Analitica secunda topica respingerile sofistice

^'„înainte", adică în cap. 20. 177 b, la sfârşit, unde se afirmă că soluţia este valabilă împotriva întrebătorului, nu împotriva argumentului însuşi.

Aristotel arată în acest alineat de ce cele trei soluţii de mai sus sunt aparente,

W nu resping însuşi argumentul sofistic. Soluţia adevărată este distincţia dintre categorii,

"•«precizarea: „parţial este aşa, parţiai nu este aşa". Dacă în loc de această distincţie,

6 respectă categoria de relaţie „dinţi-un punct de vedere este aşa, din alt punct de vedere

■«ael ,eu fac o afirmaţie absoluta, şi nu mă limite.7, numai să neg afirmaţia sofistului;

■an respins decât personal, nu în raţionamentul său, cu toate concesiile făcute. în toate

«fisme, ambiguitatea sensului provoacă confuzia dintre categoriile de „posesie"

1rnire",dintre substanţă şi calitate, cantitate şi relaţie.

„nj, Sofismul constă în compararea unui caz, când s-a consemnat în scris însuşirea Cj el "!■'?'dupi aeeasta consemnare. De exemplu, stă scris că „Socrate sade", dar văd ^P imbă, deci cele scrise sunt totodată adevărate şi false.

^P

ş

r SOt'smu' acesta se face confuzia dintre substanţa individuală şi o însuşire c

* este scris, ca atare, rămâne adevărar, în măsura în care a exprimat un '"' de a fj 'm masura în care a exprimat o calitate, dar scrisul a rămas, în timp ce calitatea

"3Ero atSaUfalSS"am0d'fiCaî ^ ea rămâne aceeaşi Uacă este valabilă pentru argument, care este adevărat,

entru opinie (doxa) care este probabilă, precizarea nu era necesară în elice. La drept vorbind, pentru Aristotel, şi opinia este adevărată, Citate, ci cu probabilitate.

^iB/

619

ARISTOTEL

repede încetineala"354. în realitate, nu s-a spus ce anume s î se învaţă. încă un caz355: „călcăm oare peste ceea ce mer^ern^j» Dar mergem toată ziua". în realitate s-a vorbit nu de locul ne ' ~~ ^a'"~ ci de timpul de mers. Tot aşa, când spunem: „am băut o cună" ^ mergem-nu ce anume am băut, ci din ce am băut. Un alt caz: „oare cu n> lnţeles cecunoaştem,învăţându-ldelaalţiisaudescoperindu-lnoiîn ■ ?teRlCeea — Dacă însă un lucru l-am descoperit, iar altul ]-am învvt ~~^a amândouă la un loc nu sunt nici învăţate, nici descoperite Si ai ' ' o parte, toate lucrurile, de altă parte, fiecare lucru în parte356

Mai departe, se susţine că există un „al treilea om"pe lân -în sine" şi „oamenii" individuali. Numai că om, ca orice termenV nu semnifică o substanţă individuală, ci o calitate sau o cantitat o relaţie, sau orice altă categorie de acelaşi fel357. Tot aşa stau lucrurilU

354 Sofismul rezultă dintr-o confuzie: ceea ce învaţă cineva este exact de aceeaşi natură cu materia pe care el o învaţă. Dacă eu învăţ, de exemplu, încetineala, şi învăţătura este înceată. Dar eu pot învăţa repede ceea ce este încetineala. De asemenea, în cazul de faţă, se face confuzia între substanţă (ce învăţ) şi relaţia (în ce chip învăţ: repede sau încet) Aristotel dă îndată soluţia adevărată.

•'" în acest caz, ambiguitatea este evidentă: eu calc, desigur, peste ceea ce merg, dar ziua (timpul) nu este un covor pe care calc.

Xi6 Sofismul se rezolvă dacă nu confundăm „toi ce învăţăm" cu anumite părţi învăţate. în timp ce în premise vorbim de unele lucruri învăţate, care pot fi însuşite sau de la alţii sau prin proprie descoperire, concluzia se referă la toate lucrurile învăţate sau prin însuşire de la alţii, sau prin descoperirea ce-o facem noi.

357Aristotel ridică în acest ultim pasaj o problemă care va agita în adâncuri Evul Mediu: există oare universalii, noţiunile generale, şi în ce constă existenţa lor? Soluţia lui - universalii există în lucruri (in rebus) - a fost opusă soluţiei platonice: universal" există în sine, ante res, deasupra lucrurilor individuale. Despărţirea universalului (om in genere) de individual (oamenii individuali) cerea ca o legătură un a/ treilea om ppir ăv6puTT întrebarea ce au comun „omul în sine" şi „oamenii individuali", deci in t t

om" care uneşte „omul în sine" şi „oamenii individuali". Aristotel va ap acestei obiecţii sofistice. Deocamdată, el ţine să dea la lumină în ce cons^ sofistică: aceasta confundă substanţa individuală („acest om") cu un te0I^"u': în sine

ţ

în sine") care nu este substanţa individuală. în adevăr, separarea "[^e oinu dintr-un termen universal un individual, adică ceva independent. In rea > aparţine individualului ca o proprietate a lui, ca un caracter esenu«u. je« aici că, în Categorii 5, 2 a, el a numit esenţele generale „substanţe se

620

RESPINGERILE SOFISTICE 23, 178 b, 179 a

a- „oare Coriscos şi muzicantul Coriscos sunt una şi aceeaşi 179 a I sau sunt persoane diferite?" Căci primul desemnează o in„ jnCjividuală, iar cel de-al doilea, o calitate, aşa încât nu putem °' . acesta, ca şi cum ar fi independent358. Totuşi, nu separarea eneralului duce la al treilea om, ci considerarea acestuia ca o

tă individuală, căci omul în sine nu este o substanţă individuală,

■te Callias359- De altfel, nu duce la nici un rezultat dacă spunem

•t rul separat nu este o substanţă individuală, ci o calitate. Căci, în

' z va exista un unul în afara multiplului, cum era, de exemplu,

1 i36O gste deci evident că nu trebuie să concedăm că predicatul

' un al unei clase de indivizi este o substanţă individuală, ci trebuie

nunem că el exprimă o calitate, o cantitate, o relaţie sau orice altceva

ig acestora361.

23

în regulă generală, toate argumentele paralogistice sprijinite pe limbaj vor fi soluţionate, recurgând totdeauna la opusul punctului pe

358 Exemplul acesta confirmă că muzicantul Coriscos nu este altul decât Coriscos. tai nu este o nouă substanţă individuală, ci o calitate generală a individului Coriscos, calitate pe care nu o putem separa pentru a face din ea o fiinţă independentă.

Am tradus termenul tk"eoi<; prin separare. în sens propriu înseamnă „expunere".

■oatere în relief, considerare aparte a unei note conceptuale. Acesta este sensul primit de

*Kel în Analitica primă I, 2,25 a: clin noţiunea particulară „unii" (C), extrag un număr

«limitatşi astfel obţin noţiunea D, ce fixează care anume sunt acei „unii". Ecteza este

'inproces de abstracţie, de extragere dintr-un tot concret a părţii generale. Aristotel nu

fi ecteza ca atare, expunerea unei părţi dintr-un tot, ceea ce face şi el în orice

"■zare, îndeosebi în distingerea capitală a substanţei individuale de însuşirile ei: calitate,

;.relaţie etc., ci el condamnă transformarea unei pSrţi din substanţa individuală într-o

:i , ■ lna>viduală superioară, cum este „omul în sine". Platan considera esenţele abstracte

vjj an'e adevărate, deci ca fiinţe independente. Căci numai individualul este

360 A -

Această propoziţie pare că nu se încadrează în comentariul nostru. în realitate.

unportantă precizare. Este, în fond, indiferent dacă spun că factorul separat, nte.extras- este o substanţă individuală sau numai o calitate a unei adevărate i'tf ' ua'e- Esenţialul, în această separare, este că se consideră acea calitate ca

361 mu'tiplului, în timp ce, în realitate, calitatea generală este unul în multiplu. ' lt*Osfo xC 'a ^'e, pentru a soluţiona sofismul „celui de-al treilea om", că nu trebuie

..m lnsuşirile unui lucru individual, cantitatea, calitatea, relaţia etc. lui în lv'duale de ordin superior, în „Ideile" platonice.

621

ARISTOTEL

CSte

care se reazemă argumentul întrebătorului362. Dac"

argumentul se sprijină pe compunere, soluţia va recurge] C CXemPlu Tot aşa, dacă se sprijină pe accentuare ascuţită, soluti °mPUnere accentuare gravă, şi dacă se sprijină pe accentuare gravă* re°Urge 'a recurge la accentuare ascuţită. Dacă argumentul se sprijină 'ia va

trebuie să-1 soluţionăm punând în valoare termenul opus r ^ dacă se conchide că un lucru viu nu este însufleţit, să doved' însufleţit, iar dacă am spus despre un lucru că este neînsuflet'rC< locutorul conchide că este, trebuie să dovedim în ce fel este ' ţit363. La fel se va proceda în respingerea sofistică sprijinită pe a^nfit Dacă argumentul se sprijină pe asemănarea de expresie, soluţia va la termenul opus364. Să luăm exemplul; „putem da oare ceea c"^ avem?" Nu, nu putem da ceea ce nu avem, dar putem da ceva în f Ti cum nu-1 avem, de exemplu, numai un zar. Un alt exemplu: „cunoasten oare lucrul pe care îl cunoaştem, fiindcă l-am învăţat sau fiindcă i-am descoperit?" Da, însă nu lucrurile pe care le-am cunoscut, privite în colectivitate indivizibilă. Mai departe: .,călcăm oare peste ceea ce mergem?" Da, însă nu peste timpul când mergem. Şi tot aşa mai departe.

362 Capitolul acesta este un rezumat al capitolelor referitoare la soluţionarea primului grup de sofisme: sofismele produse prin limbaj (in uiclione). Aceste sofisme suni soluţionate prin întrebuinţarea punctului de vedete opus aceluia luat de sofist. Aşa, între altele, dacă ambiguitatea rezidă în accentul ascuţit, soluţia va fi acelaşi cuvânt cu un acceni grav, şi invers.

363 în cazul omonimiei sau echivocului, vom căuta sensul opus celui întrebuinţat de sofist. Astfel, la apiicarea termenilor de însufleţit sau neînsufleţit, trebuie să cercetam în ce fel este sau nu însufleţit. Astfel, în sofismul: cartea ne învaţă; ceea ce ne ;nvş!« este însufleţit, deci cartea este însufleţită, vom căuta să determinăm senl termen^ de însufleţit. Există şi un sens figurat care este întrebuinţat în sofism, aşa încât autorul cu opera lui. Sofismul poate fi întors, spunând: ceea ce ne învaţă (7jjca cartea) nu este însufleţit; Platon ne învaţă, deci Platon nu este însufleţit. In am ^ vom respinge sofismul omonimiei arătând că şi „ceea ce ne învaţă este insu . i ^^ ce ne învaţă nu este însufleţit" sunt false, fiindcă nu respectă ceie două sen*u"maj ceeiie însufleţite şi cele neînsufleţite ne învaţă. Direct şi în sens propriu ne înva.a Bj^|jj a este însufleţit, de exemplu, un filozof; indirect şi figurat, orice opera nei filozofului, dar, la figurat, însufleţită de filozof. ae^prestf' ■

364 La sofismele rezultate din „asemănarea expresiei", adică din „ 0(ermenUi of* soluţia propusă este tot recurgerea la termenul opus (dvTiKeinev0V'' " j a amesieca' se înţelege o altă categorie decât aceea întrebuinţată, deoarece s - c(,nfui"la'tl categoriile. Exemplele ce urmează au fost clarificate mai înainte, i s ^^ ^ ţetipf diferitelor categorii. Domină confundarea categoriei de substanţa,

622

RESPINGERILE SOFISTICE 24, 179 a

24 gojuţia respingerilor sofistice sprijinite pe aecident>

f ce priveşte argumentele paralogistice sprijinite pe accident,

, afea tuturor este aceeaşi365. în adevăr, deoarece rămâne

' gj ^.gjui se poate atribui şi lucrului însuşi ceea ce este atribuit

njlui, şi deoarece în unele cazuri se admite că această atribuire

' videntă şi că, în altele, se zice că nu e necesară, trebuie atunci

tindem concluzia la toate cazurile şi să susţinem că nu este

sară această atribuire totodată şi lucrului şi accidentului acestuia.

trebuie să avem totdeauna la dispoziţie exemple despre felul

buirii Toate argumentele ce urmează se sprijină pe accident. „Ştii

t am de gând să te întreb?"366 „Cunoşti tu pe cel ce se apropie sau

cej ce este acoperit cu un văl?"367 „Este oare statuia opera ta?"368

£ste oare câinele tatăl tău?"369. „Este oare puţinul înmulţit cu puţinul

toi puţin?"370 Este evident că, în toate aceste cazuri, nu este necesar ca

365 Urmează soluţionarea sofismelor produse ,,în afara limbajului". Aristotel începe soluţionarea cu sofismul cel mai răspândit, numit al accidentului, fiindcă se atribuie iucnilui însuşi ceea ce este atribuit accidentului acelui lucru. Nu tot ce este valabil pentru accident se aplică şi la suportul sau substratul accidentului. Se va cerceta, după cazuri, când iiribuiiea accidentului este valabilă; şi când nu este vaiabilă. Concluzia este că nu totdeauna «lenecesară această dublă atribuire. Urniea/ă exemple, unele celebre, de failacm accidentis. 366„Ştii tu ce am de gând să te întreb?'", răspunsul este, fireşte, nu. „Dar eu întreb de un lucru pe care îl cunoşti, deci nu ştii ceea ce ştii". Întrebarea este un accident faţă Jecunoştinţele interlocutorului.

„Cunoşti tu pe cel ce se apropie (dar este acoperit cu un văl)?", răspunsul este: dar luându-i-se vălul, se constată că este cunoscut. Sofistul conchide: deci, cunoşti «cunoşti aceeaşi persoană (Coriscos). Vălul, care este un accident al unei persoane, ""ji'ferat ca un atribut special ce face ca o persoană să fie necunoscută.

„Este statuia o operă? — Da. — Este statuia a ta? — Da. — Deci statuia este « . Statuia este esenţial o operă, dar accidental este proprietatea. Sofistul conchide, ^ â

S

ţ p pp

cuvântul „a mea", că statuia este opera mea, adică este sculptată de mine.

tf~

„ , p , p

fiioă ^CeStsof~lsm ce'e!wu se întâineste în opera lui Platon: Eutliydemos, 298 e, şi se tot pe dublul sens al pronumelui posesiv. „Câinele este al tău? — Da. — Câinele

'indă

ă are pui, deci câinele este tatăl tău". A fi tată este accidental pentru "upCâlne!u"' de către o anumită persoană.

itio-are U^or ^e acceP'at că „puţinul înmulţit cu puţinul dă puţin", totuşi acceptarea uce la sofisme. în adevăr, un puţin, dar înmulţit cu doi (alt puţin), dă doi ji ' e ""nulţit cu doi dă patru care va fi socotit tot puţin. Iar patru, socotit puţin, „ijm "a ™> dî şaisprezece, care trebuie să fie tot puţin. Şi aşa mai departe, dacă i. Asist AaisPrezece (puţin) cu şaisprezece (puţin) avem 256 care trebuie sî fie tot " Pot fi _e eonsidera „puţin" şi „ .mult" ca accidente. în realitate sunt termeni de relaţie

ln"

sa" „mult", după celălalt termen la care sunt raportaţi.

623

ARISTOTEL
atributul care este valabil pentru accident să fie valabil însuşi. Numai dacă accidentul şi lucrul însuşi nu sunt de ,nlnx lucru] ci constituie unul şi acelaşi lucru, le aparţin, se pare acele ' C CSetl^al, 179 b Dar, când este vorba de un om bun, nu este acelaşi lucru ^ute37! „a trebui să fie întrebat"; nici când e vorba de cel ce s ' ^ de cel ce este acoperit cu un văl, nu este totuna dacă est Ple Sau apropie" sau „este Coriscos". De aceea, dacă cunosc ne r Ce Se nu cunosc pe cel ce se apropie, nu urmează de aici că eu totodată nu cunosc acelaşi om372. Tot aşa, dacă ceva este al m "^ '' este o operă, nu pot spune că este opera mea, ci numai că^ proprietatea mea sau lucrul meu, sau oricum i-am spune373 Treh ^ rezolvăm în acelaşi chip toate celelalte cazuri.

Unii rezolvă aceste respingeri, suprimând întrebarea însăşi în adevăr, ei spun că putem să cunoaştem şi să nu cunoaştem acelaşi lucru dar nu sub acelaşi raport. De exemplu, dacă ei nu cunosc pe cel care se apropie, dar cunosc pe Coriscos, ei susţin că cunosc şi că nu cunosc acelaşi lucru, dar nu sub acelaşi raport374.

371 Numai ceea ce aparţine esenţei lucrului aparţine şi lucrului însuşi, dar atunci mai putem vorbi, în sens propriu, de accident? în exemplul ce urmează, se constată uşor că „a fi întrebat" este ceva accidental faţă de „a fi bun", aşa încât dacă respondentul nu poate ghici ce anume va fi întrebat, ignoranţa lui nu afectează cunoaşterea binelui, în cazul că întrebarea urmărea să afle dacă respondentul ştie ce este binele.

372 Şi în acest caz întrebarea dacă cunoaşte pe acest om mascat care se apropie este ceva accidental pentru persoana Iui Coriscos, aşa încât ceea ce este valabil pentru acest accident nu este valabil pentru Coriscos însuşi, pe care îl cunosc bine. Mascarea lui Coriscos este pentru el un accident şi de aceea, răspunzând că nu-1 cunosc, nu mă contrazic Nu-1 cunosc ca persoană mascată, nu ca persoană nemascată. Orice altă persoana, t se apropie de mine mascată, îmi este ca atare necunoscută.

373 Faptul accidental că o operă este a mea, ca proprietate, nu legitimează de a ** din mine nu numai proprietarul, dar şi autorul operei. Iar faptul că un câine, car meu, este tată, nu mă face pe mine tatăl câinelui. Dacă sunt posesorul câinelui, n ^ ^ atributul de a fi tatăl lui, fiindcă el este tată. Faptul că un câine este al meu şi ca

tată nu au nimic comun, ci sunt lucruri tnto genere deosebite. sUprima'â-

™ „întrebarea" este premisa silogismului eristic. întrebarea poate ^^ dar răsturnată, dacă introduc punctul de vedere al relaţiei: pe Coriscos îl cuno ^ întrebarea: dacă se maschează s-ar putea să nu-1 cunosc. Deci este uşor de ra^ , .;ntr.un P"1*1 „cunoşti...?" Alte întrebări, la care nu se poate răspunde prin relativizări ^ ^ ^ sUS de vedere c/a, din altul nu), nu pot fi răsturnate în telul acesta, ca in ex cu câinele care este tată şi stăpânul său. Nu putem răspunde ca es este stăpân (la om) în anumită privinţă.

624

RESPINGERILE SOFISTICE 24, 179 b

toate acestea, aşa cum am spus mai înainte375, trebuie să la fel argumentele care se sprijină pe acelaşi temei. Nu se va c°lSC I asa dacă aplicăm aceeaşi premisă nu la „a cunoaşte" ceva, ci la u a fi într-un anumit fel"; de exemplu, dacă luăm propoziţia: "a *îintâ este tată" şi „cutare este tatăl tău". Dacă uneori este adevărat '|CU tucru, anume că este posibil de a cunoaşte şi de a nu cunoaşte acelaşi în cazul de faţă soluţia aceasta nu este deloc aplicabilă376. De altminteri, nimic nu opreşte ca acelaşi argument să sufere în . • tjmp de mai multe greşeli; dar dezvăluirea unei greşeli nu "arnnă totdeauna soluţionarea lui, căci se poate arăta că o concluzie falsă, fără a se arăta de ce este falsa, ca, bunăoară, în argumentul Zenon că nu există mişcare377. Chiar dacă cineva s-ar strădui să arate jtairditatea acestei concluzii şi chiar dacă el ar fi dovedit aceasta de mii de ori, nu înseamnă că s-a găsit soluţia argumentului lui Zenon. Căci soluţia stă în arătarea falsităţii raţionamentului prin descoperirea temeiului falsităţii. Dacă interlocutorul nu a făcut o dovadă după regulă, sau dacă el a încercat să ajungă la o concluzie fie adevărată, fie falsă, arătarea acestei greşeli este adevărata soluţie.

Poate că nu este nici o dificultate ca soluţia prezentă să se aplice la unele cazuri, dar nu pare să se potrivească la cazul de faţă378. Căci se

375 Cap. 20, 177 b, unde se precizează că soluţia este aceeaşi numai dacă argumentul este acelaşi.

' Cum am spus înainte, anticipând pasajul acesta, soluţia prin relativizare nu se 'plică Ia toate sofismele accidentului Dacă în loc de „a cunoaşte" punem „a fi", ca în 'fismul „câinelui tată", soluţia va fi alta, deşi sofismul accidentului este acelaşi.

Simpla dezvăluire sau declarare UnctxîViaic) a unei greşeli (dnapria) nu ^mnă respingerea ei, căci într-un argument pot să coexiste mai multe greşeli, iar «tarea lor globală nu este suficientă pentru respingerea argumentului. Trebuie să m ce constau greşelile, care este cauza viciilor. Acesta este cazul celor patru ■espi"16"'6 âle eleatului Zenon împotriva realităţii mişcării. Nu este de ajuns să le '■"finîs 8'°')a'' njiştându-ne ca Diogene din Sinope, pentru a învedera realitatea ince a ""Scării. încercările filozofilor, de la Aristotel până astăzi, de a da la iveală ''*stiiiinSta ^a's'tatea argumentelor lui Zenon, au fost diferite. Argumentele lui Zenon ;?' astăzi una dintre marile aporii ale filozofiei. însuşi Aristotel, care a găsit o ^«^ distincţia între diviziunea infinită virtuală şi aceea actuală, totdeauna finită, a descoperi în ce constă absurditatea vizibilă a argumentelor lui undă divizibilitatea cu diviziunea. Nu există un număr infinit actual. ncet'ase 'nainte că suprimarea întrebării însăşi prin relativizare se aplică re 'nceP Prm ..cunoaşte oare...?" Acest procedeu este acum îngrădit chiar valorificat înainte ca favorabil procedeului. Este vorba de cunoaşterea lui

625

37g

ARISTOTEL

este

*

cunoaşte şi că Coriscos este Coriscos, şi că cel ce se apro ■ A cunoaşte şi a nu cunoaşte acelaşi lucru este, se pare n k-56 aProPie exemplu, se ştie că un anumit om este alb, dar nu se'cu C^'^ muzicant. în adevăr, în acest caz, cunoaştem şi nu cunoaştem V °^ e dar nu sub acelaşi raport379. Dimpotrivă, în ce priveşte C ?^ apropie" şi Coriscos, ştim atât că omul se apropie, cât şi că el " Săvârşesc o eroare asemănătoare celei de mai <•„

' v»^" i i icij aIJS 3.CPÎ

soluţionează dovada că „orice număr este un număr mic" Ca ' n1 s-a tras o concluzie justă, şi dacă se trece cu vederea a a spunându-se că concluzia a fost dovedită ca adevărată, sub mof f >' orice număr este şi mare şi mic, se săvârşeşte o eroare380 Cî

Alţii soluţionează raţionamentele de mai sus, descoperind în l ambiguitate, de exemplu, că „cutare este tatăl tău, sau fiul tău 180 a sclavul tău". Totuşi, dacă o respingere sofistică pare că se sprijină ne multiplicitatea de sensuri, este evident că cuvântul sau fraza trebuie să fie luate în mai multe sensuri, Căci nimeni nu spune în sens propriu că cutare este fiul unuia, dacă acesta este în realitate stăpânul aceluia, ci această unire de cuvinte exprimă un accident. „Este cutare al tău? -Da. — Este el un copil? — Da. — Atunci cutare este copilul tău". Căci accidental este totodată al tău şi un copil, dar el nu este copilul tău381.

Coriscos. Acum se precizează că se cunoaşte dinainte şi faptul că „cineva se apropie". Deci Coriscos şi „cel ce se apropie'" sunt unul şi acelaşi lucru. Dar „cel ce se apropie" este numai un accident al lui Coriscos şi de aceea tot ce este valabil despre accident nu este valabil şi despre suportul accidentului (Coriscos). Deci au se poate spune că cunosc şi nu cunosc în acelaşi timp acelaşi lucru. . .

319 Pot spune că cunosc şi nu cunosc în acelaşi timp, dar sub raporturi diferite, m cazul că cunosc despre acelaşi lucru un aspect („cutare om este alb"), dar nu cunosc aspect al aceluiaşi („cutare om este muzicant").

380 Se comite o eroare asemănătoare celei precedente, adică distrugerea 11 prin relativizare, dacă în sofismul [următor se afirmă] că acelaşi „număr este ş^ mic", după ce se susţinuse că este numai „mic" sau „puţin". Nu putem rectificând că dintr-un punct de vedere (de exemplu, faţă de 16) 4 este mic, punct de vedere (de exemplu, faţă de 2) este mare. La drept vorbind, in aces ■

s-a dovedit nimic, adică nu s-a tras o concluzie justă. pronume!"1

381 Se soluţionează fals sofismele accidentului referitoare la apucare cgineie tată" posesiv: „tatăl tău", „fiul tău", „sclavul tău" - s-au adăugat acum sofismu ^„^b*) exemplificări la „fiu" şi „sclav" - dacă se caută în ele o ambiguitate de " irtă un dublu sau de frază (amfibolie). în aceste sofisme nimic nu este ambiguu, nu co^

sens şi totuşi sofismul este frapant, fiindcă este un sofism al acei accidental, cum este acel „al tău" din ultimul exemplu, nu se aplica sclav" al cuiva este un accident „pentru un copil"; dacă acest copil ap F"^ ^ nu înseamnă că el este copilul acestuia. „Fiu" nu înseamnă ambig
626

RESPINGERILE SOFISTICE 24, 180 a

T t asa este raţionamentul că „unul din rele este ceva bun", întrucât este o ştiinţă a relelor382. Dar expresia: „acesta este unul din" ' echivocă, ci semnifică o apartenenţă383. Dar dacă expresia este »"n mai multe sensuri (căci noi spunem că şi omul este din genul '°a iejor, dar nu spunem că între om şi animal este un raport de

etate: tot aşa când ceva este raportat la rău prin particula „din", • u înseamnă că este unul din rele), trebuie să spunem că în acest

uvântul pare a avea mai multe sensuri, fiindcă este întrebuinţat în \ nS relativ sau în sens absolut.