Capitolul I gaudeamus igitur!

«Aldehidele. Pentru a trata acest original, interesant şi mai ales nostim subiect, care face parte, după cîte mai ţin şi eu minte ― pentru că am foarte multe pe cap ― din Chimia organică, trebuie mai întîi şi mai întîi de toate să ştim la perfecţie următoarele: "Împărate ceresc, Mîngîietorule, Duhul adevărului, carele pretutindeni eşti şi toate le împlineşti"» şi aşa mai departe, continuă Chi­mistul...

Apoi, ascultaţi, vă rog, încercă el să potolească hohotele de rîs ale băieţilor, ascultaţi ce mai scrie: «Dacă observăm că tot nu ne-a venit inspiraţia, scriem îndată, însă fără prea mare grabă, "Cuvine-se cu adevărat să te fericim pre Tine"...» şi aşa mai departe! Dar bine, domnule Moscu, confunzi Chimia cu Religia, domnule, pentru Dumnezeu?!

Moscu, văzînd că partida e pierdută, se ridică demn în picioare şi spuse răspicat:

― Nu, don' profesor, dar... să vedeţi... ştiţi... eu... Să vedeţi...

― Da, da' să vedem şi ce părere vor avea ceilalţi domni profesori despre teza asta!

― Eu cred, spuse Moscu netulburat şi pe acelaşi ton cu profesorul, că vor avea o părere cît se poate de ortodoxă!

La care clasa izbucni într-un rîs şi mai zgomotos ca cel de pîn-atunci, iar profesorul, ca să nu ne dea prilej de scandal, ieşi repede.
*
Lecţia următoare ne aduse tezele. Moscu, care era nepotul lui Barbă, a scăpat cu o săpuneală zdravănă şi cu "ins" în teză, pe drept, pentru că nu scrisese nimic despre subiectul dat, decît titlul.

Iar pe teza mea erau scrise următoarele:

Acesta a fost subiectul dat, sau "Acizii-alcooli"? Rău!

Şi toată teza era tăiată, cu creion albastru.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Că trebuia să rămîn corijent era acum floare la ureche; mă îngrozea, însă, repetenţia!

Necazul meu era şi mai mare că la toţi profesorii aveam numai mediile "foarte bine" şi "bine". Un singur "suficient" la Latină; şi să rămîn din pricina Chimiei?!

Profesorul mă ocolea acum şi nu mai voia să m-asculte nici în ruptul capului, iar eu ştiam toată materia cum nu se putea mai bine, în întregime... Nu exista formulă pe care sa n-o ştiu, nu exista experienţă pe care să n-o cunosc!

Ba, am mîndria să spun că vreo trei seri la rînd am fost meditat la Chimie de către un profesor universitar... chiar de Chimie organică.

Unchiu-meu, Dan Rădulescu, profesor de Chimie la Universitatea din Cluj, venise la Bucureşti pentru vreo săptămînă şi trăsese la noi. Eu, ştiind că este cunoscut de toţi profesorii de Chimie şi că cei mai mulţi dintre ei i-au fost elevi, l-am întrebat:

― Unchiule, nu cumva îl cunoşti dumneata pe Plopeanu, unul aşa, şi aşa, să vorbeşti cu el... că vrea să mă lase!

― Mă, mocofane, îmi răspunse el nazal, cum vorbea, de cunoscut, îl cunosc, dar cum o să vorbesc eu cu el pentru tine? Să-l rog pentru nepotu-meu, ai? Nu prea merge, tu ce crezi? De ce n-ai învăţat?

― Dacă e greu!

― Greu?... Grea Chimia?! Fugi, mă, că eşti caraghios! E cea mai uşoară şi cea mai frumoasă ştiinţă! Ia dă cartea încoa'! Adu şi maculatorul! Aşa... Să-ţi fac eu nişte rezumate, cu formule-n regulă... şi dacă n-ai să-nveţi tu toată "organica" în trei zile, să nu-mi zici mie unchiule!

Şi aşa a fost. A stat bietul unchiu-meu trei seri la rînd de capul meu, dar m-a învăţat "chimia organică'' la perfecţie!

Ce folos, însă, că ştiam acum atîta carte, dacă profeso­rul meu nu voia să mă mai asculte?

Mă gîndii atunci să-l rog pe tata să se ducă pe la liceu, cînd are Chimistul ore, să-i spună că ştiu bine şi se mă examineze măcar o dată.

Tata îmi făgădui că se va duce, şi se ţinu de cuvînt. Era tare îngrijorat şi el de faptul că puteam rămîne repetent din pricina Chimiei.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
La ora suplimentară pentru îndreptarea notelor, Chi­mistul a intrat în clasă tăcut şi cu zîmbet ironic în colţul gurii, zîmbet care nu l-a părăsit o clipă, tot timpul cît a durat ora suplimentară.

A început să examineze şi, de la prima serie, am rămas trăsniţi de bunăvoinţa pe care ne-o arăta tuturor, fără deosebire.

Întreba uşor, chestiuni elementare; iar dacă, întîmplă­tor, te încurcai, te-ajuta, ceea, ce el nu făcuse niciodată. Se vedea bine că are de gînd să ne dea drumul.

În clasa înfiorată de o fericită emoţie pluteau şoapte de adîncă şi justificată nedumerire de la o bancă la alta:

― Ce e, mă, cu el, de s-a făcut aşa de cumsecade? Nu e d-a bună! Să ştiţi că a intrat în anul morţii!

Pe Moscu şi pe mine ne-a ascultat ceva mai mult şi mai greu decît pe ceilalţi, a insistat asupra unor formule, ne-a cerut să descompunem în valenţe, şi-n sfîrşit ne-a spus:

― Este adevărat... ştiţi toată materia anului... amîndoi aveţi media generală... "suficient"!

― Vă mulţumim, don' profesor!

― Vă rog stăruitor, însă, părăsiţi sala imediat! Nu de alta, rînji el, dar acum ştiţi atît de bine, încît s-ar putea să fiţi ispitiţi să suflaţi colegilor de la tablă!

Cînd am ieşit pe sală, Moscu m-a tras de mînecă şi mi-a spus confidenţial:

― E, cum îţi explici tu transformarea subită a simpa­ticului nostru chimist?

― Mă, să-ţi spun drept, nici eu nu ştiu ce să cred!

― Să-ţi spun eu atunci: s-a dus maică-mea, care-i şi ea profesoară, la Barbă, şi l-a încondeiat clasa una, l-a făcut de două parale: că nu ştie să explice, că nu ne face experienţe, dar ne pretinde. Ei, i-a mai spus că toată clasa se găseşte într-o situaţie critică din cauza asta.

Cînd a auzit Barbă cum stau lucrurile s-a făcut foc... şi rezultatul acestei întrevederi... diplomatice... ai avut satisfacţia deosebită de a-l vedea azi! Aşa stau lucrurile, băiatule, şi pentru că am terminat şi cu a VI-a, hai să-i tragem o raită prin Cişmigiu şi să ne răcorim la "Buturugă" cu cîte-un lapte bătut de la gheaţă, că prea s-au făcut multe arderi chimice în mine, ca să mă exprim "ca la carte".

CAPITOLUL VIII