul cunoscu subiectul cunoscător. m# 35 Ambiguitatea aceasta este un simplu joc de cuvinte. Coloana pe care ^^ o vedere, adică o vedere a coloanei. „Vederea coloanei" are două sensuri, ^^. văd coloana, şi altul impropriu, sofistic: „coloana este o vedere" sau „a ^j? „Vederea coloanei" este sau un genitiv subiectiv (coloana are vederea) s obiectiv (coloana este o vedere a mea). 36 Ambiguitatea este aproape intraductibilă. Termenul Avai (^ ■ şi în prima propoziţie: „ceea ce zici că este" şi în a doua: „zici oare *• . ^ 37„A vorbi tăcutele" (to otywvTa Xeyfiv), expresie ce se % •> ■ je«e platonic antisofistic, Euthydemos, are două sensuri, după cum .. ijlate le" înseamnă şi o abş sau complementul predicatului. „A vorbi tăcutele" ceea ce tace vorbeşte, dar şi că se poate vorbi de lucruri, care ele 1 şi o altă interpretare: „tăcutul ca persoană poate vorbi, dar Ş impersonal, poate fi tratată ca ceva tăcut". Preferăm prima interp 38 Propoziţia (Xdyoe), numele (SVoua), cuvântul 554
s ..■■;
RESPINGERiLE SOFISTICE 4. .,,p39 un alt fel, când din obişnuinţă întrebuinţăm Itur şi cdii"^ > jfelca ." -j4f) si de nume; al treilea, când cuvintele legate au mai dar nelegate au un singur sens, de exemplu, „ştiinţa p" are din aceste nume poate avea un singur sens, acel de litere", pe când legate pot avea mai multe sensuri, fie că • au o ştiinţă, fie că cineva are o ştiinţă a lit \ :rnia şi amfibolia se sprijină pe aceste feluri de vorbire. Pe ■ ■ se sprijină următoarele exemple: „este posibil ca cel ce sade cotapo v ^ ^^ ^ sc^e s„ scrje« £gcj nu înseamnâ acelaşi lucru "n diviziune sau în compoziţie că este posibil ca cel care fsi cel care nu scrie să scrie]. Tot aşa, dacă compunem sade sa & L- te cuvinte: „cel care nu scrie, scrie", sensul lor este atunci că cineva e capacitatea de a scrie, nescriind; dimpotrivă, dacă nu le compunem, raza are sensul că cel care nu scrie are totuşi capacitatea de a scrie42. Un alt exemplu: „cine ştie literele acum, le-a învăţat"43. în sfârşit: „cine poate purta un lucru, poate purta mai multe"44. Pe diviziune se sprijină propoziţiile că „cinci care este compus din doi şi trei este pereche şi nepereche, iar ceva ce este mai mare este egal cu acel pe care îl întrece, căci el este tot aşa de mare, dar şi ceva mai mult decât el"45. Căci aceeaşi propoziţie nu înseamnă acelaşi lucru dacă Termenul grec dcTo'c are mai multe sensuri: a) vultur; b) un fel de peşte de mare ''); c) coama casei, frontonul unui edificiu, dar înseamnă şi o constelaţie, cum lnseamnâ Şi câinele (kxîuv). doilea fel este acel în care ambiguitatea şi echivocul rezultă nu din uzul curent i intr-o obişnuinţă a unora din oameni, care iau cuvintele în sens metaforic, 1 r''pnu. 41 «dialogul este elementară. Toate aceste feluri de ambiguităţi se găsesc '^este.deasi ' SPT'^ni ^ »c°nipoziţia" (ouVecoic) cuvintelor, în loc de „divizarea" * s" într-un h- a'Un J00 ^e cuvinte. Nimeni nu poate merge şezând, afară numai dacă *"ft. (trăsură, de exemplu), dar cel care acum sade are capacitatea de a ^ Sofismul stă în •' '•'a este a i - _ompozi!ia propoziţiei prin cuvântul „acum". Una este a şti literele ^^fismui ^^ âCU"3' ^^c' c'ne 'e ?l'e acum nu e necesar să Ie înveţe acum. )'Dp'et Ptopozitj a'C' "U din 'nsă?i comPoz'!ia.ci din lipsa de a compune corect 'P'Waosjn lne Poartâ succesiv, de mai multe ori, o greutate, nu înseamnă «"«dată toate acele greutăţi. 555
166 b o luăm divizată şi compusă. De exemplu: „te-am făcut liber"46, şi: „divinul Ahile a lăsat din oameni cincizeci °d'nio5ts Un argument sprijinit pe accentuare nu poate fi us • în discuţiile verbale, ci numai în cele scrise şi în poezie4» r^ unii corectează pe Homer împotriva celor care obiecteaz^ V a versului: to nev ou KaTcntv'GeTai ouftpw49 Fi ™ e schimbarea accentului, din circumflex în accent ascuţit Tot a corecta greutatea din pasajul referitor la visul lui Agamernn că nu Zeus a spus: „îi dăruim împlinirea rugăciunii", ci a în v' zeul visului de a i-o dărui50. Aceste exemple se sprijină pe a ^ Argumente produse de forma limbajului sunt acele în car l deosebite în realitate sunt exprimate prin aceeaşi formă, de ex masculinul ca feminin, sau neutrul ca primul sau al doilea, sau tot calitatea ca o cantitate, sau, invers, activul ca pasiv sau starea ca activitate, şi tot aşa mai departe, potrivit diviziunilor făcute mai înainte51 45 Spre deosebire de compoziţie, diviziunea aplică la părţi ceea ce este valabilpentra întreg. Aşa, de exemplu, 5 este un număr nepereche, dar dacă îl dividemîn2şi3,cum 2 este pereche şi 3 nepereche, ar urma ca 5 să fie totodată pereche şi nepereche. 46 După cum divizăm cuvintele, propoziţia poate avea două sensuri opuse: „te-am făcut, sclav odinioară, liber", deci din sclav te-am făcut liber, dar şi „te-am făcut sclav. odinioară liber" deci din om liber te-am făcut sclav. 41 Fraza poate avea două înţelesuri după cum este luată în sensul absurd câ Ahik a lăsat 100 de oameni din 50, sau în sens veridic, că a lăsat 50 din 100. 48 în limba greacă, semnele prozodice (aspiraţie, accente propriu-zise etc.) au fost întrebuinţate târziu în scris. Pronunţarea ţinea seama de ele, aşa încât confuzia sofistic^ datorită accentuării, se făcea mai greu în discuţiile verbale, deşi nici în acestea nu era exclusă, mai ales la recitarea versurilor. ^. 49 Vers din lliada, cântul XXIII, versul 328: „acolo unde este putrezit de pK" Potrivit informaţiei lui Aristotel în Poetica, 25,1461 a, corectura a fost propusă de W^ din Thasos şi consta în înlocuirea lui oi (spirit aspru şi accent circumflex) y. adverb, genitiv singular de la pronumele demonstrativ o'ţ, având sensul * ^ ^ „în ce loc", cu negativul oii (spirit lin, fără accent), care înseamnă nu, versiu Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|