Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
|
610
RESPINGERILE SOFISTICE 19, 177 a ând nu este adevărat, după context; deci exprimă că ceva ^10 v diversitatea de sensuri se află la sfârşit311 nu rezultă o 3 a tezei noastre, afară numai dacă sofistul nu susţine teza ^'"^torie ca, de exemplu, în dovada zisă „a vedea orbul". Căci fără X tie nu există respingere312. Dimpotrivă, dacă diversitatea de tii în întrebări, nu este nevoie ca respondentul să înceapă prin rernisa cu dublu sens, căci argumentarea nu vizează acest punct, _-.„ A* arpasta ca miiloc313 Observând de la încenut dublul ci se sens asa. serveşte de aceasta ca mijloc313. Observând de la început dublul i cuvântului sau al frazei trebuie să ripostăm că într-un sens este dar într-altul nu este aşa. De exemplu, „a vorbi tăcutele" este posibil un sens, dar nu este posibil în alt sens, şi tot aşa într-un sens „trebuie îndeplinim obligaţiile", într-alt sens „nu trebuie să îndeplinim *li«atiile",cări „obligaţiile" este un termen cu mai multe sensuri. Dacă sensul dublu este trecut cu vederea315, trebuie să facem corectura la sfârşit, întregind întrebarea aşa: „se poate oare vorbi tă-cute]e7 _ Nu, dar se poate vorbi de cutare lucru tăcut". Tot aşa, în cazurile în care mulţimea de sensuri stă în premise. „Oare nu învăţăm 310Cuvintele cu sens dublu duc totdeauna la o contradicţie, adică la două concluzii, Jinirecare una este adevărată şi cealaltă falsă, deci una exprimă o fiinţă, cealaltă — o «fiinţă, întrucât adevărul se confunda cu fiinţa şi neadevărul — cu nefiinţa. Mai jos, Aristotel va da o importantă precizare a acestui caz. 1 „La sfârşit" are sensul de „în concluzie". 312Dacă „sfârşitul" (concluzia) are un sens dublu, rezultă o respingere, numai dacă •Measens,concedat de respondent, se opune contradictoriu propriei sale teze. Astfel, ovada sofistă, formulată echivoc: „a vedea orbul" (™ : s) că „orbul vede", ceea ce este o contradicţie; şi b) că „văd pe orb". Ultimul sens ; la contradicţie şi o concluzie formulată aşa nu este o respingere. Dacă însă am al primul sens, se va ajunge la o concluzie contradictorie tezei, şi se ştie că Ina eS'f "siloSismul contradicţiei". Dacă dublul sens se află nu în concluzie, ci ţn întrebări (premise), nu este i cele at^cam Premisa, întrucât concluzia nu este ambiguă, ca în exemplul de mai sus skjvo, i "lnva'a" versuri şi de aceea le „cunoaşte". Dacă observăm de la început °m sPi'ne că este adevărat şi într-un sens şi în celălalt sens, cum se constată «mplele ce urmează. "gaţule" (râ Se'ovTa) este şi a rămas un termen cu două sensuri, după ein ■ "bligaţiei sau lui „trebuie": a) sau sens de obligaţie naturală, de ceea linire ■ SaU ^ sens c'e °bligaţie morală, în care intră şi voinţa care alege între ^înn k 'n'e e' "laulcePu''>°Pus 'u' „la sfârşit", adică „în concluzie". Aristotel ' ie 1 eniat'ca silogismului decât mişcarea de la premise la concluzie, nu şi de la prerni; se- „început" şi „sfârşit" sunt permutabile în definiţia silogismului. 611
ARISTOTEL ceea ce cunoaştem? — Da, nu însă ceea ce cunoaştem Căci nu este acelaşi lucru a spune: „nu învăţăm ceea anunut fe]« „nu învăţăm ceea ce cunoaştem în anumit fel"316. fn ge CUnoaŞtem" întrebătorul a conchis în chip absolut317, trebuie să-1 comh K' ** că el a negat nu lucrul susţinut, ci numai numele lui si " T'% este caz de respingere3'8. e aceea i 177 b 20
Este evident, de asemenea, în ce fel trebuie sa soluţionăm res pingerile care se sprijină pe divizarea şi pe compunerea cuvintelor311* Dacă expresia are alt sens, după cum o divizăm sau o compunem, trebuie să dăm expresiei sensul contrar concluziei trase de interlocutor320. Se sprijină pe compunere sau pe divizare toate expresiile următoare: „cu ceea ce ai văzul tu că acela a fost lovit, oare cu aceea a fost el lovit''" şi „cu ceea ce a fost el lovit, oare cu aceea l-ai văzut?"321 Acest fel de paralogism are ceva din întrebările amfibologice, dar în realitate se sprijină pe compunere322. Căci semnificaţia sprijinită pe divizare nu este 316 Este diferenţa între a spune „nu cunoaştem ceea ce nu înţelegem" şi ,."" cunoaştem ceea ce nu păstrăm in memorie". 317 „în chip absolut" = „fără ambiguitate". 318 Dacă acolo unde nu este echivoc în ce priveşte lucrul, iar concliuia^ „absolută" (fără ambiguitate), se va ataca cuvântul (numele), nu lucrul însuşi. Aşa^Je|e cunoaşte numai cuvintele nu a învăţat, cine însă a înţeles cuvintele cunoaşte şi cuw ^ 319 Dnir^irlt „ni;n:; <.„*■;, «-.„i™. i:»,Un»,lii; f,v,r5 în runitnlill 4. urmează st 319 p,
■otrivit ordinii sofismelor limbajului, fixată în capitolul 4, urmează so^ ^ inelor care se produc prin compunerea si divizarea cuvintelor într-o p' justă a sofismelor care se produc prin compunerea şi d cuvintelor înţelesul propoziţiei se schimbă după compunerea şi divizarea (aesParţ're^,uă: acestw Se observă uşor diferenţa acestor două specii de sofisme faţă de prime e ^ cuvinte|,x sunt legate de anumite cuvinte ambigue, cele dintâi — de legarea şi uesp .j respjngere. 320 Dacă sofistul scoate un sens prin compunere şi ajunge la o respingerea adevărată va recurge la procedeul contrar, la divizare, Şi vl ^ Avizat de 321 Termenul cu, după felul cum este compus cu ceilalţi termeni ei, are două înţelesuri: a văzut cu ochii şi a fost lovit cu ctomagu . oua înieiesun; a văzui cu ocnn şi a iom nar8'1 22 Sofismele prin compunerea şi divizarea cuvintelor în P10**17'^ «oft prin amfibologie, dar nu sunt reductibile la aceste sofisme. In prune e omonimie şi prin amfibologie), acelaşi cuvânt are două sensuri In s i i şi diviziune, deşi este acelaşi cuvânt, el devine diferit prin uni p . In so rea lui 612 RESPINGERILE SOFISTICE 20, 177 b (deoarece expresia, când este divizată, nu mai este aceeaşi), l^U ' dacă acelaşi cuvânt, fiindcă este accentuat deosebit, opoc Iu sensJiJ. în adevăr, când este scris, cuvântul este acelaşi, 1 asi Utere şi aceeaşi ordine de litere, dar şi în acest caz se jvând &c ■ semne deosebite pentru pronunţare; dimpotrivă, când sunt jtret*1111' (joUă cuvinte nu mai sunt aceleaşi324. De aceea, expresia vorbi' '^ divizare nu are dublu sens. Este evident deci că nu toate ■ rile sofistice se sprijină pe dublu sens, cum susţin unii325. *& T buie deci să divizăm cuvintele când răspundem, căci nu este > ■ lucru: „am văzut cu ochii mei că cineva a fost lovit" şi a spune: ăzut că cineva a fost lovit cu ochii mei"326. De acelaşi tip este şi mentul lui Euthydemos: „cunoşti tu care eşti în Sicilia acum tri- ele aflate în Pireu?"327 Un alt caz: „oare un om bun care este iantofar poate fi rău? — Nu. —- Dar un om bun poate fi un pantofar rău. Aşadar, un bun pantofar va fi un rău pantofar"328. Un alt caz: „oare Învăţarea lucrurilor, a căror cunoaştere este bună, este şi ea bună?329 323 S-ar părea că, în cazul de faţă, divizarea nu duce la termeni deosebiţi, ci la sensuri deosebite ale aceluiaşi termen. în realitate, „accentul" deosebit face să existe doi termeni: opoc (spirit lin) înseamnă „munte"; cipoc (spirit aspru) înseamnă „limită", de unde -termen",noţiune, definiţie. Dacă se schimbă şi accentul propriu-zis, obţinem 6pric, care înseamnă partea seroasă a sângelui, sero/itate în genere. Deci pronunţarea face ca acelaşi avânt să se dubleze, deci pronunţarea diferită nu este o omonimie sau amfibolie. Spiritul aspru se pronunţă ca h (de exemplu, fioros = termen). Spiritul sau accentul care varia/ă la doua cuvinte formate din aceleaşi litere, Me la fel, transformă acelaşi cuvânt în două cuvinte deosebite, întocmai ca la divizarea espărţirea cuvintelor. Acelaşi cuvânt divizat diferit nu mai este acelaşi cuvânt cu u *£•c> Nu toate sofismele sunt sofisme de ambiguitate (omonimie sau amfibolie), legătură cu acestea. Fără echivoc, fără ambiguitate, nu se constituie un sofism.
Jv- "en'ru a nu da prilej de respingere sofistică, vom avea grijă să despărţim ^Potrivit sensului ce vrem să exprimăm.
tpjjj. raza are alt sens, dacă cuvântul „acum" este legat de prima parte a ei, sau este *Poib ea ?' 'eSat tle a ('oua Parte; clacă un'nl Pe acum" cu prima parte iese o tle a ('oua Parte; clacă un'nl Pe „acum" cu prima parte iese o . 'c^ciceldin Sicilia, în clipa de faţă, nu poate şti câte trireme sunt în Pireu, -m ** "acum" cu partea a doua, pot spune că cunosc, fiind în Sicilia, fără
J'i- eram în Sicilia", triremele care sunt acum în Pireu, fiindcă o dată ele au *llia .'a
A '
613
ARISTOTEL — Da. — Dar şi cunoaşterea râului este bună, deci răul e de învăţat. — Da. — Dar atunci răul este şi un lucru rău învăţat, şi de aceea urmează că răul este un rău lucru de în " ^ ^Ucru de bine să cunoaştem răul"-"". Încă un caz: „este oare adevărat â~ în momentul de faţă că te-ai născut?— Da. -momentul de faţă". Dacă despărţim cuvintele W alt sens: este adevărat dacă spunem în momentul de fată că ^ ^ Un dar nu că te-ai născut în momentul de faţă331. De asemenea nascut-„poţi tu face ceea ce eşti capabil să faci, aşa cum eşti capabili ^^ — Dar tu eşti capabil să cânţi din chitară, chiar când nu cânţi' d ■ * poţi să cânţi din chitară, fără să cânţi". Nu se poate spune că capacitatea de a cânta din chitară când nu cântăm din chitară ci nu că, atunci când nu o facem, avem capacitatea de a o face332. Mulţi soluţionează această respingere altfel. Dacă s-a concedat că cineva face ceva, aşa cum poate să facă, nu urmează de aici, după spusele lor, că se poate cânta din chitară fără să cântăm. Căci nu s-a concedat că el va face ceva în orice chip ar putea să facă. Nu este acelaşi lucru a spune că facem un lucru în chipul în care putem şi în orice chip putem. Evident, nu aceasta este soluţia cea bună, căci argumentele identice au aceeaşi soluţie. Dar această soluţie nu se potriveşte la toate lucrurile supuse întrebării şi la toate felurile de a pune întrebări, ci se împotriveşte întrebătorului, nu argumentului său333. 33 "Soluţia este uşoară: dacă este bine să cunoaştem orice lucru, bun sau râu, nu este bine să învăţăm orice lucru, ci numai pe cele bune, nu şi pe cele rele. 331 Aristote! ne dă soluţia acestui naiv joc de cuvinte, care poate pe vremea acee< mai impresiona pe mulţi, lăsându-i perplecşi. . ^ 332 Sofismul acesta este posibil numai datorită ambiguităţii termenilor capaci^ ■* virtualitate şi actualitate. Cine cântă din chitară actuui are capacitatea de a cânta, ^ şi invers: cine are capacitatea (virtualitatea) de a cânta nu este necesar sa ta Totodată, sofismul leagă „a nu cânta din chitară", fie cu „a ave Pac"^t*^ obţinem constatarea justă că: „cine nu cântă din chitară are capacitat ^ a c „a cânta din chitară", şi atunci ajungem la propoziţia falsă: „avem capaC'um diviZăm f hibă după „a cânta din chitară, şi atunci ajungem la propoziţia fa „ um din chitară când nu cântăm din chitară". Sensul se schimbă, după compunem cuvintele în propoziţie. 333 Această respingere sofistică poate fi soluţionată şi altfel: unpi capacităţii de a cânta, nu în orice chip, de exemplu, dacă suntem unpi^ capacitatea noastră. Soluţia nu este deci generală şi de aceea ea se re e nu la respingerea însăşi. Dacă întrebarea este pusă cu grijă, fără am 'g nu este necesară. RESPINGERILE SOFISTICE 22, 177 b, 178 a 21 - _juţia respingerilor sofistice sprijinite pe accent> ntul nu dă naştere la argumente sofistice, nici în scris, nici în 334 ţn afara de câteva, puţine, de felul acesta: „este locul unde 16 s'rinzi335 0 casă? _ rja _ par tu ai spus că locul unde (oii) • »ctp o casă, deci casa este o negaţie (ou)". Soluţia este în cazul „ -t se poate de uşoară.Un cuvânt nu înseamnă acelaşi lucru dacă nuntat cu accent ascuţit sau dacă este pronunţat cu accent grav. 22 Este,evident, de asemenea, cum trebuie să soluţionăm respingerile sofistice care se sprijină pe aceea că lucrurile care nu sunt identice sunt exprimate identic, căci pentru aceasta dispunem de diferite categorii336. Astfel, întrebătorul a concedat că termenul care desemnează substanţa nu se aplică la alt lucru, în timp ce respondentul a dovedit că o relaţie au o cantitate este enunţată despre alte lucruri, deşi prin exprimarea apare să fie o substanţă. Să luăm ca exemplu următorul argument: „se Sofismele scoase din accentuare (prozodie) sunt puţine. Ele se referă mai mult «viatele scrise sau la versurile recitate, la care măsura versurilor ascunde accentuarea Ca în capitolul 4, Aristotel citează un sjngur caz, a cărui soluţie este uşoară, fiindcă ează pe diferenţa dintre unde (otii.cu spirit aspru si accent circumflex, si mi (ov) '"WUin.fară accent. "erbul tcaTaXuav este greu de tradus. El înseamnă de obicei a dizoiva, a a Pune capăt. Deşi aici are sensul de a sfârşi drumul undeva, a deshăma, a se m eSCinde'în sfârşit, mai concret, a locui, a fi găzduit. ° ■ onarea ultimului sofism in dictione, acei numit figarae dictionis, adică >lo"ne
>lo"ne'rl ■ a ultimului sofism in dictione, acei numit figarae dictionis, adică ""•(fese v<"*'re> trebuie să cerceteze de unde anume rezultă faptul că lucruri diferite ide^ * e P"n aceeaŞi expresie Aristotel ne dezvăluie originea sofismului: categorii p e P"n aceeaŞi expresie. Aristotel ne dezvăluie originea sofismului: categorii l *m,j injVAemP1W' calitSţi, stări, relaţii etc.) sunt exprimate ca şi cum ar fi substanţe sau liulu' t; e- Tendinţa de a substanţializa, de a personifica, stă în structura Uonarea sofismului se face prin diferenţierea categoriilor în timp ce "da. In exemplele ce urmează. în discuţie nu este categoria de substanţă, de aci
■îune şi pasiune. 178 a
615 ARISTOTEL poate ca acelaşi lucru, şi în acelaşi timp, să fie făcut ■ — Nu. — Totuşi se poate ca acelaşi lucru, în aceeas^ f°StfScut? văzut şi să fi fost văzut"337. Un alt caz. ..Există o pasiv^T"^'Sâ fle activitate? — Nu. — Dar atunci formele: este tăiat e C Caie săfîc sunt ca expresii asemănătoare şi desemnează toate o n ■ 'eStes'ml>t altă parte, a vorbi, a alerga, a vedea sunt ca expresii asenr "ate>Ş''de a vedea este o manifestare a lui a fi simţit, şi ca urmare el e i ^' ^ timp o pasiune şi o acţiune"338. aeelaşi Dar dacă acum, în exemplul de mai sus, se concede că n ca acelaşi lucru, în acelaşi timp, să fie făcut şi să fi fost făcut si ^^ ca se poate sa vedem şi sa ti văzut un lucru, totuşi nu este resni care spune că a vedea nu este o acţiune, ci o pasiune. Căci si a întrebare trebuie să fie adăugată339. Dar cel care ascultă presupune că această întrebare a fost concedată, atunci când s-a concedat că a fă/aeste a acţiona, şi a fi tăiat este a fi acţionat, şi la fel se întâmplă cu toate celelalte lucruri care sunt exprimate în aceeaşi formă340. în adevăr, cel care ascultă adaugă de la sine restul, fiindcă îşi închipuie că sensul este acelaşi. Dar, în realitate, sensul nu este acelaşi, ci pare să fie numai pe baza asemănării formei verbale. Acelaşi lucru se întâmplă aici ca şi la . 337 Sofistul confundă „a face", care exprimă o acţiune, cu „a vedea", care exprimă o pasiune, deci confundă două categorii contrare, datorită faptului că, sub raport gramatical, cele două verbe („a face" şi „a vedea") sunt verbe active. La verbul „a face", exprimând o acţiune, o dată ce s-a făcut, acţiunea s-a terminat şi nu mai este de aşteptat ceva, adie o prezenţă a trecutului. în schimb, la „a vedea", care exprimă o pasiune, „vederea conţinu şi după ce s-a efectuat; de aceea este posibil ca un lucru să fie văzut şi să fi Ws * Ceea ce este valabil pentru categoria „pasiune" nu este valabil şi pentru categona „acţNij ^ 338 Noul exemplu se referă tot la raportul dintre acţiune şi Pasiuneunetvert, posibilitatea de a fi confundate. Confundarea se referă la „a fi simţit", care esl^jui a pasiv" şi „a vedea" care este un „verb activ". Cum „a vedea" este o specie c fi simţit", ar urma că „a vedea" este în acelaşi timp activ şi pasiv. ConfuziaJ ^ formj gramaticală. Căci, cum am spus mai sus, „a vedea" este un verb ac i ■ gjtfjt i categorială exprimă o pasiune. Aristotel, în cele ce urmea/.ă, oiera a sofismului. (iune AşaJar 339 Sofismul are loc numai dacă s-a concedat că a vedea este o ac^ ^ ^ ^^ sofismul cade dacă nu s-a făcut această concesie, adică dacă nu s-a adnus *^ esle tow"a că forma gramaticală a lui „a vedea", formă activă ca la „a tăia , „a cu categoria acţiunii. 340 Aceeaşi formă gramaticală (activă). Auditorul, acceptând şi categorială, adaugă de la sine toate consecinţele. ^entitate* 616 RESPINGERILE SOFISTICE 22, 178 a 341 La lucrurile omonime, cel care nu cunoaşte semnificaţia 1iin°n'fnl cre(je că interlocutorul său a negat însuşi lucrul care a fost j nU numai cuvântul. Este nevoie în acest caz de încă o nentru a vedea dacă omonimul a fost luat într-unui din sensurile • numai dacă se recunoaşte aceasta va fi o respingere. iu'- aUinente foarte asemănătoare celor de dinainte sunt următoarele, întrebarea dacă am pierdut ceea ce am avut înainte şi acum nu ^ m căci cine a pierdut un zar nu mai are zece zaruri342. La drept ■ h am pierdut numai ceea ce nu mai avem acum, dar aveam te dar nu este nevoie să fi pierdut fot atâtea lucruri câte nu mai acum343- Ded> întrebarea s-a raportat la ceea ce avem, dar cluzia a fost trasă cu privire la cantitatea lucrurilor ce avem, căci jceeste o cantitate344. Dacă de la început s-ar fi formulat întrebarea a. oare s-a pierdut tot numărul de lucruri pe care cineva le avea înainte şi nu le mai are acum?"', nimeni n-ar fi acordat aceasta, ci ar fi spus că s-a pierdut sau tot numărul sau numai unul din lucruri. De asemenea, se argumentează că „cineva poate da ceea ce nu are, căci el nu are numai un singur zar". La drept vorbind, el nu a dat ceea ce nu avea, ci nu a dat în felul în care îl avea, adică a dat „numai" acel zar345. Căci cuvântul „numai" nu înseamnă o substanţă individuală, nici 41 Sofismul „formei de vorbire" se aseamănă cu sofismul „omonimiei" sau al echivocului, al ambiguităţii unui termen. Cel care nu cunoaşte că termenul este omonim, ci că se aplică la mai multe lucruri, crede că negarea numelui, a termenului înseamnă î"w lucrului însuşi. Căci termenul omonim nu are un singur sens, ci mai multe, după felul obiectelor. ^ * La Atena era frecvent un joc cu patru zaruri făcute din oscioare numite âoTcryaXoi. v . . Sofismul acesta este grosolan; el rezultă din confundarea cel mai puţin ■nula, a categoriei de substanţă şi a categoriei de cantitate. A pierde un zar din zece jWmnă a pierde zece zaruri, afară numai dacă un zar nu devine o substanţă care Este d'0-'6 zaruri'e' a*a mcat ° dat£ tu dispariţia unui zar, dispar toate celelalte zece. Wrat că prin dispariţia unui zar nu mai avem zece zaruri, dar mai avem nouă. ece zaruri nu formează o unitate substanţială. pierdut mu' 'rece de la substanţă (un oscior) la cantitate (zece oscioare). Dacă am lteailta °Sclor s~ar părea că am pierdut zece, oarecum substanţa osciorului. Confuzia *PUnsui '" ec'1'vocu' întrebării: dacă s-ar fi pus întrebarea cantităţii, nu a substanţei, era simplu şi se evita sofismul. Stanţe' mu' acesta rezultă din confuzia cea mai gravă, aceea dintre categoria ^oarecu §' Cate^oria re' ^e dă ■ eea Ce nu are> cac'' 'a drept vorbind, el nu are un singur zar, ci zece zaruri. ^unic est' U" s'ngur zar>nu ma' ridică nici o obiecţie şi exclude orice sofism, dacă acel
Privit „în felul în care este avut", adică în relaţia cu celelalte nouă zaruri. 617
ARISTOTEL ----._
178 b cutare calitate, nici cutare cantitate, ci numai relaţia acelu' 1 '-ste c iz de >cen da ceea ce nu are. Este evident că nu s-a tras propriu-zis o lneVa a da repede nu înseamnă a da un lucru, ci înseamnă a da în De buna seamă, putem da un lucru într-un fel în care nu ] exemplu, putem avea bucuros un lucru, dar să nu-1 dăm bucuros34^' Asemănătoare cu acestea sunt toate aceste paralogism ■ oare lovi cu o mână pe care nu o avem sau putem oare vedea c ^ pe care nu-1 avem? Căci nu avem o singură mână şi un singur och Unii soluţionează aceste paralogisme, spunând că cine are mai mult d un ochi şi mai mult orice altceva are şi numai unul. Alţii le solutione ^ ca şi în cazul argumentului: „avem ceea ce am primit"; căci unul a dat numai o singură piatră, iar celălait, spun ei, are de la el o singură piatră în sfârşit, alţii suprimă de îndată însăşi întrebarea, spunând că putem avea ceea ce nu am primit, de exemplu, spunând că am primit un vin dulce şi că avem unul acru, dacă s-a stricat în timpul primirii348. 346 Exemplul nou continuă pe cel precedent şi constă tot în confundarea categoriei de substanţă şi categoriei de relaţie, exprimată prin „repede": cineva poate da repede ceea ce nu posedă repede, fără ca aceasta să însemne că el poate da ceea ce nu posedă. Aşa, putem avea bucuros un lucru fără a-1 da bucuros. „Repede", „bucuros" sunt relaţii; ele arată în ce fel este dat un lucru: îl dăm într-un fel în care nu l-am avut, ceea ce nu înseamnă că dăm lucrul pe care nu l-am avut. 347 Şi acest sofism oscilează între categoria de substanţă şi categoria de relaţie-asemenea exemplului de mai sus referitor la zaruri. Cine are două mâini nu poate o mână pe care nu o are, dacă a pierdut-o, şi nici nu poate vedea, având doi °^'jc^° singur ochi, dacă 1-a pierdut, dar poate da cu cealaltă mână şi poate vedea cu celălal ^ Sofismul se rezolvă dacă introducem deosebirea cerută de relaţia dintre o mană şi mâini, dintre o mână care lipseşte şi o mână validă. ■ dună cum* 348 Sofismul este soluţionat numai aparent în următoarele trei feluri, ^PJ ^^ contrazice concluzia sau premisa majoră a sofismului, pe temeiul conving ^ cearoai negare a concluziei sau a unei premise soluţionea/ă sofismul: a) Solu, a ^ ^^ ^ A simplă, prin negarea concluziei, este declaraţia că cine are doua mâini are şi ^ ^ ^{y doua soluţie aparentă prin negarea concluziei este analogă celei de mai ^u;. <^^ ^ c(fi cineva poate da ceea ce nu are, căci dacă dă un singur zar, când are '^^ a acelui " l c: o p , g ^^ a a ce nu are, fiindcă acel „un singur" zar exprimă nu ceea ce el are. c: o ■ ^ ^ce\ cart faţă de celelalte. Se va răspunde că cine primeşte un singur zar îl prime. î fât P03'^1 aţ d lela. S a rpn ci piş g i 1-a dat şi deci este fals că cineva dă ceea ce nu are. c) în sfârşit, P03'^ yin acru declarând că putem avea ceea ce nu am primit, de exemplu, că ave _ era dulce când l-am primit. între timp el a suferit o schimbare calita *** 618
m ana spus înainte349, toţi aceştia dau o soluţie care nu se umentului, ci omului. în adevăr, dacă aceasta ar fi soluţia *"6S6 f destul să se conceadă propoziţia opusă pentru ca să nu obţi-$$' ■ asa cum se întâmplă în multe alte cazuri. Să admitem, de că soluţia reală ar fi: „parţial este aşa, parţial nu este aşa", acă respondentul concede în chip absolut, este valabilă conclu-' juj par dacă concluzia nu este valabilă, nu se obţine soluţia - n'fflpotrivă, în cazurile de dinainte, chiar dacă respondentul face ' oncesiile, susţinem că nu s-a făcut o dovadă valabilă350. Mai departe, şi următoarele argumente aparţin aceluiaşi gen: „a oaie cineva ceea ce stă scris? — Da. — Dar acum stă scris că tu rj ceea ce este fals. Cele scrise au fost însă adevărate când au fost crise deci s-a scris ceva care este totodată adevărat şi fals"351. Dar xeastaeste un sofism, fiindcă adevărul sau falsitatea unui argument sau unei opinii nu desemnează o substanţă, ci o calitate352. Ceea ce este valabil pentru argument se aplică şi la opinie353. Un alt caz: „oare ceea x învaţă cel care învaţă este tocmai ceea ce el învaţă? Dar el poate învăţa Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|