Analitica secunda topica respingerile sofistice

Dacă presupunem însă că un argument sprijinit pe un echivoc este o respingere adevărată, nu se poate ca respondentul să nu fie întâmpinat de nici o respingere268. Căci în chestiunile prea bătătoare la ochi, el este nevoit sau să conteste termenul susţinut, sau să susţină termenul con­testat. Iar subterfugiile la care recurg unii ca ieşire din încărcătură nu folosesc la nimic. Aşa, de exemplu, ei nu spun că Cor/scos este muzicant

266 Respondentul este cel întrebat, deci cel care trebuie să răspundă. El îndreptăţit să nege că concluzia sa a fost respinsă, dacă s-a recurs la echivoc şi alllf'ljJ)^

267Altădată sofiştii (eristicienii) cereau să se răspundă printr-un simplu da sau ^ poate fiindcă odinioară întrebările nu erau formulate echivoc. Astăzi insă, — Aristotel, respondentul este îndreptăţit să ceară întrebătorului ca întrebare _^ ^ echivoc (omonimie) şi amfibolie. Dacă nu o face întrebătorul, cercetarea cac respondentuluL.

268 Dacă se admite că o argumentare alimentată de echivoc es ^ adevărată, atunci respondentul, oricât ar fi de savant, va fi respins, tx ^ schimbarea continuă a lucrurilor, deci din posibilitatea ca acelaşi lucru, tu ^ şi pentru persoane diferite, să fie determinat contradictoriu. In cazu^ aC zjllttcuc totdeauna echivocuri. Astfel este posibil ca una şi aceeaşi persoana s ^ ^ ^ «fi sau fără mască şi să credem că avem în faţa noastră două persoane i ^ exemplul următor. Când echivocul este prea vizibil, responde termenul propus şi să aleagă un altul.

602

RESPINGERILE SOFISTICE 17, 175 b

■ ant ci că acest Coriscos este muzicant şi acest Coriscos .269 Numai că a spune: acest Coriscos este totuna cu g[ Coriscos este muzicant, fie acest Coriscos nu este ' ^e aceasta înseamnă că respondentul totodată afirmă şi neagă %t, cg nU există în cazul de faţă acelaşi sens, căci nici măcar te aici acelaşi. Deci trebuie să fie o deosebire. Dar a da nU , nUine de Coriscos şi a adăuga altuia un oarecare sau acesta cgci numele simplu şi numele cu adaos pronominal se aplică ja unul şi la celălalt, şi de aceea nu are nici o importanţă

i se face acest adaos270. W ece msă nu se ştie sigur, ori de câte ori nu s-a făcut dife-de sens a unei amfibolii, dacă cineva a fost sau nu respins, şi ce în argumentare se poate face oricând diferenţierea de sens, este că s-a comis o eroare, dacă s-a admis întrebarea în chip absolut, nici o diferenţiere271. în chipul acesta, dacă nu însuşi respondentul, [puţin argumentarea pare să fie respinsă. Cu toate acestea, se întâmplă deseori ca, în faţa unei amfibolii, să stăm la îndoială dacă trebuie să «m distincţii, din cauza numărului mare al acelor care formulează opoziţii amfibolice, fiindcă nu vrem să creăm aparenţa că facem mereu dificultăţi. Atunci, se poate întâmpla adeseori ca să dăm peste un para-iox, deşi nu am presupus că acesta este punctul în jurul căruia se duce

^Exemplul de echivoc este frapant sofistic. în adevăr, sofistul vrea să evite

Jdicţia uşor de demascat: Coriscos este muzicant şi Coriscos nu este muzicant,

He de pronumele demonstrativ „acesta" pentru a desemna aceeaşi persoană ca şi

5 două persoane. Respondentul crede că are de-a face cu două persoane şi răspunde

ste şi altul nu este muzicant. Sofistul dă pe faţă stratagema, arătând că cei doi

^suntunul şi acelaşi cunoscut muzicant. Stratagema a reuşit un moment, fiindcă

"'scos a fost o dată prezentat vizibil, altădată prezentat voalat sau mascat de

cut astfel invizibil. în primul caz, vom spune că Coriscos este muzicant, în

nu vorn spune că persoana ascunsă este muzicant, fiindcă nu ştim cine se

270 » ■

'tel şi-a pierdut timpul cu disecarea acestui sofism, care este un vulgar joc ■""•Cotise ""tetmenul "acest". nici termenul „Coriscos", nici, în sfârşit, unirea lor: ^ "*i de r ■ *U ace'a?' se"s, fiindcă un personaj este ascuns, şi deci poate fi oricare îs. De aceea recursul la adaosul pronominal nu schimbă situaţia: el •i la unul şi la celălalt. De la început este vorba de acelaşi Coriscos, ' a sfârŞit, să se folosească termeni superficial deosebiţi.

ntul este vinovat că a fost respins, dacă nu a avut grijă să facă necesare unui răspuns corect. Dar dacă nu s-a făcut la timp deosebirea ntu' a fost respins, ca persoană, nu însă argumentarea sa.

603

ARISTOTEL

discuţia272. Aşadar, dacă ni se recunoaşte posibilitatea h

lescoperi

sriîfj.

a°f*e

bolia, atunci, cum am spus mai înainte273, nu trebuie să

Dacă nu ne aflăm în faţa cazului de a reuni într-una singură, nu se constituie paralogismul sprij' 176 a amfibolie, ci rezultă sau o adevărată respingere sau ' ^ ecll'voc s ce deosebire este între întrebarea dacă Temistocle "^ pfia274- Căci muzicanţi, şi faptul că cei doi, deşi sunt diferiţi, au ac 1 ^^ SUn! adevăr, dacă acest nume desemnează mai mult decât u ^ nUme? 'n şi întrebarea se referă la mai mult decât un singur lucru275 ivfUf 'Ucru dacă nu este just să pretindem de a ni se da un răspuns sim l" UnDare' întrebări, este evident că nu se cuvine a da un răspuns si î^ întrebare echivocă, chiar daca răspunsul este adevărat pentru" '* ° sensurile termenului, cum vor unii276. Aceasta ar fi totuna cu întrebar"* „Coriscos şi Callias sunt ei acasă sau nu sunt acasă?", fie că ei prezenţi, fie că ei sunt absenţi. Căci în amândouă cazurile rezultăm-multe propoziţii, iar împrejurarea că este adevărat răspunsul simplu nu înseamnă că şi întrebarea este una277. S-ar putea să fie adevărat ca la mii de alte întrebări puse să răspundem prin da sau nu, totuşi nu trebuie sâ răspundem printr-un singur răspuns, căci în chipul acesta orice discuţie

272 Dacă ezităm a face distincţiile necesare, fiindcă amfiboliile sunt numeroase si oarecum evidente, ne expunem să cădem în paradox din propria noastră vină. Să nu ne temem de a fi pedanţi făcând distincţiile necesare. Nu se poate discuta serios fără precizarea sensului cuvintelor.

273 în Topica VIII, 7, 160 a, Aristotel dezleagă pe respondent de îndatorirea * > se exprima printr-un simplu da sau nu, dacă întrebarea este lipsită de claritate. Am ig»-itatea se produce uşor. 1(k

274 Până aici s-a ocupat de mijloace prin care respondentul se pune la adaj^de sofisme produse de echivoc şi amfibologie (ambiguitate). De acum cercetează mu o de luptă împotriva sofismului care reuneşte mai multe chestiuni într-una si"gu"oaJiecu

275 în sine, nu există nici o deosebire dacă întrebarea se referă la doi). nume diferite sau cu acelaşi nume. Dar dacă numele este acelaşi, cum ai în cazul lui Coriscos, se ajunge la o respingere sofistică. Acum, în cerc sofism, în care deosebirea de nume este hotărâtoare. Căci se ştie ca.su"un's c dar ele sunt reunite într-o singuri întrebare, la care se dă un singur WS1

o revenire la sofismul precedent.

276 Este indiferent dacă există doi termeni sau numai i Esenţial este că lucrurile sunt mai multe. Două cuvinte şi ur

sunt echivalente, căci în amândouă cazurile se desemnează lucr ^^ frumoasă?" este echivocă, fiindcă se referă şi la instrumentul muzi ^. „

277 Dacă mai multe întrebări sunt reunite într-una singură cfiU^ ^

s-ar potrivi pentru ambele cazuri, cum se întâmplă în exemp &&&sau Callias acasă sau nu sunt acasă?", presupunând că amândoi su

lucruri lu«™

L

604

RESPINGERILE SOFISTICE 17, 176 a

bilă Aceasta ar fi absolut acelaşi lucru, ca şi cum am da ,vine'01POS1rc pentru lucruri diferite. Prin urmare, dacă nu trebuie ' ţ0e ■ ur răspuns la două întrebări, este evident, de asemenea, a răspundem prin da sau nu termenilor echivoci. Cine I ntf & u rjspunde propriu-zis278, ci numai vorbeşte, deşi printre 'semenea vorbire este considerată oarecum ca răspuns279, văd eroarea care rezultă de aici.

us mai înainte280 că întocmai cum există respingeri care nu ■ geri deşi par a fi, tot aşa unele soluţii par a fi soluţii fără a fi rite Si, uneori, trebuie să producem astfel de soluţii281 mai ^s decât soluţii adevărate, în argumentările agonistice şi în para­le care se sprijină pe dublul sens. La propoziţiile care ne par . te răspunsul de dat este: „fie!", căci, în felul acesta, suntem mai iexpuşi la o falsă respingere. Dacă suntem constrânşi să spunem "«paradoxal, atunci îndeosebi trebuie să adăugăm la răspunsul nostru: aisepare".în felul acesta, nici nu va rezulta o respingere, nici nu vom -jiea că susţinem un paradox282.

Deoarece se ştie prea bine ce se înţelege prin postularea prin-:;piului, şi deoarece se crede că aceasta are loc dacă premisele sunt apropiate de concluzie283, şi că pe unele trebuie să le reunim şi să nu

■■A, totuşi întrebarea nu este unică. A răspunde unitar la întrebări diferite înseamnă a

«radiscuţia, şi totodată a face posibil sofismul. Aceasta echivalează cu a da acelaşi

"»orlucruri diferite, adică a da acelaşi răspuns unui termen cu mai multe sensuri.

Merită calificarea de răspuns numai riposta la o singură întrebare, de aceea

"te răspunde simplu prin da sau nu, nici când mai multe întrebări sunt reunite,

termenul supus întrebării este echivoc şi ca atare comportă două sau mai multe

aceea Aristotel a cercetat în acelaşi timp sofismul omonimiei (echivocului)

™1 reunirii mai multor întrebări într-una singură.

4 e c°nsiderat, în arta discuţiei, drept cel mas bun răspuns acel care se reduce

280, .

'icepmul tratatului, în capitolul 1, unde se defineşte respingerea sofistică,

a'i Es°poziîie cu respingerea adevărată.

S2Nu V°rba de S°lu!ii aParente-(ie care continuă să se ocupe. "^"lno ^ "'C' resP'ngere nicl paradox, dacă se adaugă un „se pare", dar cîtreboie să r eX'>r'm* °pinia respondentului. şi încetează de a fi un adevărat răspuns,

^Postm'6 S'mP'U Ş'Clar Este un răsPuns eare Poate fl retr<«ctal-'"Oisj ( .a P^ipiului. de care Aristotel se ocupă acum, se constituie dacă luăm

f"*" Sofist- C1P1U) ° propoziţie apropiată de concluzie, dacă nu chiar însăşi *5

605

ARISTOTEL

le acordăm, sub cuvântul că se comite o postulare

atunci când respondentul ne cere să-i acordăm o n ^u'u

consecinţa tezei noastre, dar este falsă sau neprobabilăP-^''e care

aceeaşi obiecţie. In adevăr, consecinţele necesare d'n derate în genere ca părţi ale tezei285. SUnt

Mai departe, când universalul este desemnat de un nume determinat, ci printr-o comparaţie, trebuie să spu^"10* ia în concluzie în sensul concedat de noi sau recunoscut d * căci pe aceasta se sprijină adeseori respingerea286.

Dacă am pierdut acest mijloc de apărare, trebuie să re argumentul că dovada n-a fost făcută cum trebuie şi să ne ^ '3 întrebătorului, servindu-ne de definiţia dată mai înainte M i ^ mului287.

La cuvintele luate în sens propriu, trebuie să răspundem sau simplu

sau printr-o distincţie. Dacă însă în propoziţii sunt subînţelese alte

lucruri, cum, de exemplu, în întrebările care sunt puse neclar, fiind

176 b formulate necomplet, se produce o respingere288. Să luăm un exemplu

284 Mijlocul de ruinare a acestui sofism este denunţarea lui şi refuzul de aaconla o astfel de premisă.

285 Aristotel dezvăluie şi o altă posibilitate de a recurge la postularea principiului. Deoarece orice consecinţă directă a unei teze este considerată ca parte integrantă a lezei, sofistul, neputând respinge teza însăşi printr-o postulare a principiului, va încercaşi respingă prin acelaşi procedeu o consecinţă a tezei, ceea ce ar atrage indirect rumarei tezei. Aristotel propune să se denunţe sofismul şi în aceste cazuri, tot aşa de periculoasa

286 Aristotel introduce cazul .relevat în cap. 15,174 a, la sfârşit, în cate un ţerr universal nu are nume şi de aceea este desemnat prin comparaţie (analogie) cu un a ^ ^ asemănător. Sofistul va căuta sâ profite de această situaţie tulbure, însă «^"f^, fi cel dorit, fiindcă el s-a folosit de un termen pentru a desemna universalul * -^ sa, iar apelul la un termen analog nu a fost concedat de respondent. Acesta se alunecării sensului prin procedeul comparaţiei cu ceva asemănător- r5mâne u"

287 Dacă am pierdut terenul unde ne apăram prin aceste mijloace. ^„^ procedeu principial prin care dezvăluim caracterul paralogistic (sofistic) ^ ^.^„i Ne vom referi la „definiţia paralogismului", adică la posibilitatea cerc^gerji;decî"e 7 de a reduce toate sofismele la ignoratio eknchi, adică la ignorarea re p

vom referi la definirea sofismului ca atare. hivocuhu-1*

288 Aristotel pune din nou în discuţie sofismul omonimiei sau ec ^ îoOe1*^ îl completează cu cazuri în care echivocul rezultă din caracteru ^ dflUj sens"ri ^ Exemplul care urmează arată că termenul de „apartenenţă" poate av ^ ^ număra printre anumite lucruri, ca în logică: „omul este un anl^te 0 preiiu< „omul nu este proprietarul lumii animalelor". Vom evita deci de a a

606

RESPINGERILE SOFISTICE 17, 176 b

i

jartine atenienilor este proprietatea atenienilor? — Da. <&* prezintă proprietatea în celelalte cazuri. Dar oare omul i animalelor? — Da. — Deci omul este proprietatea lumii ^Aceasta este însă o respingere sofistică>, deoarece noi ' ornul aparţine lumii animalelor, fiindcă este un animal, ■ um Lysandros aparţine lacedemonienilor, fiindcă este289 ■3loClD 'an Este evident deci că ori de câte ori premisa este obscură îhuie s-° concedăm pur şi simplu.

i ă din două lucruri, unul este adevărat, este adevărat şi celălalt, , acesta din urmă este adevărat nu urmează necesar că este ade-*'290. în astfel de cazuri, dacă suntem întrebaţi care este

arată trebuie să acordăm mai degrabă ceea ce este mai puţin, căci

mai greu să tragem o concluzie din mai multe premise291. Dacă

■ebătorul vrea să facă dovada că un termen are contrar, dar celălalt nu

ne atunci respondentul, dacă afirmaţia aceluia e adevărată, trebuie să

.junăcă şi celălalt are un contrar, dar că nu există un nume pentru el292.

Deoarece mulţimea, în ce priveşte unele opinii pe care ea le îm-

:artăşeşte,va spune despre cel care nu le admite că săvârşeşte o eroare,

Li timp ce, privitor la alte opinii, nu va susţine acelaşi lucru, de exemplu,

ia toate acele opinii la care convingerile sunt diferite (căci mulţimea

■a are o opinie formată în ce priveşte chestiunea dacă sufletul animalelor

stecoruptibil sau nemuritor); din aceste consideraţii urmează că ori de

Lle °ri nu ştim în ce sens este luată de obicei propoziţia dată, trebuie

'răspundem ca în sentenţe (căci mulţimea numeşte sentenţe opiniile

289

Aristotel precizează că termenul de „a aparţine" echivalează cu „este": "k™ aparţine lacedemonienilor, Lysandros este latedemonian. * tot eea Ce 6Ste at*eva^at despre general este adevărat şi despre particular, nu şi in-29i'TCefa Ce este adevarat despre gen nu este adevărat şi despre specie, nu şi invers. !*tia^ r " seama de principiul de mai sus, vom acorda ceea ce este „mai puţin" Prin sfera ei mai limitată are implicaţii mai puţine. Ceea ce aparţine speciei »3r- Ovez' suP'imentare în comparaţie cu genul.

**Ptobahi 3 adeseori comentată pentru a-i fixa sensul autentic. Comentariul cel e«s s e legarea acestei fraze, în ce priveşte sensul ei, de fraza precedentă. în . cseace este adevărat pentru un gen, este adevărat şi pentru specia lui, ta aparţine oare sau nu unui anumit gen? Dacă se răspunde că aparţine, tată ^ mnaî'a' subliniind că genul are un contrar, în timp ce specia nu are. iţi ■ utl nrijloc de a restabili adevărul. Cel care a atribuit specia genului * e co . la are un contrar, dar că el nu are nume, că este deci un „anonim". nv'ngătoare, pentru că este prea uşoară.

607

AR1STOTEL

adevărate, ca şi negaţiile generale, ca,de exemplu, ca d' iile pătratului sunt incomensurabilej293. De asemenea c^a sunt diferite în ce priveşte adevărul unei propoziţii put » C?nv'% respingere dacă schimbăm cuvintele. în adevăr, tocmai SCăpau care din sensurile cuvântului este adevărat, nu

vom nă

°U *

ştie

sofism, şi fiindcă convingerile sunt diferite, nu vom păr * m Un o eroare. Simpla schimbare a cuvântului va avea drent ^^Conus de nerespins poziţia luată294. P rC2ultat <* face

în sfârşit, respondentul, ori de câte ori întrevede chestiun va pune, va face obiecţii anticipat şi le va spune din capul 1 Cace'.Se chipul acesta mai ales vom pune în încurcătură pe întrebător295" "'

18

Deoarece adevărata soluţie296 constă în dezvăluirea raţiona­mentului fals şi în arătarea chestiunii pe care se sprijină falsitatea, şi

293 De asemenea, o frază obscură. Aristotel dă o indicaţie cum trebuie să răspundem la chestiuni în care mulţimea îşi menţine convingerea şi condamnă ca eroare orice alia convingere precum şi la chestiuni în care convingerile mulţimii sunt diferite, opuse. Indicaţia lui, destul de enigmatică, este să răspundem ca în sentenţe sau maxime (ywîuai). Aristotel a avut şi altă opinie despre sentenţa: o exprimare scurtă a unui adevăr etic. Aici sentenţa este o exprimare vagă, nedeterminată, aşa încât să se poată înţelege şi o afirmativa şi o negativă universală. Sentenţa şovăie şi ea, ca şi răspunsu! mulţimii la unele întreb»^ cum este aceea dacă sufletul animalelor este sau nu nemuritor. Aristotel şi-ar fi caş ig^ un merit mai mult dacă recomanda această reticenţă şi în ce priveşte sufletul omu iw ^ latura lui pur intelectuală, căci în ce priveşte „sufletul nutritiv" şi „sufletul senzi om, ca şi animale, Aristotel admite distrugerea lor o dată cu corpul. ..(,uribâ

294 în chestiunile dubioase, sofistul poate scăpa de a fi respins legitim, daca cuvintele cu mai multe sensuri ale propoziţiei. u ... „ ^fi^i.

295 Această ultimă recomandaţie are în vedere mai ales pe întrebător, aoic» ^^ deşi vorbeşte în primul rând de respondent. Deoarece respondentul, când pr

ce i se aduce, va căuta să o preîntâmpine, ea fiind o obiecţie sofistica, a ^

întreabă, va proceda bine dacă va renunţa la obiecţie, după ce va fi înţeles

său i-a ghicit intenţiile. . anarente saU 'a'^

296 în capitolul precedent, Aristotel a cercetat pe scurt solut^ 0^sroelor, soloâ1* ale sofismelor. în loc să se soluţioneze, adică să dea la iveală îaIslta!.eaAristotel va **5 aparente alimentează sofismele. De acum, începând cu acest capito ^ ^ fieCâre> spe^( mecanismele celor 13 specii de sofisme, pentru a da soluţia acleVa*(e|e „epieritc"* de sofism. Această operaţie, de rară pătrundere, se înscrie printre me întemeietorului logicii.

608

RESPINGERILE SOFISTICE 18, 176 b, 177 a

orbeşte de fals raţionament în două sensuri (căci un

cte fals fie că s-a ajuns la o concluzie falsă, deşi el este gflt este ,

t real, fie că nu este un raţionament real, ci numai aparent), fie totodată şi aceea pe care am expus-o mai înainte, şi ationamentului aparent, care ne permite să vedem pe ce sprijină aparenţa- . Aşadar, argumentele care sunt :'^tt te rea]e sunt soluţionate prin simplă respingere, iar cele

orin respingere fundată pe unele distincţii298. Deoarece, acum, printre argumentele care sunt raţionamente ,99 uneie au o concluzie adevărată, altele — o concluzie falsă, rezolva pe cele care au o concluzie falsă în două feluri: fie ■„gând una din întrebări300, fie arătând că concluzia nu este aceea a fost susţinută301. Raţionamentele reale ale căror premise sunt false 177 a mi fi soluţionate numai prin respingerea uneia din premise, întrucât concluzia este adevărată302.

De aceea când vrem să rezolvăm un raţionament fals, trebuie să vedem mai întâi dacă el este concludent sau nu este concludent303, apoi iacă concluzia este adevărată sau falsă, pentru a obţine soluţionarea

297Există două feluri de raţionamente false: a) raţionamentul formal just sau corect, J» fals prin conţinutul propoziţiilor sale. mai ales al concluziei; b) raţionamentul formal als.raţionamentul numai aparent, sofismul autentic.

8 Aristotel, folosindu-se de un joc de cuvinte în limba greacă, în căzu! de faţă "tepotrivit,declară că raţionamentele formal juste, dar material false, sunt soluţionate distragere, prin răsturnare (dvcupecuc), iar raţionamentele aparente, prin diviziune 'K), adică prin analiza propoziţiiloi lor pentru a descoperi eroarea.

Cum am spus mai sus, raţionamentele reale sau adevărate sunt cele formal juste *te. dar cu premise false material. Ele pot fi adevărate sau false, căci, se ştie, ™»oS-e fa'Se 2°^ rezulta ° concluzie adevărată (Analitica primă II, 2-4). *inî tn.k ntr ea are a'ci sensul de premisă, căci premisele sunt obţinute în discuţie «ţi sau probleme.

abonamentele formal corecte, dar cu o concluzie falsă, pot fi respinse în două sturnăm una din premise, adică aceea pusă de respondent, sau răsturnăm 302 ^eea_ce atrage suprimarea silogismului.

""false aCa.ln raţionamentul formal corect concluzia este adevărată, deşi premisele ' P'ngerea se face într-un singur fel: prin respingerea premiselor, a uneia

<* ar duce la o concluzie falsă, sau a amândurora.

nt p'!onamentele false, soluţionarea rezultă din condiţiile constitutive ale unui ma condiţie este ca raţionamentul să fie concludent, adică să respecte »lp ale silogismului.

609

ARISTOTEL

fie prin distincţii, fie prin respingere, şi este respingere f fie într-altul, aşa cum s-a arătat mai sus304. le *n

în sfârşit, când este vorba de soluţionarea unui ar mare deosebire între a fi întrebat şi a nu fi întrebat r mtni'este o prevedem ce va urma305, în timp ce este uşor să vedem '^ ^reu să răgaz pentru reflecţie. niSelasâ

19

Dintre respingerile provenite din echivoc si amfibologie, unele cuprind întrebări306 cu două sensuri, altele, o concluzie cu sensuri diferite307. Astfel, când se încearcă a se dovedi că „se vorbeşte tăcutele" concluzia are două sensuri308, sau că „nu învăţăm ceea ce cunoaştem^ una din întrebări este amfibologică309. Ceea ce are un sens dublu este

3M A doua condiţie este ca concluzia să fie adevărată sau falsă. Dacă concluzia este adevărată, silogismul va fi cercetat prin distincţii (diviziune); dacă concluzia este falsa, vom recurge la respingerea (răsturnarea) concluziilor sau a premiselor.

305 Deosebirea mare între a fi întrebat şi a nu fi întrebat apare în obligaţia res-pondentului de a da un răspuns neîntârziat, care poate fi un răspuns nu destul de chibzuit. din lipsă de timp. Dimpotrivă, când nu suntem obligaţi a răspunde, avem răgazul de a reflecta asupra răspunsului.

306 Ca şi mai sus, întrebarea echivalează cu premisa, fiindcă întrebarea este opus* concluziei. -ţn

307 După cercetarea în genere a soluţiei adevărate (capitolul Precedent)'unn^aici capitolele următoare (19-34) soluţionarea adevărată a fiecărei specii de sofjsrn^ ^. începe cu sofismul celui mai elementar limbaj: omonimia (echivocul) şi amli ^ ^

începe cu sofismul celui mai elementar limbaj: omonimia (echivocul) şi amli ^ ^ guitatea propoziţiei). Se analizează două exemple de omonimie propuse in capi_ ^

308 în primul exemplu, greu de tradus, concluzia este echivocă, ""âcea"ceea ă îă b espre lucruri care tac. fie a vorbi şi totuş'acel ce

ortăm la ceea ce este vorbit, în al doilea, ^^ v dtă

âceaceeace a e vOti*şK vort>e>ie" l

tăcutele" înseamnă fie a vorbi dep este absurd. în primul ca?, ne raportăm la ceea ce este vorbi Un alt exemplu, dat de comentatorul Pacius: „cartea tace", dar totodată „ _ concluzia este greşită dacă este enunţată aşa: „deci cartea tace şi vorbeş e decurge din chiar obiect. Sofistul grec juca pe echivocul de mai su*-"^ slă i m în al doilea exemplu, ambiguitatea (Aristotel îi spune: amliw. ^ ^ y O premisă sună. „cel care ştie învaţă", a doua: „el a învăţat versuri ,., ^luzje j, in -Echivocul stă aici în folosirea termenului „învaţă", într-un sens in ^c0|jduzje in^ în premise. în premise „a învăţa" înseamnă „a înţelege" versurile, „a memoriza", act care nu necesită şi înţelegerea celor învăţate.