Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
|
' f*e
conversiunea silogismelor (raţionamentelor), g ţ
' f*e o premisa din * COnVersiunea judecăţilor. Conversiunea raţionamentului constă în *'
sunt avantajele pentru cel care răspunde şi cel care întreabă 1 za şi antiteza cu consecinţele lor este de mare utilitate 533 ARISTOTEL alegem adevărul şi să evităm falsul. Tocmai aceasta est bine înzestraţi983. Căci acei care simt o justă atracţie si o i - de ceea ce li se propune ştiu bine să aleagă tot ceea ce ^^ Trebuie să stăpânim bine argumentele pentru probi C ^ adeseori supuse discuţiei, îndeosebi pentru principiile cel Ce'e Căci pe acestea respondenţii, adeseori, le desconsidera986 "'"3 aceasta, trebuie să dispunem de definiţii şi să le avem preo care se referă la noţiunile cele mai probabile şi cele dintâi z^* rezultă silogismele.' Cld»t Trebuie să ne dăm silinţa de a stăpâni acele locuri comun cad mai frecvent discuţiile. Căci, întocmai cum în geomet ^ avantajos de a fi stăpân pe elemente, iar în aritmetică de a fi famjr cu multiplicarea primelor zece numere (ceea ce ne face capabil multiplicarea altor numere)987, tot aşa, în discuţii, nu este mai ram-avantajos de a stăpâni principiile şi de a şti pe de rost premisele9811 adevăr, întocmai cum la cel ce posedă mnemotehnica este de ajuns si trezească în memorie locurile comune mnemotehnice pentru ca sk amintească de îndată de lucrurile însele989, tot aşa aceste dispoziţii\« face pe oricine abil în discuţii, fiindcă are în minte principiiles premisele în număr limitat. Este mai bine să memorizăm o premisa comună990 decât un argument, căci nu este greu să dispunem de un sade principii şi ipoteze991. 983 „Dispoziţia naturală" de care vorbeşte aici Aristotel nu este o dispoa--universală, prezentă în orice om, ceea ce ar reabilita teoria platonică a ideilor înn ci o dispoziţie variabilă de la individ la individ, o capacitate de a deosebi a eroarea în orice chestiune, o putere de pătrundere în adevănil lucrurilor. ^ 984 Dialectica este o dispoziţie totodată naturală şi morală. Ea este o dezvoltată prin exercitarea dispoziţiilor individuale. dscup"0' 985 Principiile cele mai înalte nu în natura lucrurilor, ci în ordinea i ^ ^ 986 Le desconsideră, fiindcă par uşor de înţeles, deşi ele sunt cele nvu şi discutate. e format»' 987 Primele zece numere sunt numerele fundamentale cu car numere. Ele constituie ceea ce s-anumit tabla lui Pitagora. ^ 988 Este mai avantajos să rememorăm premise (propoziţii) decât no. se referă la cele mai însemnate rezultate ale ştiinţelor. . 989 De lucrurile care sunt cuprinse în locul comun mnemotehni^ ^ 990 Premisa comună este premisa generală care îmbrăţişeaza o propoziţie este mai generală, cu atât mai largă este valabilitatea elJcă pe ele * 991 Principiile şi ipotezele sunt acceptate fără demonstraţie, n« demonstraţia. 534
TOPICA VIII, 14, 163 b, 164 a ;ât mai !a cât m ——— buie să ne exercităm în a transforma un argument i departe' A posibil în ascuns. Vom izbuti aceasta dacă vom i multe,P^°de dorneniul lucrurilor care sunt în discuţie992, m^ departul universale satisfac mai bine această cerinţă; de PK,poziţiile cU t0.tia că nu eXistă o singură ştiinţă despre mai multe Opoziţia se aplică la relativi, la contrari şi la termenii '^•^dTasemenea,când recapitulăm discuţiile, trebuie să le dăm universală, chiar dacă respondentul a argumentat în sens 'laICăci şi în acest chip putem face dintr-un singur argument mai '■ft>t aşa se procedează în retorică prin entimeme994. Dimpotrivă, umentare, trebuie să ne ferim cât mai mult de a formula i995 De asemenea, trebuie să luăm seama totdeauna dacă argumentele au fost scoase din premise universale996. Căci toate raţionamentele particulare sunt şi ele dovedite universal; cu alte cuvinte, într-o dovadă particulară se cuprinde totdeauna dovada universală, fiindcă nu se poate raţiona fără termeni universali997. Trebuie să ne folosim de exercitarea noastră în procedeul inductiv împotriva unui începător, iar de exercitarea noastră în silogisme — împotriva unui adversar mai expert. Trebuie, de asemenea, să încercăm si ni se acorde premise de către cei care se pricep la silogisme, şi comparaţii998 de către cei care procedează inductiv, căci în aceste două procedee s-au exercitat şi unii şi alţii. în genere, din aceste exerciţii ■cuce trebuie să ştim să scoatem sau un silogism despre un subiect mPm" departe de domeniul dat prin ocuparea unei poziţii generale. ^ a nu uită! °Zlţia generală poate fl d'vizată după termenii diferiţi la care ea se aplică, ""jure ştiinig nL1*™111 Aristotel contrarii nu dau mai multe ştiinţe, ci sunt obiectul unei «istă o singură ştiinţă pentru mai multe lucruri. Propoziţia aristotelică, spre mai multe lucruri, nu este totdeauna adevărată. n"astre formale n* ^ m*' SUS' ent'mema aristotelică nu este întru totul entimema logicii """'«O şi de cZ' ^ U" raţionament Prescurtat, ci un raţionament pe bază de „semne" ** ^propria *** "Verosimile" (°'"OTa). (Vezi Analitica primă II, 27,70 a) aI ^te nevoie "Citare să ne ferim de a da propoziţiilor o generalitate mai mare !pnmâ I, 24, 41 b. Silogismele în figura a treia au totdeauna ' Premisele sunt universale. 'araţie, apropiere), adunare de fapte asemănătoare. 164 a 535
oarecare, sau o respingere, sau o stabilire, sau o obiect' dacă o întrebare a fost formulată just sau nj ' dacă o întrebare a fost formulată just sau nejust, fie la 164 b alţii, şi în ce măsură s-a întâmplat într-un fel sau alt 1°' "1''ne,l acestea stă capacitatea pentru dobândirea căreia ne ex ^ capacitatea999 de a formula premise şi de a face obiect"iix?1 "^«t dialectician este acel care ştie să formuleze premise si sa f v ^esc* A formula o propoziţie înseamnă a face un singur lucru rl ° ^' lucruri (căci ceea ce duce la o concluzie trebuie să se prez' "^"""i în timp ce a face o obiecţie înseamnă a face dintr-un sine T^ multe. Căci, în cazul din urmă, divizăm sau distrugem pan ""?* parte respingând propoziţiile date. Nu trebuie să discutăm cu oricine şi nici să ne exe i dialectică cu primul venit1™2. Căci sunt oameni care fac totde devieze raţionamentul. în adevăr, împotriva unui interlocut recurge la toate mijloacele pentru a scăpa printre degete, este îndrepta-' încercarea de a-1 face prin orice mijloace să ajungă la o concluzie fe acest procedeu nu face cinste cuiva. De aceea nu trebuie să ne angajc în discuţii, în chip uşuratic, cu oricine, căci atunci cu necesitatev-ajunge la o ponerologie1003. Acei care vor să se exercite în chipulacei sunt nevoiţi până la urmă să argumenteze combativ1004. în sfârşit, trebuie să avem gata argumente şi pentru acele probles la care, având mijloace reduse, ne putem servi de acestea în cât mai mul! împrejurări. De acest gen sunt argumentele universale şi acele la care es destul de greu să ajungem, pornind de la experienţele de fiecare zi' 999 fn text, Su'vauic. 1000 obiecţia (eVoiaoic) respinge printr-un exemplu o propoziţie g 1001 Definiţia dialecticianului sau a celui expert în discuţii: a) a fornw i generale; b) a face obiecţii. Cele două procedee sunt antagoniste: prim" al doilea particularizează. jp 1002 Totuşi Socrate era dispus să discute cu oricine, fiindcă şt» sa P la locul lui. 1003 Ponerologie (iroviipdc = rău, Xdyoc = raţionament), raţioi calitate. 1UU4 ţn ţpyt ^ vii» l/l rrfi iriîw"" , l," 1005 Sunt argumente, din fericire puţine la număr, care nu sun ^ obişnuită, ci din lucruri „obscure şi oculte". Cum vedem, An. j rezumat general al Topicii, ci cu un precept cu totul particular, e 536
RESPINGERILE SOFISTICE NOTIŢA INTRODUCTIVĂ LA RESPINGERILE SOFISTICE Micul op al lui Aristotel denumit Flepi oocJHcmcwv eXeyxwv sau «Xeyxoi, care a luat titlul de Respingerile sofistice în traducerea de faţă, întregeşte colecţia lucrărilor de logică ce ne-au rămas de la marele Stagirit şi îşi are locul în ceea ce a primit denumirea de Organon aristotelic1. Cei mai mulţi dintre comentatorii moderni apreciază, alăturându-se părerii lui Waitz, menţinută de Bonitz2, că Respingerile n-ar irebui separate de Topica, faţă de care se arată ca un complement, ca un apendice, spre a ne prezenta oarecum cartea a 9-a a Topicii. Acest punct de vedere îşi găseşte confirmarea în faptul că ultimul i Respingeri înfăţişează concluzii generale care privesc Topica ;g cuprinsul ei. Nu putem considera altfel enunţul următor care de |^ m aCel ^aPito134: ..ne mai rămâne să reamintim planul nostru tratărin< *""^l^încneieni discuţia noastră prin câteva cuvinte asupra ; • Şi Aristotel ne explică prin fraza următoare că acest era la raţionamentele pornind de la premisele cele mai ■**iC Flri rg
an,m anon în ansamblu a se consulta Introducerea în logica lui Aristotel O Anstotelis Organon graece..., commentario instr., Leipzig, 183 a. 3' 28;Hennann Bonitz, Index Aristolelicus, în ediţia din Berlin, 102 a, 49. 539
DAN BADARAU probabile, ceea ce ne reîntoarce la propoziţia din capul t ^"^ situează deci Respingerile în continuarea Topicii ca s' °^lc^< ajh* forma corpul unui singur tratat care îşi expune fundame î^ ^H 1, cartea I din Topica şi concluziile finale la capitolul 34 h- CaPitok I Totuşi, ediţia de faţă a respectat tradiţia continuată * T^ti rind Topica şi Respingerile sub forma a două scrieri senar a ^'"l* | făcut rău. Căci în Respingerile sofistice, ca şi în Topica nr ni1 •• bază aparţin unei aceleiaşi familii de probleme, fără însă P^t se afle cu adevărat în prelungire. Să ne explicăm asupra acestr^* Grecia antică a acordat dialogului o atenţie pe care sunte ' ^K de a o mai întâlni în lumea modernă. epant Dacă într-o parte din Organon — cum este Analitica primă tratam' despre Categorii etc. —, Stagiritul studiază raţionamentul în sine ' funcţia şi structura sa proprie, vedem cum în alte scrieri din ace colecţie, şi anume tocmai în Topica şi în Respingerile sofistice, analiza raţionamentului ca element al dialogului este ceea ce apare pe primul plan. în aceste două scrieri, Aristotel ne înfăţişează doi interlocutori,doi protagonişti oponenţi, dintre care unul încearcă prin întrebări chibzuite şi argumentări să-1 convingă pe celălalt de ceva ce acesta ignoră şi refuză să accepte de la prima vedere ca adevărat. Aceste caracteristici aparatâi în Respingeri, cât şi în Topica şi este ceea ce face ca, prin preocuparea lor generală, ambele lucrări să se prezinte în mod vizibil ca îndeaproape înrudite. Dar nu-i mai puţin vizibil că o veritabilă schimbare de decor intervine când trecem de la Topica la Respingeri, şi că din acest pune' de perspectivă cele două scrieri nu se mai află într-un intim contact. unde în Topica, întrebătorul e prin ipoteză în posesia adevărului şi cau să-1 împărtăşească respondentului care-i rezistă, dar sfârşeşte pn îngenuncheat, în Respingeri întrebătorul e, tot prin ipoteză, un m de paralogisme, un sofist, un eristic6 care-şi propune să propo> minciuna şi să-1 înşele pe respondent prin cuvinte meşteşugi 4 Cf, Topica, cartea I, cap. 1, init. _ jcji 5 Toate acestea sînt coroborate şi prin faptul că la sfîrşi"1' ^ b ts
6 Există vreo deosebire între eristici şi sofişti? Aristotel. după cum ^ ^ de* Respingerilor, o face mereu fără a ne lăsa să descoperim un elemen s arta i" în genere, eristicii sunt adepţii şcolii din Megara, care pune ace 540
. TRODUCTIVĂ LA RESPINGERILE SOFISTICE A * _______----------------------■—---------------------------------------------------------------------™ adevărul şi buna-credinţă se află de partea între-aceea în c ^w ^ parţea acestuia şi îl îndrumă, aratându-i K"rului. Arist0 e cejg maj eficiente pentru a-1 aduce pe respondent hte sui" mijloaceul ^ doileai autorul tratatului se simte apropiat de U adevăr7' ln fj\ sarcmâ este de a apăra adevărul împotriva susţinerilor ^ponde111'a c s- -j ajută sg reducă la tăcere pe întrebător8. tlTordine de idei, Respingerile se leagă mai degrabă de fn acea caftea a jj.a> ca 0 anexă a ei aplicată la arta dialogului, ^aliticaP ■ acgasta fiind ea însăşi o aplicare la dialog a cărţii I decât de °^ jffl^ papt este, într-adevăr, că Aristotel are o teorie a jin An * eXpUsa în acea carte I, dar şi o teorie a sofismelor, a ?lS"1U de la regulile silogismului, despre care tratează pe larg în r' vrimă, cartea a Ii-a. Aplicativ, având în vedere pe cei doi Iwrlocutori, problema pusă în Topica este de a şti care sunt mijloacele le mai sigure dar şi cele mai corecte, de a-1 convinge de un adevăr un spirit ignorant, într-o măsură însă şi recalcitrant; iar în Respingeri problema este de a evita unui spirit neprevenit de a cădea în capcana unui raţionament fals, într-o înşelăciune care poate sa-i aducă prejudicii de tot felul; iar aceste două probleme sunt diferite şi implică o discontinuitate în privinţa tratării. Silogismul este un fel de raţionament; şi am văzut că acest raţionament comportă abateri. Or, pentru Aristotel, aceste abateri constituie ele însele un fel de raţionament de contraargumentare care se numeşte respingerea (c'Xcyxoc), după cum se vede în Analitica primă, cartea a ■ cap. 20, în măsura în care un raţionament vicios este totuşi un raţio->ent. în pasajul despre care e vorba, elenchos-u\9 este conceput ca ^,, Ş' d'SCUtă de draSul discuţiei, pe câtă vreme sofiştii fac paradă de t bazată pe argumente falacioase de care nu se lasă ei înşişi înşelaţi, zând VU SChemei celei mai elementare, întrebătorul îl face pe respondent să admită, ™ * **"* ""C£le d°Uă i l i ili i ăită -----.-. tiitii v-itlllCUUUC, IUUCLMUHUI U latC pC lC>pUIlUCHL 5« (lUIIUUt, concluzia sikTi a Sa" ""'Cele d°Uă Premise ale unui silogism; consecinţa urmărită este ^Wnsul este d - "' £ exemP'u; ~ Este adevărat că orice om e muritor'.' — Dacă risPUnsul este i 's'ntrebatoral mai întreabă: — Este adevărat că Socrate e om? — Şi dacă ci Socrate e muritŞ' aflrmativ' respondentul este constrâns apoi să admită ca adevărat 'tn genere ' C°n.cluzie necesară a celor două propoziţii admise. *tloila Prernisî'cimretOrul enuntă ° Premisă falsă pe care vrea să o facă admisă, apoi *• templu- _ rfoate ^' adevărată, după care concluzia se impune iarăşi în mod 101 faPhil cî Aicij, 6 adevarat ca orice om e bicefal? - Dacă se acordă acest lucru *w sensibile ,! l9de e om' rezultă în mod necesar că Alcibiade e bicefal, contrar 'De ia tenre rcprMintă adevărul. grecesc care a fost tradus prin respingere. 541 DAN BADARÂU „un silogism care stabileşte enunţul contradictoriu"!') Respingerile sofistice, Aristotel descrie în detalii acest i îl defineşte cam cu aceleaşi cuvinte, anume ca un contrazice concluzia dată"11. Trebuie să înţelegem că un elenchos este un ration că din anumite premise trage o concluzie cu necesitat nament; numai că îl depistăm ca având una dintre pre ^ premisei date şi o concluzie care derivă, ea însăşi contra "C date. Cu aceste rezerve, respingerea este un raţionament n w mite condiţii şi imposibil în altele12; de unde rezultă că putem \ ^^ reguli. S'lgâs»î La prima vedere, străduinţa Stagiritului de a indica mod l unui raţionament vicios pare lipsită de sens. Dar nu e vorba ai' h» raţionament vicios oarecare, ci de acel elenchos pe care anumiţi psemk înţelepţi caută să-1 strecoare cu atâta zel în timpul disputelor filozofice spre a valorifica anumite teme ale lor. Or, un respondent cinstit trebuie să vegheze ca un astfel de raţionament înşelător sa nu-i fie impus de către întrebător, ceea ce înseamnă că el trebuie să înveţe să-1 identifice şi să-1 deosebească de simplele argumentări absurde şi lipsite de consistenţă, de care e prea uşor să nu ţinem seamă în cursul discuţiilor. Este nevoie să se considere că, mai mult decât de eroare, filozofii greci ai antichităţii au fost în situaţia de a se feri de adevărul aparent al unor propoziţii care se găseau favorizate de faptul că se asemănau cu adevărui şi se pretau la impostură, practică la un moment dat destul de curentă Şi era bine de ştiut că argumentele în aparenţă corecte aveau o anumi înfăţişare după care puteau fi identificate şi depistate
1' Respingerile, cap. 1, 165 a. 12 De pildă, explică Aristotel în Analitica primă, cartea a H-a- caP- . raţionament e posibil (ca orice silogism) când una dintre premise e nega > ^ (iarăşi ca orice silogism) când ambele premise sunt negative. Astfel. ^ muritor; Callias e om; are concluzia: Callias nu e muritor. Dar: nici un Grivei nu e om — nu comportă concluzie. ( 13 Aristotel este astfel condus să trateze despre un al treilea te • celelalte două fiind, pe de o parte, silogismele propriu-zise şi, Pe "e „«._ premise numai probabile. — Avem în atenţia noastră faptul ca criterii .ţijdl aceste deosebiri nu pot fi reţinute în cadrul retoricii; că aparţin pnn urm ce deosebirile sunt luate în considerare. 542
Ă LA RESPINGERILE SOFISTICE xol) aristotelice corespund deci unei preocupau ]e ^ î domeniul logicii într-o epocă în care la Atena mc în 4 ^venise o artă, în tot cazul o îndeletnicire ren- dobândea o aparenţă de adevăr, chiar un aspect W*7 bilă1* P1*" cafe Id>diul unei justificări logice pe care logicianul trebuia ^dic. Prininl^re? armând în ce constă paralogismul. ,x-mai & °sp .„innnlui sarcina — nu întotdeauna lesnicioasă — de s rîirtica cuaiu5u ' , dicitatea argumentării întrebătorului n revine respon- , dovedi neve ^ ^ ^ prealabil lămurit asupra faptului că teza ^ntulu'- ^ ^ ^. este sofisticată pe baza unei premise false a l^ilui şi că el urmează, pentru a învinge în dispută, să des- Îalsitatea acestei premise, sau, mai precis, să descopere care ■le două premise este în contradicţie cu premisa veritabilă şi în prin opusculul său Respingerile sofistice, Aristotel deschide poarta pentru astfel de cercetări lămuritoare15. După o introducere care cuprinde capitolele 1-3,el arată în mica sa lucrare (cap. 4) că premisele sofistice ie împart în două grupe: a) cele care decurg din limbaj: b) cele materiale, din alte izvoare decât limbajul16. Sofismele datorate limbajului sunt ele insele de şase feluri: 1) echivocaţia, întrebuinţare a unui acelaşi termen uSofiştii greci nu trebuie trataţi toţi la fel, ca şi cum ar aparţine, afară de unele xii neînsemnate, categoriei retrograde a unor pseudoînţelepţi lipsiţi de principii, care bani, susţinând tezele cele mai absurde în folosul unor clienţi ocazionali. Au fost îi Jialecticieni distinşi şi adepţi ai democraţiei, care au avut concepţii ferme, *ule pentru vremea în care au trăit; ne gândim in acest sens la Alkidamos, la ' Hippias, la Prodicos şi alţii. în genere, aceşti sofişii înaintaţi acordă o atenţie ;" iim™]811 E^termenilor ?' sforţarea lor este tocmai de a-i folosi în mod corect. Numai ;uluvâiKl' "'n Seco'u' ^ '^''ea î- Hr., sofistica a degenerat într-un joc cu cuvintele, •lidera' ■ - ^^ înse'a prin vorbe meşteşugite, pe aceşti sofişti decadenţi avem a-i "Delo" m ; flk|zof; Sţ^r W Că dm premise false poate rezulta o concluzie nefalsă. Astfel-, orice băţ *' neglija ele ^ * ^' Socrate e ^lozof. — Aristotel s-a arătat departe de a ignora şi * f'W; ceea ce s" ""^ ^^ con-iuSări' dar nu despre acest fapt este vorba în tratatul '^^pear ** C°mbate nu e le?a justă, ori de unde va fi rezultând, ci teza falsă "^"d ele nu ţm^, » măsluite ce urmează să fie demascate, chiar atunci şi mai ales
tâ corect e° re^ula de construire şi de transformare logică a ideilor, când se 16 A se vea"însă de la Judecaţi vicioase în ele însele. 6a 'Otu^ capitolul 10, începutul şi nota nr. 154.
543
a°prorj
termeni ce trebuie separaţi; 4) diviziunea, procedeu" te* dimpotrivă, desparte termeni ce trebuie puşi împreună- 5 1St*c c* prin schimbare poate provoca confuzii17; 6) confuzia en ^"^'^ dezvoltă identificând obiecte deosebite. Aceste divers 'Catc* analizate în capitolul 4. PUncte sin Capitolul 5 este consacrat respingerilor din afara 1 Acestea, mai însemnate decât sofismele întemeiate pe a^'U: cuvinte, sunt în număr de şapte: 1) accidentul unui obiect este ^ ^ cu un atribut constant al acelui lucru18; 2) sensul absolut st conf h sensul relativ19; 3) prin ignoratio elenchi se ignoră natura obiectul discuţie; 4) se procedează în cerc vicios; 5) se consideră ca consemn' e în relaţie de reciprocitate cu antecedentul20; 6) recursul la o falsă a ascunde cauza adevărată; şi 7) mai multe chestiuni sunt întrunite într-am singură. Toate aceste respingeri „din afară de vorbire" nu au o valoare egală: ele sunt forme de ignorare a definiţiei obiectului cercetat şi derivă din marele principiu al logicii aristotelice denumit ignoratio efendi. adică sunt subordonate sofismului care ocupă locul trei în clasificarea de mai sus.
începând de la capitolul 16 şi până la urmă, Aristotel revine latoaie aceste forme de respingere, în ansamblul lor sau în parte, şi indică metodele de a le ruina spre a-1 doborî pe adversar, fie că acesta este sau nu conştient de falsitatea argumentării lui, de corectitudinea aparenta şi formală a acesteia. Cei mai eminenţi elinişti recunosc că textul Respingerilorsfl* este dintre cele mai grele, ca traducerea-i este cu totul anevoioasa. dintre ei, J. Tricot, ne atrage atenţia că, după vederile chiar
Aceeaşi situaţie cu accentul care se putea schimba prea uşo ^j,^ ci în limHa rnmâna ActnA «ril^i la r>nnfiiviî nrpriim între COpit tP
întâlneşte şi în limba română, dând prilej la confuzii, precum între şi copii (plural de la copiej. ^ jnnj |
18 Se ştie că prin accident Aristotel desemnează un atribut care subiectului şi nici chiar în propriul său. 19 Nefiinţa se concepe în relaţie cu fiinţa, ca o negaţie a acestei fiinţă absolută, ceea ce ar fi contradictoriu. ^
20 Se consideră adică în mod fals că, dacă consecventul e «^ de antecedent, apoi şi antecedentul derivă cu necesitate din consec 4
544
■ fi scriere se adresează în mod explicit unor auditori >:S«' scriere s ^ ^cită totodată indulgenţă pentru lacunele prezentării i* autor"1 s mdine ^^^ înfăptuirea unei opere atât de noi. ^90 , u a găsit nici un model existent al unei asemenea Căci Arist°te]>'V asemenea tratări în literatura filozofică a timpului 91 a^ Q creaţie a sa proprie. Arist°te]> ve DAN BĂDĂRĂU ^ SOFISTICE 1 Vom trata acum despre respingerile sofistice, sau despre respingerile care par a fi respingeri, dar în realitate sunt sofisme, nu respingeri1. Vom începe cu ceea ce, în ordinea naturală, se referă la principii2. ..Respingerea" (ţXeyxoc) este o varietate a silogismului, căreia Aristotel i-a scurt capitol (20) în Analitica primă, cartea a 11-a. în acel capitol, ca şi în ^ e faţă, cum se va vedea mai jos, „respingerea" este definită ca silogismul iJversanilui' '"p*1^ COncluzia contrazi':e teza adversarului sau teza contrazice concluzia llogismuluî Rnd Un fe' de silogism' "re-spingerea" trebuie să asculte de regulile ■av»ntuliii Rati eSpmgerea st)fistică" es ia 'Etatea ^namentul fals în sensul lg ţ "Respingerea sofistică" este un raţionament aparent, aşadar nu ă d "" resPectă regulile „formale" ale silogismului, chiar dacă Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|