Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
|
Aşadar, când întrebătorul nu poate argumenta mai departe, obiecţia adresează celui care întreabă, dar când el poate argumenta mai departe, obiecţia se adresează întrebărilor însele939. - Sau, în al patrulea lnd> oblecţia cea mai rea este acea întemeiată pe timpul rezervat "ţionamei T"™ mi"°ra' care este ?' ea falsa' dar nu hotărâtoare pentru falsitatea 935 i • a VIH-a, cap. 1, nota 878 despre „pseudografi" şi raţionarea falsă 936 N estul de a arăta că punctul slab al raţionamentului stă în premisa aşezat scrie" — falsă este în sine şi premisa minoră („Socrate este «oare» V1ârea ralionameintulICă CItarea unui caz contrar, chiar dacă pentru moment nu dezvăluie """k"* *' în ori<-» °î' opre?te Mgumentarea şi deci agravarea falsităţii. Obiecţia este ^O ?nCePUm' C£tăU ţU Lpriveşte în ntârii «te privea pe întrebător (instantia ad interrogantem); a treia Şi (instantia ad interrogata). » caracterizează obiecţia adresată întrebătorului. Continuarea le obiecţiei adresate întrebărilor. 523
ARISTOTEL discuţiei, căci mulţi fac obiecţii a căror soluţionare ce decât este rezervat discuţiei940. mai. Aşadar, în patru feluri sunt aduse obiecţiile, dar H' numai primul se prezintă ca o corectare a raţionamentulu'' sunt numai mijloace de a-1 ţine pe loc şi de a-1 împiedic '^tţ 11
Critica unei argumentări privită în ea însăşi şi privită în f care sunt prezentate întrebările nu este una şi aceeaşi941 ah întrebătorul este vinovat de defectele argumentării, fiindcă el refu I admită propoziţiile care ar putea servi unei bune respingeri a tezei sal* Căci nu este de ajuns voinţa unuia dintre interlocutori pentru a duce 1-. bun sfârşit sarcina lor comună942.
Uneori, este necesar să atacăm personal pe întrebător, nu teza sa când întrebătorul se foloseşte cu rea-credinţă de tot ceea ce este contra respondentului, căci, prin astfel de dificultăţi fără rost, discuţiile,din dialectice, devin eristice. De altminteri, deoarece argumentele de care este vorba sunt făcute în scopul exercitării şi examinării, şi nu în scopul însuşirii învăţaturi este evident că se ajunge nu numai la concluzii adevărate, ci şi la concluzii false, şi nu se conchide totdeauna din premise adevărate.ci şi din premise false. Căci, adeseori, când o propoziţie adevărată este formulată, suntem nevoiţi, în discuţie, să o distrugem şi, drept ura*
940 Obiecţia cea mai slabă este cronometrarea discuţia, când discutarea cere un timp mai îndelungat. ieid*i
941 începutul acestui capitol sintetizează discuţiile de dinainte: obl°*^ argumentării în conţinutul ei se deosebesc de obiecţiile care privesc proce ^ serveşte în argumentare întrebătorul. Prima critică priveşte conţinuţii, priveşte forma argumentării şi persoana care argumentează. ^ ajun?*" 942 Aristotel observă just că discuţia presupune buna-credinţa ^ g ^ concluzie din partea celor doi interlocutori, nu numai a unuia. D's • «^tit9* comună, la realizarea căreia trebuie să contribuie fiecare. Aristotel ş rUjoi.c'1**r* o discuţie eristică, în care scopul nu este adevărul, ci învingerea adv mijloace de o valoare dubioasă.
524
false. Uneori şi o propoziţie falsă, o dată prin propoziţii false. Căci se poate ne fol°su ie să fie rui ■,nîiul2lă'w -ntrebător să creadă mai degrabă neadevărul decât ntâmpla ca ""-lare dacă se argumentează pe temeiul principiilor ce el va fi mai uşor convins de adevăr şi ajutat sa nu
vrea să schimbe corect opinia altuia trebuie să ajâm
5
S dialectice, am arătat mai înainte945. iSsnd ma că un rău tovarăş este acel care împiedică opera comună dent valabilă şi în discuţie. Căci şi în discuţie există o sarcină l discută numai pentru aşi încerca încerca
den - ni exceptarea celor care discută numai pentru a-şi comuna, cu i^^r •î W6 în adevăr, în acest caz, interlocutorii nu urmăresc acelaşi icop fiindcă numai unul singur este învingător. De altfel, este indiferent 161 b dacă cel care împiedică opera comună este respondenrul sau întrebătorul. Cine întreabă eristic este un dialectician tot aşa de rău ca şi acel care, răspunzând, nu admite ceea ce îi pare adevărat sau nu vrea să înţeleagă ceea ce vrea să releve întrebătorul947. Din cele spuse reiese clar că nu 943 Acest pasaj ne arată cât de uşor pot fi amestecate cele două feluri de discuţie, Jc dialectică: discuţia în vederea găsirii în comun a adevărului şi discuţia care urmăreşte orârea adversarului chiar prin folosirea falsului. în discuţiile de exerciţiu dialectic şi aminare a convingerilor, a adevărului, este permis să recurgem la toate mijloacele şi i extreme. Uneori, adevărul ţâşneşte din dezbateri care duc la extrem străduinţa * a valorifica propria convingere. Jâri- StOtel> Ch'ar Când recur8e Ia Procedee eristice, de disputare de dragul " final fericit, nu uită că disputa adevărată este dialectică si urmăreşte să *•■» opinia alti" ^corect opinia altuia". ;° ce Priveşte'"lnCepUtUl ToP'cii 0.1) s-a relevat că silogismul dialectic nu se deosebeşte, Je Premise faiC°reCtltU(llnea formală. de silogismul demonstrativ. Chiar când ne servim "c "°i consul ^ 6 6 SUnt considerate de interlocutor ca fiind mai probabile decât ceea "^Aris aadeVărat' '"" Pentru opera "^ asupra maximei care trebuie să călăuzească pe dialectician: «gâtor şi învinT™"4 * Cercetării •a câutării adevărului. în discuţia autentică nu există c«e nu ^ v*° rezultat"l discuţiei este triumful adevărului. Discuţia are un scop 1 ^"area şi g^j Da P6180118^ — întrucât victorios nu poate fi decât unul singur °'7 Este o reguli adevărului. care este spre folosul amândurora. *" Pmbabile î * 1SCUÎiei' ^ceptată tacit sau explicit, că nu trebuie să contestăm • mPotriva cărora nu s-a adus nici o obiecţie. 525
el trebuie să criticăm în acelaşi fel şi argumentul întrebător. Căci se prea poate ca argumentul să fje T- lnSliş' şi întrebătorul să poarte discuţia împotriva respondentulu' *' '^t posibil. Căci împotriva chiţibuşurilor nu este poate îneăd ■ '. \ îndată raţionamentele, aşa cum am dori, ci aşa cum se no * * Deoarece rămâne nehotărât când anume oamenii ad şi când menţin ceea ce au stabilit la început (căci, adese • ^^ vorbesc lor înşişi, oamenii adoptă puncte de vedere contr 'Qini'' lucruri, după ce le respinseseră înainte; de aceea, adeseori *'^ întrebaţi, ei948 admit şi contrarii şi ceea ce a fost stabilit la fac ^ această cauză argumentarea trebuie să dea greş. Urmează deci * '■ o are respondentul, fiindcă nu admite unele lucruri şi admite alt * cutare sau cutare fel. — Este aşadar evident că nu trebuie săcrit l la fel pe întrebători şi argumentele lor949. Argumentul, privit în el însuşi, poate fi supus la cinci felurii critică950. în primul rând, argumentul este criticabil951 dacă,dinii trebările puse, nu se scoate nici concluzia în chestiune, nici vreoalii concluzie, fiindcă premisele concluziei sunt false sau neprobabile,fie toate, fie cele mai multe, şi dacă concluzia nu poate fi obţinută coreei prin eliminări, nici prin adaosuri, nici prin amândouă952. în al doilea rând, argumentul este criticabil, dacă raţionamentul pe care l-am obţinu; din astfel de premise şi pe calea arătată mai sus nu este folosit împotriva 948 Se întâmplă ca cei cate se întreabă ei înşişi sau care pun întrebări să m« conştienţi că susţin vederi contrarii, care fac ca argumentarea să nu dea rezultate- 949 Cel ce întreabă este diriguitorul discuţiei şi cel care atacă. Dar nu numai as» lui cade răspunderea unei discuţii fără rezultat satisfăcător. Cel care răspunde aff p sa de vină 950
■ Hesi "^ 50 Aristotel începe să cerceteze erorile inerente argumentului însuşi. ^_ persoana întrebătorului nu rămâne cu totul străină de viciul argumentăm- eiUTlUT)0lC. ţ gfa) j 951 Prima critică se referă la raportul dintre „concluzie" ( 952 Prima critică cuprinde trei aspecte: a) din întrebările puse nu ^p. premise care să ducă la concluzia în discuţie; b) nici care să ducă la vre ^gd&P c) din premise lipseşte ceva sau este ceva în plus; chiar dacă se adaur^ ^^0-elementele întregitoare, nu se ajunge la concluzie. Deci premisele da
false şi neprobabile, fie toate, fie cele mai multe. 526
TOPICA VIII, 11, 161b, 162 a jj ffflai pţ p ■ntrebările P^ Şbtineni silogismul, eliminând unele părţi. Căci, uneori °premise decât este nevoie şi de aceea nu datorită lor lujjn mai multe „jsmul955- în sfârşit, argumentul este criticabil când ..a constituU si ^^se care sunt maj neprobabile şi mai puţin de crezut jonchi*"1 ' cgncj conchidem din premise care sunt adevărate, 'UZJreu de demonstrat decât însăşi problema956. tminteri, nu trebuie să pretindem ca, în toate problemele, s fie deopotrivă de probabile şi de convingătoare, deoarece rdinea naturii ca unele probleme, pe care căutăm să le rezolvăm, jfiemai uşoare, iar altele - mai grele. De aceea am discutat satis-ătordacă am luat ca punct de plecare premisele cele mai probabile u putinţă pentru subiectul dat. Este clar deci că argumentul însuşi este expus unei critici diferite, după cum îl privim în raport cu problema sau inel însuşi957. Căci argumentul privit în sine poate să fie criticat şi, dimpotrivă, privit în raport cu problema, să fie lăudat, ca şi, invers, să 162 a fie lăudat privit în sine, şi să fie criticat privit în raport cu problema, anume, atunci când concluzia poate fi derivată uşor din mai multe premise, şi probabile şi adevărate. Uneori, chiar o argumentare concludentă958 este mai rea decât una neconcludentă, atunci când prima îşi scoate concluzia din premise absurde, în timp ce problema nu este absurdă959, iar cealaltă are nevoie, A doua critică relevă greşeala că din premisele date se ajunge la o concluzie, Mea care respinge teza. între concluzie şi teză nu există nici o legătură. ' concluzie" "* ^^ priveşte valoarea adaosurilor făcute silogismului pentru a ajunge *unuti«; -aCa adaosurile sunt mai slabe, adică mai neprobabile decât concluzia ,5-' **« întrebările puse. -"""ribuie u r Cr'1C Se re^efă la eliminarea din argumentare a unor părţi care nu 956AcincSt'tUlreaSilOgiSmUlui- * dovedit decâi. 'Cea d'n urma precizează că concluzia trebuie să fie mai uşor Za^care vrea să o respingă. entarea în sine şi a critica argumentarea arii,--.ncludentă" (Xriyoc ounncpaoije'voc) este aceea care duce la 939,Argu^cala Probabilitate. dia Premko conc'udentă", în cazul de fată, este aceea care scoate o concluzie "»« neprobabile, absurde. 527 ARISTOTEL în afară de premisele proprii, de unele adaosuri can adevărate, fără ca acestea să fie centrul de greutate al ^bj]e —Acei însă care conchid adevărul din premise false la i ntât)> nu pot fi criticaţi, fiindcă falsul se conchide totdeauna din n ^ ^^ în timp ce adevărul poate fi conchis, uneori, din premi î se constată din Analitici. ^cuţ Dacă o argumentare dată demonstrează un lucru si da " un alt lucru care nu are nici o legătură cu concluzia, argu ^^ este valabilă şi pentru celălalt lucru, şi dacă pare că este e aieaai demonstraţie, ci un sofism. „Filozofema" este un raţionament a strativ, „epicherema" este un raţionament dialectic, „sofismul" ' raţionament eristic, iar „aporema" — un raţionament diaWt oft i ia'CLuc pnf contradicţie* . Dacă se demonstrează ceva din premise care sunt amând i probabile, dar nu deopotrivă de probabile, nimic nu se împotriveşte a concluzia962 demonstrată să fie mai probabilă decât fiecare din cele doui premise. Dar, dacă una din premise este probabilă, iar cealaltă mc: probabilă, nici neprobabilă, sau daca una este probabilă, iar cealaltă -neprobabilâ, atunci, în cazul că premisele sunt la fel, concluzia va fi s ea la fel de probabilă şi de neprobabilă; dar dacă una are preponderent asupra celeilalte, concluzia va urma premisa cea mai puternica. O altă eroare care se întâlneşte la raţionamente este aceea cari constă în dovedirea printr-un lanţ prea lung de termeni, când s-ar pute-să se recurgă la mai puţini termeni, adică limitându-se la acei cuprins în argumentare. Aşa, de exemplu, dacă vrem să dovedim că o opiniee;^ mai mult opinie963 decât alta, postulăm următoarele: „orice. Lucffli 11 '* 960 Analitica primă II, 2-4. 961 Terminologia tipic elină care diferenţiază aspecte ale dialecticii ( Ea reprezintă posibilitatea ca. în discuţie, să se ajungă la propoziţii c produc o „dificultate", o „şovăială", o „îndoială" în luarea de atitU "j eminent aporematică, fiindcă este o discuţie pro şi contra (vezi I. - 962 Concluzia privită în sine, independent de derivarea ei 963 Adică mai convingătoare, mai de crezut. Argumentarea es obişnuită la greci şi de aceea este obscură. Totuşi ea este în spiritu S 528 TOPICA VIII, 12, 162 a, b cest lucru decât altul". „Există un Lucru în sine al , este mai mU COncluzie, „Lucrul în sine al opiniei este mai mult tW'' ^Topîniei decât lucrul de opinie particulară". Mai departe, lucrul î»sine j rglativ admite un mai mult, atunci şi corelativul său jacâ terfflenU . ^exjstj 0 Opinie în sine adevărată care va fi '^jnite un mai ^^ opiniile particulare". Dar înainte s-a postulat: mai exact opi ^.^ ^gygj-ată" şi „orice Lucru în sine este mai mult există o Opiru^ alwl« se conchide că „Opinia în sine va fi mai exact acest lucru e constă Afectul acestui raţionament? El constă în faptul °pinie" astTargumentare temeiul ei rămâne în umbră. 12
O argumentare este clară, într-un prim caz, care este şi cel mai obişnuit, când se desfăşoară în aşa fel încât ea nu mai are nevoie de alte întrebări; într-un al doilea caz, care, de asemenea este foarte obişnuit, când premisele sunt de aşa natură încât concluzia rezultă cu necesitate din ele şi când premisele însele sunt obţinute pe calea raţionamentului964; intr-un ultim caz, când argumentarea omite unele componente care sunt extrem de probabile965. 0 argumentare este considerată falsă în patru cazuri. într-un prim caz, când ea pare că este concludentă, fără a fi în realitate, argumentare k se cheamă raţionament eristic966. într-un al doilea caz, când ea este egorii susţinuse undeva că un lucru individual nu este mai substanţă decât **• ^ta fi!«n " ^ ~aP'tol Aristotel *ine să demonstreze că o opinie poate fi mai opinie *lev»>în sii!e"Cf"^1Stă ° opinie abso'ută, „o opinie în sine" (crt-roBoţa), cum există „un ^•toniciaIdejio!0a>vT'e^('-) şi'în genere, un „lucru în sine" (duTo«aoTov). în teoria colan; care°r> eea'care este ,,'ucru în sine", are mai multă realitate decât lucrurile PMticipă la Idee. Tot aşa, Opinia în sine este mai reală decât opiniile tuldiale ^n*otuldialectic CSte acel Care se fundează nu Pe premise probabile, ca SlngUră (Ve?i ai(,. 'cC11* Premise care sunt numai aparent probabile, fie amândouă. 162 b
Sf Pg 529
ARISTOTEL concludentă, dar nu în chestia propusă, ceea ce se întâ ^""" reducerile la absurd967. într-un al treilea caz, când ea e ^ în chestia propusă, dar nu după metoda corespunzătoar CC Aşa se întâmplă când argumentarea nemedicală pare a f argumentarea pare a fi geometrică, dar nu este; sau arou ^ """ a fi dialectică, dar nu este, indiferent dacă rezultatul est ntareaP^ fals. — în sfârşit, într-un al patrulea caz, când ea est ev^ral!* datorită unor premise false. Concluzia unui astfel de ratin ^ fi uneori adevărată, uneori falsă. Căci falsul poate fi conch din premise false, în timp ce adevărul poate fi conchis si d' ^ false, cum am arătat mai înainte969. ' ^"^ Falsitatea argumentării rezulta mai mult dintr-o greşeală a argumentează decât din argumentarea însăşi, dar nu totdeau " greşeala celui ce argumentează, ci numai atunci când el nu ob " greşeala. Căci noi îngăduim, adeseori, o argumentare falsă mai dem* decât multe adevărate, dacă ea respinge o propoziţie adevărată ci ajutorul unor premise cât mai probabile cu putinţă90. în adevăr, o astfei de argumentare constituie o dovadă că altceva este adevărat. Căciatunc una dintre premise trebuie să fie cu necesitate falsă şi argumentaţia« servi să dovedească aceasta. Dacă conchidem ceva adevărat dinpremis false sau prea slabe, argumentarea va fi mai rea decât alte argumente care conchid ceva fals, deşi şi argumentarea ce conchide fals poate fi * acelaşi fel971. 961 Raţionamentul prin reducere la absurd este fals când nu rezultă din contradicw1 concluziei ce vrem să dovedim. 968 Pentru Aristotel, este o regulă fundamentală a ştiinţelor că orice' se face în cadrul aceluiaşi gen, adică premisele unei demonstraţii antmeu fie tot aritmetice, nu de alt gen, de exemplu geometrice sau fizice. Aceasta ra™ indiferent dacă rezultatul este adevărat sau fals. 969 în cap. 11, 162 a şi în Analitica primă II, 2-4. (ion»»'1' 970 Cum se întâmplă în raţionamentul prin reducere la absurd, can fals este conştient. 971 Argumentarea acestui pasaj este obscură. Ea se refera ia reducere la absurd. în silogismul prin reducere la absurd, noi admitein o mai degrabă decât propoziţii adevărate, fiindcă propoziţia absurda contradictoriei. O concluzie a cărei absurditate este evidentă, deşi este unei concluzii adevărate din premise false sau din premise prea premise postulează adevărul opusei contradictorii- Aşadar, can cazuri de argumentare falsă, adică una din argumentările care s 530
■ la o argumentare luată în sine, cea dintâi chestiune •ste concludentă, a doua, dacă concluzia este din ce fel de premise conchide ea. Căci, dacă >' false dar probabile, argumentarea este ^premise adevărate, dar neprobabile, argumentarea Dacă însă premisele sunt totdată false şi prea slabe, (Sle defecw°fa' ntarea este defectuoasă, fie în chip absolut, fie în .steevidentca^ raport cu obiectul propus. 13 Cum face întrebătorul o petitio principii şi o pefj'Oo de contrari913, a fost explicat, din punctul de vedere al adevărului, în Analitica914. Acum trebuie să vedem cum facem aceste petiţii din punctul de vedere al probabilului975. în ce priveşte petitio principii, ea se face, se pare, în cinci feluri. Cea dintâi şi cea mai evidentă are loc când postulăm tocmai ceea ce este de dovedit. Această eroare nu rămâne ascunsă cu uşurinţă atenţiei noaste, când spunem pe nume lucrului; ea se ascunde cu uşurinţă la sinonime şi oriunde numele şi definiţia exprimă acelaşi lucru976. Al doilea fel are loc când postulăm în sens universal ceea ce are : să fie dovedit în sens particular; de exemplu, dacă trebuind să m că ştiinţa contrariilor este una şi aceeaşi, postulăm că ştiinţa "* wTo™"16"23 Un adeVăr'S£ constată atunci falsitatea uneia din premisele ei. Căci ^itiadinlT'â'8 di"premise adevărate, dacă raţionamentul este formal corect. *kj*^£*g2r îndOmeniul Probabilităţii. Seas> P»cum ş^ |, Slnonimia este întrebuinţarea unui cuvânt în locul altuia cu ebuimarea definiţiei în locul cuvântului (numelui).
163 a
ARISTOTEL opuşilor este una şi aceeaşi. în chipul acesta, ceea c dovedit pentru un anumit caz este postulat pentru mult TDU'e sîf Al treilea fel are loc când luăm în sens particular 6 Ca2lltl I demonstrat în sens universal; de exemplu, dacă. trebuind ^Ce ^4 ştiinţa tuturor contrariilor este una şi aceeaşi, postulăm c* -^^'-i din contrarii este una şi aceeaşi. De data aceasta, se par 1/au'K" trebuia dovedit pentru toate cazurile este postulat separat * "****
cazun.
Săvârşim aceeaşi eroare dacă postulăm problema di ' exemplu, dacă trebuind să dovedim că medicina se ocupă de să >>*' de boală, postulăm separat fiecare977 dintre aceste două lucru * ! sfârşit, are loc petitio principii dacă, din două lucruri care se pre necesare unul pe altul, postulăm pe unul; de exemplu, trebuind-dovedim că diagonala este incomensurabilă cu latura păttatulu' postulăm că latura este incomensurabilă cu diagonala. în tot atâtea feluri are loc petitio de contrarp1%. în primul rând dacă postulăm afirmaţiile şi negaţiile opuse. în al doilea rând,câni admitem, de exemplu, că unul şi acelaşi lucru este bun şi rău. în al treilea rând, când admitem întâi universalul şi apoi postulăm contradictorii referitoare la particular ; de exemplu,când admitem,întâi,că există una şi aceeaşi ştiinţă a contrariilor şi apoi postulăm ştiinţe separate pentru sănătate şi boală. în al patrulea rând, când admitem întâi aceasii propoziţie şi apoi am vrea să postulăm universal antiteza. In sfârşit.« săvârşeşte petitio de contrari şi când postulăm contrara concluzie cârc rezultă necesar din premisele admise, şi aceasta va avea loc, chiar » fără a lua opuşii înşişi, postulăm două propoziţii care sunt de aşa n< încât va rezulta o contradictorie care este opusa primei conciu •
Petitio de contrari se deosebeşte de petitio principii printap ■ la cel din urmă, greşeala se referă la concluzie (căci pe aceas în vedere, când vorbim de petitio principii), în timp ce p&titi se referă la premise, în măsura în care ele se află una faţa anumit raport. 977 Ştiinţa se ocupă de contrari, deci recurge la metoda dia e metafizic.
978 Postularea contrariilor se referă la premise, adică pf contrariilor în premise. Această postulare nu este concludentă. 532
II
14 dialectician exercitat şi abil> exerciţiu şi abilitate în astfel de argumentări, ^"ne deprindem să convertim argumentele979. în acest je mai in echipaţi să discutăm problema propusă, iar din cbiP'Von\ nte vom câştiga abilitatea de a obţine multe alte m ' a converti un argument înseamnă a lua opusa concluziei mpreună cu premisele restante şi a'dărâma una din premisele n adevăr, dacă concluzia este falsă, urmează necesar că una '«■ este suprimată, deoarece concluzia urmează necesar dacă din premis»- es v ^g0 admitem că toate premisele sunt date . După aceea, la orice teză, trebuie să căutăm argumentele pentru 163 b au contra> şi, dacă le-am găsit, să încercăm îndată respingerea lor. în acest chip, ne vom exercita cât mai bine pentru a pune întrebări şi a da răspunsuri, iar dacă nu dispunem de un interlocutor, trebuie să ne exercităm singuri. De asemenea, trebuie să punem laolaltă argumente Jialectice paralele, pentru a alege pe acele prin care vom contrazice aceeaşi teză. Căci, dacă dispunem de argumente pentru şi contra, este un mare avantaj pentru stabilirea unui lucru şi un mare ajutor pentru respingerea interlocutorului. în acest chip, suntem puşi în gardă împotriva admiterii de propoziţii contrare celei pe care vrem să o asigurăm981. te altminteri, nu este un instrument neînsemnat, pentru cunoaştere m prudenţă, în sens filozofic, de a putea îmbrăţişa şi de a fi < consecinţele a două ipoteze contrarii, căci atunci nu mai : făcut nimic altceva decât de a alege pe una sau pe alta982, nenea treabă este necesară o bună dispoziţie naturală, iar zitie naturală este tocmai aceea care ne face în stare să Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|