Camelia stan

3. Complementizatorul ca (...) să
Conjuncţia rom. ca este apropiată, prin origine, de: v. it., sd. v. sp., v. pg. ca, it. che, fr., oc., cat., sp., pg. que, abr., nap., sic., cors. ka, ret. cha, conjuncţii subordonatoare vide semantic şi de aceea „universale”, plurifuncţionale, nespecializate pentru exprimarea unui anumit raport sintactic²⁰.

Conjuncţiile de acest tip sunt interpretate, în gramatica modernă, ca elemente „funcţionale” – concept similar celui tradiţional de instrument gramatical (sintactic). Conjuncţiile subordonatoare vide semantic sunt numite complementizatori.

În gramaticile generative mai vechi, complementizatorul ocupă o anumită poziţie sintactică în structura frazei şi „proiectează” (dezvoltă) un grup sintactic propriu (anume, propoziţia subordonată, al cărei centru sintactic este complementizatorul)²¹.

În studiile generative mai recente, de orientare minimalistă, a apărut ipoteza scindării poziţiei sintactice a elementelor funcţionale. Luigi Rizzi²² vorbeşte despre un sistem/domeniu sintactic al complementizatorului. Complementizatorul propriu-zis ar ocupa nu o poziţie, ci un domeniu mai extins, care face parte din grupul său sintactic. Domeniul este o zonă structurală. Ipoteza existenţei unei astfel de zone structurale se bazează pe observaţia că, în unele limbi, constituenţi ai propoziţiei subordonate pot fi deplasaţi în faţa complementizatorului, în limitele propoziţiei. Zona structurală este delimitată de doi centri sintactici funcţionali. Într-o reprezentare ierarhizată a construcţiei, cei doi centri se află la niveluri sintactice diferite. Centrul superior, numit forţă, marchează tipul de propoziţie: declarativă, interogativă, relativă etc. Această informaţie trebuie să fie imediat accesibilă unui selector sintactic „mai înalt”, care domină sintactic propoziţia, cum este, de exemplu, regentul acesteia (deoarece regenţii au proprietatea de a selecta anumite tipuri de subordonate – verbele dicendi cer propoziţii declarative, verbele interrogandi cer propoziţii interogative, substantivele se pot combina cu propoziţii relative etc.). Centrul inferior, numit fin[it], marchează caracterul finit/nonfinit al propoziţiei – în funcţie de proprietatea verbului-centru de a se afla la o formă de mod personal/nepersonal. Într-o reprezentare linearizată a organizării sintactice, forţa este urmată de fin. În zona delimitată de cei doi centri, forţă şi fin, se creează un spaţiu sintactic, disponibil pentru poziţiile care au asociate proprietăţi interpretative (semantice) speciale, cum este poziţia topicului (a elementelor purtătoare de informaţie cunoscută) sau cea a focusului (a elementelor care exprimă informaţia nouă, de interes pentru comunicare). Între forţă şi fin pot fi topicalizaţi sau focalizaţi diverşi constituenţi ai propoziţiei.

Analog, cele două elemente conjuncţionale din română, ca (...) să, pot fi interpretate ca ocupând primul poziţia de forţă, iar celălalt, poziţia fin²³.

Ca alternează, în proiecţia forţei, cu alţi complementizatori, marcând tipul propoziţiei – nonasertiv/asertiv:

Mă tem ca întrebarea mea să nu te supere [nonasertiv], Ştiu că întrebarea mea o să te supere [asertiv].

Să este o marcă de mod verbal finit (conjunctiv).

Ca precedă „materialul periferic” (elementele topicalizate/focalizate, aflate la limita stângă a proiecţiei complementizatorului, în faţa lui să) – v. şi supra 1.2.:

Aş vrea ca, despre mine [topic], să nu-i vorbeşti, pentru că nu i-ar face plăcere.

Aş vrea ca despre mine [focus de contrast] să nu-i vorveşti, ci, eventual, despre ceilalţi.

Topicalizarea/focalizarea nu se realizează în faţa lui ca, ceea ce arată că acesta marchează limita (superioară sau stângă a) proiecţiei complementizatorului, ca şi cojuncţia că (v. ex. supra); similar au fost interpretate conjuncţiile fr. que, engl. that²⁴. Ca este suprimabil în toate situaţiile în care este direct urmat de să, disociabil faţă de acesta, inclusiv în construcţiile circumstanţiale:

Respectă (ca) să fii respectat!, Respectă ca şi tu să fii respectat!