Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
|
cu ^încet şi respondentul prevede consecinţele pe care întrebarea pusa * ^ Maj degrabă filozoful se va strădui să pornească trage înţre^ ^ ^.^^ cele mai cunoscute şi cele mai apropiate p bi ^^ ^ acestea rezultă raţionamentele ştiinţifice856, de întrebare. ^ înajnte de unde trebuie să scoatem locurile comune ' aaI tării857- De-acum ne vom ocupa de ordinea şi metoda JC ţărilor după ce am arătat care sunt premisele, altele decât cele necesare prin care se admise, în afară de acele, sunt de patru feluri, după cum sunt aplicate: fie pentru a obţine, pe calea inducţiei, o premisă universală859, fie pentru a da greutate argumentării860, fie pentru a ascunde concluzia861, fie _______ 856 De la începutul acestei cărţi, Aristotel accentuează, cu o exagerare care ne surprinde la autorul Analiticilor, latura de stratagemă, bună numai pentru sofişti, în dauna muncii serioase şi necesare a dialecticii, de care Analitica nu se poate lipsi. în timp ce filozoful năzuieşte să dea la lumină legătura dintre premise şi concluzie, dialecticianul caută să ascundă conexiunea dintre premise şi concluzie. Aristotel recunoaşte deci că filozoful şi dialecticianul caută deopotrivă să găsească premisele care fundează o concluzie, l diferenţa dintre premisele necesare ale filozofului şi premisele probabile ale lectiuanului. Filozoful, omul de ştiinţă afirmă, susţine propoziţii, dialecticianul le cere Pewru a^f, discutate şi a li se asigura probabilitatea. locuril comună a filozofului şi dialecticianului a fost realizată de cercetarea ""s"?™"16 (cărţile "-"VII)- Urmează analiza sarcinilor proprii dialecticianului Premisele ! ra5'onamentul (silogismul) inductiv. Dialectica nu exclude principial T"5 ^ Ie la care trebuie să pornim. Numim premise necesare acele constituie un raţionament858. Celelalte premise care sunt cele g) ieca nu xud prncpia ' ^ 'mereSul ei deosebit se raportă la celelalte premise, în afară de Dac5 tea'CUm Se Mată îndatăl SUnt de patru feluri-ajunge indun;, ^spondentu' a acceptat mai multe cazuri, a acceptat si posibilitatea de a 8» ™ la ° Premisă universală. m*es«e 859 dlscute,
desiîn !! P°ate primi un ar8urnen' pentru greutatea ce i se recunoaşte în U dă e Şi concluzie ^8enerala'" discufie <în dialectică) este ascunderea legăturii dintre Opotlen«ul) şi de cel este utilizată deopotrivă de cei doi interlocutori, de cel ce întreabă Cesar Pentru a -„.„.," rasPunde (apărătorul). Procedeul este nu numai permis, ci şi ""reune discuţia. 503 ARISTOTEL pentru a lămuri argumentarea. în afară de acestea nu trebui >^ de nici o altă premisă, ci numai prin ele trebuie sa mult- .ne formulăm întrebările. Cât despre premisele folosite pent concluzia, ele servesc numai pentru a întreţine discuţia Q astfel de întreprindere862 este îndreptată întotdeauna îmn ' respondent, este o necesitate să ne servim de acest proced Nu trebuie să punem înainte, de-a dreptul, premisele care rezultă silogismul, ci trebuie să le luăm de cât mai denart ^ Aşa, de exemplu, dacă vrem să facem pe altul să admită ci despre opuşi. Căci dacă se admite aceasta, vom deduci Şti* contrariilor este una, îi vom cere să admită aceasta nu despre ci despre opuşi. Căci dacă se admite aceasta, vom deduce v contrariilor este una, fiindcă contrarii sunt opuşi. Dar dacă respn a ''' nu admite aceasta, trebuie să o stabilim pe calea inducţiei form i propoziţii despre contrari particulari863. în adevăr, propoziţiile nece trebuie să fie admise sau prin raţionament864 sau prin inducţie, sauimt prin inducţie, altele prin raţionament, dar propoziţiile cele mai evid» trebuie să le formulăm nemijlocit. Căci, la depărtare de premise şi» inducţie865, este totdeauna mai puţin uşor să distingem concluziaras 156 a urmează. Pe de altă parte, nimic nu ne opreşte să formulăm nemijloc premisele cerute, dacă nu ni le putem obţine pe acea cale866. Celeli premise arătate mai sus867 trebuie să fie dobândite în vederea premiseb necesare. Fiecare dintre ele va fi întrebuinţată, după cum urmează. Inducţia trebuie să procedeze de la particular la universal şi 862 Discuţia, argumentarea contradictorie, dialectica. 862 Până aici, procedeul ascunderii legăturii dintre premise şi concluzie nu■ condamnabil, dimpotrivă, este un procedeu care face argumentarea mai con Ceea ce s-a acceptat pentru universal nu poate fi respins pentru particular. ^ ^ 864 Adică prin silogisme, căci, oricum, şi inducţia este un raţiona discursivitate. t0S&>i 865 Dacă premisele sunt ceva mai departe de concluzie, ca în căzu ^ţ opuşilor, şi dacă ne servim de inducţie (admiterea unor cazuri pârtie universală nu poate fi găsită uşor. 866 Prin raţionament (silogism) şi inducţie. 867 Celelalte premise sunt premisele lipsite de necesitate. 504
. TOPICA VIII, 1,156 a Vom izbuti aceasta, dacă vom dovedi prin raţio-rernisele necesare, ci şi unele premise ajutătoare care lvnt nu numai P ^ aceasta, nu trebuie să enunţăm concluziile Tir fi de fol°S' "trebuie să le tragem mai târziu, fiecare la rândul ei. :-0ielOr, CI , v-------j_ _~^----: j-------L_ j_ t chip vom ţine pe cel ce răspunde cât mai departe de Căci numai în acest teza originara- ^^ ^^ să ascundem gândul nostru, trebuie să încât, după ce s-a desfăşurat întreaga interogare şi în gener
procedam » fonnu]ată concluzia, interlocutorul să caute încă „pentru DS«868 vom atinge acest scop mai ales pe calea arătată mai i dacă dăm la lumină numai ultima concluzie869, respon-je'cum a fost obţinută, fiindcă el nu a prevăzut din ce premise liltă ea'întrucât şi silogismele precedente nu au fost prezentate unul ^e unul Această prezentare este încă mai redusă la silogismul con-luziei870, fiindcă prin el am formulat nu premisele871 lui, ci principiile in care rezultă aceste premise872. Este, de asemenea, recomandabil873 să nu ordonăm în continuitate premisele874 din care rezultă silogismele, ci să aşezăm când una care duce la o concluzie, când cealaltă care duce la altă concluzie. Căci, dacă înşirăm una după alta premisele fiecărei concluzii, concluzia care rezultă din ele va fi întrevăzută dinainte875. Mai trebuie, de asemenea, acolo unde se poate, să facem acceptabilă premisa universală cu ajutorul unei definiţii, care nu se referă la urile date, ci la cele înrudite ca sens. Căci respondentul se înşală, id a acordat definiţia termenului înrudit, crezând că nu a admis Premisa universală. Să luăm, de exemplu, cazul în care vrem să se 'terlocutorul, care este cel ce răspunde, nu vede încă legătura dintre premise "Kluzia^ "Zla f'"ală> "U Ş'concluziile prosilogismelor. Astfel, concluzia ultimă este 870 ?n Stă ultimă carte concluzia este numită ovuTKpaona. este desemnată aici prin termenul grec de Xfjuna, care De asemenea, premisa (propoziţie) semnifică şi termenul 869f
872 Ari
Ari Peotni a face sâ Va stăru> asupra stratagemelor permise si chiar nepermise în discuţie 813t " Conclu« îbă upra stratagemelo " Conclu«a întrebătorului, a ascud 505 ARISTOTEL admită că „omul mânios" doreşte să se răzbune din i se arată şi în care se admite că mânia este dorinţa de cauza dispreţului arătat. Este evident că, o dată admisă ac se ajunge la propoziţia universală căutată876. Dimpot * formulează premise referitoare la termenii înşişi, se va seori, ca respondentul să contrazică aceste premise, fiind "^ mai uşor obiecţii. Astfel, în cazul dat, se va obiecta că !a& nu doreşte totdeauna răzbunare, căci suntem mânioşi şi pe Darj ■ şi totuşi nu dorim să ne răzbunăm pe ei. Dar această obiect " întemeiată, căci, faţă de anumite persoane, este suficient drept " k să le producem o supărare sau să-i facem să regrete purtarea In t"** 156 b obiecţia are oarecare îndreptăţire, aşa încât propoziţia formul ta respinsă nu fără temei. în schimb, la simpla definiţie a mâniei n '* tot aşa de uşor de a-i găsi o obiecţie. De altminteri, trebuie să formulăm propoziţiile ca şi cumnuarf vorba de ele însele, ci de altceva. Căci respondentul se păzeşte deoris fel de concesii care ar putea să servească tezei. — în genere vorbind trebuie să rămână în umbră, pe cât posibil, intenţia noastră: vrem oaie să facem să fie acceptată propoziţia formulată sau opusa ei? Câni rămâne în umbră ceea ce este folositor discuţiei, respondentul este mai dispus să exprime opinia sa. Mai departe, să încercăm să obţinem concesii de la respondem. punându-i întrebări pe baza asemănărilor. în acest fel, interogarea este. pe de o parte, mai convingătoare, pe de altă parte, propoziţia universală. din care rezultă concluzia voită, rămâne mai bine ascunsă. Aşa.4 exemplu, putem face să se admită că, întocmai cum ştiinţa şi ignorant contrariilor este aceeaşi, tot aşa percepţia contrariilor este acee. precum şi reciproca: fiindcă percepţia contrariilor este aceeaşi, şi Ş contrariilor este aceeaşi. Acest procedeu se aseamănă cu induc, ■ este însă identic cu ea. Căci, la inducţie, universalul este si particular, în timp ce la asemănare nu obţinem unive cuprind toţi termenii asemănători877. 876 „Mânie" şi „om mânios" sunt termeni înrudiţi, fiindcă intră in x) c 871 în inducţie, ajungem la propoziţia universală prin adunarea tie care cad sub acea propoziţie; în procedeul asemănării, propoziţia univ căutăm este sprijinită pe altă propoziţie universală, asemănătoare cu pn subordonează ei. 506 TOPICA VIII, 1,156 b, 157 a .trei ă ne facem nouă înşine obiecţii, căci respondenţii ^Ttă de un întrebător care pare că procedează cinstit în 0 sunt bănuitori *• ^ ^menea, de a adăuga: „cutare sau cutare opinie jjscuţie- - Este Umită", căci respondenţii se tem să atace o opinie în ecM în gener! Pd"că nu dispun de contraargumente. Totodată, ei se tem genere P""11^Jde opinie şi pentru motivul că şi ei recurg la ele. je a slăbi o ^ este avantajos de a nu arăta prea mult zel în PC ^ a ^argument, oricâtă greutate ar avea el. Căci un întrebător susţinereaun"1ovoacă q rezjstenţă mai mare. — De asemenea, să prea zelos ^^ noastră sub forma unei comparaţii, căci ceea ce este [Jdragul altuia şi nu este propriul său scop este mai uşor de Mai departe, nu trebuie să enunţăm de-a dreptul propoziţia pe care m s-o asigurăm, ci pe acea a cărei consecinţă necesară este propoziţia noastră. Căci se admite mai uşor o astfel de propoziţie, fiindcă nu se vede lămurit care este consecinţa ei, dar, o dată admisă, vom avea necesar şi consecinţa ei. Tot aşa, trebuie să cerem abia la sfârşit ceea ce vrem să fie admis în primul rând. Căci respondentul este înclinat să respingă mai dârz primele întrebări, pe temeiul convingerii că cei mai mulţi întrebători formulează la început lucrurile care îi preocupă mai mult. Pe de altă parte, faţă de unii respondenţi este mai bine să ne asigurăm tocmai de aceste propoziţii în primul rând, căci oamenii pretenţioşi admit mai abâprimele propoziţii (fireşte, dacă consecinţa lor nu este pe deplin 'dentă), în timp ce către sfârşit devin dificili. La fel trebuie să ne wtăm faţă de cei care se cred subtili în discuţii. Aceştia, după ce tind s C°nCesii laîncePut> sPre sfârşit recurg la chiţibuşarii, prin care conces"16 ^ COncluzia nu decurge din concesiile făcute. Ei fac ■a de repede, fiind încrezători în abilitatea lor şi din con- \* C! "U H se va întâmpla nici o înfrângere. 'ucruri faJ CSte inc^cat s^ prelungim argumentarea, intercalând mnihcaţie pentru discuţie, aşa cum fac pseudografii878. •ngramădim multe consideraţii nu se mai ştie unde se află 5-8 în '"geometrie. cei ce desenează false figuri, adică trag linii care pot induce intenţionată. Pseudografia are şi un sens mai general: 157 a
507 ARISTOTEL
eroarea. De aceea, uneori întrebătorii nu observă că se confuzie de lucruri, care, dacă ar fi fost formulate separat admise. Aşadar, când este vorba să ascundem cursul argumentări' trebuie să ne servim de mijloacele arătate mai sus. Pentru îm expunerii însă trebuie să ne folosim de inducţie şi de lucrurilor înrudite de aproape. Ştim bine ce este inducţia n"" criminăm, când, de exemplu, spunem că cutare ştiinţă este su ■ alteia sau fiindcă este mai exactă, sau fiindcă obiectul e ^ valoros879; sau când spunem că ştiinţele se împart în: teoretice n poetice880. Aceste deosebiri adaugă o podoabă la discuţie, dar l ** trebuie să fie făcute în vederea concluziei. Pentru claritatea discuţiei, trebuie să producem exemple sico paraţii, şi anume exemple potrivite chestiunii şi scoase din lucruri cunos. cute, aşa cum face Homer, nu Choerilos881. Căci numai aşa propoziţia devine mai lămurită. 2
în dialectică, trebuie să ne folosim de raţionament mai mult faţa de dialecticieni decât faţa de mulţime; în schimb, faţă de mulţime.ne vom folosi de inducţie882. Despre aceasta s-a tratat mai înainte. c lertle
879 La începutul tratatului Despre suflet, Aristotel deosebeşte ştiinţele sunt superioare prin exactitatea lor sau prin valoarea obiectului lor, sau prin c01 acestor două aspecte. 880 Clasificaţia aceasta este mai importantă, fiindcă are drept criteriu ^.|( intrinsece ale obiectelor, nu valoarea lor. Vezi aceeaşi clasificare mai înainte, c 6,145 a. eavi""1 881 Choerilos din Samos, contemporan cu Euripide, a compus o ep°F ^ n» temă victoria grecilor asupra perşilor. Este citat printr-un vers şi în Retonc în contrast cu Homer, reiese şi mai mult mediocritatea acestui poet. ^ eS,e o* 882 Dialectica se foloseşte de silogism, ca şi de inducţie. Silog ^^ concludent, are mai multă forţă probatorie, în timp ce inducţia este mai. Vezi aici cârteai, 12. i acces:
508 TOPICA VIO, 2, 157 a, b • este posibil să punem întrebarea într-o formă Jn anumite ca2 inducţjej; m alte cazuri, acest lucru nu este uşor, universalăcu aJut°^de un nume comun pentru orice asemănare883. în fiindcă nu ^""^j trebuie totuşi să obţinem un universal, recurgem astfel de cazun* c^ cazurile de felul acesta". Dar tocmai ceea ce este 13 formula yfi'" ătăm care din cazurile date sunt „de felul acesta" şi mai greu este s ^^ adeseori, ne înşelăm în discuţii, întrucât unii care nu sunt. asefflănăt'oare lucrurile care nu se aseamănă, iar alţii consideră a easemanătoare lucrurile care se aseamănă. De aceea, considera ca^ ^ mnTim noi înşine un nume884 pentru lucrurile „de S pX OII
Mai departe, trebuie să cerem ca obiecţiile să nu se atingă de subiectul în discuţie, afară numai dacă el nu este unic în felul lui, aşa cum diadaeste singurul număr prim printre numerele cu soţ. Căci acel care aduce o obiecţie trebuie să o îndrepte spre un alt lucru, altminteri 157 b el va trebui să declare că subiectul în discuţie este unic în felul acesta886. ridică obiecţii împotriva universalităţii unei propoziţii, îndreptând
fia nu asupra subiectului dat, ci asupra unui omonim al lui; aşa, de emplu, ei susţin că cineva poate avea o culoare, un picior, o mână care S«3
****
cum se î
ai uşurată dacă există un nume comun pentru toate cazurile universalul care le îmbrăţişează. recomandă să se făurească un nume pentru noţiuni încă fără denumire, ^ales la relaţii. El însuşi nu a ezitat niciodată de a se servi de acest M5 'Voziti ° terminoloSie Ştiinţifică adoptată de posteritate. canir> Particulare''1* UmVersală obţinută inductiv poate fi răsturnată numai prin câteva în fe'ul său DiT'86 ^ aU Subiect decât acel în discuţie, afară numai dacă el este în alte nu* ^k Sm8urul număr cu soţ care este prim, celelalte numere cu 509
nu este a sa (fiindcă un pictor poate avea o culoare ca iar un bucătar poate avea un picior care nu este al său88A fU Cstea cazuri trebuie să facem mai întâi deosebirea, şi apoi să pu nasc'1 Căci atâta timp cât omonimia rămâne ascunsă, obiecţia adu is formulate pare a fi îndreptăţită. Dimpotrivă, dacă obiecţia, îndreptată nu asupra om asupra subiectului însuşi, este de natură să împiedice puner ^ atunci întrebătorul trebuie să renunţe la partea lovită de oh' ^ susţină restul, dându-i o formulă universală. Dană re » „■ ^ premisă utilizabilă. Să luăm ca ilustrare cazul „uitării" si all uitat"888. în adevăr, se recunoaşte că acel care a pierdut ştiinţa ceea ce a ştiut, fiindcă, se obiectează, dacă lucrul s-a schimb contrarul său, el a pierdut ştiinţa despre el, dar nu a uitat. în acest trebuie să susţinem restul, după ce am părăsit partea lovită de obiecte trebuie să spunem, de exemplu, că dacă, deşi lucrul persistă, ampiert ştiinţa despre el, atunci l-am uitat889. Tot aşa, vom riposta celor care aduc o obiecţie propoziţiei ck rău mai mare este opus unui bine mai mare. Ei susţin că sănătăţii,» este un bine mai mic decât vigoarea corporală, i se opune unrâunii mare, deoarece boala este un rău mai mare decât slăbiciunea corporali Trebuie să părăsim şi aici ceea ce a fost lovit de obiecţie, căci, o dac părăsită această parte, respondentul va accepta mai uşor restul, anum potrivit exemplului dat, că un rău mai mare este opus unui bine mi mare, afară numai dacă binele nu este legat de un alt bine, aşa cur vigoarea corporală este legată de sănătate. Trebuie să procedăm aşa nu numai când respondentul a adusoo ţii, ci şi atunci când, fără a obiecta, el refuză să admită propozi, discuţie, fiindcă prevede o obiecţie asemănătoare890. Căci, o dată pa» 887 Pictorul (i>ypd<(>o<) poate avea o culoare ce nu-i aparţine, i .r: (nây€ipoc) poate prepara un picior care nu este al său. Exemplul vizează ^^t -' se cere cercetată în diferitele ei accepţii. Omonimia vizată este a termenu său" aplicat la culoare, mână, picior. . în f 888 Exemplul a fost întrebuinţat înainte în cartea a Vil-a, 3 şi mai a secundai, 6, 74 b. „ ^tiil 889 Pierderea ştiinţei este pierderea memoriei numai sub rezerva ^f schimbat între timp. Dacă s-a schimbat, atunci am pierdut ştiinţa, dar nu m) Chiar dacă respondentul nu a adus încă o obiecţie, prevăzan 1 ^ pe temeiul unei restricţii, cum am văzut mai sus, vom părăsi spont' 510
TOPICA VIII, 2, 157 b, 158 a e respondentul va fi nevoit să accepte propoziţia rtUide obiec,^ ^ prevadă în rest vreo parte care să nu fie •*-«îs fiindcă nu P concesia, atunci când i se va cere o obiecţie, "j,;varată-Dar'a : ^ vreuna. De acest gen sunt propoziţiile jumătate nU va fiîn stare S\e faise. La astfel de propoziţii este posibil să părăsim jj,.vărate' Juina * resWi a(jevărat. — Dar, dacă verificăm o propoziţie 0parte,pentrua.^Crespon£ientul nu face nici o obiecţie, trebuie să-i pre-inmultecaZUI^' ,tă căcij jn dialectică, este valabilă premisa care s-a lindem să o a cazuri şi împotriva căreia nu s-a adus nici o obiecţie, verificat m^ ibij sj ot,ţinem silogistic aceeaşi concluzie, fie fără a absurd, fie prin reducere la absurd, atunci, dacă demonstrăm ^scutăm dialectic891, este totuna dacă raţionăm cu sau fără Kere la absurd. Dar, dacă discutăm dialectic cu cineva, nu trebuie aplicăm raţionamentul prin reducere la absurd, căci respondentul nu mate contesta concluzia obţinută fără reducere la absurd. Dimpotrivă, când s-a obţinut concluzia prin reducere la absurd, dacă falsitatea nu este prea evidentă, respondentul poate respinge imposibilitatea892, şi astfel întrebătorii nu-şi ating ţinta. Trebuie să susţinem toate propoziţiile care sunt adevărate în multe cazuri, în felul arătat893 şi împotriva cărora nu se poate aduce vreo obiecţie, fie în chip absolut, fie cel puţin rămânând la suprafaţă. în adevăr, dacă respondentul nu poate vedea în ce cazuri nu este aşa cum s-a spus, atunci el acceptă propoziţia ca adevărată. Concluzia nu trebuie să fie formulată ca întrebare. Altminteri, dacă identul contestă întrebarea, se pare că nu s-a făcut un raţionament894. deseori, chiar dacă concluzia nu a fost formulată ca întrebare, ci 'St prezentată ca o consecinţă a celor de dinainte, respondenţii o inAujiKKaj^ .'ecurgetn 'a dialectică, ci la apodictică (demonstraţie), cum s-a arătat , este totuna dacă demonstraţia se face direct sau indirect, prin reducere pr"n* 1.23 44.1, ™onstraţ'a Prin reducere la absurd sau imposibil să se vadă Analitica • "• 'A 14. dialectic, în sfera probabilului, demonstraţia prin reducere la în do
"multe cazuri^ îmnoti"1864"11* 6Ste adevărati propoziţia care a fost verificată în cele neconv'ngăto'Va Câr£'a "U Sa aduS nici ° obiecf'e' împ°triva căreia s-a adus are' Pe scurt> este dialectic adevărată orice propoziţie obţinută ***> seranui întreb" ■tOtdeauna' cu necesitate, din premise, şi de aceea nu poate ar», ca propoziţie contestabilă.
511
ARISTOTEL contestă, şi procedând aşa, ei nu par a fi respinşi în ochi' văd că ea este consecinţa datelor admise895. e'°rc Aşadar, când, fără a spune că este o consecinţă întrebare, iar respondentul dă un răspuns negativ, se pare c" ^ deloc un raţionament. Nu orice propoziţie universală pare a fi totdeauna p a
dialectică896, de exemplu: „ce este omul?" sau „în câte sens i
binele?" Propoziţia dialectică este aceea la care se pOat printr-un da sau nu, ceea ce nu este cazul cu propoziţiile citat1 De aceea, întrebările de felul acela nu sunt dialectice da " introdus în formularea lor deosebiri şi opoziţii, de exemplu- h ! luat în cutare sens sau în cutare alt sens?" Căci la astfel de întreb"^ uşor de răspuns afirmativ sau negativ. De aceea, aşa trebuie să în * a formula propoziţii de felul arătat. Este poate tot aşa de îndreptăţii a întreba pe respondent „în câte sensuri este luat binele?", când 1» bătorul a făcut el însuşi deosebiri şi opoziţii, dar respondentul w\\ în nici un chip să le admită. Acel care multă vreme se limitează la o singură întrebare esiec rău întrebător. Dacă el procedează aşa cu un respondent care arăsţc o dată la întrebare, este clar că el sau pune mai multe întrebări difer; sau pune de mai multe ori aceeaşi întrebare. în acest caz, discuţia st este o flecăreală sau nu este un raţionament, căci silogismul se fonneji din puţine premise. Dacă, pe de altă parte, se procedează aşafunt respondentul nu răspunde, este o greşeală dacă nu este pus la locuit sau nu se întrerupe discuţia cu el. Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||