Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
|
în genere. djntre 6£ 50 Nuanţa este greu de tradus, fiindcă se fundează pe deosebire ^ (indicativul prezent, persoana întîi plural = îi dăruim) şi 8180'no' (intim ^ ^ dărui). în primul caz, Zeus însuşi a dat, în cazul al doilea el a dat ordine v este tot la lliada, dar la un vers încă neprecizat, fiindcă pot fi invoca e 51 Deşi se vorbeşte de categorii, referinţa nu este la tratatul la Topica 1,9, unde se tratează raportul dintre categorii (predicanien Aristotel relevă uşurinţa cu care sofistica poate confunda categon 556
ceea ce nu aparţine categoriei de acţiune să fie °S1 L cuvânt care aparţine acestei categorii. Astfel, expresia ""^ i ăi" i i" i i , aceeaşi formă ca şi „a tăia" şi „a construi" şi totuşi i o calitate, o anumită dispoziţie, în timp ce celelalte tă acţiune, jexprim»" ^^ valabil pentru toate celelalte cazuri de felul • erile sprijinite pe limbaj rezultă din aceste puncte de nriveste paralogismele din afara limbajului există 7 spe-se sprijină pe accident, a doua se sprijină pe faptul că o te luată în sens absolut sau că nu este luată în sens absolut, S1 n anumit raport, ţinând seama de timp, sau de loc, sau de relaţie; reia se sprijină pe ignorarea respingerii; a patra, pe consecvent; a ■a pe postularea principiului; a şasea, pe faptul că se ia drept cauză ceea ce nu este cauză; a şaptea, pe reunirea mai multor chestiuni într-una >irteură. Paralogismele care se sprijină pe accident54 se întâmplă ori de câte :dem că un atribut aparţine lucrului tot aşa ca şi accidentului. ?eech' "A"ŞlîngriJi de s*nătate" (tiyiaivav). Şi tle data aceasta sofismul se bazează ™c,dar pe un echivoc ce rezultă din formele limbajului. Problema sofismelor ^ C "fO li j ^stofei limbaJului" (Mlada figurae dictionis) este mult mai importantă. ; asupra ei cu mai multe exemple în capitolul 22, destul de dezvoltat, în "Aris°neaZă aC£aStă SpeCie de sofisme-tel ^■ "J|ltV|
l rezumă cele şapte specii de sofisme produse „în afara limbajului", adică fcurefe. j>Ce Pnve5te conţinutul sau materia limbajului. Sofismele „materiale" sunt " T° OU^€^T1KO';' accidentul; 2) irapâ to cmXue ri uti dnXwc, âXXa 9U'd,ad d'ctum simpliciter; 3) -napâ ttiv toO k'X€7xo« âyvoiav, pa T» «v dpx^ Xaupâveiv, petitio principii; 5) ttapd to T° aci- i n\ ,Se<^uent's'6) napâ to uti aiTwv uiţ aînov, non causa pro causa; ^ ■ ^i„acc'd «PT^aTa *v n0lelv'^a"ac')aP'un "a'e> fie esp t' Se ln-e'e^e aic' orice determinare care aparţine unei substanţe > *ie accidentali, în sens propriu. Interesantă nu este deosebirea 557 ARISTOTEL Deoarece unul şi acelaşi lucru are mai multe accident ca toate aceleaşi atribute care aparţin predicatului unu' l £Ste şi subiectului sau. De exemplu, „daca Coriscos este alt ^ ^ el va fi altceva decât el însuşi. Dar el este un om"55 Sau * ^^ om „dacă Coriscos este altceva decât Socrate, iar Soerate est ' exeiBPlii cum spun sofiştii, s-a concedat că el nu este om; fiindcă s ^atUnq că fiinţa faţă de care s-a zis că Coriscos este altul este un "^P'31* Paralogismele care se sprijină pe împrejurarea ca un luat sau în sens absolut, sau în sens relativ, nu însă în C(>„ en esie ■"» ui sens proprin manifestă ori de câte ori un termen particular este luat ca h 167 a Astfel, de exemplu, în raţionamentul: „dacă nefiinţa este obiect d atunci nefiinţa este"59. Căci nu este acelaşi lucru a fi ceva si a f w absolut. Sau alt exemplu: „ceea ce este nu este, dacă nu este o anu fiinţă, de exemplu, om". Căci nu este acelaşi lucru a nu fi un aminm lucru şi a nu fi în chip absolut60. Se pare că este acelaşi lucru, din cauza înrudirii de expresie şi fiindcă este o mică deosebire între „a fi ceva" şi „a fi" în chip absolut şi între „a nu fi ceva" şi „a nu fi" în chip absolut Tot aşa se prezintă lucrurile dacă argumentele se sprijină pe confuzia dintre esenţă şi accident, ci dintre substanţa individuală şi loate atributele sale. Sofismul constă în a atribui subiectului ceea ce este valabil numai despre determinările lui, despre predicatele lui, ca şi viceversa. 55 Dacă Coriscos se deosebeşte de om, se deosebeşte şi de sine, cu alte cuvinte omul este un atribut al lui Coriscos, iar „el însuşi", individul, este o modificare a atribum ii' om. Dacă Coriscos nu este identic cu omul în genere, atunci e! nu este identic nici cu s Eroarea este de a atribui subiectului ceea ce este valabil numai despre om (am Individul este deosebit de om, dar nu este deosebit de Coriscos, care este un u> « 56 ouu|î£|îr|icevai = accidit, accident în sens general. atuiiU). 57 Aceeaşi confuzie ca mai sus: individul, ca aparţinând omului (pre^^^ nu este deosebit de om, dar Coriscos, ca individ, este deosebit de Socra e, .^ deci Coriscos nu este om, fiindcă individul este legat de om, iar indivizii se 58 Sofismul confundării relativului (secundum quid) cu absolutul ^™ex 59 Confuzia sofistică este, de data aceasta, între copula „a fi c relativitate, o legătură, şi „a fi" existenţial, al cărui sens este necondiţionat, „simplu". 60 A spune că un lucru nu există, fiindcă nu este cutare lu asemenea, a confunda relativul cu absolutul. Deosebirea verbala şi „a fi" ne dezvăluie că şi sofismele „materiale", „în afară de limbaj nu de sofismele produse de limbaj. Fără complicitatea limbajului nici posibil. luc
558 SOFISTICE 5, 167 a lut De exemplu: „dacă un indian este negru peste 3 veste dinţii, ar urma să fie alb şi non-alb"61. Sau dacă "dar"0^CC ^ într-o anumită privinţă, ar trebui, după spusele lor, are do^ artină în acelaşi timp. Oricine poate recunoaşte uşor, 1 astfel de paralogisme. De exemplu, să presupunem că „ uitfte caZU1^.' -anui este negru şi se pune întrebarea dacă el este alb 1 i este alb în această privinţă, sofistul ar putea să creadă capătul întrebărilor, fiindcă el a dovedit silogistic că . te totodată negru şi non-negru. în alte cazuri, dimpotrivă, alogismele trec neobservate, anume în cazurile în care, ori . ceva este enunţat în sens relativ despre un lucru, ar părea ltă sensul absolut, precum şi în cazurile în care nu se constată care dintre contrari este valabil în sens propriu62. Această stare j Alte paralogisme provin din faptul că nu s-a definit ceea ce este o Jnedire63 şi o respingere şi că s-a trecut cu vederea ceva în definirea lor64. Acest exemplu, care a fost uneori ridiculizat, se fundează pe confuzia dintre g şi parte. Indianul (6 ' IvSo'c), mai jos etiopianul, este alb numai la dinţi, ceea ce ia că el este totodată şi alb şi negru în totalitate, în chip absolut, nu parţial. : comis ori de câte ori atributele opuse care aparţin în acelaşi timp sau succesiv ra sunt interpretate absolut, fără condiţie, nu relativ, în anumită privinţă, în 6; '
k ta 'a luminT*"1 SOflSmul este izbitor Şi nu înşală pe nimeni, alteori el este mai greu Etatea ce" ?" COnfundarea relativului şi absolutului trece oarecum neobservată. mu mare în distingerea relativului şi absolutului se iveşte ori de câte * aparţin, în acelaşi timp, aceluiaşi lucru. Dacă este uşor, bunăoară, să *"*«ste neceneaeSarăCântl "" d'SC £Ste alb ^ ° faţă şi negru ^ cealalta> distingerea S*"le * unui hT ă trebuie să determinăm caracterele individuale şi caractere Wîn te*, _ Cm Sau în ce măsură un lucru este şi „unu" şi „multiplu". sa se ocupe de importantul sofism numit ignoratio elenchi, adică *" c°istă în ■ mei cuP"nse în respingerea respondentului. Aşadar, ignorarea :a structurii pe care o are raţionamentul întrebătorului. Pe exact aj '"* 6Ste ° respingere autentică, fiindcă ignoră, intenţionat sau ""lui respins
559
Respingerea autentică este contradicţia care se referă 1 lucru, nu numai ca nume, ci şi ca realitate, iar ca num ""??' simpla sinonimie, ci în sensul că trebuie să fie acel ^'" departe, contradicţia trebuie să pornească de la ceea c f şi aceasta trebuie să rezulte în chip necesar fără sa includ^ de dovedit de la început, totul fiind valabil în aceeaşi privi h cu acelaşi lucru în acelaşi fel şi în acelaşi tim ş pivi
cu acelaşi lucru, în acelaşi fel şi în acelaşi timp, ca si respins66. Din aceleaşi puncte de vedere trebuie să fie h fP!' respingere a unui lucru. Unii nesocotesc o parte din cond-iru* şi ajung astfel numai la o aparenţă de respingere. De exemn] C " că acelaşi lucru este dublu şi non-dublu, fiindcă doi este duh] u^1 dar nu este dublul lui trei. Sau susţin că acelaşi lucru este dubli"1 este dublul aceluiaşi lucru, dar nu în aceeaşi privinţă, căci este Mă în lungime, dar nu în lărgime. Sau, mai departe, ei susţin că este "h" este dublul aceluiaşi lucru şi în aceeaşi privinţă, dar nu în acelaşi ti™ şi în acelaşi fel. De aceea respingerea lor este numai aparentă. S-ar pusa să socotim astfel de respingeri printre acele care se sprijină pe limbaj6" Respingerile sofistice, care iau ca dovedit ceea ce este la începe de dovedit, se întâmplă în acelaşi fel şi de tot atâtea ori cât este positai de a comite această eroare. Aparenţa de respingere se produce prin aceea că nu se observă ceea ce este acelaşi şi ceea ce este diferit68. 66 A doua condiţie este ca respingerea să se sprijine numai pe ceea ce resj^ j a concedat să nu recurgă la o petitio principii, adică să ia ca dovedit ceea ce ^ ^ fie dovedit şi să ia lucrurile în relaţiile admise de respondent. Falsa respinge ^^ care nu respectă aceste condiţii fiindcă le ignoră intenţionat sau nu. lg" -^„tul 0 ignorarea condiţiilor precise în care s-a constituit raţionamentul sa ^ Kipt\f pondentului. Exemplele care urmează ilustrează caracterul sofistic -, | |Uî unu■*' A spune că doi este în acelaşi timp dublu şi non-dublu, fiindcă este j^iiufl"-* nu este dublul lui trei, înseamnă a ignora că raţionamentul se refera ^ ^ ^ tfetf la lucruri diferite, sau în exemplul următor, se referă la acelaşi uc privinţă etc. sofism6" ^ 67 Acest sfârşit stabileşte o analogie între ignoratio elene / ^ ^ fi^ pe limbaj, ceea ce ne arată strânsa legătură dintre cele două marl^ta, de 68 Sofismul numit petitio principii sau cerc vicios a fost «f ^s(ui s° Analitica primă II, 16, 64 b şi Topica VIII, 13, 162 b. Prim 560
fistă sprijinită pe consecvent9 se produce prin aceea 167 b ţjeSpingere _ portui de consecuţie poate fi inversat. Astfel, dacă mC c ă necesar altceva, presupunem că şi. dacă este dat necesitate primul. De aici rezultă erorile din opiniile
l
fiindcî c6Va ^CU devine umed, credem că, ori de câte ori pământul î m # rea
rfltfP ţouaţ Aşa ceva nu exprimă o consecvenţă necesară. în e5te umed, ap^ scoase din semne se sprijină pe consecvent10. Dacă 3 facă dovada că cineva comite un adulter se folosesc de V° nt al vieţii dusă de omul adulter: el se îmbracă elegant şi se aptea Aşa ceva se potriveşte multora care nu cad sub acea Tot aşa se întâmplă în dovezile silogistice, de exemplu, în tarea ,^j Melisos, că universul este etern. El presupune că "versul nu s"a născut (fiindcă din nefiinţă nu se naşte nimic) şi că tot ce s-a născut are un început. Dacă universul nu s-a născut, el nu are un început şi, în consecinţă, este etern. Dar această consecvenţă nu este necesară. Căci dacă tot ce s-a născut are un început, nu urmează necesar ca ceea ce are un început să se fi născut71, întocmai cum, fiindcă cel ce are febră are şi călduri, nu urmează că cel care are călduri are şi febră. Je ceea ce este acelaşi şi ceea ce este diferit. Limbajul şi de data aceasta poate face diferit ieea ce este identic, şi astfel cercul vicios trece neobservat. Expresiile sunt deosebite, dar mitul lor este acelaşi. Acelaşi „principiu" poate fi repetat sub două forme verbale deosebite. Sofismul consecvenţei (fallacia consequentis) stă în răsturnarea raportului de #.Termenul de consecvent este luat în sensul cel mai general. Astfel, nu numai îmântului este un consecvent al ploii, ci şi predicatul este un consecvent al Jto.de exemplu, culoarea galbenă este un atribut al mierei *ninific " alt raf>Ort de consecven!ă este acel dintre semn (otiheîov) ca consecvent al Am,; a ' ?'Teona semnelor a fost cercetată de Aristotel în legătură cu entimema ™ U, 27). Entimema este, după Aristotel, un raţionament retoric. Eroarea izarea sofistică a semnelor stă în aceea că semnul, care uneori dezvăluie r; 1 Exe6 i U'Că bărbatul care umblă noaptea elegant este un adulter.
ui argumentării lui Melisos are cu totul altă structură. El ridică o ^^*lle'Ocoinb * orc"n flz'c Şi „metafizic". Argumentarea lui Melisos, pe care
**re Mimică ar tr 6 c'1 ^ 'n fizica 1,2 şi urm., se desfăşoară aşa: universul nu a luat 'CeD0areţn ' s"se nască din nimic; ceea ce nu se naşte din nimic nu are început;
"""'^i Sră * 6Ste etem; ^ec' universul este etern. Şi pentru Aristotel universul mcePut, dar aceasta nu înseamnă că nu a luat naştere.
561
nu *
Respingerea care constă în a lua drept cauză cee se produce când ceea ce nu este cauză este introdus î şi cum ar fi cauza argumentării72. Acest lucru se namentele prin reducere la absurd, căci în ele trebuie > din premise nu este valabilă. Acum, dacă printre i necesare pentru a ajunge la concluzia imposibilă s< cauză, se va naşte aparenţa că respingerea depinde de când se susţine că sufletul şi viaţa nu sunt acelaşi lucru f Z naşterea este contrară distragerii, atunci o anumită naştere ^ Universul este etern, fiindcă mişcarea cerului este eternă (Metafizica XII, 6). Daţi mişcarea cerului a luat naştere, a fost cauzată de „primul motor imobil", ceea ce mi înseamnă că mişcarea are un început. Universul este născut, dar nu are început; esie nteu. fiindcă are o cauză, dar nu are un început, cauza fiind eternă. Sofismul lui Melisosw respectă regula conversiunii judecăţii universale. Aceasta nu se converteşte în unueru». ci în particulară. Faptul că ceva a luat naştere nu implică necesar că acel ceva^ început. Numai unele începuturi atrag după sine naşterea lor. Universul nu are i < şi totuşi el a luat naştere, întocmai cum cineva poate avea călduri fără a avea e cel cu febră are totdeauna călduri. . ■ nncift»'- 72 Sofismul este numit în limba latină nu numai non causa pro causa, ci ŞU*^ ^ ergo propter hoc (= „după aceasta, deci din cauza aceasta"). Fenomenul an ^ ^ ^ considerat drept cauza consecventului; nu tot ce precede un proces este precede noaptea totdeauna şi totuşi nu este cauza ei. „ 7S întrebarea, chestiunea, este luată, adeseori, în sens de premis sa^ 74 Exemplul ales şi dezvoltat mai mult decât este nevoie de A"^ şi sofismul care ia antecedentul drept cauză, pornind de la opoziţia dintre ^ Sofistul vrea să dovedească prin absurd că viaţa şi sufletul nu sunt ace ^' respondentului care susţine teza contrară că viaţa şi sufletul sunt ace , ^ ^ ce * tarea sofistă tinde să asimileze viaţa cu ceea ce se naşte sau aşa cu"1 " absurditate, după Aristotel, pentru ca să arate de ce viaţa se opune mor ^ ^ale f se opune distrugerii. Dacă viaţa ia naştere, dacă este devenire, 562
SOFISTICE 5, 167 b, 168 a est fel sunt argumentele care se sprijină pe con-' z- ^j-gumentele care fac din doua chestiuni una cVent şi V6 cân(j nu observăm că există mai multe chestiuni şi irăse pr0 ns ca şi cum ar exista o singură chestiune75. La „uns ca şj cum ar exista o singură chestiune 5. La 168 este uşor de văzut că există mai multe chestiuni şi jiOJ un ■ ■ este uşor de văzut că există mai multe chestiuni şi l i dăm un răspuns, de exemplu la întrebarea: „este oare ■ trebuie ■i nu ffe ] 0 mare?" Dimpotrivă, la anumite chestiuni nu este â"111 s fi iă hi i i p rgspundem ş g atât de u$ ' ^^ cu chestiunea, nedând nici un răspuns, sau se pare srjinsi76- De exemplu, se pune întrebarea: „este cutare şi ' m?" Urmează că dacă lovesc şi pe unul şi pe altul, lovesc mi ne mai mulţi77. Tot aşa, când din mai multe lucruri unele : ajteje rele, punem întrebarea: „sunt toate lucrurile bune sau sunt t>unc w 9" Orice am răspunde, suntem expuşi sau la o aparenta respingere u la o eroare aparentă78. Căci dacă spunem că printre lucrurile care nu sunt bune unele sunt bune, sau că printre lucrurile care sunt bune unele m sunt bune, comitem o eroare. Uneori, dacă concedăm premise suplimentare, rezultatul este o respingere în regulă. Aşa se întâmplă dacă, de exemplu, concedăm că un lucru, ca şi mai multe lucruri, sunt deopotrivă albe, goale şi oarbe. Căci dacă un orb este fiinţă care este lipsită de vedere, deşi ar trebui să o aibă de la natura, atunci şi orbii sunt tiinţe care sunt lipsite de vedere, deşi ar trebui s-o aibă de ia natură. 1 se naşte. Aristotel arată că viaţa, ca naştere sau devenire, nu este cauză sau fun-pentru argumentare, chiar clacă viaţa nu este totuna cu sufletul. Aşadar, sofistul *mt de o cauză care nu este în realitate cauză. " Şaptelea şi cel din urmă sofism este fallacia plurium intermgationum ut unius, 1 *puns unic pentru două sau mai multe întrebări. J0? d p
' '" dilema: dacă nu răspundem, tăcerea este interpretată că am torului, adică posibilitatea unui răspuns unic la mai multe întrebări, n'C multiPlelor întrebări, am prilejuit o respingere sofistică, sau am a admite, în acest sofism, ca să dăm unei întrebări multiple un singur 18 diri într-un fel. celălalt în alt fel. '" confuzia dintre singular şi plural sau dintre concret şi :* elr ** d°" °ameni' am lovit omul- F j* **> de o evid ^^ *W K^ RăsPunsul nostru este pândit sau de o respingere *estec5m lucru T** falsitate' duPâ cum dăm un răspuns unic la mai multe întrebări e rele cu cele bune si cele bune cu cele rele.
563
Acum, dacă o fiinţă are vedere, iar alta nu, urmează " vor avea vederea sau vor fi oarbe, ceea ce este imposibil -^Toate paralogismele se reduc la paralogismul ignOr* 1 respingerii>
Sau trebuie să divizăm raţionamentele anarenip ci • esP'nseri! aparente, aşa cum am procedat noi, sau trebuie să Ie reducem I
rărea respingerii şi să facem din aceasta originea lor80. în adevăr ° felurile de respingere arătate mai sus pot fi raportate la ignorarea d niţiei respingerii. în primul rând, trebuie să vedem dacă ele nu duela vreo concluzie, căci concluzia trebuie să fie scoasă din premise,şi anume cu necesitate, nu numai în aparenţă. După aceea, trebuie să cercetam părţile definiţiei respingerii81. în adevăr, dintre paralogismele care se sprijină pe limbaj, unele rezultă din dublul sens, de exemplu,omonimia. amfibolia şi asemănarea formei de exprimare82 (căci suntem obişnuiţi 79 Ultimul exemplu este mai complicat. Sunt animale care vin pe lumecuirei însuşiri: sunt albe, goale şi oarbe. Interesează însă numai însuşirea de a se fi născut oarte. deşi de la natură trebuie să vadă. Orbirea este o privaţie provizorie. Se poate întâmpli ca din doi pui, unul să se nască cu ochii deschişi. Dacă asimilăm aceasta însuşire cu celelalte două (alb şi gol), vom comite sofismul răspunsului unic la întrebări mulup' spunând că animalele sunt sau amândouă oarbe sau amândouă cu vedere. Şi acest ex w ca şi celelalte, este greoi.
80 Până acum am cunoscut speciile diferite ale genului sofism sau Pa"°^cesI Nu cumva unul din sofisme poate fi considerat ca principiul sau originea celor ^^ capitol are drept scop să arate că toate sofismele se reduc la sofismul oarecum ^^g numit ignoratio elenchi, adică ignorarea regulilor de care ascultă respmc ^ ^^ (tXeyxoc). Se ştie că respingerea este silogismul (raţionamentul) contra -^m sofism rezultă din faptul că nu respectă regulile silogismului contra')lCt":'1|actone cei»" este un adevărat silogism, adică nu dă o concluzie sau nu dă concluzia con de „respingerea adevărată" (â\rj8ivoc c'Keyxoc). ctj def'"''1*
81 Se va arăta acum pe scurt cum speciile de sofisme sau nu re p* respingerii integral sau în una din părţile ei. f holia *''° 82 Sofismele sprijinite pe limbaj, anume trei (omonimia. a5n sensul prin"1 limbajului), rezultă din dublul sens, adică sofismul nu ia propoziţiile ' respondent.
564
vorbi"1
orice ca
se sprijină pe combinaţie, diviziune şi accent ne induc " expresia nu este aceeaşi ca a întrebătorului şi fiindcă . t eSte accentuat diferit84. Căci termenul sau expresia nll acela?1' trebuie să fie acelaşi si lucrul semnificat, dacă
■ că fie aceeaşi, i-u" ■ • .jebuie>a , respingere sau un silogism. Aşa, de exemplu, daca m ieptarul, trebuie să conchidem nu despre manta, ci despre ' e vrea poate ca şi concluzia despre manta să fie adevărată, obiectul silogismului. Este nevoie de o nouă întrebare ăta că pieptarul înseamnă acelaşi lucru, dacă întrebătorul vrea -a raţionat aşa85.
sprijinite pe accident86 sunt evident o ignoranţă a inserii, dacă le măsurăm cu definiţia silogismului. în adevăr, jefinitiasilogismului este aceeaşi ca definiţia respingerii, cu adaosul la aceasta a contradicţiei. Căci respingerea este silogismul contradicţiei87. Dar dacă accidentul nu permite un silogism, nu permite nici o respingere. Să presupunem, ca exemplu, că, date fiind două lucruri, ies
" Paranteza prezintă un interes deosebit, fiindcă ne arată cum se formează propoziţiile cu dublu sens. Limbajul ne-a obişnuit să vorbim despre orice, ca şi cum ar fi o substanţă determinată, individuală, un tcîSe ti, de exemplu, subiectul este la plural -ipredicatul — la singular. în greceşte plurarul vdvio. („toate", care însă poate fi tradus irinsingularul „totul") primeşte ca predicat singularul, de exemplu, nâvTa pâ („toate" <«rg. în Ioc de „totul curge"). Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|