Analitica secunda topica respingerile sofistice

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 3.07 Mb.
səhifə60/68
tarix02.03.2018
ölçüsü3.07 Mb.
1   ...   56   57   58   59   60   61   62   63   ...   68

7,6 a-b). _ tj ijun

220 Există atribute (predicate) care cuprind raportarea la o anumită s^.ei) ^ lucru determinat. Aceste cuvinte se pretează bine la sofismul adoleschie . ^ constitu< ° de exemplu, „nepereche" se referă la număr, şi de aceea „număr nepere cU ^jci»-tautologie: „număr nepereche care este nepereche". Tot aşa „cîrn « ^ ^nul * "** deoarece „cîrn" = „nas cu găunoşenie". Expresia „nas cirn repe ^unam*"" Aristotel se serveşte constant de termenul „cîrn" (aiudc) ca exe p (J ^ ^b'-care include raportarea la un obiect („nas"), după cum „saşiu se ţapo ^

221 Aristotel însuşi ne arată cum se ajunge la sofismele voi ^ nu s-a pus întrebarea dacă un cuvînt desemnează aceleaşi lucru amândoi interlocutorii.

592


RESPINGERILE SOFISTICE 14,173 b

14 Alt scop al sofisticii: producerea solecismelor>

"tat mai sus222 ce este un solecism. Un solecism poate fi

■ feluri: întâi, el poate fi făcut pur şi simplu223; al doilea, el

" t ţn aparenţă, fără a-1 face în realitate; al treilea, el poate

^ ' * realitate, fără să fie şi în aparenţă. Astfel, de exemplu,

I «ustine că „mânie"224 şi „cască"225 sunt de genul masculin.

eterizează mânia ca „distrugătoare -° face un solecism din

. vecjere al lui Protagora, dar nu din punctul de vedere al altora;

'vă cine „îl" caracterizează ca „distrugător"227 pare că face un

-■ m , dar nu în realitate

ctul de vedere al lui Protagora>. Este deci evident că se poate ajunge

oarecare artificiu228 la solecisme, şi de aceea multe argumente care

par că duc la solecisme nu duc în realitate, cum se întâmplă în cazul

respingerilor229.

Aproape toate solecismele se sprijină pe pronumele „acesta" (to'Sc)230, cum şi pe cazurile care nu exprimă nici masculinul, nici femininul, ci neutrul. Astfel „acesta" (oStoc) exprimă masculinul, şi

222Cap. 3,165 b. Solecismul este eroarea gramaticală (sintactică). Numele îşi trage «Sinea de la oraşul Soloi din Cilicia, unde se vorbea o limbă greacă incorectă.

Se subînţelege: „fără să pară", specie de care nu vo.beşte, limitându-se la «Hibe doua.

^Mânie = ufjvu; (feminin).

Cască = TTrj\Ti£ (feminin). Ambele substantive, prin terminaţiile lor, sunt Ss'd?şi sum de 8enul feminin.

oiW („distrugătoare, ucigaşă"). Aşa caracterizează Homer „mânia" lui

nuiciile verbale sunt specialitatea sofisticii. în cazul solecismelor, sofiştii ~hajulu ^ S* com't^ erori gramaticale, ci se folosesc de forma gramaticală a ItsP°ndei«ifreC' aproaPe imP°sibil de transpus în altă limbă, pentru a dovedi că

229 &te Ce ° 8reŞeală gramaticaU1

'""'s* ia ca V°rba de resP'ngerile false sau aparente. Protagora dă o respingere falsă, 1 normă regula cuvintelor cu o anumită terminaţie, fără să ţină seama de

ai*IC«ainmsa f ."acesta"> fiind neutru, poate exprima, printr-un ""■jos. e"uninul. Neutrul este subterfugiul confuziei sofiste,

artificiu verbal, cum se va vedea

593

AR1STOTEL



„aceasta" (auriri) femininul, dar „acesta" (touto), care neutrul, adeseori exprimă unul sau altul din genuri .As a* ^ exPr'tae întrebarea: „cine este acesta?", se dă ca răspuns: „este Cal' eX£nip'ula este Coriscos'1131. Apoi, la masculin şi feminin, căzu -j estek"m diferite, la neutru însă unele cazuri sunt diferite altele nu, Utlt toate Adeseori, când ne-a fost dat „acesta" (touto), se trage o •

şi cum ne-ar fi dat „pe acesta" (toOtov), şi tot aşa când se ^ ^'^ locul altuia. Paralogismul se produce fiindcă „acesta" (rofi va-f2""1 comun pentru mai multe cazuri; în adevăr „aceasta" (touto) " ^

când „acesta" (o5toc, nominativ), când to€tov („pe acesta" a em!i* El trebuie să le însemneze pe rând, după cum este asociat cu « (eon) şi atunci înseamnă outoc, „acesta" (nominativ), sau cu" fi» (elvai), şi atunci înseamnă „pe acesta" (toOtov), de exemplu- Coîîs este", „a fi un Coriscos"234. Tot aşa se comportă numele feminine cas cu cele care desemnează „unealtă" (aiceurî)235, şi au când un sens feminin, când unul masculin. Căci cuvintele care se termină în o si n au 174 a genul prezent la unelte, ca, de exemplu, lemn (£uXov), coardă(oxotvtov); iar cele care nu se termină aşa sunt masculine sau feminine, dar unele din ele se aplică şi la unelte. Astfel, „burduf (doKoc) este de genul masculin, iar „pat" (kXivti), de genul feminin. De aceea, şi la aceste cuvinte, „este" şi „a fi" se vor deosebi în acelaşi fel.

Solecismul se aseamănă, în anumită privinţă, cu respingerile,care provin din împrejurarea că lucrurile neasemănătoare sunt exprimate

inativul«

231 Caliope este feminin, Coriscos este masculin, dar lemn, în limba greacă.esK de genul neutru (£0Xoi>). întrebarea de dinainte: „cine este acesta?" ia pe acesta ■ »■■ neutru (toOto). Dar neutrul nu face decât să accentueze că nu se cunoaşte de ce ge obiectul întrebării.

232 în declinarea termenului neutru, unele cazuri sunt identice acuzativul), în timp ce numai genitivul şi dativul diferă. La termenii mascu 1 . diferă toate cazurile. Astfel, neutrul toOto (acesta) poate fi întrebuinţat cân când la acuzativ. ^ TOjTO.

233 Textul întrebuinţează pe to'8«, care are însă sensul tot neutru ^ ^^. ;„

234 în limba greacă, acuzativul (Kopiocov) se construieşte cu intim

limba noastră este tot nominativ (Kopiokoc). , uneltele P0'

235 Termenul de „unealtă" (oMini) este de genul neutru\_i masculine sau feminine prin terminaţia lor, deci masculinul şi uneltele care sunt neutre. Aşadar, neutrele pot avea o terminaţie 1 ceea ce înlesneşte sofiştilor comiterea unui solecism.

594


RESPINGERILE SOFISTICE 15, 174 a

,236 Căci întocmai cum, la aceste respingeri, facem solecisme lucrurile tot aşa în cazul de faţă, în ce priveşte cuvintele. Aşa om" si „alb" sunt totodată câte un lucru şi câte un cuvânt237. Aci evident că trebuie să ne străduim a ajunge, în argu-

tre la solecisme, servindu-ne de cazurile arătate238. e'C " tea sunt speciile şi subspeciile de argumente agonistice şi i rocedee de a le constitui239. Dar şi aici, ca şi în dialectică, nu 6 ă importanţă felul de a orândui întrebările, în aşa fel încât să respondentului scopul ce urmărim. De aceea, în continuarea vor trata întâi această temă240.

15

Un bun mijloc pentru respingere este mai întâi lungirea argu­mentării, căci este greu a îmbrăţişa deodată mai multe lucruri. Pentru alungi argumentarea, vom aplica regulile elementare arătate în altă parte241. Un alt mijloc este repeziciunea argumentării. Căci interlocutorii râmaşi în urmă văd mai puţin bine încotro sunt duşi. Un alt mijloc este

236 Solecismul se aseamănă cu un alt sofism numit „forma limbajului" (figura uionis),ţnn care lucrurile care nu se aseamănă sunt exprimate prin acelaşi termen (vezi c»P-4,166b).

Solecismul poate fi comis rămânând în cadrul cuvintelor; forma de limbaj ra dktionis) ţine seama şi de lucru si de cuvânt, care sunt însă totdeauna legate. w>«ulînsă separă lucrul şi cuvântul. '

239Aristote! dă aici un îndemn care este valabil numai pentru sofişti, ij .. nstotel încheie aici expunerea celor treisprezece sofisme şi a scopurilor

Iientan>ainte de a treCe 'a so'ut>onarea sofismelor, Aristotel cercetează în ce mod )a-SOfiS-iCă 'Şi ascunde SCOPU1 Prin orânduirea întrebărilor. Ca şi în Topica '(!,ntre'>ătonil trebuie să-şi ascundă intenţiile pentru ca să poată respinge pe
mU't so^'stu' fa'se' respingeri îşi va ascunde gândul. Aristotel

m"nnăreste d" '^ ma' mU't so^'stu' fa'se' respingeri îşi va ascunde 241 Th wada îndrumări sofiştilor, ci a le demasca procedeele. Sespi°geri;e ^ raportează acest pasaj la Topica VIII, 1, ceea ce întăreşte ipoteza sa că ţst*ageiEa jnt "^xă a Topicii. Prolixitatea argumentării este un mijloc de a masca ■ ^sjfie atai acelaşi lucru, despre rapiditatea argumentării. De aceea respondentul ii at ln răspunsurile sale şi să caute să ghicească unde vrea să-1 ducă

595

ARISTOTEL



provocarea mâniei şi a iubirii de dispută242. Căci cei apăra mai puţin bine. Mijlocul elementar de a prov e T dentului este de a se purta cu el nedrept şi, în genere fis ^ mai poate răsturna ordinea întrebărilor, fie că dispune SCruPuie. t argumente pentru aceeaşi propoziţie, fie că dispunem de ^ mai mulle susţin că un lucru este şi nu este aşa243. în acest caz resno jUmentecaie să se apere în acelaşi timp fie împotriva mai multor lucruri fi^ tre')u'e enunţurilor contrare. în genere, toate cele expuse înainte244'"-6 'mpotriva

ascunderea gândirii sunt aplicabile şi la argumentele as Ceprive?te ascundem gândirea pentru ca să nu se vadă intenţia noastră T^ ^ nu se vadă intenţia noastră, pentru ca să înşelăm. '' Vremsă

Dacă ne aflăm în faţa unui respondent care refuză de a c orice el presupune că ar putea servi argumentarea celuilalt, trebuie să ' îndreptăm întrebarea spre teza negativă, ca şi cum am vrea să doved' aceasta, sau să îndreptăm întrebarea în aşa fel ca şi cum punctul nostru de vedere ar fi nehotărât245. Căci respondentu! va face mai puţine greutăţi de a conceda. dacă el nu vede ce rezultat vrea să obţină întrebătorul. De asemenea, când respondentu! concede individualul în chestii particulare, întrebătorul, care procedează inductiv, adeseori nu trebuie să aducă întrebarea asupra generalului obţinut, ci trebuie să-1 discute ca şi cum ar fi acordat246. Căci respondenţii adeseori sunt convinşi că l-au acordat şi tot aşa li se pare şi auditorilor, fiindcă ei îşi amintesc de inducţie şi cred că întrebările asupra cazurilor particulare n-au fost puse în zadar.

în cazurile în care generalul nu are un nume al său, trebuie sa recurgem în acest scop la asemănare, căci adeseori nu se observă ca am

242 Un alt mijloc de a ascunde intenţia întrebătorului este provocarea de mânia (opyfj) şi iubirea de dispută (4>i\oi'eiKia).

243 Un mijloc principal este schimbarea ordinii argumentelor (SUOŞ^ tind fie spre aceeaşi concluzie, fie spre concluzii contradictorii. Un

va permite această prezentare incoerentă a premiselor. Procedeul este cu

244 Probabil referinţă tot la Topica VIII, 1.

245 Adică deopotrivă pentru teză şi antiteză ■•Huale

246 Dacă respondentul concede unul sau mai multe cazuri in i\| ^ ^ gena"-; urmăreşte o inducţie, adică scoaterea unei propoziţii generale. întreba o ^ c0I,vim> ca acordat şi să nu-1 mai discute. Căci şi auditorii, nu numai interlocutor ^_ constatâri că procedeul inductiv nu a fost iniţiat în zadar, ci în vederea "k'1""^ generale, căci inducţia este fundată numai pe puţine cazuri, cel pu.i

;neral»!

596


RESPINGERILE SOFISTICE 15,174 a, b

0,

■urs



„ ^247 Tot aşa, pentru a ni se conceda o premisă, trebuie • asa felmc^ Premisa dorită să fie pusă alături de contrara

mpju> dacă vrem să ni se conceadă premisa că trebuie 174 a fl-^S*' j„ tată în orice ocazie, trebuie să punem întrebarea aşa: că ascultăm sau să nu ascultăm în orice ocazie de părinţi? __ca ni Se conceadă premisa ca trebuie să ascultăm de tată

Hacă vre

azii trebuie să punem întrebarea aşa: trebuie oare să ascultăm

azii sau în puţine? Căci respondentul, dacă trebuie să aleagă, nunta pentru multe ocazii. în adevăr, dacă aşezăm contrarii unul ei vor apărea oamenilor proporţional mai mici sau mai mari, mai buni248.

Adeseori se obţine o puternică aparenţă că respondentul a fost ■ soins,dacă se întrebuinţează cea mai sofistică înşelăciune, anume. dacă,fără să fi tras concluzia, nu facem din teza finală o întrebare, ci o proclamăm drept concluzie, ca şi cum ar fi dovedită: „deci nu este adevărat că este aşa"249.

De asemenea, este o stratagemă sofistică dacă sofistul, vroind să susţină un paradox, începe prin a susţine un enunţ probabil şi cere celui ce trebuie să dea un răspuns să zică ce crede despre această întrebare, formulând întrebarea privitoare la astfel de lucruri, în chipul următor: .crezi că este aşa?" Acum, dacă întrebarea este luată ca premisă a propriului argument va rezulta o respingere sau un paradox. Va rezulta respingere dacă respondentul acordă premisa, un paradox, dacă nu o

Acest sfat se referă la obţinerea sofistică a unui general inductiv. Vom recurge

re> 'a „analogie", pentru a obţine un general necunoscut şi nenumit până atunci.

• einplu, dacă boul, oaia etc. nu au dinţi pe maxilarul superior, vom putea spune

p^^ e * ruinai, care se aseamănă cu cele de mai sus, nu are nici el dinţi, ceea ce

248 le adevărat, dacă, în loc de argumentare verbală, trecem la observarea realităţii. """ binel Şe'frea contrariilor în aceeaşi întrebare va reliefa contrarul încă mai mult, aşa s*!^^1 rîul vor fi mai evidenţiaţi dacă vor fi aşezaţi unul lângă altul. Este un nou ""Puţin" { când este vorba de o faptă bună; întrebarea „mai mult sau dimpotrivă

249 j^ onzează alternativa „mai mult". Astfel se creează o aparenţă favorabilă.

î Conc'uz'a nu rezultă din premisele concedate şi deci teza ar trebui să fie o «lie o concluzie. Dar sofistul o va prezenta ca o concluzie prin care se ^ţiarespondentului.

597

ARISTOTEL



acordă, şi chiar spune că nu este probabilă, în sf~ respingere, dacă nu o acordă, dar spune că este totuşi pr V ^ fel de

Mai departe, şi în respingerile sofistice, întocmai ca * * ' ' retorice251, trebuie să luăm seama dacă respondentul nu ' >.eZVo't^ile dicţie cu alte propoziţii susţinute de el sau cu vorbele s' f lnc°ntla-pe care el le recunoaşte ca adevărate şi bune, sau cel puţin ra'

care par în genere să fie aşa, sau cu cele care sunt asemen f02"^ în sfârşit, intră în contradicţie cu vorbele şi faptele celor ma' 'SâU' ale tuturor oamenilor. De asemenea, întocmai cum, adeseori ^ denţii, când se văd ameninţaţi de a fi respinşi, se folosesc de o disti ^ pentru a scăpa de respingere, tot aşa întrebătorii se folosesc de '" mijloc împotriva celor care îi copleşesc cu obiecţii, arătând că într anumit sens, obiecţia este justă, dar într-un alt sens, nu este justă si d ei au luat lucrul în sensul din urmă, aşa cum a făcut Cleophon în Mandrobulos152. La fel, ei trebuie să întrerupă brusc discuţia şi să pună astfel capăt celorlalte argumente contrare lor. Dar şi respondenţii,când presimt acest subterfugiu, trebuie să-1 prevină, denunţându-1253. Din când în când, întrebătorul trebuie să-şi îndrepte argumentele sale contra altor lucruri decât acele care sunt în discuţie, dacă în chipul acesta nu se prejudiciază întru nimic chestiunea în discuţie, aşa cum a procedat

250 Stratagema sofistică este complicată. Sofistul vrea să susţină o propoziţie paradoxală. Pentru aceasta el ia ca premisă o propoziţie probabilă, întrebând pe respondentul său: „crezi că este aşa?" Respondentul se află în dilema de a fi respins, onc răspuns ar da. Dacă admite propoziţia probabilă, cum aceasta intră în argumentul so îs respondentul este învins. Dacă răspunde că nu este nici probabilă, nici adevăra , cade în paradox. Dacă recunoaşte că este probabilă, dar nu o concede, de asemen aproape învins, din cauza situaţiei incoerente în care el însuşi s-a situat. ,,onio(

25' în discursurile mai ales juridice se urmărea să se obţină convingerea ^ Convingerea nu este obţinută dacă în cuvintele retorului, ca şi ale responden surprinde una din numeroasele posibilităţi de contradicţie. soft*^ ■'

252 Cleophon a fost un autor de tragedii în Atena, contemporan c^ ^^ Euripide, dar nu la înălţimea acestora. Nu s-a păstrat nici una din ope sofişti citează opera Mandrobulos ca tipică pentru folosirea unui artificiu pre. ^ jncolţi< *

253 Dacă întrebătorul are şi rolul cel mai activ în discuţii, simte c ^.pH* respondent, va căuta să întrerupă discuţia, dar va fi împiedicat de r p"

atunci, fusese cel mai expus să fie respins.

598

RESPINGERILE SOFISTICE 16,174 b, 175 a



-a cerut să facă elogiul lirei254. Dimpotrivă, dacă

i i s


hron,can '"

' i vrea să ştie spre care punct se îndreaptă atacul întrebă-

rece acest atac trebuie să fie motivat şi deoarece unele

tea întări poziţia respondentului, întrebătorul se va mărgini

(jjta sa este rezultatul obişnuit al respingerilor, anume contra-

' • asadar, este de a se sili să nege ceea ce teza afirmă sau

^Ct° ceea ce ea neagă; dar nu trebuie să arate precis că ea vrea să

s de exemplu, că ştiinţa contrariilor este aceeaşi sau că nu este ■255 în sfârşit, nu trebuie ca întrebătorul să ceară propria concluzie

misă (în timp ce unele concluzii nici măcar nu trebuie să figureze ■ trebări), ci trebuie să se servească de ele, ca şi cum ar fi acordate256.

16

Cu acestea, am arătat de unde scoatem întrebările şi cum să punem 175 întrebările în diatribele agonistice257. După aceea, vom vorbi despre răspuns şi vom arăta cum trebuie să găsim soluţia paralogismelor, ce

4Lycophron, sofist, având ca temă de dezvoltat elogiul lirei, instrument muzical,

ranspus elogiul asupra Lirei, o constelaţie printre celelalte. Nu ştim dacă această

spunere a uşurat elogiul, afară numai dacă numitul sofist nu era un cunoscător în

»omie. Putea însă mai degrabă să treacă de la liră la lirică. Aristotel vrea să spună că

■Jucând nu poate să respingă o teză, va încerca să respingă o teză nominal înrudită.

JMi mai este citat atât în Retorica cât şi în Politica lui Aristotel.

întrebătorul trebuie să nu precizeze nimic care ar putea să descopere concluzia ie ew '"test6- El va pescui în apă tulbure. Aşa, dacă vrea să dovedească o teză contrară, I că o faptă este rea, nu va conceda principiul că „ştiinţa contrariilor este una . ' cine a dovedit sau a admis că o anumită faptă este bună trebuie să admită ontrarie este rea.

ee^§1 problemă este cercetată în Topica VIII, 2, 158 a. Nu vom cere ca ^ltat S* ^ adm's* ca premisă, fiindcă atunci pierdem dreptul de a o considera *ttebjtjj f SM a' Preiruselor concedate. Concluzia nu trebuie să fie pusă sub semnul

257 j_ caresPondentul, în acest caz, poate nega necesitatea concluziei, ^•diicâ",! atnbele a80nistice" sunt disputele eristice, luptătoare, litigioase, identice, în u »în scop, cu disputele sofistice.

599

ARISTOTEL



I

anume trebuie sa soluţionăm şi la ce folosesc ar» acesta258.

Pentru filozofie, argumentele sofistice sunt folosit motive. întâi, fiindcă cele mai multe din ele se fundează ne V ^n dl argumente sofistice ne înlesnesc să vedem mai bine dife ' ^' ale cuvântului şi să înţelegem mai bine care sunt as "^ diferenţele atât între lucruri, cât şi între cuvinte. în al doi] "^ " sunt folositoare pentru propriile noastre cercetări. Căci acel C'e

înşelat cu uşurinţă de paralogismele altuia fără ca să observ * este în primejdie să sufere acelaşi lucru în propriile sale raţionam !» în al treilea rând, în sfârşit, ele sunt folositoare pentru a câştiga re de a fi abil în toate lucrurile şi de a nu fi fără experienţă în ni domeniu. Căci cine ia parte la o discuţie şi-i găseşte defecte, fără a arăta în ce constă aceste defecte, provoacă bănuiala că face rezerve nu de dragul adevărului, ci din lipsă de experienţă260.

Se vede clar cum trebuie să întâmpine astfel de argumente res-pondentul, după ce mai înainte am explicat cu justeţe izvoarele para-logismelor şi după ce am dat de ajuns la lumină şiretlicurile de care se servesc sofiştii în punerea întrebărilor261. Dar nu este acelaşi lucru, pe de o parte, de a lua în cercetare un argument şi de a vedea defectul şi de a-1 îndrepta, pe de altă parte, de a răspunde repede, când ni se pune o întrebare. Căci ceea ce ştim adeseori nu-1 mai recunoaştem, dacă ne este prezentat sub altă înfăţişare262. De altminteri, ca în orice alt lucru.

258 Aristotel se angajează în a doua temă a lucrării de faţă, în tema cea n importantă: cum trebuie să soluţionăm sofismele. în treacăt se va ocupa şi de uti 1 care o poate avea pentru filozof cunoaşterea sofismelor. Două sunt utilităţi e- ^^ însemnată utilitate este recunoaşterea importanţei pe care o are limbaju ■ cuvintelor, în formarea sofismelor şi deci a argumentelor. Aristotel va cerc

în ordinea fixată înainte. . ţ

259 Cunoaşterea sofismelor ne fereşte nu numai de sofismele altora, ci. sofisme. . „si

260 A treia utilitate nu este strict filozofică, adică nu priveşte i ^ persoana filozofului. El va apărea ca abil şi experimentat în orice o ^ ^ ^

261 Aproape toate capitolele precedente au dat la iveală stratage

punerea întrebărilor. bios to'01"*

262Altă înfăţişare posedă întrebarea. Simpla întrebare face u ^ eJcerC,pu atentatori îl ştim. Dar dacă răspunsul trebuie dat cu promptitudine, resimte în ezitarea de a da răspunsul.

'

600


RESPINGERILE SOFISTICE 17, 175 a

creste prin exerciţiu şi în argumentare. De aceea, chiar „iptitu""'". jucruiţ jar suntem lăsători, adeseori vom scăpa ocazia ■*v j ea se întâmplă, în cazul de faţă, întocmai cala desenarea metrice: şi aici, după ce le-am analizat părţile, nu le mai „63 Tot aşa la respingeri, deşi ştim cum se înlănţuie argu-

„tpm în încurcătură cum trebuie să soluţionăm argumentul, rpa. sunici"

17

Din capul locului, întocmai cum, potrivit regulii noastre, uneori mai bine să obţinem o dovadă probabilă decât una adevărată, tot uneori este mai bine să dăm o soluţie probabilă argumentelor tfistice decât una adevărată264. Căci, în genere, trebuie să combatem xeristicieni nu ca pe oameni care resping într-adevăr, ci ca pe acei care ;sping numai în aparenţă, deoarece noi contestăm că ei dovedesc concluziile lor şi că de aceea este de ajuns să dăm la iveală simpla aparenţă a dovezii concludente. Deoarece adevărata respingere este o contradicţie neechivocă scoasă din anumite premise, nu va fi nevoie ie a face distincţii împotriva amfiboliei şi ambiguităţii, căci prin acestea au obţinem o dovadă265. Este nevoie să recurgem la distincţii numai

Tot din lipsă de exerciţiu sinteza nu întregeşte operaţia de analiză în domeniul simetriei.

Întocmai cum, ori de câte ori nu putem obţine o dovadă adevărată şi necesară,

"Hm cu una probabilă, tot aşa şi în soluţionarea sofismelor ne mulţumim,

1«. cu una probabilă. Acest capitol se limitează la soluţiile probabile, oarecum

^respingerilor sofistice. Cum sunt respingerile, tot aşa şi soluţionările lor:

_ espingerile sofistice nu sunt respingeri adevărate.

■ un „silogism". Silogismul este instrumentul oricărui argument (Xdyoc), respingeri (e'Xeyxoc) şi al oricărei soluţionări (Xu'oie) a respingerii, ndează o teză, respingerea răstoarnă argumentarea tezei, soluţia este o *y-'ntrebăt P'n^er"' ° întărire a argumentului iniţial. Respondentul argumentează o ^«bilirj, te . resP'nge argumentul, iar respondentul soluţionează respingerea prin °m face precizări, distincţii, pentru a evita omonimia (echivocul) şi "tivoc s- °a resPingerea este aparentă, sofistică. Respingerea sofistică ascunde

"tivoc s- Pingerea este aparentă, sofistică. Respingerea sofistică ascunde

ie adevărata respingere şi nu se mai ştie cine este respins şi cine

601
ARISTOTEL
dacă concluzia obţinută are aparenţa de respingere /4~~"~ ne ferim nu de respingere, ci de aparenţa ei, căci acJT?*1-175 b care se aplică la termeni amfibologiei sau echivoci 6 a "^elf

înşelătorii de acelaşi soi, ascunde adevărata respingere ' ' să se întrevadă cine este respins şi cine nu este î "^ respondentului266 îi este îngăduit, când s-a ajuns la o c f ^ că i s-a respins concluzia pe care el a afirmat-o, fiindcă tet^'

af°st



întrebuinţat echivoc, ei bine, chiar dacă celălalt a aplic în acelaşi sens, nu se ştie sigur dacă întrebătorul a fost se ştie sigur dacă respondentul spune acum adevărul. Dmpo^ H întrebătorul ar fi făcut distincţia referitoare la echivoc si 7^ respingerea nu ar mai fi nesigură, şi atunci ar fi avut loc ' eristicienii urmăresc, ce e drept, astăzi mai rar decât altădată & ca respondentul să răspundă prin da sau nu261. Astăzi însă fiinT" întrebătorii nu formulează bine întrebările lor, respondentul este nev să adauge ceva răspunsului său ca o îndreptare a întrebării. Dar daca întrebătorul a făcut distincţiile necesare, respondentul poate să spună numai da sau nu.



Dostları ilə paylaş:
1   ...   56   57   58   59   60   61   62   63   ...   68
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə