Analitica secunda topica respingerile sofistice

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 3.07 Mb.
səhifə64/68
tarix02.03.2018
ölçüsü3.07 Mb.
1   ...   60   61   62   63   64   65   66   67   68

Totuşi este, desigur, posibil ca expresia „unul din rele este bun" ■fie luată în două sensuri, dar nu în cazul de dinainte, ci mai degrabă jacăspunem: „sclavul bun al unui rău", deşi poate că nici acest sens nu ste cu totul exact, că există echivoc, căci un lucru poate fi bun şi al cutăruia, fără să fie un „bun al cutăruia"384. Şi expresia că „omul este din genul animalelor" nu are un sens multiplu, căci nu se poate spune că o expresie are mai multe sensuri numai fiindcă este formulată pe scurt. Astfel, în loc să spunem „dă-mi Iliada", spunem, citând o jumătate din versul de la început: „dă-mi: Cântă, zeiţă, mânia.."™5.

382 Aristotel continuă printr-un nou exemplu a arăta că un sofism al accidentului »i poate fi soluţionat prin suprimarea întrebării, considerând-o ca o ambiguitate. Astfel, .pradenţa este cunoaşterea relelor", „cunoaşterea este ceva bun", deci „un rău este ceva bon". Nu este aici nici o ambiguitate, ci o trecere a unui accident al prudenţei, anume că sie cunoaşterea şi a relelor, asupra prudenţei însăşi ca cunoaştere, care este totodeauna tonă,aşa încât rezultă că ceva bun este rău.

3 Expresia de mai sus: „unul din rele" nu este, ca atare, echivocă fiindcă nu

n«amnă proprietate. Când spun că omul este unui din animale exprim într-o formă

urtaîâ că omul aparţine genului animalelor. Apartenenţa nu înseamnă proprietate

*lsnl propriu al cuvântului, ci numai un raport logic de subordonare: omul este o specie

inului animalelor.

Este posibil ca „expresia unul din" să pară echivocă, de exemplu „sclavul bun stapan rău". Totuşi, nici în acest caz nu este un echivoc indiscutabil, dacă nu ■n de la sclav ia stăpânul rău, prin procedeu! sofistic. Ca într-un alt exemplu e, pot spune că cutare este un om bun şi pantofar fără a înţelege că cutare este 4fle pant°iar. Solistul transpune „bun" de la om la meseriaş. Un lucru poate fi bun şi

385>netatea unu' om ™u> fără ca prin aceasta să fie „bun al unui om rău". iJl*unS C6St exemP'u ilustrează cazul apartenenţei logice de mai sus, fiindcă şi el SîPtesia- SCUrtat ° 'tlee- Expresia prescurtată nu comportă echivoc. Cum este prescurtată '"'Mi e " este din genul animalelor", totuşi aşa este prescurtată sau, mai degrabă, -c%niiPreSla: »dî-mi: Cântă zeiţă, mânia...", în loc de: „dă-mi Iliada lui Homer", lZe'ţî, mânia..." este începutul poemului homeric.

1»nu:

L

627


ARISTOTEL

25

Acele argumente sofistice care se sprijină pe faptul că luată într-un sens particular sau în anumită privinţă sau în sau in anumit fel, sau intr-o anumită relaţie, nu însă în chin h trebuie să fie soluţionate comparând concluzia cu negaţia pentn ° "' dacă ceva din condiţiile acesteia i se aplică387. Căci contrarii ^

şi afirmaţia şi negaţia nu pot să aparţină aceluiaşi lucru în sens ab V8 dar este posibil ca unul şi altul din opuşi să apartină în acelaşi tim ■ lucru în anumită privinţă, sau în anumită relaţie, sau în anumit fel ca unul să-i aparţină relativ, iar celălalt, absolut. în cazul ca un opus aparţine lucrului în chip absolut, iar celălalt, în chip relativ, nu avem o respingere. Aceasta înseamnă a compara o concluzie cu negaţia ei

Toate argumentele sofistice următoare sunt de genul acesta: „este oare posibil ca nefiinţa să fiinţeze? — Nu. — Dar nefiinţa fiinţează totuşi, în ciuda faptului că nu fiinţează".

Tot aşa fiinţa nu va fi, fiindcă ea nu va fi o fiinţă particulară; „poate oare cineva să-şi respecte jurământul şi să nu-1 respecte, în acelaşi timp?"; „poate cineva, în acelaşi timp, să asculte şi să nu asculte de acelaşi om?" Dar, la drept vorbind, „a fi ceva" şi „a fi" nu sunt acelaşi lucru. Şi dacă nefiinţa este ceva nu înseamnă că fiinţează în chip absolut388. Tot aşa se poate spune că cine îşi respectă jurământul într-un

386 în acest capitol Aristotel soluţionează sofismele care iau în sens absolut (omXiSc) ceea ce este luat în sens particular, în sens relativ. Să se compare cu cap. 5, sfârşit — 167 a, început. ..

387 Soluţionarea sofismului se face luând negaţia sau contradictoria conc sofiste — procedeu dialectic obişnuit la Aristotel pentru a vedea dacă concluzia st) ^ ^ contradictoria ei sunt amândouă la fel (absolute sau relative); sau dacă una este i ^^ şi cealaltă — altfel, adică dacă una este luată în sens absolut, iar cealaltă in s .^cSi în cazul întâi, adică în cazul de concordanţă a concluziei şi a contradictoriei ei,

este adevărată; în cazul al doilea, respingerea este sofistică. este-

388 Deşi Aristotel nu a făcut niciodată, în mod explicit, diferenţa i ■ ^.. copulativ şi „este" ontologic, el ştie să le distingă, datorită spiritului său an ^ ^ copulativ are un sens relativ, iar celălalt, un sens absolut. Sofistul con "^solută cum sensuri. Nefiinţa este totuşi ceva, fiindcă vorbim de ea, nu este însă o fim. ^ înjeamnâ crede sofistul. De asemenea, fiinţa în genere nu este o anumită fiinţă.ceea

628

RESPINGERILE SOFISTICE 25, 180 a, b



■ »inr si în anumite condiţii, nu-1 respectă totuşi totdeauna si aţ_ (^ăci acel care a jurat să nu-şi respecte jurământul, dacă c0J1 pgctă jurământul. şi-1 respectă totuşi numai în această privinţă, a"''1 .. absolut. Iar cel care nu ascultă de un anumit om poate totuşi "Uin uite într-o anumită privinţă389.

Raţionamentul este acelaşi când zicem că acelaşi om poate, în

■ timp»s^ mmt^ Şis^ sPună adevărul39*1. Dar fiindcă nu este uşor

initdacă sensul absolut se aplică la a minţi sau la a spune adevărul,

1 pare greu de soluţionat. Nimic nu opreşte ca cineva să nu mintă

. • at,solut, ci să spună adevărul într-o anumită privinţă şi despre un

determinat, adică să spună adevărul în unele aserţiuni, dar nu în

chip absolut.

Tot aşa, în cazurile de condiţionare prin relaţie, loc şi timp. Toate argumentele de genul următor se sprijină pe această condiţionare391. Oare sănătatea ori bogăţia constituie ele un bine? — Da. — Dar pentru

180 b


cănii fiinţează, cum crede sofistul. Fiinţa abstractă nu este o fiinţă concretă, dar se află în orice fiinţă concretă şi ca atare nu poate fi o nefiinţă.

389Şi acest sofism se soluţionează Ia fel, prin distincţia între absolut, necondiţionat, şi relativ, condiţionat. Cine îşi calcă jurământul într-un caz particular, nu-1 calcă în toate cazurile, aşa de exemplu, dacă el a jurat să-şi calce jurământul şi 1-a călcat, el şi-a respectat lotuşi jurământul, căci accentul cade pe jurământ, nu pe conţinutul lui care poate fi sofisticat. A jura să-ţi calci jurământul nu înseamnă, la drept vorbind, un jurământ, sau înseamnă, cel mult, un jurământ în condiţii cu totul relative, condiţionate. Tot aşa, cineva *e să nu asculte în genere de un om şi totuşi să asculte de el, să-i dea crezare într-un caz particular.

Un om poate fi un mincinos în genere şi totuşi într-o situaţie dată poate să spună

*vărul. Soluţionarea pare grea, fiindcă credem că „a minţi" şi „a spune adevărul" sunt

ln sens absolut şi necondiţionat. Greutatea reală apare dacă în aceeaşi frază se

™ot şi minciună şi adevăr, dacă nu putem determina precis care elemente ale frazei

5>intadevărate şi care sunt false.

In sofismele următoare ccnfuzia dintre în toate privinţele (absolut) şi într-o

""^Pnwnfâeste vădită. De exemplu, dacă sănătatea şi bogăţia sunt un bine, ele nu

oine absolut, fiindcă un desfrânat va abuza de ele, şi acestea îi vor deveni o plagă.

P ele ne dovedesc ce importanţă are în gândire şi în viaţă deosebirea dintre absolut,

po,! '•Ionat Ş' relativ. Până şi sănătatea, pe care oamenii o apreciază ca un bun absolut,

l*atni '>retext de a')uz Şi Ja rezultate rele. Deci chiar binele absolut poate să înceteze,

8„0 nUm'te Persoane Ş' m anumite momente, de a fi un bine. Tot aşa ceea ce evită

inseam 3 eS(£ Un ™u' c'ar un om PrU(Jent Poate evita sa piardă un bine, ceea ce nu

Pierd» k- Ca k'ne'e es(c un rău. Este o prăpastie între a spune: „binele este un rău" şi „a

*blneleesteunrău"

629


ARISTOTEL

cel nechibzuit care nu ştie să se folosească just de ele deci totodată ele sunt un bine şi nu sunt un bine". Alt

'sunt exemplU:

lt e oare un bine de a fi sănătos şi de a deţine puterea într-u ' "este

— în anumite împrejurări însă acestea nu sunt un bine A h ^a-lucru pentru acelaşi om este un bine şi nu este un bine" ^' ace'a?' vorbind, se prea poate ca ceva care este un bine absolut să nu f a ^rept pentru un anumit om, sau să fie pentru acesta un bine Har „ -Un '5'ne moment şi în cutare loc. Mai departe: „oare ceea ce nu vr prudent este un rău? — Da. — Dar el nu vrea să piardă un bine a" °m binele este un rău". Este un sofism, căci nu este acelaşi lucru a „binele este un rău şi a pierde binele este un rău". Tot asa se nr ^ şi argumentul despre hoţ. Dacă a fura este un rău, a dobândi ni/este un rău, deci hoţul nu vrea un rău, ci un bine, fiindcă a dobândi este un bine392. De asemenea, boala este un rău, dar nu a scăpa de boală „Preferăm oare dreptul nedreptului şi ceea ce se face pe cale dreaptă celui ce se face pe cale nedreaptă? — Da. — Totuşi, noi preferăm a muri pe nedrept decât pe drept"393. Alt caz: „este oare drept ca fiecare să aibă ceea ce i se cuvine? — Da. — Dar toate hotărârile unui judecător date după convingerea sa personală sunt valabile din punctul de vedere al legii, chiar dacă el se înşală. Aşadar, acelaşi lucru este drept şi ne­drept"394. Un alt exemplu: „oare trebuie să ne pronunţăm pentru cel ce spune ceea ce este drept sau pentru cel ce spune ceva ce este nedrept?

— Pentru cel ce spune ceva ce este drept. — Totuşi este drept ca cel ce a suferit o nedreptate să spună amănunţit tot ceea ce a suferit. Dar ceea ce el a suferit este o nedreptate"395.

Dar toate acestea sunt sofisme, căci dacă este preferabil a suferi o nedreptate, nu înseamnă că ceea ce se face pe cale nedreaptă este

392 Hoţia este o dobândire a ceva, dar dacă a dobândi în genere este un bine, n orice fel de dobândire este un bine.

393 Adică noi preferăm o condamnare la moarte nedreaptă unei < moarte pe drept. Şi în cazul de faţă nu putem accepta în genere ceea ce este v condiţionat, relativ. ătorsăJ1»

394 Dacă drept este „a da fiecăruia ce i se cuvine", s-ar putea ca un ju ^ confil7ja unuia care nu posedă nimic ceva din proprietatea altuia. în acest sofism se c ^^„nej între „a fi drept" potrivit unei legi convenţionale şi „a fi drept" potrivit drep ^ .nVers legi instituite de natură, nu de om. Deci nici în acest caz dreptul nu devine n ^ ^ •

395Este o adâncă diferenţă între „a spune o nedreptate" şi "a sPun^„ite nedreptate". prima este o nedreptate, a doua nu este. Limba greaca F confuzie între „a povesti lucrurile nedrepte" suferite şi ,A spune lucru a min?r «i a-şi călca jurământul.

630


RESPINGERILE SOFISTICE 26,180 b, 181 a

hi fată de ceea ce se face pe cale dreaptă. Ceea ce se face pe cale te preferabil în chip absolut. Dar nimic nu se împotriveşte urnite cazuri ceea ce se face pe cale nedreaptă să fie preferabil |in ceea ce se face pe cale dreaptă396. De asemenea, este drept să eea ce este al nostru şi este nedrept să avem ceea ce nu este al Totuşi, o hotărâre asupra ultimului punct poate fi dreaptă, anume fost pronunţată potrivit convingerii judecătorului. Căci ceea ce

* .^.imUn HrîiM nto ci ît*» innmit fol t-tn îVi o £• o m 1*1 a /^o «cfp met

este just

în anumită privinţă şi în anumit fel nu înseamnă că este just

şi în chip

absolut397. Şi tot aşa, se poate foarte bine ca să fie drept să

spunem


ceea ce este nedrept. Căci ceea ce este drept să spunem nu

■ «amnă cu necesitate că este ceva drept. întocmai cum nu înseamnă ieste util ceea ce este util să spunem398. La fel se întâmplă cu ceea ■eeste drept. Prin urmare, nu urmează că învinge cel care spune ceea ce nu este drept, chiar dacă cele spuse de el sunt cu adevărat nedrepte. Căci el spune ceea ce este just să fie spus, deşi în chip absolut; mai ales când sunt suferite, cele spuse se referă la lucruri nedrepte399.

26

Respingerile sprijinite pe însăşi definiţia respingerii trebuie să fie 181a soluţionate, cum s-a arătat mai înainte400, confruntând concluzia cu


Uneori a spune nedreptăţile suferite este preferabil simplei declaraţii de lucruri adică a nu-şi călca jurământul.

Aristotel soluţionează aici sofismul că un judecător poate da o sentinţă care "te unui împricinat ceea ce aparţine altuia, dacă sentinţa este dată potrivit convingerii lle8ilor în vigoare.

Se soluţionează mai explicit cazul de dinainte: a povesti lucrurile nedrepte nu ' un act de nedreptate. Nedreptatea stă în conţinutul povestirii, nu în însăşi • Dimpotrivă, povestirea unei nedreptăţi suferite este un act superior de dreptate.

aţia poate fi utilă fără ca conţinutul ei să fie util. (^ Aristotel soluţionează definitiv sofismul „a spune lucruri nedrepte". Nu este sjq ' n 8enere sau absoiut, „a spune lucruri nedrepte", dar este drept în unele cazuri J^ >,a spune lucruri nedrepte", dacă acelea sunt suferite de propria persoană. Trimitere la cap. 5,167 a, unde sunt expuse sofismele atât de importante numite care echivalează cu ignorarea definiţiei sau naturii respingerii.

MM|ă

631


AR1STOTEL

contradictoria ei şi observând dacă raţionamentul

referă la,

obiect, luat în aceeaşi privinţă, sub acelaşi raport, în acelas' f ■ ace'asi 1 Dacă de la începutul discuţiei se pune aceasta " ? ^ acel

timp

nu

trebuie să recunoaştem imposibilitatea ca acelaşi lucru 3 r fie dublu, ci vom considera ca fiind posibil, dar nu într-un f iC ^ ^ nu o dată concedat, să putem fi respinşi. Toate argumentele c ' Care' sprijină pe acest defect. „Cine cunoaşte că cutare lucru este eaz^S€ cunoaşte el oare acest lucru?" Şi tot aşa despre acel care i»no * -lucru este cutare lucru ignoră acest lucru. „Dar cine cunoaşte că C este Coriscos poate prea bine să ignore ca acesta este muzicant as el cunoaşte şi nu cunoaşte acelaşi lucru"402. Alt caz: „un lucru d" coţi este oare mai mare decât un lucru de trei coţi? — Da. — Dar 1 de trei coţi poate să câştige în lungime devenind de patru coţi. Cum lucrul mai mare este mai mare decât cel mic, urmează că acelaşi lucru este totodată mai mare şi mai puţin mare decât el însuşi, sub acelaşi raport"403



27

în respingerile care se postulează şi se ia ca acordată propoziţia originară de demonstrat, respondentul, dacă greşeala este evidentă, nu

401 Soluţionarea şi a acestui sofism se face prin compararea concluziei sofismului cu contradictoria tezei, contradictorie susţinută de cel ce urmăreşte soluţionarea sofismului. Vom avea atunci ocazia de a constata dacă sofismul reflectă definiţia respingerii, adică dacă raţionamentul se referă la acelaşi obiect, nu la unul străin (ignorarea obiectului in discuţie) şi dacă se referă la acelaşi obiect este de vă/ut dacă îl consideră sub acelaşi aspect. Căci este posibil ca acelaşi obiect să aibă aspecte contrare, în timpuri diferite. ^

402 Exemplificarea acestui sofism ne aminteşte pe aceea din capitolul 24. ^ ^ este vorba de Coriscos care se apropie fiind mascat, aici este vorba de Consco . ^^ calitate a lui (a fi muzicant). Pot să cunosc pe Coriscos fără a cunoaşte că el este muz^ ^ Aceasta nu înseamnă că, în acelaşi timp, cunosc şi nu cunosc pe Coriscos. c ignorarea nu se referă la acelaşi aspect al obiectului. laşi timp"

403 Finalul este un adaos al lui Th. Waitz şi se referă la timp: „ui ac ■< ^ ,f Aşadar, se adaugă după outoi^ expresia care relativizează: kuto.

d

râu



Aşada, se adaugă dup ooi^ pra ce

sofismul ignoră posibilitatea ca un pom, care este acum înalt de trei co.i, m spUn

creştere un pom înalt de patru coţi. Dacă precizăm devenirea în timp._n" P.^

că pomul este totodată mai mare şi mai mic decât el însuşi, ci numai ca

mic si acum este mai mare.

n;} prin spUne

era *■

632


RESPINGERILE SOFISTICE 28, 181 a

ă concedeze teza de demonstrat, chiar dacă ea este probabilă, . să spună cum stau lucrurile404. Dar dacă defectul nu a fost t atunci, dat fiind defectul argumentelor de genul acesta, trebuie 6 cam vina neobservării asupra întrebătorului şi să-i imputăm că să argumenteze405. Căci o adevărată respingere trebuie să fie 'rlită fără a se folosi pentru aceasta de propoziţia originară. Trebuie mai spună că acea propoziţie a fost acordată, nu pentru ca să se ască de ea, ci pentru ca să argumenteze împotriva ei, contrar - ;Uiui adoptat la respingerile sofistice406.

28

Şi în respingerile care se sprijină pe consecvent407 trebuie să arătăm defectul în felul cum se desfăşoară argumentarea. Consecvenţa în argumentări se face în două chipuri. întâi, aşa cum universalul este consecventul particularului (de exemplu, animalul este consecventul omului), tot aşa şi invers, particularul este consecventul universalului. Căci se poate susţine că, dacă primul însoţeşte totdeauna pe al doilea, şi al doilea însoţeşte pe primul408. Al doilea, consecuţia se face prin opoziţia termenilor: dacă un termen este consecventul altuia, atunci si

Petitio principii consideră ca acordat ceea ce tocmai este de demonstrat. Întrebătorul cere să i se acorde ca demonstrat, ca principiu, ceea ce urmează să fie einonstrat. Respondentul pune lucrurile la punct, adică pretinde ca să se demonstreze Pretinsul principiu.

Dacă totuşi, din neglijenţă, postularea principiului a trecut neobservată, întreaga "PUnoere cade asupra sofistului care nu cunoaşte regula argumentării de a nu lua ca Msa sau ca principiu ceea ce nu poate fi decât o concluzie.

Pentru ca respondentul, acordând acea propoziţie care, ca premisă, a făcut posibil principii^ să nu recunoască făţiş că a comis greşeala de a acorda propoziţia ca ".Aristotel recomandă o ieşire mai onorabilă: să declare că a acordat acea premisă 1 'a iveală o eroare, deci pentru a întreţine o argumentare ca rezultat negativ. Să se cerceteze acest sofism în cap. 5, 167 b. EI constă în a considera ■-nţa reciprocabilă. Dacă, de exemplu, el urmează lui B, credem că şi B urmează e Ştie că, pentru Aristotel, universalul (predicatul) este considerat ca fiind

*l»l particularului (subiectului).

ce om este un animal, dar nu orice animal este om.

633


ARISTOTEL

astă


opusul primului este consecventul opusului celui de-al doi] consecuţie se fundează argumentele lui Melisos: dacă cee aCt are un început, atunci ceea ce nu devine urmează să nu aibăA nu

încât cerul, care nu are început, este etern. Dar această — Jt>a?a este exactă, ci succesiunea este inversă409.

29

în respingerile care se sprijină pe adăugarea unei date noi410 tre buie să luăm seama dacă nu cumva, eliminând adaosul, rezultă totuşi con cluzia imposibilă. Dacă aşa este cazul, respondentul trebuie să releve aceasta şi să precizeze că el a concedat adaosul, nu pentru că îl credea adevărat, ci pentru că era util discuţiei, dar întrebătorul n-a ştiut să se servească de el.

30

în respingerile care reunesc mai multe chestiuni în una singură. trebuie să le distingem pe acestea chiar de la început411. O chestiune

409 Pentru al doilea caz de falsă consecvenţă, Aristotel reia argumentul lui folosit în capitolul 5. De data aceasta îi dă o formulare mai potrivită. în caPl bi#t; vorba de conversiunea propoziţiei, adică de posibilitatea de a face din predica . ^_ ^ aici recurge la raportul dintre contrari. Dacă A urmează totdeauna lui B, se c opusul lui A va urma totdeauna opusului lui B. Şi aici consecvenţa are un sens ^ ^

410 Adaosurile sunt străine de discuţie, dar au fost concedate "umal ^ afar3 întreţine discuţia. în acest capitol, se soluţionează pe scurt al şaselea soli!* ^^nt!u limbajului": fallacia mm causae pro causa. „Falsa cauză", introdusă intt- V .^^jtjilă. a arăta că concluzia este imposibilă poate fi eliminată şi totuşi concluzia rămân

deci concluzia nu depinde de acea cauză.

411 Acest capitol cercetează ultimul sofism prezentat în capitolul 5; î intenogationum ut unius, adică întrunirea mai multor întrebări în una sing va fi restabilirea pluralităţii prin distincţiile necesare.

634

RESPINGERILE SOFISTICE 30, 180 a, 181 b



dacă primeşte un singur răspuns; de aceea nu trebuie să afirmăm , „gm nici mai multe răspunsuri despre o singură chestiune, nici 'S • aur răspuns despre mai multe chestiuni, ci un singur răspuns despre 9 g chestiune. Dar, întocmai cum la omonime412 la care un atribut 1 nartine celor două sensuri ale cuvântului, aici nu aparţine nici unuia, 181b

oar


ăspuns simplu la o întrebare care nu este simplă nu duce la o e, tot aşa şi în cazurile de chestiuni duble. Deci când mai multe

Lte aparţin unui singur subiect sau când un singur atribut aparţine mai ltor subiecte, dacă se dă un răspuns simplu, nu se ridică nici o ■ficultate, deşi s-a săvârşit această greşeală. Dacă însă un atribut aparţine ui subiect, dar nu aparţine celuilalt, sau dacă mai multe atribute aparţin ■ multor subiecte, şi dacă amândouă uneori aparţin amândurora, alteori aparţin, atunci trebuie să luăm bine seama413. De exemplu, să luăm următoarele argumente. Dacă un lucru este bun, iar celălalt este rău, atunci. dacă dăm un singur răspuns la amândouă, vom fi siliţi să spunem că este adevărat şi că aceste lucruri sunt bune şi că aceste lucruri sunt rele cum şi câele nu sunt nici bune, nici rele (căci cele două lucruri nu au aceste însuşiri), aşa încât acelaşi lucru este şi bun şi rău, sau nici bun, nici rău414. Mai departe, dacă orice lucru este identic cu sine415 şi se deosebeşte de toate celelalte, atunci vom fi nevoiţi să spunem că mai multe lucruri sunt aceleaşi nu cu altele, ci cu ele însele, şi că sunt diferite de ele însele, deci că aceleaşi lucruri sunt totodată aceleaşi cu ele însele şi diferite de ele însele416. De asemenea,

afirmativ s

12 Adică Ia cuvintele care exprimă mai multe lucruri prin acelaşi cuvânt, adică la ceva asemănător cu sofismul cercetat acum pentru a fi soluţionat. Fraza recunoaşte Ia sfârşit analogia dintre omonime şi sofismele întrebărilor multiple întrunite în una singură-

13 La omonime sau la cuvintele cu mai multe sensuri putem da un singur răspuns ' sau negativ, dacă atributul unic apartenent diferitelor sensuri este comun tuturor

\cum, de exemplu, cocoş, ca obiect material, se potriveşte pentru masculul găinii, un so' de peşte marin, pentru ciocănelul puştii, sau, dimpotrivă, nu este comun nici din sensuri. Tot aşa şi la chestiunile multiple întrunite în una singură, răspunsul fi unic, pozitiv sau negativ, dacă ceea ce răspundem se potriveşte pentru toate ""Me sau nu se potriveşte nici uneia. Dimpotrivă, dacă atributul sau răspunsul unic : "iveşte tuturor întrebărilor sau dacă se potriveşte unora, dar altora nu se potriveşte, fim respinşi sofistic. în situaţia aceasta trebuie să luăm bine seama să nu dăm

4uraSpUns 'a ma' multe în'rebări.

"lic acS lucrurile (deci şi întrebările) sunt diferite, atributul (respectiv răspunsul)

nlcjr. Uce 'a respingeri sofistice: lucrurile sunt şi bune şi rele, sau nu sunt nici bune,

ftUext = auTo cuitw TaiiTo'v.

635

J

AR1ST0TEL



dacă ceea ce este bun devine rău şi ceea ce este rău devin h amândouă trebuie să devină două. Iar din două lucruri ineo "'atUnc*

din ele este egal cu sine, aşa încât aceleaşi lucruri sunt cu ele însele417.

'"egale

Aceste respingeri pot să cadă şi în sfera altor soluţii, căci e „două lucruri" şi „toate lucrurile" au mai multe sensuri418 -^res"'e rezultă că numai numele, nu lucrul însuşi, este afirmat si ne<> ^ ce nu înseamnă o respingere. Este evident însă că, dacă m' ^



Dostları ilə paylaş:
1   ...   60   61   62   63   64   65   66   67   68
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə