Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
|
k
Există ipoteze care sunt greu de atacat şi uşor de apărat, ^,. lucrurile de natură prime şi ultime. în adevăr, lucrurile pOm S95 Chiar dacă o propoziţie este concluzia necesară a unor pre ^„ contestată, şi contestarea nu este respinsă dacă nu se ştie că propozi.
silogistică, deci dacă nu se ştie că s-a făcut un raţionament. 896 Despre propoziţia dialectică, să se vadă în opera de faţă c; interpretare 11,20b.
V 512
ic ■''''" TOPICA VIII, 3,158 a, t
lucrurile ultime sunt derivate, dacă dovada se aceput până la sfârşit, cu ajutorul multor premise ce continuu.de ^conUax? orice argumentare trebuie să apară sofistică, pocitoare-Incazdemonstra nirmc dacă nu pornim de la principiile fnndcă nu putem &^ m progresăm fără întrerupere până la ultimele ' iveşte definirea principiilor, respondenţii nu se ce
nicinU dau ascultare întrebătorului, când acesta ^ vecjem clar despre ce este vorba propriu-zis, 897
Loncluzi» ^ -gândesc să o ^ ^ defineşte- Can ^^ propoziţia dată; aceasta este adevărat mai ales nU este uşor ^. ^^ celelalte propoziţii se demonstrează cu pentru P™^1^ Tpnntiphi trebuie să fie cunoscut prin definiţie. Propoziţiile cele mai apropiate de principii sunt, de asemenea, greu atacal Căci nu putem găsi multe argumente împotriva lor, deoarece există puţini termeni între propoziţii şi principii, şi totuşi prin aceşti puţini termeni medii trebuie să demonstrăm ceea ce urmează. — Dar, din toate definiţiile, cel mai greu de atacat sunt tocmai acele care întrebuinţează cuvinte cu privire la care nici măcar nu suntem siguri, în pnmul rând, dacă sunt luate într-un singur sens sau în mai multe, şi în pnvinţa cărora, în plus, nu ştim dacă sunt luate de către cel ce defineşte în sens propriu sau în sens metaforic898. Tocmai fiindcă aceste cuvinte sunt confuze, ele nu pot fi atacate, şi fiindcă nu ştim dacă confuzia rezultă din sensul metaforic, este imposibil de a le respinge. în genere,la orice problemă greu de atacat trebuie să admitem: sau •ă este nevoie de o definiţie, sau că este exprimată echivoc sau tforic, sau că sta aproape de principii, sau, în sfârşit, că nu ştim de ma vedere la care din aceste specii aparţine dificultatea cazului ta, o dată conştienţi de felul dificultăţii ridicate de problema distincţii6 ^ ^ înţdeS Că trebuie sau să definim, sau să facem î'^f ^ Tw**1™ ProPozHiile mijlocitoare prin care dovedim 158 b 897J
^Aristotel ^umă Analitica secundă 1,6-12. v K^ms Propoziţiile în care intră termenii echivoci sau metaforici. Porneşte de f tai e co^c celui mai înalt * condiţii ° Problemă este greu de atacat. Atacarea unei tOr" AtaCUl Cel raai &*" este acela îndrePtat sPre primele ^ primele Principii. atacul se poate îndrepta spre definiţia 513 ARISTOTEL Dacă definiţia nu a fost bine formulată, multe teze discutat şi de atacat; de exemplu, teza: un singur lucru contrar sau mai multe? Dar, dacă contrarul este definit cum uşor să ne dăm seama dacă un lucru poate sau nu să ah* e contrar sau mai multe. Şi tot aşa vom dispune în toate caz ^S' este nevoie de definiţie. Se pare însă că şi în matematică un eîn de geometrie nu sunt uşor de demonstrat din cauza lipsei d f ^ exemplu, teorema că dreapta care taie planul paralel la împarte deopotrivă linia şi suprafaţa. Dar, dacă s-a formulat d" teorema devine de îndată evidentă, căci liniile şi suprafeţei aceeaşi scădere. Aceasta este tocmai definiţia ,.aceleiaşi pron « ş p Fără excepţie, în această disciplină, principiile elementare suntu l demonstrat, îndată ce s-au formulat definiţiile (de exemplu aleii -şi cercului). în afară de aceasta, argumentele aduse, în cazul principii! nu sunt multe, fiindcă intermediarii sunt puţini. Dimpotrivă,dach 159 a sunt formulate definiţiile principiilor, demonstraţiile sunt grele,dacii chiar imposibile. Cele constatate la noţiunile geometrice sunt valabik şi în dialectică în ce priveşte principiile. Aşadar, nu trebuie să uităm că, ori de câte ori discuţia merge grai în jurul unei teze, cauza este totdeauna unul din defectele mai sus pomenite. Dar dacă se întâmplă ca discutarea unui postulat sau a urc premise902 să fie mai grea decât discutarea tezei, este îndoielnic dac: trebuie să admitem sau nu astfel de postulate. Căci, dacă refuzăm» admitem postulatul şi premisa, şi vrem să le discutăm şi pe ele,sar» va fi mai grea decât era la început în simpla teză; dar, dacă le adimw vom întemeia credinţa noastră pe ceea ce este mai puţin de crezut. L»1 dacă nu vrem să facem problema mai grea, trebuie să admitemF tulatul; dar, dacă vrem să raţionăm cu ajutorul unei premise m» ^ noscute, este mai bine să-1 refuzăm903 .Sau, altfel spus, dacă dăm o 900 Se subînţelege: „a unui paralelogram". M 901 Dacă în paralelogramul ABCD ducem o secantă CB F) paralela cu suprafaţa paralelogramului, ca şi latura A C şi B D, deci celelalte laturi, paralele secantei, vor fi împărţite „în aceeaşi proporţie", daca secanta latura A C (sau B D), şi suprafaţa este tăiată un sfert. „ -0 902 în text, d^îwna (postulat) şi npo'Taoiţ (premisă), amâm«u propoziţie cerută de respondent pentru a demonstra teza. ,ale 903 Chestiunea este deci: trebuie să admitem respondentul"1 P05' mai dificile decât teza (problema) dată? Dacă nu admitem, îi irapunern 514
s admitem postulatul, afară numai dacă el este i trebuie sa i ... .» w . i ___-^ Jbine ^^^ladmitem.pretinzându-i numai să aibă aparenţa de să admitem p ffeb"iecât conciuzia; dacă este însă vorba de un CUtJC tinzândui numai să aibă ap exerciţiu ^ evident că postulatele nu sunt formulate la fel de 3(jevâr-AşadaI'eSnumai întrebări, şi de unul care predă serios o unul carele învăţătură •
S-a explicat de ajuns până aici cum şi în ce ordine trebuie să punem întrebările. în ce priveşte răspunsul, trebuie să fixăm mai întâi care sunt sarcinile celui care vrea să răspundă bine în comparaţie cu sarcinile celui care vrea să întrebe bine905. Sarcina întrebătorului este de a conduce discuţia în aşa chip încât să constrângă pe respondent să admită absurdităţi sau paradoxe drept consecinţe necesare ale tezei. Dimpotrivă, sarcina respondentului este de a face ca absurdităţile şi paradoxele să pară că vin nu de la el, ci de la teză. Căci, desigur, nu este aceeaşi greşeală de a lua ca punct de plecare o teză care nu trebuia admisă şi de a nu şti să aperi cum trebuie leza o dată admisă906. >ţie mai grea decât acea a tezei date. anume demonstraţia postulatului sau ;î le admitem, respondentul va face o dovadă sprijinit pe propoziţii mai «M J,'628'066" ce nu este logic- Soluţia dificultăţii va fi dată mai jos, îndată, "ţia este distincţia dintre învăţătura predată (SiSaoicaXia) şi învăţătura undâl .tmc'le cu ^are Aristotel începe teoria demonstraţiei adevărului =luzia- în d' .mce^llu1^ ^n apodictică, postulatul trebuie să fie mai bine cunoscut «Iacă este 'l*Ui!?' ""^ "e muHumim cu probabilul (evSoţov) putem accepta *** '15
Cel, este oponentul, atacatorul tezei sau răspunsului; cel care FlIţ?te, el alege" *"*' ^"^ rîspunde este le8at de întrebarea dialectică a opo-din 515
Este necesar ca respondentul să facă faţă discuţiei, după ce a formulat o teză care este sau probabilă sau neprobabilă9 , sau nici una 159 b nici alta, şi care este probabilă sau neprobabilă, fie în chip absolut, fe în chip relativ, anume, faţă de o persoană dată, faţă de însuşi respondentul sau fată de un altui911. De altfel, este indiferent în ce sens teza 907 Exerciţiul {yv\ivaaia) şi examinarea (ireîpa) sunt două mari sarci dialecticii. Ele au fost prea puţin cercetate pentru a se ajunge la regulile lor. 908 în această lungă paranteză, Aristotel confruntă din nou sarcina den» -^ predarea şi însuşirea ştiinţei, pe de o parte, şi sarcina dialecticii, pe de alta p ^O|je. dialecticii, sarcinile sunt multiple: în afară de exerciţiu şi de discuţie în scopu ^^ o sarcină încă mai importantă pentru ştiinţa însăşi este examinarea (■ncip ■ (oue(|>ic;). Această sarcină a dialecticii a fost aproape cu totul neglijata. Aristotel de a-şi fi asumat înfăptuirea ei. , 909 A se compara acest text cu sfârşitul Respingerilor sofistice, un e' se relevă munca desfăşurată de Aristotel în constituirea 910Probabil = eVSo^ov; neprobabil = d8o£ov. 911 Probabilul şi neprobabilul pot fi ca atare, fie în chip absolut, adică faţă de o persoană sau alta. 516
** probabilă. Căci drumul drept ce duce la răspuns, la refuzarea a ceea ce s-a cerut, este totdeauna k^tadHeza respondentului este neprobabilă, concluzia spre Aşadar, l întreabă trebuie să fie probabilă; iar dacă teza care se în(ireap probabilă, concluzia întrebătorului trebuie să fie ^spondenW concluzia pe care încearcă să o tragă totdeauna neprobabi»3< c ^ ^^_ formulate. Dar dacă ceea ce se susţine nu întrebătorii <: ^_ neprobabil, concluzia va fi de aceeaşi natură912. f indcă acel care raţionează cum trebuie demonstrează oDUsă de el cu ajutorul unor premise mai probabile şi mai ■ decât ea913, este evident că, dacă teza este absolut neprobabilă, îndentul nu trebuie să admită nici ceea ce este absolut neprobabil, ceea ce este, ce-i drept, probabil, dar mai puţin probabil decât concluzia914- Căci dacă teza respondentului este neprobabilă, concluzia întrebătorului va fi probabilă; în consecinţă, toate premisele de care se serveşte întrebătorul trebuie să fie probabile şi mai probabile decât concluzia propusă, deoarece trebuie să conchidem mai puţin cunoscutul din mai cunoscut. Deci, dacă vreuna din întrebările puse nu este de acest tip,respondentul nu trebuie să o admită. Dimpotrivă, dacă teza respondentului este absolut probabilă, este evident că concluzia întrebătorului va fi absolut neprobabilă915. Deci respondentul trebuie să admită tot ce este probabil, iar din cele care nu par adevărate trebuie să admită tot ceea ce este mai puţin neprobabil :at concluzia întrebătorului. în felul acesta, se va crede că discuţia se desfăşoară în condiţii bune. I aşa va proceda respondentul dacă teza sa nu este nici probabilă, neprobabilă, căci şi în acest caz trebuie să admitem tot ce este 912 ...
>il m,C Va f' de naturâ neutrală sau cel puţin neprecisă fată de probabil si «i^**tie înc* de ce natură este. n« PoatoVT™1"6616 fundamentală a apodicticii (vezi Analitica secundă 1, 6) că «Up\ n demonstrată ipotetic. aceas 1)081 llltate: respondentul trebuie să apere o teză absolut probabilă. 517
un
probabil, iar din ceea ce este neprobabil tot ce este mai nur decât concluzia916. Iar dacă respondentul apără opinia altuia, este evident că el să admită sau să refuze fiecare punct al ei, raportându-se la s" h celuilalt. De aceea, cei care susţin opiniile altora, de exemplu căb i> şi răul sunt identice, cum spune Heraclit918, resping totuşi ouim' imposibilităţii contrariilor de a aparţine, în acelaşi timp, aceluiaşi lucit nu însă ca şi cum ei înşişi nu ar crede că este aşa, ci numai pentru;: trebuie să se pronunţe aşa, pe linia lui Heraclit919. La fel procedează ta: cei care îmbrăţişează reciproc tezele lor; fiecare se va strădui si gândească cum ar fi făcut acel care a formulat teza. Am văzut, aşadar, ce scopuri trebuie să aibă respondentul, teza sa este absolut probabilă, fie că este probabilă numai pe" anumit întrebător. 916 A treia posibilitate: respondentul trebuie să apere o teză care ^ probabilă, nici neprobabilă. în acest scop el va admite şi propoziţii proba i • neprobabile, dacă acestea din urmă sunt mai puţin neprobabile decât con ^ 917 Urmează o recapitulare a celor precedente, punând accentul pe p^^d probabilitate absolută şi neprobabilitate absolută, în sine, şi probabilitate Ş faţă de altul, relativă. 918 în D i e 1 s, fragm. 58, 102. 919 Dacă, într-o discuţie, ne-am instalat în punctul de vedere a fi dat însă adeziunea intimă, trebuie să-1 apărăm până la capăt 518
TOPICA VIII, 7, 159 b, 160; I trebare920 trebuie să fie cu necesitate sau pro-T sau nici una, nici alta, deoarece orice întrebare sau neproc u , ^ discuţie, sau să nu facă parte, atunci, dacă sausăfacaP^.^ ^ m face parte din discuţie, respondentul ' 6StH P'tă si să declare că este probabilă. Dar, dacă nu este 160 a să o adnu , ^ discuţie, trebuie, de asemenea, să o admită, .probabilă ?inU a^ ^ ru este probabilă, pentru a nu da impresia de jar cu "^""""jjjgj face parte din discuţie şi este probabilă, trebuie să naivitate. Da«^barea ^^ probabilă, dar că ea stă prea aproape de teza la'început şi, de aceea, dacă o admitem, teza este ruinată. Dacă iuacerută de întrebător face parte din discuţie, dar este prea b'bilă respondentul trebuie să spună că, admiţând această wziţie, concluzia căutată derivă din ea, dar trebuie să se adauge că pZoziţia'formulată este prea naivă pentru a fi admisă. Dacă propoziţia nu este nici neprobabilă, nici probabilă, atunci, în cazul că nu face parte din discuţie, trebuie să o admitem fără nici o rezervă; dar, dacă face parte din argumentare, respondentul trebuie să dea a înţelege că, o dată admisă, propoziţia, adică teza de la început, este ruinată, în acest chip, respondentul nu va fi găsit deloc vinovat de o eventuală neizbândă, dacă a prevăzut consecinţele oricărei admiteri şi dacă întrebătorul este capabil să tragă o concluzie, fiindcă i s-au admis toate premisele care sunt mai probabile decât concluzia. Dimpotrivă, toţi acei care încearcă să scoată o concluzie din premise mai neprobabile decât concluzia este evident că raţionează incorect. De aceea nu trebuie să se acorde astfel de premise acelor care le cer921. "^ "«Pondentului este determinată de natura întrebării: b) de claritatea ei> în care pron ^ '.ntâmpinăm ^ respondent cu aceeaşi metodă în cazurile )zH"le sunt confuze, adică au mai multe sensuri. Căci *"Una. nici alta- .^erCetarea întrebării sub două aspecte: a) este probabilă, neprobabilă, 921 Se vede, 4™* PUte Sau nu face P^ din discuţie. 306" Ca^'to1'ca sarcina respondentului este determinată, în primul ebi' Capitolul "rmător va arăta că sarcina aceluiaşi este * cl aritatea
519 ARISTOTEL respondentului îi este îngăduit totdeauna, daca nu a spună: „nu înţeleg", iar la o întrebare cu mai multe întel"'^Ccv» constrâns sa riposteze prin „da" sau „nu". Atunci estp w, -j '^^ evidem n- * că dacă expresia întrebuinţată nu este clară, respondentul ezite a spune că nu înţelege, căci adeseori apar dificultăţi nu s-a răspuns la o întrebare care nu a fost clar formulată'" Dar, daca întrebarea a fost bine înţeleasă, deşi ar sensuri, fie că este adevărată, fie că este falsă în toţi termeni' să o admitem sau să o respingem în chip absolut. Dar, dacă e falsă, parte adevărată, respondentul trebuie să menţioneze că" ^ are mai multe sensuri, şi că într-un sens este adevărată şi în alt falsă. Căci, dacă această deosebire se face mai târziu, nu se sticdi respondentul a văzut amfibolia922 de la început. Dar, dacă el n-a văzut de la început amfibolia şi a admis propoat: într-unui din sensurile ei, trebuie să declare întrebătorului care a avut: vedere un alt sens: mi-am dat asentimentul nu acestui sens, ci celuili în adevăr, din moment ce mai multe sensuri sunt cuprinse în acela; cuvânt sau în aceeaşi definiţie, amfibolia este uşoară. sau „nu
Dacă întrebarea este clară şi simplă trebuie să răspundem prin ..ia' ,"923
Deoarece, într-un raţionament, premisa este sau un poziţiile din care rezultă nemijlocit raţionamentul, sau ^ făcută pentru a ajunge la una din aceste propoziţii (ca op ^, instituită în vederea altei propoziţii, se constată în faptul c 922 Amfibolia este ambiguitatea sau neprecizia de sens a fraz (vezi Respingerile sofistice, cap. 4,165 b-166 a). -nye 923 Ca şi cel precedent, acest capitol se referă la discuţii care a fie şi probabil. 520 TOPICA'
• uite lucruri asemănătoare, căci universalul este ^ Ite ori prin inducţie sau prin similitudine), atunci rlmite toate propoziţiile particulare, dacă ele sunt ' P°a b'le dar împotriva unei propoziţii universale trebuie 160 b aj,;varate şi V10 obiecţie924- Căci a întrerupe o argumentare fără j încercăm a 925 ^„ sau aparentă înseamnă a face dificultăţi mare dacă nu admitem o propoziţie universală, pentru tat multe cazuri particulare, deşi nu avem nici o obiecţie este evident că se fac dificultăţi inutile. Vom cădea cu atât 11 ,rest oăcat dacă nu vom aduce un contraargument că mai mult in acesi pa», , ta este falsă. Dar nici acest contraargument nu este suficient a nu cădea în păcat927. Căci noi ne lovim de multe argumente ntrare opiniilor în genere acceptate, pe care cu greu le respingem, ca, de exemplu, opinia lui Zenon că mişcarea este imposibilă şi că un stadiu nu poate fi străbătut928. Şi totuşi nu urmează de aici că nu trebuie să admitem contrarul acestor argumente* . Aşadar, dacă nu admitem propoziţia întrebătorului, fără a aduce vreo obiecţie sau vreun contraargument, este evident că se fac dificultăţi artificiale. A face dificultăţi artificiale înseamnă a da un răspuns care este împotriva regulilor arătate mai sus şi care ruinează raţionamentul930. Urmând a cerceta în acest capitol ponderea unei întrebări într-o discuţie, ice legătura dintre întrebare şi inducţie. Inducţia este o generalizare fundată ulare. Respondentul va accepta uşor cazurile particulare sau asemănătoare; '92!1!!'"!616 ^ referă la ProPW-iţia universală, la generalizare, inductiv. aC°n ma'târziu'Aristotel admite că hotărâtoare împotriva generalizării !Trtanţele" ("°biecţiile") i « !Tî„r P
Pe argumentarea", adică a opri scoaterea unei concluzii, este o şicană, <*'ulolî inductiv "eC'U SaU instan-e'fle ?' aparente, împotriva unei propoziţii universale 927
7 c .V°s*,cumestet W care nu Putem aduce argumente împotriva unei propoziţii !'°CeteB*săre.;n; e?nalui Zenon eleatul, care neagă existenta mişcării. Aristotel, care 9. rcSPmgate°ria eleată a fiinţei una s,i «9, Este,
nţei una şi imuabilă, s-a explicat cu ea şi în Fizica 9 Chi«r dacă rT ^ ^^ argumente ^e lui Zen™ împotriva mişcării. m respinge o opinie contrară concepţiei generale, nu "■ Este poate destul să dovedim opinia contrară, lecţii şi contraargumente, este o şicană sofistică. dacă sj iscuUe 521 ARISTOTEL înainte de a susţine o teză sau o definiţie, respondentului să-şi facă sieşi, în gând, tot felul de obiecţii. Căci este evident - ^ lui este să facă faţa argumentelor prin care întrebătorii resnin SarCtli formulată de el. ' gpro^ De asemenea, el va evita să îmbrăţişeze o ipoteză neproh h ipoteză poate fi neprobabilă în două feluri: întâi, când din ea a propoziţii absurde, ca, de exemplu, propoziţia că totul se mişcă ' nimic nu se mişcă932, al doilea, când exprimă propoziţii imorale contra conştiinţei normale, ca, de exemplu, afirmaţia că plăcerea este bin şi că este mai bine a face nedreptăţi decât a suferi nedreptăţi9331 adevăr, simţim repulsie faţă de cei care emit asemenea propoziţii, fiindd ne închipuim că ei le susţin, nu de dragul discuţiei, ci fiindcă le gândesc cu convingere. 10
Toate raţionamentele a căror concluzie este falsă pot fi coreei* dacă înlăturăm punctul care întreţine falsitatea. De altminteri, nu con* tăm astfel de raţionamente dacă înlăturăm oricare din punctele lor, dacă ele conţin falsităţi. Căci un raţionament poate avea mai mute Să luăm, de exemplu, următoarele premise: „cel care este aşe Socrate este aşezat". Din aceste premise urmează că „Socra ^ Dacă acum înlăturăm premisa „Socrate este aşezat", nu am re ; lucru pentru corectarea raţionamentului. Se prea poate cap 931 A-şi face sieşi obiecţii este un exerciţiu probabil al dialec al celui care răspunde şi deci are sarcina apărării. . .„ / 932 „Totul se mişcă", „totul curge" (Heraclit); „nimic nu se ■" 933 Propoziţie susţinută de sofistul Gorgias în dialogul platon 522
TOPICA VIII, 10, 160 b, 161 a s dar propriu-zis, nu ea făcea falsitatea concluziei, itura^ ^ ^ • gVa este aşezat, dar nu scrie, nu se aplică defel L adev^' ^aCa s de a corecta raţionamentul. Prin urmare, nu această procede"1 *^buie <& fie înlăturată, ci cealaltă, anume „cel care este pr0poziţie ^ ^ oricine este aşezat scrie totdeauna, ^zat scne • tarea reală a raţionamentului constă în înlăturarea aşadar, ^ ^ eroarea; cunoaştem însă corectarea, dacă ştim propoaPel sjab aj raţionamentului, cum este cazul la figurile care este p ^gnate935. Căci nu este de ajuns de a face o obiecţie, 1C" propoziţia înlăturată prin această obiecţie este falsă, ci mai ă dovedim de ce este falsă936. Numai în acest chip putem să t bine seama dacă obiecţia a fost făcută, prevăzând sau ne-prevăzând consecinţele ei. Există patru feluri de a împiedica dobândirea unei concluzii: sau 161 a înlăturând propoziţia în care rezidă eroarea; sau făcând o obiecţie întrebătorului, căci, prin aceasta, chiar dacă raţionamentul nu este corectat,întrebătorul nu poate argumenta mai departe937; sau, în al treilea rând, făcând obiecţii întrebărilor puse938, căci se poate întâmpla ca concluzia voită de întrebător să nu rezulte din întrebările puse, fiindcă întrebările nu au fost puse corect, în timp ce un adaos sau altul ar fi desăvârşit raţionamentul. Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|