Aspecte problematice ale transculturalităţii în procesul de traducere din limba română în limba germană

Locul ocupat de literatura română în traducerile germane – şi cu aceasta ajungem de la probleme de motivaţie la cele de distribuţie şi receptare – a fost cercetat printre altele pe baza antologiilor de poezie editate. În cadrul unui clasament cuprinzând 30 de poziţii al traducerilor din limbi romanice, româna ocupă în intervalul de timp 1900-1990 locul şapte, înaintea literaturii provensale, cubaneze şi argentiniene. Într-un clasament al literaturilor romanice realizat în RFG ea ocupa locul 9, în RDG locul 5 (Schöning, 1997, 18-46). Dacă numărăm însă cifre absolute şi nu limităm această trecere în revistă la antologii de poezie, este evident că publicaţiile din RDG depăşesc numărul celor din RFG. O stare de fapt determinată de situarea politică şi orientarea propagandistică în Europa Războiului rece.

Treceri în revistă ale traducerilor din literatura română, efectuate ca studii de receptare (Nedelcovici 1975, colectiv de autori şi Gabanyi 1986), comentarii periodice şi inventare (Behring 1974, 1991, 1992; Gabanyi 1978; Heitmann 1985) şi liste bibliografice dovedesc că majoritatea titlurilor nu aparţin tradiţionalei limbi simpatizate, franceza – din 1993 România face parte, cu statut de observator, din Organizaţia Internaţională a Francofoniei şi a dăruit literaturii franceze mai mulţi autori exofoni (Istrati, Ionesco, Eliade, Cioran) – ci au fost traduse în maghiară. Pe locul doi se află limba germană. Acest lucru se explică prin contribuţia importantă a minorităţii maghiare şi germane din România (Schuller 2003).

• Treceri în revistă ale traducerilor din literatura română, efectuate ca studii de receptare (Nedelcovici 1975, colectiv de autori şi Gabanyi 1986), comentarii periodice şi inventare (Behring 1974, 1991, 1992; Gabanyi 1978; Heitmann 1985) şi liste bibliografice dovedesc că majoritatea titlurilor nu aparţin tradiţionalei limbi simpatizate, franceza – din 1993 România face parte, cu statut de observator, din Organizaţia Internaţională a Francofoniei şi a dăruit literaturii franceze mai mulţi autori exofoni (Istrati, Ionesco, Eliade, Cioran) – ci au fost traduse în maghiară. Pe locul doi se află limba germană. Acest lucru se explică prin contribuţia importantă a minorităţii maghiare şi germane din România (Schuller 2003).

După evenimentele politice din 1989 şi după emigrarea majorităţii traducătorilor (Gerhard Csejka, Dieter Roth, Ernest Wichner, Georg Aescht, Werner Söllner, Franz Hodjak, Peter Motzan, Rolf Frieder Marmont) din România în Germania se creează un potenţial deosebit de difuzare a literaturii române în spaţiul lingvistic german, potenţial unic în istoria contactelor literare româno-germane. Desigur că, pentru a menţine în funcţiune procesul de intermediere culturală, e nevoie de concepte privind organizarea sa şi impactul asupra publicului, actualizarea intereselor precum şi de texte originale atractive. În România (după ”Fundaţia Culturală Română”) Institutul Cultural Român (condus de Horia Roman Patapievici) a preluat, cu filialele sale internaţionale, sarcina oficială de a se îngriji de promovarea literaturii române în străinătate.

• După evenimentele politice din 1989 şi după emigrarea majorităţii traducătorilor (Gerhard Csejka, Dieter Roth, Ernest Wichner, Georg Aescht, Werner Söllner, Franz Hodjak, Peter Motzan, Rolf Frieder Marmont) din România în Germania se creează un potenţial deosebit de difuzare a literaturii române în spaţiul lingvistic german, potenţial unic în istoria contactelor literare româno-germane. Desigur că, pentru a menţine în funcţiune procesul de intermediere culturală, e nevoie de concepte privind organizarea sa şi impactul asupra publicului, actualizarea intereselor precum şi de texte originale atractive. În România (după ”Fundaţia Culturală Română”) Institutul Cultural Român (condus de Horia Roman Patapievici) a preluat, cu filialele sale internaţionale, sarcina oficială de a se îngriji de promovarea literaturii române în străinătate.

În ceea ce priveşte drumul literaturii române spre destinatari germani lectorii H.H. Gruenwald şi M.P.Weber de la editura bucureşteană Kriterion amintesc şansele de contact de care s-au bucurat Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi Norman Manea, regretând însă, cu obişnuita bosumflare răsăriteană, că ”generaţia anilor 80” nu e cunoscută:

• În ceea ce priveşte drumul literaturii române spre destinatari germani lectorii H.H. Gruenwald şi M.P.Weber de la editura bucureşteană Kriterion amintesc şansele de contact de care s-au bucurat Ana Blandiana, Mircea Dinescu şi Norman Manea, regretând însă, cu obişnuita bosumflare răsăriteană, că ”generaţia anilor 80” nu e cunoscută:

• ”Dacă priveşti […] din România în spaţiul de expresie germană, trebuie să le dai dreptate acelor români care vorbesc de ignoranţă faţă de literatura română. Traducerile din română pot fi numărate pe degetele de la o mână” (Acsan, 1996, 7).

Şi această situaţie are cauzele sale, care au de-a face mai puţin cu ”ignoranţa” ţării-ţintă şi mai degrabă cu o strategie de piaţă şi mediatică a factorilor de cultură şi a instituţiilor româneşti, care, în mod evident, până acum nu s-a dovedit a fi prea competentă.

• Şi această situaţie are cauzele sale, care au de-a face mai puţin cu ”ignoranţa” ţării-ţintă şi mai degrabă cu o strategie de piaţă şi mediatică a factorilor de cultură şi a instituţiilor româneşti, care, în mod evident, până acum nu s-a dovedit a fi prea competentă.

• În aceeaşi ţară-ţintă nu stau prea bine nici traducerile din neerlandeză, franceză sau italiană. În orice caz, nu poate fi vorba de ignoranţă încăpăţânată sau de respingere arogantă, atunci când reviste precum ”Sinn und Form” (1998), ”Akzente” (1967, 1970, 1974, 1982, 1996), „Litfass (1992, 1993), „Hessischer Literatur-Bote“ (1990, 1992), „Literatur und Kritik“ (1992), „Orte“ (1994), „Drehpunkt 89“ (1994), „Manuskripte“ 1999),