Analitica secunda topica respingerile sofistice

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 3.07 Mb.
səhifə65/68
tarix02.03.2018
ölçüsü3.07 Mb.
1   ...   60   61   62   63   64   65   66   67   68


chestiuni nu sunt reunite în una singură, iar daca respondentul a f ^ sau a negat un singur atribut despre un singur subiect, nu poate re 1^ vreo absurditate419.

31

în ce priveşte argumentele sofistice, care duc la repetarea de mai multe ori a aceluiaşi lucru420, se înţelege de la sine că nu trebuie să

416 Sofismul constă în a trece „deosebit de toate celelalte" la însuşi obiectul (lat, aşa încât el ajunge să fie identic cu sine însuşi şi deosebit de sine însuşi.

417 în această fraza se vorbeşte de „egal" (tooc), în fraza de mai sus de „identic"

(TaviTOl').

418 Aceste respingeri sofistice, dacă au mai multe defecte, pot fi soluţionate în mai multe feluri. Astfel, „douS" şi „toate" lucrurile pot fi luate sau colectiv, şi atunci pot primi un singur răspuns, fiindcă şi întrebarea este una, sau distributiv, şi atunci răspunsurile vor fi diferite. Numele poate fi comun, dar nu şi lucrurile sau sensurile.

419 Dacă precizez, că un lucru este identic cu sine însuşi şi în acelaşi timp est deosebit, nu de sine însuşi, ci de altul, nu spun o absurditate şi deci nu risc să fiu re p sofistic. . '

420 Până acum, Aristotel a cercetat primul scop urmărit de sofistică: a fesPmS respondentului (vezi cap. 3). Acum trece la cel din urma scop, al cincilea, a ^ ^ respondent să alunece în vorbărie, adică să se repete inutil, să comită o tauto o^, ^

scopurile al doilea şi al treilea, adică de inducerea respondentului în falsitate şi ^J^

(absurditate) nu mai vorbeşte, poate fiindcă autorul socoteşte că a tratat aceste o ^ ^

suficient în capitolul 12. în schimb, în capitolul următor (32) va cerceta al pa ]3 unje<

a face pe respondent să comită solecisme, greşeli de limbaj. Trimitem la capi. ^ ^ se vorbeşte de sofismele ce urmăresc repetarea inutilă a cuvintelor. Acest so^ ^u urmăresc o respingere, ci şicanarea respondentului, ceea ce, în defintiv. es e de respingere sofistică.

636


RESPINGERILE SOFISTICE 31, 181 b, 182 a

astem că termenii ce exprimă o relaţie au un sens luaţi separat r#° . jnSjşi; de exemplu, „dublu" nu înseamnă nimic în afara expresiei

.oblu:

'S !«• si în genere. în negaţie îşi găseşte expresie



Li 1 jumătăţii", căci numai în aparenţă unul este cuprins în celălalt421. I zece" se află în „zece mai puţin unul", iar „a face" este în „a nu

2.Cu


tea susţinând propoziţia „acest lucru nu este alb", nu spunem că „el SCC alb'"- Dar cuvântul „dublu" nu exprimă poate nimic şi nici „jumă-

' a" si dacă fiecare exprimă ceva, nu are însă acelaşi sens, cum are ■ reunăcu altul423. Tot aşa, „ştiinţa", luată în una din speciile sale (de ' rnplu, „ştiinţa medicală"), nu are acelaşi sens ca ştiinţa în genere,

'ci în sens general înseamnă „ştiinţa a tot ce poate fi cunoscut"424, i a predicatele care sunt explicate prin raportare la subiectele lor, de asemenea trebuie să spunem că ele nu au acelaşi sens când sunt luate în sine şi în legătură cu subiectul lor425. Tot aşa, „concav"426, în sensul aeneral este acelaşi pentru „nas cârn" şi pentru „picior arcuit", dar în legătură cu alte cuvinte, el poate prea bine să primească şi alte sensuri, 182 a asa încât el are un sens aplicat la „nas" şi un altul aplicat la „picior", în adevăr, este totuna dacă spun „nas cârn" sau „nas concav". Cu toate acestea nu trebuie să admitem cuvântul în cazul direct427, ceea ce ar fi

421 Spunând „dublul jumătăţii" nu spunem mai mult decât „dublu". Al doilea, jumătate", se cuprinde în primul, „dublul", numai în aparenţă. Trebuie să exprimăm explicit: „dublul jumătăţii".

422 Prima parte a frazei: „zece" se cuprinde în „zece mai puţin unul" nu spune nimic interesant pentru tautologie, în schimb partea finală este interesantă: negaţia se cuprinde însfirmaţie, ceea ce nu înseamnă că negaţia este totodată afinnaţia. Sofistul profită de împrejurarea că contradicţia (negaţia) se exprimă prin adăugarea lui „nu" la o afirmaţie, PSttru a face pe respondent să se repete.

Cuvântul „dublu" fiind o relaţie nu exprimă nimic precis, dacă este privit izolat, tot aşa cuvântul „jumătate", cu sensul său deosebit de cel precedent. Numai unite în wbll jumătăţii", exprimă relaţia, adică raportul între doi termeni.

Pentru Aristotel, „ştiinţa" este un termen de relaţie care cuprinde în sine la un obiect determinat sau la un obiect în genere, adică la tot ce poate fi cunoscut. Predicatul este, de asemenea, un termen relativ care are sens numai dacă este raportat sl*'ect- Altminteri, privit în sine, în afara relaţiei predicative, poate avea un alt sens.

Termenul grec koîXoc înseamnă gol, găunos, scobit care se poate aplica şi la cam", ca şi la „picioarele arcuite" în interior. La „nasul cârn" şi la „picioarele .secuprinde, ca subînţeles, termenul de „concav", găunos, dar acesta are şi alte î '5UP* termenul cu care este asociat. A defini „nasul cârn" ca „nas concav" ^ face tautologie, a repeta inutil termenul de concav.

- ^"azu' direct este cazul nominativ, adică nu „nas concav", ci genitivul aplicat " °ncsvitatea nasului", „Cârn" (convav) este o modificare a formei nasului.

637


AR1STOTEL

fals. Căci „cârn" nu este „nas concav", ci este o modifi

aşa încât nu este nici o absurditate a spune că nasul câm est S nasu'ui,

posedă concavitatea nasului. n nas caje

32

în ce priveşte solecismele, am arătat mai sus428 cum ele se producă; cât despre soluţionarea lor, se va vedea din cer ^ argumentelor sofistice. Exemple de solecisme găsim în următo argumente: „ceea ce spui ca adevărat este oare cu adevărat acest lucru"1" — Da. — „Ei bine, tu spui că ceva este un bolovan, deci acel ceva este bolovan". Dar a spune „bolovan" înseamnă a întrebuinţa acuzativul în loc de nominativ, şi „acesta" (toutov, neutru) în loc de „acesta" (toCto)429 Dacă. prin urmare, se pune întrebarea: „oare pe acela pe care îl numeşti cu adevărat este el acesta?", se pare că nu se vorbeşte corect, după cum nici atunci când se pune întrebarea: „oare aceea pe care o spui este aceasta?" Dacă vorbim în acest fel despre lemn şi despre orice lucru care nu este nici masculin, nici feminin, diferenţa nu se vede430. De aceea nu se produce nici un solecism, dacă punem întrebarea: „oare ceea ce spui nu este acest lucru?" — Da. — „Tu spui că este un lemn, deci este un lemn". Dar „pietroi" şi „acesta" sunt denumiri masculine. Dacă acum

428 în capitolul 14, în care se tratează al patrulea scop al sofisticii, producerea de solecism.

429 Solecismul este inventat de sofist pentru a compromite răspunsul corect, respondentului. Solecismul va fi justificat de sofist prin acceptarea de către respon en^ a primei întrebări: „ceea ce spui cu adevărat este oare cu adevărat acest lucru. n p parte a întrebării se întrebuinţează acuzativul („ceea ce"), iar în partea a doua se p s ^ acuzativul, deşi ar trebui să fie nominativul, fiind legat de verbul „este întrebuinţat e substantivul masculin Xi8oc = bolovan (absolut corect ar trebui tra J*^ „piatră", dar piatra este de genul feminin). Acest joc de cuvinte, posibil în htn^im^ este intraductibil în limba noastră care nu distinge între acuzativ (Xi9ov) şi (Xi'Goc), afară numai dacă nu adăugăm prepoziţia „pe" („pe acela ) care acuzativul de nominativ. ^ linativu! şi

430 Termenul grec JiiXov (lemn) este neutru, iar în greceşte, no acuzativul la neutru sunt identice.

tia/i


638

RESPINGERILE SOFISTICE 32, 182 a

întrebarea: „oare acesta poate fi aceasta?" şi apoi: „cum, acesta "te oare Coriscos?", şi pe urmă se mai adaugă: „deci acesta este ta" nU s"a concn's un solecism, chiar şi atunci când Coriscos mnă aceasta, câtă vreme respondentul n-a concedat, dar aceasta !. sg constituie o nouă întrebare43'. Câtă vreme această aserţiune , te nici adevărată, nici concedată, sofistul nu a dovedit nimic nici priveşte lucrul ca atare, nici faţă de respondent432. Tot aşa, în ' mplul de mai sus, trebuie să fim înţeleşi că „acesta" înseamnă iovan". Dacă acest lucru nu este nici adevărat, nici concedat, nu buie să tragem concluzia. Ceea ce produce aici iluzia solecismului te faptul că, deşi cazul numelui este deosebit, el pare a fi acelaşi433. Mai departe: „spunem oare cu adevărat că aceasta (chjtti) este tocmai aceasta (auTfjv)?" — Da. — „Dar tu spui că este o pavăză, deci ea este o pavăză". Totuşi nu este nevoie să fie aşa, fiindcă „aceasta" tauTT)) nu înseamnă „pe pavăză", ci „pavăza", pe când „pe pavăză" se referă la „aceasta" (tchjttiv)434. De asemenea, nu se poate spune: „ceea ce denumeşti acesta (toutov) este acesta (oxiroc); pe acesta îl denumeşti Cleon, deci acesta este Cleon". Dar acesta (o\jtoc) nu este Cleon. Căci, la drept vorbind, se spune: „acesta (toOtov) pe care îl denumeşti este acesta (outoc), nu pe acesta (toOtov)". în adevăr, chestiunea pusă aşa nu este corectă în greceşte. Mai departe: „cunoşti tu pe acesta?" — Da. - „Dar acesta este bolovanul, deci tu cunoşti bolovanul". în realitate, termenul „acesta" nu are acelaşi sens în întrebarea: „cunoşti tu pe acesta?", şi în răspunsul: „acesta este un bolovan". în prima propoziţie

Solecismul acesta este inventat de sofist, căci trebuia să se spună de la început «numele propriu de Coriscos desemnează o femeie, nu un bărbat, cum se obişnuieşte. a« vreme respondentul nu a concedat că prin numele de Coriscos se înţelege o persoană feminină, nu se poate vorbi de solecism.

Dacă nu este adevărat că Coriscos este o femeie şi dacă nu s-a recunoscut 18 '^entitate, nu s-a comis un solecism nici faţă de lucru, nici faţă de respondent.

Se produce iluzia solecismului dacă nu s-a concedat că în toate genurile se

•W». ca în genul neutru, ca acuzativul şi nominativul să fie desemnate la fel. în cazul

anului este solecism dacă acuzativul Xffiov este admis de către respondent ca fiind

«te norrunativ (oîitoc), nu în acuzativ (toOtoi'). Deşi cazul este deosebit, el pare că

ai*laşi, adică nominativ.

pj acest soiecism rezultă; din confundarea, fie la nume („pavăză"), fie la

■•treb ("aceasta"), a nominativului şi acuzativului. „Aceasta este aceasta" implică s*16» pronumelui la nominativ (aO'-ni) şi la acuzativ (airnîv).

639

ARISTOTEL



el este la acuzativ (toxjtov), în a doua propoziţie el est (oStoc)435. '

„Cunoşti tu pe acela (toutov) a cărui cunoştinţa o ai?" n ii cunoştinţa bolovanului (tov \{6oc), deci tu cuno H

lului" (XiBou). La drept vorbind,pe de o parte se zice' h^ lui", pe de altă parte: „pe acest bolovan". Ceea ce s-a d UVanu"

1 1 •"""»-•'» rit t ri"V *l ■ II Iii V» •— * 1« #| 1 j-fc 1 I »-* d*^ (-, t ■■ ■*-»/-* *-l ^-, J"* *+& ** ■■ -m __ 1___" . * J l-t

182 b următorul lucru:

urmare, nu cunoşti al bolovanului, ci bolovanul'4^

Se vede deci că astfel de argumente nu dovedesc un sole i au numai aparenţa că dovedesc; de asemenea, se vede din cele snu h' unde vine aparenţa, şi cum să o combatem437.

33

Trebuie să observăm că printre toate aceste argumente sofistice, la unele este mai uşor, la altele mai greu de recunoscut pentru ce şi în ce punct ele înşală pe auditor, deşi, adeseori, unele argumente se confundă cu celelalte438. în adevăr, trebuie să spunem că un argument este identic cu altul dacă amândouă se sprijină pe acelaşi punct de

435 în toate aceste exemple de pretinse solecisme, se întâlneşte aceeaşi confuzie dintre acuzativ şi nominativ, care nu este posibilă totdeauna într-o grecească corectă Sofistul strecoară în întrebare forma neutră, care este aceeaşi la acuzativ şi la nominativ, pentru a produce iluzia solecismului.

436 în acest solecism confuzia este între cazul genitiv şi cazul acuzativ, confuzia dintre a cunoaşte ceva (acuzativ) şi a avea cunoaşterea a ceva (gem i • Cunoaşterea este si pentru Aristotel un termen relativ care este exprimat printr-un g

' 9 * n7ativ 3 avcd

(„cunoaşterea a ceva"). In acest pasaj s-a acordat şi forma exprimata prin acuza ■»

cunoaşterea" ({irioTijiniv s'xeiv) alături de „cunoaşterea a ceva (tuto

aaoai;. ie vădesc

437 Aceste solecisme erau şi pentru greci iluzorii, ieftine. Solecismele r ^ ^ o incultură gramaticală, ca, de exemplu, „cărţile care le-am citit", „oameni văzut", „instrumentul care m-am servit" etc. . :toare 'a

43li Capitolul penultim este o întregire a capitolelor precedente re ^^ soluţionarea sofismelor. Se arată aici că greutatea de a soluţiona sofismele n aproape în toate cazurile. Din nefericire, exemplele lui Aristotel ridică uneori gr de neînvins în ce priveşte înţelegerea sensului.

640


RESPINGERILE SOFISTICE 33,182 b

:„r unul si acelaşi argument pare unora că se sprijină pe limbaj,

v6^ ,a — pe accident, altora — pe alt punct de vedere, fiindcă, ori de

.-; cp nroduce o schimbare în alcătuirea lui, un argument nu mai

tot aşa

de clar ca mai mainte*



e440

tot aşa de

în vreme ce în paralogismele sprijinite pe omonime440, care par re cele mai elementare, unele sunt evidente pentru omul cel mai

Iu (căci argumentele vrednice de râs se sprijină aproape toate pe aşa, de exemplu, „un om ducea un car pe scară"441, sau: „cum " __ „cu vântrelele"442, sau: „care din cele două vaci va făta mai

"

ajnte" — .,Nici una. dar amândouă vor făta pe dinainte"443; sau „este ui curat?" — „Deloc, căci a ucis pe cerşetor şi pe negustor"444; sau: este oare Evarchos?" — „Nu, este Apolonide"445, şi tot aşa despre toate celelalte jocuri de cuvinte).



Dimpotrivă, alte paralogisme nu pot fi descoperite de omul cel mai experimentat (o confirmare a acestui fapt este că, adeseori, se discută asupra cuvintelor, de exemplu, dacă fiinţa şi unul au acelaşi sens în toate cazurile, sau au sensuri diferite; în adevăr, pentru unii filozofi fiinţa şi unul au acelaşi sens, iar pentru alţii, argumentul lui Zenon şi Parmenide

442 ,


439 Soluţionarea este uşurată dacă izbutim să găsim clasa de sofisme căreia îi ipatţine un anumit sofism. Este el în limbaj sau în afară de limbaj, şi [aparţine] căreia din speciile fiecăruia din cele două genuri de sofisme? Soluţionarea este mai grea dacă un sofism, prin oarecare modificări de exprimare, nu se mai încadrează clar, ci pare să aparţină la două sau la mai multe specii.

440 Adică pe ambiguitatea cuvintelor. Urmează o frază lungă, pe care unii •"ducători o fragmentează. Noi i-am păstrat, pe cât posibil, structura din textul grec.

Exemplul apărea obscur şi comentatorilor antici. Ambiguitatea pare că se referă 'termenul car(8ipov) care înseamnă şi scaun sau „şezătorul", — care pare a contrazice Ktnl de a fi purtat şi încă pe o scară.

Ambiguitatea, de data aceasta, este mai uşor de descoperit: verbul tjTeXXeiv Şi a se duce, a pleca, şi a întinde vântrelele corăbiei.

Cuvântul ambiguu (omonim) este aici ep.Tpoo8ev care înseamnă şi timpul („mai !"), Şi locul („pe dinainte").

Omonimia e produsă, în acest exemplu, de termenul icaSapdc, care înseamnă *"> Pur şi nevinovat. Boreul este vântul de nord rece care poate ucide pe cerşetor şi

gustorul fără adăpost, deşi el este un vânt curat, igienic. El este curat, dar nu este ln°vat.

Exemplul este un joc de cuvinte. Evarchos şi Apolonide sunt şi nume proprii ■terizări de oameni. Evarchos înseamnă a conduce (apxwv) bine (eîj) afacerile Wseamnă a pierde în afaceri (

443/

641


ARISTOTEL

183 a


se rezolvă pretinzând că unul şi fiinţa au mai multe sensu YW6 se înfăţişează paralogismele accidentului, precum si ale F şi celelalte; unele vor fi mai uşor de recunoscut, iar altele -

Un

Şi nu este deopotrivă de uşor a descoperi cărei clase îi ^ greu argument şi dacă este sau nu o adevărată respingere.



Argumentarea subtilă este acea care pune în încurcătură căci ea este cea mai tulburătoare. Punerea în încurcătură este H

feluri: în raţionamentele care conchid regulat, nu ştim 447

mult, două

trebări447 trebuie să fie contestată; în raţionamentele eristice nu '" cum are să consimtă cineva la teza propusă448. De aceea în C namentele care conchid regulat, căutarea răspunsului este cu atât • anevoioasă cu cât raţionamentul este mai subtil449. Dar silogismul l mai subtil este acel care, pe baza unor premise foarte probabile, respinge concluzia cea mai probabilă. Căci, argumentarea unică, dacă contradicţia este transpusă, va face ca toate silogismele să aibă acelaşi caracter. în adevăr, totdeauna, pe baza unor premise probabile, putem respinge sau stabili o concluzie deopotrivă de probabilă, şi astfel cu necesitate suntem puşi în încurcătură450. Un astfel de argument este cel mai subtil, adică

446 Pentru Aristotel, celebrele argumente eleate referitoare la unitatea şi imobilitatea fiinţei sunt simple sofisme. O respingere mai adâncită a lor se găseşte în Fizica 1,2-3, având ca argument principal că „fiinţă" şi „unul" sunt termeni ambigui.

447 întrebări = premise.

448 Aristotel distinge aici două forme de raţionamente sofistice: unele corecte formal, dar false în materia (în conţinutul) lor, şi altele numite eristice, care nu sunt propriu-zis raţionamente, fiindcă nu dau o conclu/ie regulată. înainte el confunda raţionamentele sofistice şi eristice.

449 în pasajul ce urmează se iau în cercetare raţionamente care conchid corect, dar sunt material false. Aceste raţionamente subtile sunt cele mai greu de rezolvat, rasaj este dificil şi, dacă este tradus ad littemm nu poate fi înţeles. Subtilitatea constă în derivarea unei concluzii neprobabile din două premise probabile. _ . ■

450 Să precizăm în ce chip subtilitatea sofistică poate pune în încurcatUrbuCje să un respondent atent. Iată cum se desfăşoară argumentarea sofistică. Cel ce^ ^ ^_ răspundâ a formulat o teză probabilă. întrebătorul, adică sofistul, formuleaZ^a| jUSt. premise, care nu sunt mai puţin probabile, din care însă, printr-un raţioname^ ^uie se ajunge la o concluzie care respinge teza şi o face neprobabilă. Cel cea acelaŞi acum să rezolve acest raţionament subtil. Cu toate străduinţele sale, el va a fObabile sofism, adică va ajunge tot la concluzii neprobabile scoase din pre un silogislT1' Procedeul, de care dispune cel ce a răspuns, este transpunerea propoziţiilor ^ constj adică conversiunea raţionamentului (Analitica primă\l,$-W şi Topica ■ sjiogism- deC' în procedeul următor: se ia ca o premisă contradictoria concluziei pnm

642


RESPINGERILE SOFISTICE 33, 183 a

un argument care are o concluzie egală cu premisele formulate ca nări451- m a^ doilea grad de subtilitate stă argumentul în care toate „lisele sunt egal de probabile. în acest caz, suntem puşi într-o egală rcatură, căci nu ştim care din cele două premise cerute trebuie să fie «linsă. Dificultatea ce apare aici este: trebuie să respingem una din jjjise, dar nu ştim care452.

Dintre argumentele eristice453, cel mai subtil este acela la care, - tâi nu se ştie sigur dacă este sau nu este un raţionament regulat şi dacă

consideră noua premisă ca tot aşa de probabilă, ca şi cea veche netranspusă. Se adaugă joua premisă din cele două probabile ale primului silogism şi se ajunge la o concluzie respinge ca neprobabilă a doua premisă. Şi astfel, din alte două premise probabile i o altă concluzie neprobabilă. Se procedează tot aşa cu al doilea raţionament: ţia celui de-al doilea raţionament este transpusă în formă contradictorie într-un al treilea raţionament, iiind şi ea considerată ca probabilă, şi astfel se ajunge la o altă concluzie neprobabila scoasă din premise probabile (vezi exemplul mai jos). Soluţia cea mai bună este cercetarea adevărului material al ambelor premise sau cel puţin a uneia din ele. Altminteri, deoarece concluzia negată este considerată tot aşa de probabilă ca şi premisele iniţiale, concluzia va ti totdeauna egal de neprobabilă.

451 J. Tricot, după comentatorul Pacius, exemplifică astfel raţionamentul subtil, Ms-material, dar corect-formal. Respondentul a formulat leza probabilă: Medeea nu-şi iubea copiii. Sofistul construieşte următorul silogism:
I. Toate mamele îşi iubesc copiii (premisă foarte probabilă).

Medea era mamă (premisă foarte probabilă).

Deci: Medeea îşi iubea copiii (concluzie tot aşa de probabilă ca şi teza pe care o respinge).

Cel ce va încerca să respingă concluzia va construi un al doilea silogism, în care contradictoria concluziei devine o premisă a noului silogism; alături de una din vechile premise, concluzia va fi respingerea celeilalte premise:

II. Toate mamele îşi iubesc copiii (premisă foarte probabilă).

Medeea nu-şi iubea copiii (premisă foarte probabilă, de acord cu teza iniţială). Deci: Medeea nu era mamă (concluzie foarte probabilă, care însă respinge o 'rimului raţionament).

III. Medeea nu-şi iubea copiii (premisă foarte probabilă, de acord cu teza). Medeea era mamă (premisă foarte probabilă).

Deci: unele mame nu-şi iubesc copiii (concluzie tot aşa de probabilă ca şi s* majoră a primelor două silogisme: „toate mamele îşi iubesc copiii").

Al doilea caz de subtilitate care încurcă pe cel mai abil dialectician stă în gradul

"abilitate al celor două premise. în primul caz, amândouă premisele sunt probabile,

t in ace'aŞ' gratl sau deopotrivă de probabile. în al doilea caz, cele două premise sunt

^Probabile, aşa încât nu ştim care din cele două premise urmează să fie respinsă.

îi, Argumente eristice sunt raţionamentele care par a fi raţionamente, dar nu sunt

ltate,fiindcă nu respectă o regulă a silogismului.

643

ARISTOTEL



ce

soluţionarea se sprijină pe o premisă falsă sau pe o deoseb Al doilea în subtilitate dintre celelalte argumente este acelaT ^ e drept, vedem bine că soluţia lui se sprijină pe o distinct' ^ respingere, dar la care nu se vede care din premise trebuie să r?' Pe ° ţionată prin deosebire şi respingere şi nici măcar nu se vede b' ° S°^U eroarea rezidă în concluzie sau în una din premise455. ' ac^

Uneori, argumentul care nu duce la o concluzie este de-a d neghiob, fiindcă premisele lui sunt prea lipsite de probabilitate s false, dar alteori totuşi argumentul nu face să fie acoperit cu d' a în adevăr, când este trecută cu vederea una din chestiunile despr şi prin care se constituie argumentul, atunci raţionamentul, care nu adăugat chestiunea şi de aceea nu a ajuns la concluzia justă este raţionament neghiob456. Dar când s-a trecut cu vederea ceva care tin de argumentare, nu este cazul de a acoperi cu dispreţ. Căci argumentul este respectabil, dar întrebătorul n-a formulat bine chestiunile457.

întocmai cum soluţia unui argument sofistic poate fi găsită sau împotriva argumentului însuşi, sau împotriva întrebătorului şi a felului

454 Este subtil argumentul eristic când nu ştim sigur dacă falsitatea lui stă în falsitatea materială a premiselor, ca în grupa de mai sus, sau în falsitatea formală, cie exemplu, dacă nu s-a făcut distincţia necesară, şi de aceea termenul mediu are două înţelesuri, ceea ce face ca silogismul să aibă patru termeni.

*" A doua specie de argumente eristice subtile are caracteristica următoare: ştim sigur că ele sunt soluţionate printr-o distincţie (Sicu'peoiţ) sau printr-o răsturnare sau negaţie (dvai'pcoic). Aristote! se serveşte şi de data aceasta de aceşti termeni corelativi. Distincţia (diviziunea) este o respingere indirectă, obţinută printr-o deosebire în sensul expresiilor; negaţia sau răsturnarea este o respingere directă, o distrugere a argumentului. Aşadar ştim sigur cum poate fi soluţionată argumentarea sofistică, dar nu ştim care din premise (întrebări) trebuie să fie soluţionată aşa şi nici măcar dacă eroarea stă în concluzie sau în premise.

456 Este neghiob, prostesc (euTţ9T)c) argumentul care a lăsat deoparte chestiunea (premisa) care se raportă la subiect şi prin care se constituie argumentul. Un asemen a argument merită să fie dispreţuit.

457 Există şi un alt argument eristic care nu merită să fie acoperit cu dispreţ, ci tre



Dostları ilə paylaş:
1   ...   60   61   62   63   64   65   66   67   68
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə