Analitica secunda topica respingerile sofistice

Paralogisme (sofisme) sunt acele desene false din geometrie (<|jeuSoypa4>f|uaTa).

™ sunt eristice, fiindcă ţin de o ştiinţă specială, de geometrie. Falsitatea stă sau în

zie sau în procedeul demonstraţiei. Paralogismeie nu sunt deci eristice; acestea au o

adevărată. Totuşi, la Aristotel, ca şi la urmaşi. hotarul dintre raţionamentele eristice

^raţionamentele sofistice se şterge adeseori. Asupra distincţiei dintre eristică şi

isf Va teveni mai J°s »n acest capitol.

lU ,ju. 8°reicul Hippocrate din Chios a încercat să demonstreze cvadratura cercului, '• «rcul d""01 "'unu'e 'Imc' 'une sau semilune) construite pe laturile unui pătrat înscris sincipii s monstraţia lui Hippocrate nu este sofistică, fiindcă ea se sprijină pe ^"Oostrai' elnce' Aristotel însuşi consideră teorema lui Hippocrate adevărată, deşi

, ste neizbutită.

'""•««tediji nSlra^a cvac|raturii a lui Bryson se serveşte de un procedeu fals geometric, 'illtetk>rul ce T- construieŞte. în jurul unui cerc, din tangente un poligon şi un altul S' ^iionstr Ul'a?a 'nCât cercu! se afla !a n'i.!loc mtre ^"ă poligoane. Bryson crede î^trice, cj ţ- CVadratura cercului pe temeiul consideraţiei comune, nu special **SOlltPoligo'8""'6 ""J1^" 'ntre douî figuri diferite sau aceeaşi mărime, indiferent "Celâlalt (în £SUa cercur'- Daca un cvadrat (ce! din afara cercului) este mai mare ^douăg,^ r.'S ln cerc). atunci va exista şi un cvaurat care va fi egal cu cercul. e Pâralogisme au structuri diferite. Demonstraţia lui Hippocrate

583

ARISTOTEL

De aceea, şi silogismul aparent în lucruri de fel argument eristic, dar şi silogismul aparent pe măsura 1 aCesta este este tot un argument eristic, chiar dacă el este just ca 1 ' 'n ^ el este pe măsura lucrului numai în aparenţă şi de ace °^1 184 î ţia în luptele atletice

e o luptă injustă în

cum acolo, în luptele atletice injuste, acei care vor să î ■ !.

185 /a

p pţă şi de ace şad*

şi injust184. întocmai cum injustiţia în luptele atletice este ^ 'nşe|ător de injustiţie, tot aşa eristica este o luptă injustă în discut anurn^lăformă

ice injuste, acei care vor să î ■' !.'ntOci0ai

să î

preţ recurg la toate mijloacele, tot aşa aici în eristică185 /a.CUori« comportă aşa de dragul victoriei sunt disputând şi ibi ?' ^ *

ă /

comportă aşa de dragul victoriei sunt disputând şi iubitori de ? acei care se comportă aşa de dragul prestigiului care aduce pr fSpUtă'iar sofişti186. Căci sofistica este, cum am mai spus, o meserie lucrativ^h ^ pe o înţelepciune aparentă; de aceea sofiştii se străduiesc num a ^

a obţine demonstraţii aparente. De altminteri, iubitorii de riicnnt* ■

<■' i j ' i • , u^puta şi sofiştii

se folosesc de aceleaşi argumente, dar nu in acelaşi scop a l

argument va fi sofistic sau eristic, dar nu sub acelaşi raport, ci va fi eri dacă intenţionează victoria, şi sofistic dacă intenţionează o înţelepciune aparentă. Căci şi sofistica este o înţelepciune, dar una aparentă,nu reală Eristicul este faţă de dialectician, ca pseudograful faţă de geo­metru; căci în paralogismele sale el se serveşte de aceleaşi principii ca şi dialecticianul, iar pseudograful se serveşte de aceleaşi principii ca şi geometrul. Dar în timp ce pseudograful nu raţionează eristic,fiindcă 172 a el se serveşte de principiile şi concluziile geometrice, celălalt, care dovedeşte altceva, servindu-se de principiile dialectice, va fi indiscutabil un eristic187. De exemplu, dovada cvadraturii cercului cu ajutorul

este geometrică, deşi este greşită; aceea a lui Bryson nu este nici geometrică, nici aue\aK Aristotel se serveşte de aceste pseudografii şi în alte opere ale Organon-ului: Aa Jf primă II, 25, 69 a, şi Analitica secundă I, 9, 76 a. .^

184 Distincţia dintre raţionamentul eristic şi cel sofistic nu este precis , amândouă nu sunt concluzii legitime. aplica"

185 Eristica este o formă de luptă nedreaptă, neleală, este o ne

186 Adevărata deosebire dintre eristică şi sofistică nu stă atât in net logicii, cât în scopul care face să nu se respecte logica: voinţa de ainvi 5J^n eristică, voinţa de a apărea om de ştiinţă, pentru a obţine onorarii ca n ^ ce

187 Există analogie, între eristic şi dialectic, de o parte şi p^ Jj~ Q nează figuri geometrice greşite) şi geometru, de altă parte, bxi pseudograful se serveşte în raţionamentele sale greşite de principi g* Hippocrate din Chios), pe când eristicul „dovedeşte altceva", adică se dialectice pentru a dovedi o teoremă geometrică.

584

RESPINGERILE SOFISTICE 11, 172 a

i

» eristică, aceea a lui Bryson este eristică. Şi în timp jelor nu e

e

n ,„ nU poate fi aplicată decât în geometrie, fiindcă se ^°V. cjpiile proprii acestei ştiinţe, a doua se aplică la toate *f- dcă se adresează celor care nu ştiu ce este posibil şi .sesuu^e; -ce chestiune188. Mai există şi procedeul lui Antifon " cvadratura cercului189. Tot aşa, dacă pe baza argumentului -eritru a ga contestă că este bine de a face o plimbare după ce s-a ^ gste un argUment medical, ci se bazează pe un es 190 eneral .

i»«n monstraţia lui Bryson este eristică, fiindcă nu porneşte de la principii

i de la un principiu aplicabil şi la alte chestiuni, deci de la un principiu comun:

i există mai mare şi mai mic, există şi egalul, adică cvadratura cercului. Cercul

aliul proporţional între două poligoane, unul înscris în cerc, celălalt în afara cercului.

"'Sofistul Antifon încearcă o nouă demonstraţie a cvadraturii cercului înrudită cu

Ic două cunoscute mai sus, mai ales cu aceea a lui Bryson. Sofistul, care se dovedeşte

spirit pătrunzător, înscria în cerc un poligon (exemplu, un pătrat), apoi transforma acest

ligon în altul cu mai multe laturi (exemplu, un octogon) şi tot aşa mai departe, micşorând

i înmulţind laturile poligonului, era convins că poligonul se va identifica cu cercul.

Pipiul comun, şi deci eristic, de la care pleca Antifon. este că ceea ce se apropie tot

■uimultde altul,în cele din urmă se confundă cu acesta. Sofismul constă în a face egal

.eace nu poate fi egal, cercul şi pătratul. Procedeul lui Antifon este acelaşi prin care

aodemii au încercat să determine mărimea lui ti , adică raportul dintre perimetrul şi

iiimetral cercului. Şi de data aceasta nu se obţine un număr finit, ci unul cu infinită

ximaţie. G. Loria în Istoria matematicii în antichitate, p. 94 şi urm. consideră pe

«foi un precursor al calculului infinitezimal.

lf?ERPRETAREALUI SIMPLICIUS
INTERMEPTAREA LUI THEMIST10S

' eSte Un arSumem eristic, fundat pe o consideraţie generală, nu e°ieim a/ ^ Se neagS ut'l>tatea pentru sănătate de a face o plimbare după gumentului, dezvoltat de eleatul Zenon, că nu există mişcare.

585

ARISTOTEL

Dacă eristicianul ar fi faţă de dialectician în

^

pseudograful faţă de geometru, n-ar exista un argument ^raport ri191 D diliil mtic'

gent geometrice191. Dar dialecticianul nu se ocupă cu va

lucruri, nici nu demonstrează, la drept vorbind, ceva a "^ se ocupă, ca filozoful, de aspectele universale ale lucn imit'n'c'iu toate lucrurile aparţin unui singur gen şi chiar dacă ar an ^ C5ci ^ posibil ca toate lucrurile să fie subordonate aceloraşi n ' lnenuesk aceea nici una din acele ştiinţe care caută dovezi pentru un ' ^ de lucruri nu procedează erotematic, căci ea nu permite s" Umitgen una sau alta din alternativele contradicţiei, întrucât silos' "j*^ constituie deopotrivă într-o alternativă sau alta. Dimpotrivă d' U* procedează erotematic19j, căci dacă ea ar proceda demonstrativ ^ pune întrebări, daca nu asupra nici unei chestii, cel puţin asupra l* mai generale principii sau asupra celor proprii unei chestiuni date. ia adevăr, dacă întrebătorul nu le-ar acorda, nu am mai avea o bază pentru a răspunde obiecţiei sale194.

Dialectica procedează totodată prin examen critic (peirastic). Peirastiea nu este o disciplină la fel cu geometria, căci o poate practica şi cel ce nu posedă o ştiinţă193. Deoarece este posibil ca şi acel care nu

191 Proporţia dintre eristică şi dialectică nu este aceeaşi ca proporţia dintre pseudografie (desenare de figuri false) şi geometrie. Dacă ar fi aceeaşi, nu arexisii argumente eristice în geometrie, cum se întâlnesc totuşi la Bryson şi poate la Anlifon

192 Aristotel, în dorinţa de a opune dialectica sa dialecticii lui Platon, susţine ci dialectica sa nu are nici un obiect determinat, propriu ei, ci discută orice **J^j^j Ca atare, ea este universală, nu însă în sensul filozofiei, care are totuşi

în genere. Dar fiinţa în genere nu este un gen comun, dialectic, ci are mai mi categoriale, în număr de zece. Chiar dacă fiinţa ar fi un gen comun, fiinţele diferite: matematice, fizice, medicale, psihice etc. Universalitatea d'alectlCUe),^nusi nu-i ştirbeşte întru nimic funcţia de a pregăti principiile tuturor ştiinţelor p ^ ^.^ aporiilor, prin cercetarea critică a oricărei probleme. Rămâne totuşi ^coclin dovada dialectică numai probabilă, şi dovada ştiinţifică necesara sau principiul şi concluzia ei. . (prjn pune"

193 Ştiinţa apodictică (demonstrativă) nu procedează erotema întrebări dialectice, cu alternativă negativă şi afirmativă). .ceptă<:l

194 Acest pasaj dă la lumină o superioritate a dialecticii: ea nu a^ ^ct/00 indiscutabile principiile generale şi speciale, ci le supune exame

tezele şi antitezele. . tu| critic ^ ţLpl

195 Dialectica are şi avantajul că este în serviciul oriei" arejs^ dialectician-al alternativelor şi posibilităţilor. Oricine poate şi chiar trebuie sa

oricine are dreptul de a examina cunoştinţele celorlalţi.

586

RESPINGERILE SOFISTICE 11,172 a, b

i să examineze pe acel care nici el nu posedă acea ştiinţă, ' concesii scoase nu din ştiinţa lui sau din principiile hestiuni speciale, ci din simplele consecinţe legate de un -.ropriiun jnte pe care cineva le poate cunoaşte foarte bine, fără a ^cCi'° si ştiinţa subiectului respectiv, deşi el nu le poate ignora, • nore si ştiinţa respectivă. Este evident deci că peirastica tiintă limitată la un gen determinat de lucruri; de aceea il Nu numai că toate ştiinţele întrebuinţează

■ i i pste universal. Nu numai că toate ştiinţele întrebuinţează rincipii comune, dar şi toţi oamenii fac uz de dialectică şi de . - Şoarece toţi vor să iscodească pe cei ce pretind că ştiu *', * în adevăr, aceştia din urmă se ajută de principiile comune, pe si ei le cunosc, chiar dacă în spusele lor rămân străini de ştiinţă. De eea toţi întreprind respingeri, şi toţi fac fără artă ceea ce dialectica face cu artă. Este dialectician acel care examinează prin arta silogistică197. Deoarece există multe principii identice pentru toate lucrurile şi sunt valabile pentru orice, fără ca totuşi să formeze o natură particulară au un anumit gen de lucruri, ci se aseamănă negaţiilor198, şi deoarece iile principii nu au acest caracter, ci au caracterul propriu fiecărui fel de lucruri, orice poate fi examinat pe baza acestor principii generale şi «istă o artă corespunzătoare care însă nu are aceleaşi proprietăţi ca 172 b ştiinţele demonstrative. Din aceste motive, eristicianul nu se înfăţişează 1 ca pseudograful, căci eristicianul nu va funda paralogismele sale ut> gen special de principii, ci va angaja dispute asupra tuturor burilor de lucruri199.

W Ca' Pr'n un'versalitatea ei, este o chestiune a omului şi, ca atare, stă mai Wisaa ?ofla Prirna" decât de ştiinţa specială. Totuşi nici aceasta nu se poate lîre ** fie* ?lritUl de examen, de cercetarea contradictorie. Ştiinţa afirmă principiile, nu

W * mise *' nu le supune examenului.

^ ''Sonate ? Oglstic^ (T*Xvn ouXXoyicmxfj) este arte de a raţiona. Toţi fac respingeri m' "U toţ' re k d i di!iă

Aristo g raţiona' 'a

JXJt»tor ai „ .' P6"1™ a defini mai precis natura generală a dialecticii, subliniază rolul

'.Aprinzător''61'" constiwirea problemelor dialectice. Dialectica are o sferă largă,

**■*'. Aceşti te nedeterminată, aşa cum nedeterminată este negaţia: non-om, non-

"&isf ■ ni ne8a''v' "u exprimă nimic precis ca gen, specie şi individ.

sPecial r 'ca Şi dialecticianul, poate extinde raţionamentele sale şi asupra "norrm ■ Bryson), însă nu pe temeiul unor principii speciale, ci pe

PnnciP" generale.

587

ARISTOTEL

Acestea sunt diferitele feluri de respinoeri

....,.., . . , & WIistice2'» c, uşor ca intra in atribuţiile dialecticianului de a le cer ' Ve

stare să le efectueze Căci investigarea premiselo ?I ^a ^

lv-cta sî j ^

stare să le efectueze. Căci investigarea premiselor cuprind fi in

cercetare201. e l0!«â ac*,,.

12

^^

Atât avem de spus despre respingerile aparente. în ceea ce nri presupunerea că respondentul comite o eroare şi că se avântă în susţine i paradoxale (şi acesta este al doilea scop202 al sofisticii), acest scop se realizează printr-un anumit fel203 de a pune întrebări şi prin interogarea însăşi. în adevăr, interogarea, fără a avea în vedere un obiect anumit este un bun subterfugiu pentru atingerea scopului. Căci cel care vorbeşte fără un plan este mai predispus să se înşele, iar fără plan vorbeşte acel care nu are în vedere un anumit obiect. De asemenea, a pune mai multe întrebări, chiar dacă a fost determinat obiectul de discutat, şi a îndemna pe respondent să spună ce gândeşte este un prilej de a-1 induce în susţineri paradoxale şi eroare204. Dacă la una din întrebări el răspunde prin da sau nu, sofistul îl va împinge spre o poziţie care este uşor de atacat. Dar posibilitatea de a şicana cu astfel de mijloace este mai mică

200 Astfel se încheie expunerea primului şi celui mai însemnat scop sofistice: respingerea aparentă a respondentului. în capitolul 3, Aristotel ^ patru scopuri, pe care le va expune în capitolele 12-15 (eroarea, paradoxu . solecismul). respingi1

201 Acest capitol a urmărit să deosebească respingerea solistica ^ ^ ^K-r dialectică, legitimă. Nu a fost atinsă ţinta de a investiga natura speci dialectice- constituie al ***

202 Potrivit capitolului 3, inducerea în eroare şi în paradoxe nu scop al sofisticii, ci al doilea şi al treilea scop. . iat

203 Se subînţelege că felul de a pune întrebări este ascuns, disi ^.^ şl

204 Primul scop a fost o respingere aparentă a resPondenWlU'darell lui p"" scop nu este atât respingerea aparentă a respondentului, cât in u

Pentru atingerea scopului este mai bine să punem întrebări n sondaje, pentru a descoperi un punct vulnerabil.

588

RESPINGERILE SOFISTICE 12, 172 b

tră decât era altădată, fiindcă respondentul va pune u de a face toate acestea, cu chestiunea de la început?205 '■.0$^ ° j£U elementar206 de a face pe cineva să comită o eroare t>n Pr „ paradox este de a nu pune în discuţie imediat o teză , • ^ a pretinde că pune întrebări din dorinţa de a se instrui; ' ces de examinare207 deschide perspective pentru atac. no aS°e special sofistic de a arăta că respondentul a comis o eroare °1 'ndruma pe respondent spre acele susţineri împotriva cărora prevăzut cu multe argumente. Aceasta se poate face rău sau înainte208.

f£m p

P de altă parte, pentru a provoca susţineri paradoxale, trebuie

dăm seama din ce şcoală de filozofi face parte respondentul, şi

să întrebăm despre acele aspecte ale doctrinei care par a fi

■doxale pentru majoritatea oamenilor. Căci în orice şcoală se

mâlnesc asemenea opinii209. Mijlocul elementar este de a formula ca

Tremise disponibile tezele diferitelor şcoli. în acest caz, soluţia cea mai

Totrivităeste de a arăta că paradoxul nu rezultă din argumentul însuşi,

«tocmai aceasta vrea să arate întotdeauna respondentul210.

Mai departe, se poate argumenta, pentru a atinge scopul, dacă se ine seama de dorinţele intime şi de opiniile exprimate pe faţă, căci nu Jorim şi nu exprimăm totdeauna acelaşi lucru: oamenii vorbesc de

In vremea lui Aristotel, procedeele sofistice aveau un succes mai mic, fiindcă msmul lor era mai bine cunoscut; îndeosebi era cunoscut sofismul fundamental al ^plasării chestiunii

iermenul grec pentru „procedeu elementar" este aToixeîof, care înseamnă ■ Th- Waitz crede că „element" are aici sensul de „loc comun" (tottoc). Mai adevărat este de loc comun elementar, fundament pentru celelalte locuri istotel, după ce expune despre procedeul elementar aplicabil deopotrivă la !0ic eroare şi la inducerea în paradox, începe să cerceteze pe flecare în parte, ^ami

2V tlimiI la ToPka n- dar se deosebesc în identificarea

309On' 'SaU " ^oate aceste capitole cuprind alu/.ii la procedeul sofistic. Aristote] J)ara'loxa'ă este opinia susţinută de un filozof împotriva opiniei comune. '*3ţ>lu iJlu '. onc£ şcoală filozofică se întâlnesc asemenea opinii paradoxale, de

tăire" (şcoalaeleata)

seama de orientarea filozofică a celui cu care discută, concede

* aCeluia §i scoate din el o concluzie paradoxală, absurdă. Concluzia met' sof'stului- ci din premisa concedată de el pentru a induce în

x famT

589

ARISTOTEL

lucruri dezinteresate, dar doresc ceea ce li se pare ma' ei; aşa, de exemplu, se spune că este mai merituos de a 173 a de a trăi în plăceri, şi de a fi un sărac cinstit decât un h U° dar gândul lor cel intim este cu totul contrar. De ■ încercăm să facem pe cel care vorbeşte potrivit dorinţelor pe faţă ce gândeşte, şi pe cel care vorbeşte potrivit gânduri]6 Sădeclare pe faţă să arate dorinţele sale intime. Şi într-un caz si în î* ^

dentul este constrâns să spună paradoxe, fiindcă el va v h potriva opiniilor declarate pe faţă sau împotriva celor intim ' ^ ^

Locul comun cel mai obişnuit pentru a provoca sust' ■ doxale este acel atribuit lui Calicles care argumentează în Gor<>i ^ care cei de altădată îl credeau irezistibil: este deosebirea dintre ''■** naturii şi potrivit legii211. Se pretinde că natura şi legea sunt contrarii' şi că dreptatea este bună potrivit legii, dar nu este bună potrivit natuni De aceea, când respondentul vorbeşte de ceea ce este potrivit naturii trebuie să-i opunem ceea ce este potrivit legii, şi când el vorbeşte de ceea ce este potrivit legii, să-i opunem ceea ce este potrivit naturii. Şi într-un caz, şi în altul, el va fi împins la susţineri paradoxale. La drept vorbind, în ochii acestor sofişti, ceea ce este potrivit naturii era adevărul. iar ceea ce este potrivit legii era părerea mulţimii212. Este vădit că cei de altădată, ca şi cei de astăzi213, se străduiau sau să respingă pe respondent sau să-1 împingă la susţineri paradoxale.

Unele întrebări sunt de aşa natură încât. în oricare din formele următoare, răspunsul este paradoxal. Aşa, de exemplu,întrebările: „tre­buie să ascultăm de înţelepţi sau de tată?", sau: „trebuie să facem ceea ce este util sau ce este drept?", sau: „este mai bine să suferim un rau sa să-1 facem?" Trebuie să-1 facem pe respondent să susţină când | este contrar opiniei mulţimii, când ceea ce este contrar opi înţelepţi, anume, să susţină opinia contrară mulţimii atunci când

211 Sofistul Calicles, în dialogul Gorgias (Platon, Opere, U Enciclopedică 1974, trad., lămuriri preliminare şi note d

Ştiinţific *

e), apără cunoscuta teză sofistă: opoziţia dintre ceea ce este potrivitna yofW* *"' şi ceea ce este potrivit legii sau convenţiei umane (icaiâ vouov)-

de sofiştii „de altădată", care credeau că opoziţia este evidentă ^ toSf*

212 Pentru sofişti, ceea ce este potrivit naturii reprezintă ade^ heziei fis»1*'

promotorii dreptului natural, o armă puternică în revoluţionare. „Mulţimea" de care se vorbeşte repre/.intă oi

213 Cele două generaţii de sofişti, cea de odinioară şi cea '

590

RESPINGERILE SOFISTICE 13,173 a

■ ' celor înţelepţi şi să susţină opinia contrară celor înţelepţi .„tfnsul°Plffl-n sensul opiniei mulţumii. în adevăr, cei înţelepţi susţin •^j vorbeŞte Qmuj ferjcjt este drept, în timp ce mulţimea crede că , tuchiPne suSţjne că regele nu este fericit214. A împinge discuţia ;jeparadoX radoxe înseamnă a ajunge la opoziţia dintre natură şi lege.

re opinia celor mulţi, iar înţelepţii vorbesc potrivit naturii :3ci legea,es

13 u scap al sofisticii: face pe respondent să cadă în tautologie>

Acestea sunt locurile comune prin care căutăm să obţinem de la ndent susţjneri paradoxale. Acum, pentru a face pe cineva să cadă > pură vorbărie, am arătat înainte ce se înţelege prin pură vorbărie215. Vor să producă vorbărie argumentele de tipul următor: dacă nu există îd o deosebire între cuvânt şi noţiune216, atunci „dublul" şi „dublul amâtăţii" sunt acelaşi lucru. Dar dacă „dublul" este totuna cu „dublul umătăţii",urmează că „dublul" este „jumătatea jumătăţii". Mai mult ,hiar: dacă din nou, în loc de „dublu", spunem „dublul jumătăţii", vom >punede trei ori „dublul jumătăţii, al jumătăţii, al jumătăţii"217. Să luăm a alt exemplu: „oare pofta nu se raportă la plăcere?" Dar pofta este

;3 însăşi „dorinţa plăcerii" şi de aceea pofta este dorinţa după plăcerea ?lăcerii2i8.

Aristotel susţine aici că poporul vede mai bine că regele, deşi este un om fericit, !l"ym 'lrept'cum sunt înţelepţii care asocia/ă fericirea si comportarea dreaptă, roarie = dSoXtoxîa, repetarea fără rost a aceluiaşi cuvânt (vezi definiţia la 'olului 3). înainte, adică în capitolul 3. vorbăria era considerată al cincilea şi ••* ,nvers sofisticli, pe când al patrulea era producerea solecismelor. Aici ordinea

•* ,nvers

21

e *°rec este ^°y

Ex *°rec este ^°y°c>care poate însemna şi definiţia noţiunii.

»dublni" ne ara® ^e ce vorbăria este o tautologie, o repetare a aceluiaşi termen kll

în

g, p aşi erme

"klul jumătăţii înseamnă acelaşi lucru, atunci când spun „dublul ' d "dub'lU" se clJPrmcle „dublul jumătăţii"; obţinem dublul ca

"^jumâiir-» P jţ ţ

'hmătât■'"" ^r£umentarea sofistică este pur verbală, căci în fond „dublul" şi

211 Şi acest mSeamnă ace'aşi lucru („încă o dată jumătatea").

*'^Xemi''U eSte un Joc "e cuvinte. „Pofta" nu este şi raportare la plăcere

t*'Plăcerii^ J ş p p

sPfe pljc 'C1 este raPortare la plăcere sau dorinţa plăcerii. în „pofta" se cuprinde re. nu spre plăcerea plăcerii.

591

ARISTOTEL

173 b Toate aceste argumente se mişcă, mai întâi

la care nu numai genurile lor sunt termeni relativi h ■ - . 6^ re'a

' w ci irisisi sunt raportaţi la unul şi acelaşi lucru (astfel, dorinţa ' '''Caa

pofta este pofta a ceva, iar dublul este dublul a ceva

jumătăţii)219. în al doilea rând, aceste argumente se

care nu sunt relativi, ci exprimă o stare, o afecţiune

de acelaşi fel ce aparţine unei substanţe şi în a căror def r "^

enunţată şi substanţa 22°. Aşa, de exemplu, „nepereche e

est* Un

care are

: un mijloc". Sau, există un „număr nepereche". Deci ' număr care este un număr ce are un mijloc". De asemenea d 9 înseamnă o „găunoşenie", atunci „nas cârn" înseamnă un „nas car o găunoşenie de nas".

Uneori, se pare că vorbăria goală a fost provocată, fără ca totuşi să fi fost în realitate, fiindcă nu s-a pus anume întrebarea dacă „dublul", luat în sine, înseamnă ceva sau nu înseamnă nimic, şi în cazul că înseamnă ceva, dacă înseamnă acelaşi lucru sau lucruri diferite.ci mai degrabă s-a tras concluzia fără întârziere. Fiindcă cuvântul este acelaşi, se pare că el are aceeaşi semnificaţie, fiind unul şi acelaşi lucru221.

219 Sofismele de vorbărie sau de tautologie de mai sus se referă la relativi, exprim* în limba greacă printr-un genitiv: cunoaşterea este un relativ, fiindcă este cunoaştere ceva, dorinţa este un relativ, fiindcă este dorinţa sau plăcerea a ceva, în sflrşit.ou u t dublul jumătăţii. Există şi relativi „după gen"; astfel, nu spunem gramatica a ceva_c' genul gramaticii, adici ştiinţa, şi obţinem: „gramatica este ştiinţa a ceva