Capitolul I

Nicea - 325

Din cauza dezordinilor și confuziilor doctrinare cauzate de Arie, ca și a altor controverse (de exemplu, stabilirea datei pascale), Constantin îi convoacă la Niceea pe episcopii imperiului. Pentru deplasare, le pune la dispoziție poșta imperială, privilegiu de care se bucurau doar înalții dem­nitari imperiali. Cunoaștem numele a 220 de participanți; Eusebiu însă ne spune că au participat 250 din toate regiunile Bisericii. Din cauza vârstei înaintate, papa Silvestru nu poate veni, însă își trimite reprezen­tanții săi, ne spune același istoric. Împăratul participă personal, încă de la început: ține un discurs în limba latină, îndemnându-i pe participanți să promoveze pacea în Biserică și imperiu, însă nu se amestecă în proble­mele doctrinare. Mulți dintre părinții conciliari purtau în trupurile lor „rănile Domnului nostru Isus Cristos”, cicatrici ce mărturiseau fidelitatea eroică față de credință, mărturisită în persecuțiile ce abia se terminaseră. Episcopul Paul din Neocezareea Eufratului are mâinile paralizate, iar egipteanul Pafnuțiu și-a pierdut un ochi în persecuția lui Maximin¹²⁴.

Lucrările conciliare se desfășoară din 20 mai până pe 25 iulie, în sala palatului imperial de vară de la Niceea. Arie în persoană își susține doc­trina, secondat de 17 discipoli, cel mai important fiind episcopul de curte, Eusebiu de Nicomedia. După lungi discuții, ortodoxia are câștig de cauză. Se ia ca bază simbolul baptismal al Bisericii din Cezareea, elaborându-se apoi simbolul de credință. Această profesiune de credință exclude, în termeni clari și categorici, orice subordonare a Logosului față de Tatăl: El este născut „din aceeași esență a Tatălui”, este „Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu creat, consubstanțial (homoousios) Tatălui”. Apoi, într-un appendix, sunt condamnate cele mai importante propoziții ale lui Arie. La 19 iunie, profesiunea de credință este aprobată de părinții conciliari. Excepție fac doi episcopi care, împreună cu Arie, sunt excluși din comuniunea Bisericii. Profesiunea de credință este publicată apoi de împărat, ca lege imperială.

Referitor la data celebrării Paștelui, se stabilește prima duminică după luna plină a echinocțiului de primăvară, iar episcopului din Alexandria îi revine misiunea de a comunica anual data stabilită de dânsul. Și această decizie a părinților conciliari a fost publicată de împărat tot ca lege a imperiului. În 20 de dispoziții schematice, se decide în alte probleme con­troversate, dându-se directive concrete (canoane = reguli, măsuri) vieții Bisericii. Canonul 11 dispune ca „lapșii” din persecuția lui Liciniu să fie readmiși în Biserică cu drepturi depline, după ce vor fi îndeplinit o peni­tență de 12 ani, împărțită în trei etape. Libertatea acordată Bisericii i-a determinat și pe unii oportuniști să îmbrățișeze creștinismul. Canonul 2 confirmă regula deja existentă că noii botezați nu pot fi consacrați imediat preoți sau episcopi; se cere o lungă perioadă de probă. Alte canoane au caracter organizatoric sau liturgic: canonul 4 stabilește că la consacrarea unui episcop trebuie să participe cel puțin trei episcopi; canonul 6 decide ca toți mitropoliții și episcopii din Egipt, Libia și Tebaida să depindă de episcopul de Alexandria. Astfel, scaunul episcopal din delta Nilului dobân­dește demnitatea patriarhală, asemănătoare cu cea a Romei. Canonul 20 stabilește ca, în duminici și în timpul pascal, credincioșii să se roage stând în picioare. Canonul 17 ia măsuri drastice împotriva cametei (dobândă excesivă), dispoziție prezentă și în conciliile ulterioare.

Evoluția doctrinară ulterioară ne arată că ceea ce se stabilise la Niceea nu reprezenta nicidecum o învățătură de credință acceptată de toți. Epis­copul arian Eusebiu din Nicomedia, ce fusese învins la conciliu, câștigă încrederea lui Constantin și-l determină să se ridice împotriva ortodocșilor reprezentați de episcopul de Alexandria, sfântul Atanasiu. Acesta este exi­lat la Trier, unde scrie faimoasa Viață a eremitului Anton, făcând cunoscut în Occident idealul monastic egiptean. În 342, la Sardica (Sofia) are loc un alt sinod imperial, cu scopul de a reface unitatea doctrinară a creștinis­mului oriental. Rezultatul este însă cu totul altul decât cel dorit: occiden­talii declară invalidă depunerea lui Atanasiu și reconfirmă deciziile de la Niceea. Orientalii, în schimb, discută separat și-l condamnă nu numai pe Atanasiu, ci și pe papa Iuliu I care îl adăpostise pe episcopul de Alexan­dria. Pentru a evita termenul homoousios (consubstanțial), orientalii caută formule de compromis: Fiul este „asemănător” sau „întru totul ase­mănător” Tatălui, sau „de o substanță asemănătoare Tatălui”. În anul 359, urmează alte două sinoade, la Rimini, pentru occidentali, și la Seleucia, pentru orientali. Dacă occidentalii reconfirmă Conciliul de la Niceea, orientalii de la Seleucia nu o fac. Constatând că diviziunea con­tinuă, împăratul Constanțiu, arian, îi amenință cu exilul pe toți episcopii care nu vor semna o formulă de credință care cuprindea în esență ideea „Tatăl și Fiul sunt asemănători conform Sfintelor Scripturi”. Împăratul Valens, favorabil arianismului, reușește să oprească decăderea arianis­mului și a semiarianismului. Însă deja această scindare a ereziei și ereticilor în mai multe orientări și grupări ne arată că poziția antini­ceeană intrase în declin. Datorită clarificărilor doctrinare („O substanță, trei persoane”, formulă privită cu neîncredere de occidentali) ale celor trei mari capadocieni, Vasile, Grigore din Nazians și Grigore de Nyssa, se face încă un pas înainte spre refacerea unității. Acest nou progres doctrinar însă era contestat de ariani și semiariani care îl considerau pe Duhul Sfânt ca pe o creatură a Fiului. Atât Atanasiu, cât și diferite sinoade ținute la Roma îi condamnaseră pe acești „adversari ai Duhului Sfânt” (pneuma­tomahi). Deoarece ei erau susținuți și de episcopul de Constantinopol, Macedon, uneori erau numiți macedonieni.
Constantinopol I - 381

Pentru a pune capăt disputelor, împăratul Teodosiu (379-395) intențio­nează să convoace un alt conciliu ecumenic imperial, conciliu care va defini o altă problemă fundamentală a Sfintei Treimi: divinitatea Duhului Sfânt. Printr-un edict din anul 380, împăratul declarase că adevărata cre­dință, ce trebuie să fie îmbrățișată de toți, este cea a comunităților din Roma și Alexandria. Acum, el îi invită în capitala Orientului doar pe acei episcopi orientali de orientare, bineînțeles, niceniană, pe care îi consideră promotori ai unității credinței. Dezbaterile încep în luna mai 381, iar numărul participanților este inferior celui de la conciliul anterior (aprox. 150). Papa Damasus nu este prezent și nici reprezentanții săi. La începutul acelui an, episcopii occidentali se adunaseră la Aquileia. Conciliul este condus de protejatul împăratului, episcopul Melețiu din Antiohia, încon­jurat de alți 71 de episcopi. Sunt prezenți apoi episcopul capitalei, sfântului Grigore din Nazians, și sfântului Ciril de Ierusalim¹²⁵. Din inițiativa împă­ratului, se prezintă și un grup de 36 de episcopi, adepți ai pneumatomahilor. Părinții sinodali încercă în zadar să i convingă de eroarea lor; după scurt timp, ei vor refuza orice propunere și, în semn de protest, părăsesc orașul.

În discursul de deschidere, ce are loc în sala tronului, împăratul dă anumite directive părinților conciliari, apoi se retrage. Dezbaterile ulte­rioare, despre care avem puține mărturii, au loc în biserica Homonoia, fără prezența lui Teodosiu. Datorită insistențelor sale, se prezintă și epis­copii egipteni, dintre care făcea parte și „filozoful” Maxim¹²⁶. Intenția egip­tenilor însă, nu era doar aceea de a participa la conciliu, ci și de a prelua conducerea. Pentru aceasta, într-o noapte, în secret, îl consacră ca episcop pe Maxim, cu scopul de a-l înlocui pe cel ce conducea dezbaterile, sfântul Grigore. Conciliul blochează această tentativă, declară invalidă consacrarea lui Maxim (canonul 4) și-l alege pe Grigore ca episcop al capitalei. După scurt timp, Melețiu moare pe neprevăzute, iar noul episcop va prelua con­ducerea conciliului. Însă moartea episcopului de Antiohia declanșează o gravă criză, din cauză că pretendentul la scaunul episcopal, preotul Flavian, susținea o poziție doctrinară neacceptată de occidentali, iar împăratul voia să evite un conflict cu Occidentul. Criza mai cuprinde și un alt aspect: mulți părinți conciliari propun o formulă de credință în Duhul Sfânt, pe care episcopul Grigore nu o poate accepta; el susținea cu tărie „homousia” Duhului Sfânt, ceea ce îl izolează și mai mult de participanți. Pentru sal­varea păcii și a unității conciliare, sfântul Grigore renunță la catedra epis­copală, iar succesorul său, Nectariu, va conduce lucrările până la sfârșit. Deși pneumatomahii plecaseră, iar orientările participanților nu erau unitare, în esență se poate spune că simbolul de credință niceno-constanti­nopolitan, a cărui formulare despre Duhul Sfânt se maturizează acum, demonstrează o conștiință de credință unitară¹²⁷.

În primul canon se reconfirmă credința de la Niceea și se anatemizează orice erezie, menționați fiind, printre alții, pneumatomahii și apolina­riștii¹²⁸. Luând în considerație poziția politică dobândită de capitala de pe malurile Bosforului, ca reședință a împăratului, canonul 3 recunoaște episcopului orașului o poziție primațială față de celelalte patriarhii orien­tale, dar după episcopul Romei¹²⁹. Poziția patriarhală a Antiohiei și Ale­xandriei depindea de originea lor apostolică, și nu de importanța politică. Bizantion, în schimb, fusese până atunci un simplu episcopat supus mitro­politului din Heracleea. Canonul 3 nu se fundamentează pe nimic altceva decât pe noua valoare politică a capitalei imperiale, iar în concepția orien­talilor, și episcopul Romei își trage poziția sa, cu totul specială în Biserică, tot dintr-o realitate politică: el este episcop în vechea Romă, capitala occi­dentală a imperiului. În afară de acest motiv, canonul mai are și alte explicații. Fiind vădit antagonismul dintre Alexandria și Constantinopol, canonul redă victoria episcopilor ostili Alexandriei. Un al treilea motiv trebuie identificat în dorința împăratului de a obține și garanta episco­pului din capitala sa un rang care să-l ridice deasupra tuturor episcopilor Orientului. Însă, așa cum se va verifica mai târziu, canonul 3 nu reflectă o atitudine explicită antiromană, deoarece poziția primațială a Romei, pentru întreaga creștinătate, este respectată. Totuși, trebuie să adăugăm aici un detaliu semnificativ: atât papa Leon cel Mare, cât și Grigore I susțin că deciziile (canoanele) de la acest conciliu nu au fost comunicate la Roma¹³⁰. Împotriva acestui canon se putea aștepta la o reacție din partea Alexan­driei și Antiohiei. Însă episcopii egipteni nu sosiseră încă atunci când s-a elaborat acest canon; în plus, erau prea compromiși cu consacrarea secretă a lui Maxim. Referitor la Antiohia, aceasta rămăsese aproape fără voce după moartea episcopului Melețiu. Iar ceilalți episcopi orientali au rămas liniștiți, crezând că în fond nu este vorba decât de un primat de onoare al episcopului capitalei, și nu de o revendicare jurisdicțională. De fapt, în acel timp era prea puțin previzibilă orientarea spre un primat de jurisdicție a Constantinopolului.

Ecumenicitatea Conciliului din Constantinopol. Participanții la acest conciliu nu au înțeles întrunirea lor ca un conciliu al întregii Biserici. Episcopatul occidental nu fusese invitat și nici nu era reprezentat¹³¹. Teo­dosiu a publicat apoi deciziile conciliare doar pentru partea orientală a im­periului, nu și pentru Occident, iar Roma, așa cum am afirmat, nu a luat act de dezbaterile de aici.

În anul următor, în capitală are loc un alt sinod care informează Roma că sinodul din anul precedent a fost un „sinod ecumenic”¹³². Termenul ecu­menic însă nu are aici un conținut de drept bisericesc, ci vrea să indice faptul că participanții din 381, invitați de împărat, proveneau din oikumene de limbă greacă. Considerarea ca ecumenic a sinodului din 381 are loc gra­dual și, abia în timpul papei Grigore cel Mare, Occidentul recunoaște pe deplin ecumenicitatea lui¹³³. După 382, profesiunea de credință din 381 a devenit oficială pentru Orient. În Occident, s-a afirmat cu timpul, fiind folosită și astăzi în Liturgia romană. Aici s-a adăugat o amplificare expli­cativă, nu o falsificare a Scripturii, așa cum susțineau și mai susțin încă creștinii ortodocși. Grecii înțeleg prin cuvintele referitoare, evident, la Duhul Sfânt care „purcede de la Tatăl”, ca purcedere „de la Tatăl prin Fiul”; occidentalii, în schimb, înțeleg purcederea Duhului Sfânt „de la Tatăl și de la Fiul” (Spiritus Sanctus... a Patre Filioque procedens). Filioque este introdus în simbolul de credință alcătuit de episcopul Pastor din Palencia în anul 447. Sinodul din Toledo din 589 introduce formula în simbolul de credință niceno-constantinopolitan. În istoria divergențelor dintre greci și latini, Filioque va deveni unul din motivele importante pentru care Orientul creștin se va separa de Roma.

Efes - 431
Preliminarii

După ce este numit episcop la Constantinopol (428), Nestoriu constată că lumea, clerici și laici, discută dacă este corect ca Maria să fie numită „Maica lui Dumnezeu” (Theotokos) sau „Maica omului” Cristos (Antropo­tokos). Debitor școlii teologice antiohene (diferită ca orientare teologică de cea alexandrină), episcopul ia poziție, încercând să concilieze cele două poziții prin numirea Mariei ca „Maică a lui Cristos” (Christotokos). Însă, deja înainte de Niceea, poporul se adresa Mariei cu titlul de Theotokos; în liturgie, în conștiința creștinilor, ca și în scrierile teologilor din secolul al IV-lea, se impusese deja termenul de „Maică a lui Dumnezeu”. Ideile lui Nestoriu trezesc dispute aprinse întâi de toate în capitală. Călugării sunt primii care protestează. Laicii se lasă și ei prinși în polemică, controversa începând să devină periculoasă, producându-se scene de protest deschis în cadrul funcțiunilor liturgice prezidate de episcop, iar pe porțile bisericii este afișat un text care-l declară eretic.

Spre sfârșitul anului 428, știrea despre ideile episcopului capitalei, re­feritoare la Fecioara Maria, ajunge la Alexandria, unde este episcop Ciril. Acesta adresase deja episcopilor și monahilor egipteni mai multe scrisori în care o numea pe Maria cu titlul de „Maică a lui Dumnezeu”. Acum scrie și lui Nestoriu, cerându-i explicații despre doctrina sa, care miroase a erezie. În răspuns, episcopul capitalei imperiale se declară ofensat și-i recomandă lui Ciril să încerce să fie mai moderat. De acum, conflictul dintre cei doi devine deschis. În obișnuita scrisoare de Paști din anul ur­mător, Ciril se adresează din nou episcopilor și miilor de călugări egipteni, respingând doctrina colegului său și apelând la decizia papei Celestin I (422-432). Însă, deja înainte de el, Nestoriu se adresase papei, declarând că ideile sale sunt ortodoxe, iar cele ale adversarilor săi sunt ariane și apollinariste. Aceștia, la rândul lor, trimit lui Celestin numeroase predici ale lui Nestoriu. Diaconul Leon, viitorul papă, le încredințează lui Ioan Cassian din abația „Sfântul Victor” (Marsilia). Confruntându-le, abatele scrie acum De incarnatione Domini, în care respinge doctrina lui Nestoriu.

În anul 430, papa convoacă un sinod la Roma, declarându-se de partea ideilor episcopului alexandrin. Poruncește lui Nestoriu să-și retracteze afirmațiile, trimițându-i o listă de 12 teze (anateme) pe care dânsul tre­buia să le condamne. Prima teză: „Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este Dumnezeu adevărat, iar sfânta Fecioară este Născătoarea lui Dum­nezeu, generând ea într-adevăr după trup pe Cuvântul lui Dumnezeu fă­cut om, să fie anatema”. A treia teză condamnă termenul antiohen „unire” (synapheia), încă ambiguu, cu sensul de substanță.

Nestoriu rămâne inflexibil. Refuză în continuare să accepte termenul Theotokos și-l determină pe împăratul Teodosiu al II-lea să convoace un conciliu pentru lămurirea problemelor. Pe 19 octombrie 430, împăratul adresează o scrisoare circulară tuturor mitropoliților orientali și occiden­tali, cerându-le ca atât dânșii, cât și unii episcopi ai lor să se prezinte la Efes pentru Rusaliile anului următor. Aici exista o mare biserică dedicată Fecioarei Maria. Invitația a ajuns și la Roma și Hippona, însă aici Augustin murise deja în cetatea asediată de vandali.

Fără ca să aștepte delegația papală și nici pe episcopii antioheni, Ciril stabilește ca deschiderea conciliului să aibă loc pe 22 iunie deși, atât re­prezentantul imperial, cât și 68 de episcopi protestează, cerând amânarea deschiderii, până când va sosi Nestoriu cu grupul său și delegații papali. Nestoriu însă nu sosește, în primul rând din cauza atmosferei ostile lui ce exista în oraș, motiv pentru care ceruse și obținuse de la împărat un corp de soldați care să-l apere.

În ședința de deschidere, se dă citire scrisorii imperiale de invitare la conciliu, după care lucrările conciliare sunt declarate deschise. După ci­tirea formulei de credință de la Niceea, este făcută cunoscută o scriere a lui Ciril despre unirea ipostatică a celor două naturi în Cristos. Părinții conciliari votează, recunoscând-o corespunzătoare cu profesiunea de cre­dință de la Niceea. Sunt citite și mai multe texte ale Părinților Bisericii, care mărturisesc vechea profesiune de credință în contrast cu 20 de propo­ziții ale lui Nestoriu. Urmează apoi, cu mare grabă, condamnarea ereticului episcop al capitalei. „Domnul Isus Cristos, blasfemiat de el [Nestoriu], decide prin acest sfânt sinod ca Nestoriu să fie depus din demnitatea episcopală și exclus din întreaga comunitate sacerdotală”; 198 de episcopi semnează condamnarea. Era noapte; în aplauzele poporului, episcopii sunt însoțiți la locuințele lor în lumina făcliilor mulțimii. Printr o scrisoare trimisă lui Nestoriu, „noul Iuda”, i se comunică decizia conciliară. Într-o altă scrisoare, Ciril comunică comunității sale că „dușmanul credinței” a căzut.

Nestoriu protestează împotriva modului de desfășurare a lucrărilor, acuzându-l grav pe episcopul locului, Memnon. Reprezentantul împăra­tului îl informează pe stăpânul său, declarând ilegale și invalide deciziile părinților conciliari. Împăratul primește și o relatare din partea conci­liului.

Aceasta este situația când, după patru zile, sosește și episcopul de Antiohia, Ioan, și episcopii Siriei, în total 43. Ioan convoacă din nou adu­narea conciliară, la care participă aproximativ 50 de episcopi. Ciril este destituit, iar Memnon informează pe împărat, pe cler și pe poporul Con­stantinopolului de noua întorsătură pe care au luat-o lucrările conciliare. Teodosiu al II-lea declară nul tot ceea ce se săvârșise până acum, spre bucuria, prematură, a antiohenilor, precizând că va trimite un delegat al său pentru a constata în detalii tot ceea ce se întâmplase.

Grupul majoritar se reunește din nou în a doua ședință, pe 10 iulie, în casa lui Memnon, unde sosesc și cei trei legați papali. În ședința a patra din 16 iulie, se declară invalidă decizia anticonciliului antiohen, se ia act de scrierea papei Celestin, iar Nestoriu este condamnat din nou. Ultima ședință, a șaptea (31 iulie), are loc din nou în biserica dedicată Fecioarei Maria. Sunt aprobate șase canoane împotriva lui Nestoriu și a adepților lui, iar printr-o scrisoare circulară, sunt informați episcopii absenți despre cele petrecute și hotărâte aici.

Părinții conciliari cred că totul este încheiat, însă conciliul nu putea fi închis până la sosirea reprezentantului împăratului, Ioan. Acesta sosește la începutul lunii august, comunicând celor prezenți decizia împăratului de depunere a lui Nestoriu, Ciril și Memnon. În felul acesta, împăratul intenționa să aplaneze cel puțin conflictul dintre cele două partide. Deoa­rece mai ales adepții lui Ciril protestează cu vehemență, Ioan îi închide în casa lui Memnon pe toți trei. Pe ascuns, Ciril reușește să părăsească Efesul, căci se temea ca la întoarcere să nu găsească un succesor, așa cum se întâmplase cu Nestoriu.

Între timp, nestorienii reușiseră să intercepteze toate scrisorile lui Ciril, ca și cele pe care majoritatea conciliară le trimisese împăratului. Un trimis al antiohenilor, travestit ca cerșetor, reușește să introducă în Con­stantinopol, într-un baston gol pe dinăuntru, o scrisoare pe care Ciril o tri­misese călugărilor din capitală contrari lui Nestoriu. Acum, călugării se adună în masă în fața reședinței împăratului, pentru a asculta textul scrisorii. Rezultatul: împăratul reconfirmă depunerea lui Nestoriu, a lui Ciril și Memnon, pe aceștia doi din urmă trimițându-i la închisoare.

Un nou comisar imperial este trimis la Efes. În fața lui, antiohenii îl acuză pe Ciril de a fi corupt cu daruri persoanele importante din capitală, de a fi instigat pe episcopi și poporul; apoi, într-o profesiune de credință, își apără propria poziție doctrinară. Împăratului i se comunică faptul, dar acesta, pentru a se informa mai bine, cheamă la Calcedon câte opt repre­zentanți ai ambelor părți. Văzând că pozițiile sunt ireconciliabile, el declară închise lucrările conciliare. După un anumit timp, Nestoriu cade în dizgrația totală a împăratului. Trebuie să se întoarcă în conventul din Antiohia, unde fusese mai înainte; este exilat la Petra, în Idumeea, iar apoi în de­șertul Libiei. Trăia totuși când, la Calcedon (451), se încerca ceea ce nu reușise Efesul: rezolvarea problemei cristologice.

După declararea de către împărat a închiderii conciliului, părinții pot să se întoarcă acasă. Pe 30 octombrie, Ciril ajunge la Alexandria. Pentru a comemora victoria conciliară, papa Sixt al III-lea (432-440) încadrează în arcul triumfal al bazilicii „Sfânta Maria Cea Mare” din Roma mozaicuri ale Fecioarei Maria, care se păstrează și astăzi.

Importanța Conciliului ecumenic din Efes este deosebită în clarificările cristologice și mariologice, cu toate defectele umane care s-au verificat aici. În primul rând, părinții conciliari, renunțând conștient la o nouă formulă de credință, au văzut în profesiunea de credință de la Niceea norma cu care va trebui să se acorde orice tentativă de aprofundare teologică. În al doilea rând, declarând că cea de-a doua scrisoare a lui Ciril nu avea nimic contrar simbolului de credință din 325, recunosc ca obligatorie comuni­catio idiomatum și titlul de theotokos pentru Maria. Apoi, recunoașterea din partea legaților papei a poziției avute aici de episcopul Ciril dă con­ciliului o valoare normativă atât pentru prezent, cât și pentru discuțiile cristologice ulterioare.

Chiar dacă Nestoriu a fost condamnat, deși până astăzi studiile nu au clarificat erezia lui, trebuie recunoscută totuși antiohenilor o anumită contribuție pozitivă în clarificarea doctrinară. Ei recunosc „un Cristos, un Fiu, un Domn”, în care cele două naturi se unesc fără a se contopi, și admit că, în baza acestei uniri, Fecioara Maria este Theotokos. După doi ani de la conciliu, se va restabili pacea între Antiohia și Alexandria, tocmai în baza acestei formule de credință.

Datorită eforturilor împăratului și a medierii episcopului Acaciu din Bereea, se ajunge, în 433, la o înțelegere între Antiohia și Alexandria. Re­prezentantul curentului antiohen, episcopul Ioan din Antiohia, îi trimite lui Ciril un document în care este acceptată formula de credință de la Efes, inclusiv titlul de theotokos al Fecioarei Maria, iar într-o scrisoare alăturată, este aprobată depunerea lui Nestoriu. Ciril, din partea sa, răs­punde Antiohiei, bucurându-se că s-a restabilit din nou pacea între cele două episcopate. Din prudență și ca o concesie pentru deschiderea antio­henilor, Ciril nu mai menționează în răspuns anatemele împotriva lui Nestoriu, ceea ce însemna că nu mai insista asupra acceptării lor. Știrea este comunicată atât împăratului, cât și papei Sixt al III-lea. De acum înainte, consolidarea păcii depindea de poziția pe care o vor lua aderenții celor două partide.

Ar fi fost mult mai bine și mai de folos pentru Biserică dacă la Efes cele două partide nu ar fi fost atât de intransigente; dacă ar fi existat un dialog între dânsele, este foarte posibil ca toți să-și fi dat seama că nodul discor­diei provenea nu din divergențe esențiale de idei teologice, ci din lipsa unei terminologii precise, concrete. Este posibil ca Nestoriu să se fi angajat cu toate forțele și în deplină sinceritate în înțelegerea unității substanțiale ale celor două naturi ale lui Cristos și că nu a fost un „nou Iuda” și un „sacrileg”, așa cum l-a numit Ciril. Aceasta ne-o demonstrează faptul că în timpul exilului său, când ajunge să cunoască Epistula ad Flavianum a papei Leon, el declară, într-o scrisoare trimisă populației din capitală, că este întru totul de acord cu cristologia papei.

„Latrocinium Ephesinum”

În 431, Nestoriu și adepții săi fuseseră condamnați, ceea ce nu înseamnă că dispăruseră cu totul. Ei și-au fondat ulterior o patriarhie la Ctesiphon în Seleucia, care a desfășurat apoi o bogată activitate misionară, ajungând până în China și India.

În anul 446, începe o nouă fază a discuțiilor cristologice, însă acum nu mai sunt în viață o serie de persoane importante care dominaseră scena discuțiilor în timpul Conciliului din Efes. La Antiohia, urmează în scaunul episcopal nepotul lui Ioan, Domnus. Lui Ciril († 444) îi urmează Dioscuros, un personaj deosebit de controversat al episcopatului oriental. La Con­stantinopol, este episcop Flavian, în timpul căruia intră în scenă arhiman­dritul (abatele) Eutichie, un extremist al teologiei alexandrine și combatant neobosit al nestorianismului. Formula lui de credință era aceasta: „Eu mărturisesc că Domnul nostru, înainte de unire, era compus din nouă naturi, însă după unire, profesez o singură natură”. Așadar, după unirea în Cristos a naturii divine cu cea umană, cea umană a fost absorbită de cea divină, ca o picătură de apă într-un ocean, așa încât nu se mai poate vorbi decât de o natură, cea divină. Negând natura umană a lui Cristos, monofizismul (monofiuzis = o singură natură), această nouă erezie pericli­tează grav răscumpărarea omului, deoarece Cristos a suferit în trup. Eutichie își găsește curând un adversar în antiohenul Teodoret de Cir. Acesta, în 447, publică un volum cristologic Eranistes (Cerșetorul) în care combate cu succes teoria monofizită a lui Eutichie.

În anul 448, Eutichie, prezent în capitală cu un mare grup de călugări și funcționari imperiali, este condamnat în cadrul unui sinod, prezidat de Flavian, de către episcopul Eusebiu din Dorileea. Pe Eutichie îl apără însă Dioscuros din Alexandria, care reușește să-l determine pe Teodosiu al II-lea să convoace un nou conciliu imperial la Efes. Decretul împăratului este din 30 martie 449 și fixează întâlnirea pentru 1 august, la Efes. Dioscuros este rugat să participe aici cu 20 de episcopi egipteni, iar lui Teodoret îi este comunicat că nu poate nicidecum să participe. Prin această măsură, cea mai mare forță a opoziției era anulată, iar scopul era clar: reabilitarea lui Eutichie și depunerea lui Flavian. Sosindu-i invitația, papa Leon numește trei delegați cărora le încredințează mai multe scrisori pentru diferite personalități ale Constantinopolului, pentru împărat și pentru episcopul Flavian. Scrisoarea către acesta din urmă este tocmai renumita Epistula dogmatica ad Flavianum (Tomus Leonis)¹³⁴, care exprima poziția romană în problema cristologică. Sosind delegația romană, i se refuză pre­zidența, aceasta fiindu-i încredințată lui Dioscuros. Însă și cadrul extern al sinodului este semnificativ. Împăratul stabilește un contingent de poliție, care să asigure ordinea, adică să-i facă să înțeleagă pe participanți că trebuie neapărat să fie de partea lui Eutichie. Acesta din urmă îi aduce pe călugării săi neliniștiți și agitatori; sosesc și monahi sirieni, iar Dioscuros este însoțit de un grup de fanfaroni. Deschizând lucrările, Dioscuros nu le permite legaților papali să citească scrisoarea dogmatică adresată episco­pului capitalei. Episcopul alexandrin supune apoi la vot ortodoxia lui Eutichie. Votanții, toți acești călugări turbulenți și fără teologie, ca și ceilalți ignoranți egipteni și sirieni, declară ortodoxia arhimandritului Eutichie, care este astfel reabilitat. Din toți votanții (140), doar 7 au votat contra. În fața protestelor acestora, Dioscuros face să fie deschise porțile bisericii, iar călugării de afară și mulțimea ațâțată pătrund cu urlete și amenințări grave la adresa opozanților. Înspăimântați, aceștia semnează depunerea lui Eusebiu din Dorileea și a lui Flavian, care moare apoi pe calea exilului. Într-o ședință ulterioară, Dioscuros, folosind aceleași metode, își atinge scopul final: condamnarea lui Ibas din Edessa, a lui Teodoret și a lui Domnus din Antiohia. În strigăte puternice, monahii prezenți cer ca aceștia să fie condamnați pentru „nestorianism”, iar Dioscuros strigă cu cinism că glasurile lor sunt inspirate de Dumnezeu. În acest fel se încheie „latrocinium”, care are consecințe grave și de lungă durată. Deși acest sinod reprezintă o luare în derâdere a celor mai elementare norme ale raporturilor umane și ale dialogului teologic, gravitatea sa nu constă în aceasta, ci în faptul că el reprezintă o dată și un eveniment determinant în formarea, cristalizarea și dăinuirea peste secole a două erezii: nestoria­nismul și monofizismul. Firava unire a celor două partide, realizată în 433, este anulată acum cu desăvârșire. Întorcându-se la Roma, diaconul Ilarus îi comunică papei întreaga desfășurare a lucrărilor, iar acesta conchide că la Efes nu a avut loc un iudicium, ci un latrocinium (sinod al tâlharilor), nume sub care sinodul a intrat în istorie, ca o rușine ce are în ea anumite aspecte tipic orientale. Pe 13 octombrie, papa îi cere împăra­tului, în numele său și al episcopilor occidentali, să convoace un nou conciliu în Italia. Repetă apoi de două ori aceeași cerere, însă doar succe­sorul lui Teodosiu al II-lea, Marcian, convoacă, pe 17 mai 451, un nou Conciliu la Niceea însă, deja înainte de deschidere, acesta își schimbă locul la Calcedon, deoarece era mai aproape de capitală.