Aspecte problematice ale transculturalităţii în procesul de traducere din limba română în limba germană
Yüklə 550 b.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Încercarea noastră de traducere prezentată spre exemplificare se opreşte la o mostră din cartea publicată în 2004 de editura bucureşteană Humanitas Obscenitatea publică de Andrei Pleşu.
- Încercarea noastră de traducere începe cu titlul cărţii, pentru care ne-am gândit la următoarele variante
- Öffentliche Obszönität (Obscenitate publică)
- Öffentlich obszön (Obscen în mod public)
- În procesul traducerii titlului o privire asupra listelor actuale de best-selleruri germane (în revista ”Der Spiegel, 34, 2007,156) ne-a permis următoarele concluzii
- Şi preferinţa personală pentru fragmentar (unit însă printr-un legato ideatic), pe care Pleşu şi-a exprimat-o ocazional, întăreşte alegerea de mai sus.
- În încheiere să-i dăm încă o dată cuvântul lui Horst Turk pe tema traductibilităţii şi a posibilităţii de a transporta percepţii culturale prin intermediul procesului de traducere
Nu mai puţin stereotipe i-au apărut lui M. Mattusch aşteptările cititorilor germani, exprimate în presă, care sperau ca întâlnirea cu literatura română să le prilejuiască în principal experienţa străinului, exoticului, senzaţionalului şi surprinzătorului. În opinia sa, informaţiile actuale despre formarea de canoane noi, despre tinere talente, detabuizări, realismul atins sau absent, mituri vechi şi noi, complexe de inferioritate vechi şi noi trebuie furnizate de publiciştii şi literaţii literaturii-sursă, şi nu de cei ai literaturii-ţintă. O iniţiativă lăudabilă în acest sens a constituit-o numărul dedicat României al revistei bucureştene ”Neue Literatur” (1, 1998), ediţia specială, în limba germană, a revistei ”22”, prezentată la Târg sau eseul lui Mircea Cărtărescu Das Selbstbewusstsein eines ...escu din ”Frankfurter Rundschau”. Concluzia doamnei Mattusch subliniază cu îndreptăţire ideea că, de fapt, cultura-sursă ar trebui să devină activă, dacă îşi doreşte un transfer şi o percepţie externă mai puţin clişeizată. Ciocnirea – de cele mai multe ori politizată – a labilelor ierarhii de valori interne cu concepţiile şi aprecierile externe contribuie la deformarea imaginii României. Fireşte că este sarcina României însăşi, a instituţiilor româneşti, să ia decizii pentru a schimba această stare de lucruri, în cazul în care într-adevăr nu se doreşte ca promovarea literaturii române să rămână şi pe mai departe doar în seama nevoilor pieţei, a întâmplării şi a angajamentului câtorva persoane, puţine la număr (Mattusch 9).
 Treptat, în contactele externe n-ar trebui să mai predomine complexele de inferioritate şi nici compensarea lor prin atitudini protocroniste sau lipsite de etaloane. Cu aceasta s-ar depăşi şi o stare afectivă neproductivă, pe care E.M. Cioran o descria astfel în anul 1936: ”Mândria unui om care provine dintr-o cultură mică e mereu rănită” (citat după A. Pleşu, Intellektuelles Leben im Zeichen der Diktatur..., 210).
 Din partea României se pot aştepta iniţiative cum ar fi o analiză sistematică a căilor de comunicare culturale, estimarea rolului centrelor de contact interstatale (institute, asociaţii, misiuni diplomatice) ca şi a legăturilor de natură individuală, a eficienţei mediilor de schimb cultural (reviste, corespondenţe, medii electronice), a posibilităţilor de promovare a activităţii de traducere (burse, onorarii, ateliere internaţionale de traduceri, întâlniri de lucru).
 La urma urmei, asemenea iniţiative pornite din România şi sprijinite de fundaţii cu experienţă (ca de exemplu Robert Bosch) şi de edituri (precum Suhrkamp, Deutsche Verlagsanstalt) ar putea duce la crearea unei ”Biblioteci române”, sub forma unei selecţii neinfluenţate ideologic a celor mai bune texte literare româneşti, în genul selecţiilor de literatură naţională oferite cititorului german de către alte ţări înainte şi după 1989.
 Într-un interval de cinci ani (2002-2007) s-a constituit, de exemplu, o Bibliotecă cehă în limba germană cuprinzând 33 de volume (Biller, Maxim. Der Dummkopf. Mit einem Exkommunisten in der tschechischen Botschaft. În: ”Die Zeit”, Nr. 37, 6. septembrie 2007, pg.58). ”Biblioteca poloneză” a editat în perioada 1982-2000 cincizeci de volume. Au fost incluşi nu doar autori canonizaţi şi nu doar texte beletristice, ci şi politice şi ştiinţifice. De un succes deosebit s-au bucurat aşa numitele crestomaţii de epocă şi antologii pe genuri literare precum proză scurtă, proză experimentală, aforisme, eseuri, în funcţie de preferinţele specific naţionale.
 Problema reprezentativităţii autorilor ar trebui elucidată în aceeaşi măsură de reprezentanţii culturii-sursă ca şi de cei ai culturii-ţintă. Căci ”termenul central de autoreprezentare înseamnă […] stilizare orientată asupra publicului” (Jürgen Habermas, citat după Roberto Simanowski, în: Turk, 1998, 22) şi ar trebui să fie verificat din exterior. După cum se ştie, un best-seller naţional nu are neapărat acelaşi succes internaţional.
 Dificultăţile speciale în traducerea eseurilor acestui autor constau în redarea acelui melanj lingvistic particular şi bogat, compus preponderent din neologisme împrumutate din franceză şi cuvinte arhaice de provenienţă regională, respectiv slavo-balcanică. Se fac în mod recurent trimiteri intratextuale la I.L. Caragiale, iar cele intertextuale duc de la Biblie, Rabelais şi Apollinaire până la filozofii secolului 20. Acest amestec creează distanţă şi acea ironie superioară a perspectivei supratemporale în aprecierea unor fenomene actuale. Deosebit de dificilă a fost, în cazul textului ”Onomastica”, găsirea, respectiv re-crearea de corespondenţe adecvate pentru grotescul numelor de politicieni precum şi selecţia echilibrată a cuvintelor de origine străină, în vederea evitării în limba germană – sensibilă la neologisme – a unei deformări stilistice în sensul căderii în manierism.
 În găsirea de soluţii se dovedesc a fi utile gramaticile comparate, cu sugestiile lor privind înlocuirea participiilor prezente din română cu propoziţii secundare, redarea sintagmelor formate din mai multe cuvinte prin elemente lingvistice compuse în limba germană etc.
 Die öffentliche Obszönität (Obscenitatea publică)
 Christiane Nord (1993) dedică o întreagă carte problemei traducerii adecvate a titlurilor. Germanista româncă Nora Căpăţână (1994) a ordonat pe categorii numeroase corespondenţe româneşti ale unor titluri germane, analizîndu-le minuţios. Cerinţe de bază la formularea titlurilor sunt : scurtime, nominalitate, conciziune, sonoritate.
 Articolele hotărâte sunt folosite rar (spre deosebire de limba română) în titlurile de opere literare (doar un procent), iar în cazul cărţilor non-ficţionale doar în proporţie de 5 la sută. În niciuna din categorii nu apăreau neologisme (cu excepţia cazurilor în care erau citate nume de persoane sau anumite denumiri referitoare la locaţia acţiunii). În titlurile germane sunt foarte populare aluziile intraculturale la expresii idiomatice şi proverbe. În cazul beletristicii se observă tendinţa spre titluri formate dintr-un singur cuvânt (un substantiv însoţit uneori de o prepoziţie sau un adjectiv). Pe baza acestor constatări, în locul echivalentului literal, dar incomod ca pronunţie din cauza celor trei umlauturi – dintre care două aflate într-un neologism greu de articulat - aş înclina spre variantele de titlu simplificate Öffentliche Schamlosigkeit şi Ohne Scham - o traducerea mai liberă.
 În luarea deciziei finale la formularea titlului este relevant şi tipul de text. Pleşu însuşi renunţă în original (urmând, probabil, uzanţa engleză sau franceză) la un subtitlu care să ofere indicaţii metatextuale. Însă acestea sunt destul de concludente în paratext, adică în introducere, în titlurile capitolelor şi textelor în parte. Sunt texte cu funcţie expresivă, articole critice, cultural-politice şi cultural-filozofice precum şi umoristico-satirice pe marginea unor fenomene actuale din societatea românească, care trimit la modele de percepţie tragicomice şi modele stilistice endogene de prim rang literar (de pildă ale unui Caragiale). Aşadar este vorba mai degrabă de o literatură eseistică decât non-ficţională.
 Pe segmentul de piaţă vizat, cu convenţiile sale socio-culturale specifice, un titlu mai scurt – care prin conciziune îşi sporeşte efectul fatic– precum Ohne Scham ar fi mai de succes, deoarece, renunţând la atribute sau complemente circumstanţiale, la elemente explicite, el trezeşte curiozitatea prin caracterul său vag şi incitant. Un alt argument ar fi faptul că, fiind uşor de pronunţat, corespunde mai degrabă convenţiilor formale ale culturii-ţintă decât titlul original Obscenitatea publică, respectiv traducerea sa literală în germană, care pare oarecum sec-explicativă, contând pe efectul neologismului, care este mult mai greoi.
 Şi preferinţa personală pentru fragmentar (unit însă printr-un legato ideatic), pe care Pleşu şi-a exprimat-o ocazional, întăreşte alegerea de mai sus.
 Scrisul sfârşeşte prin a fi o punere în scenă a gândului: îl dilată, îl ornamentează, îl exploatează ca pe o materie primă: fraza proliferează, obeză, peste un conţinut de gîndire care, redus la el însuşi, s-ar lăsa comprimat în câteva paragrafe. În definitiv, toate marile cărţi, toate marile construcţii sunt rezumabile, reductibile la fragment. (84) … Fragmentul e onestitatea supremă a discursului (85) … Fragmentele nu se nasc pentru a constitui o ”operă”, ci pentru a învălui concentric o obsesie” (Jurnalul de la Tescani, 1996, 86).
 După finalizarea traducerii mi-a căzut în mână un eseu de Eckhard Henscheid (apărut în numărul 563/1996 al revistei ”Merkur”), care se pare că a constituit impulsul pentru rubricile lui Pleşu nu doar prin titlul său: Die neue Schamlosigkeit. Zu einem kulturellen Phänomen (Noua neruşinare. Despre un fenomen cultural). În eseu sintagma ”öffentliche Schamlosigkeit” (”neruşinare publică”) apare deja în prima propoziţie. În numărul următor, 564/ 1996, al aceleiaşi reviste ”de gândire europeană”, printre ai cărei cititori şi colaboratori se numără, în mod evident, şi Pleşu, se găseşte eseul său Intellektuelles Leben im Zeichen der Diktatur (Viaţa intelectuală sub semnul dictaturii). Sintagma mai sus-amintită apare la Pleşu într-un eseu din anul 2001, în revista ”Plai cu boi”.
 În încheiere să-i dăm încă o dată cuvântul lui Horst Turk pe tema traductibilităţii şi a posibilităţii de a transporta percepţii culturale prin intermediul procesului de traducere:
 Ca istorie a contactelor ea nu dispune doar de un singur tip funcţional - realizabil cu aproximaţie - al reprezentării alterităţii în familiar - , ci de un întreg spectru realizabil de tipuri funcţionale, care duce de la traducerea introductivă, trecând prin cea instituitoare, până la traducerea continuatoare, cuprinzând re-traducerea - ca reinterpretare în contextul schimbării situaţiilor istorice şi a constelaţiilor - la fel ca şi traducerea comunicativă şi semantică.
 Depinde de calitatea şi poziţia textului-sursă, de inventivitatea traducătorilor săi, de interesul editorilor, criticilor, cititorilor, de schimbarea situaţiilor istorice şi a constelaţiilor, dacă şi în ce măsură procesul, istoria unui asemenea contact, se poate prelungi. Se înţelege de la sine că traductibilitatea culturilor în sensul mai larg, schiţat mai sus, depinde de traducerea de texte-cheie ale acestor culturi în sens restrâns” (Turk, 1993, 65).
 Yüklə 550 b. Dostları ilə paylaş:
|