Capitolul XVI religiile din china antică

36 Mitologiile arhaice cunosc mai multe tipuri de fiinţe supranaturale (Fiii lui Dumnezeu, demiurgii, eroii civilizatori, figurile mesianice şi milenariste etc.) care coboară pe pământ ca să-i instruiască sau sâ-i mântuiască pe oameni şi se întorc apoi în Cer. Concepţii asemănătoare se cunosc în teologia hinduistă (avatar) şi buddhistă (Bodhisattvi).

37 Cf. I Cor., 15: 51: „Vă voi spune o taină".

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

436

„mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credinţa. Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape" (Rom., 13:11-12). Totuşi, aşteptarea parousiei nu trebuie să tulbure viaţa comunităţilor creştine. El insistă pe necesitatea de a munci pentru a merita pâinea mâncată (// Ţes., 3: 8-10) şi cere respectarea rânduielilor în vigoare, supunerea în faţa autorităţilor şi plata taxelor şi impozitelor (Rom., 13: 1-7). Consecinţele acestei valorizări ambivalenţe a prezentului (în aşteptarea celei de a doua veniri, istoria continuă şi trebuie respectată) nu vor întârzia să se facă simţite, în pofida numeroaselor soluţii propuse de pe la sfârşitul secolului I, problema prezentului istoric obsedează încă şi azi gândirea creştină.

Autoritatea considerabilă a Sfântului Pa vei în Biserica veche este, în mare parte, rezultatul unei catastrofe care a zguduit iudaismul şi a paralizat dezvoltarea tendinţei iudeo-creştine. în timpul vieţii, importanţa apostolului a fost destui de modestă. Dar la puţină vreme după moartea sa, în 66, izbucneşte răscoala evreilor împotriva Romei; ea se termină în anul 70, cu dărâmarea Ierusalimului şi distrugerea Templului.

223. Esenienii la Qumran

în timpul războiului evreiesc, la începutul verii anului 68, un contingent din armata lui Vespasian a atacat şi a distrus „Mănăstirea" de la Qumran, situată în plin deşert, pe ţărmul Mării Moarte. Asediaţii au fost probabil masacraţi; dar în ajunul dezastrului, ei au avut timp să ascundă un mare număr de manuscrise în mari vase de lut. Descoperirea lor, între 1947 ^ 1951, a înnoit cunoştinţele noastre cu privire la mişcările apocaliptice evreieşti şi la originile creştinismului, într-adevăr, savanţii au identificat în comunitatea mănăstirească de la Qumran secta esenienilor, cunoscută până acum doar din slabele informaţii furnizate de Flavius Josephus, Filon şi Pliniu cel Tânăr38. Printre manuscrisele descifrate şi editate, până în prezent, se află, alături de comentarii la anumite cărţi ale Vechiului Testament, şi câteva tratate originale. Le semnalăm pe cele mai importante: „Sulul războiului Fiilor Luminii împotriva Fiilor întunericului", „Tratatul de Disciplină", „Psalmii de mulţumire" şi „Comentariul asupra cărţii lui Avacum".

Cu ajutorul acestor noi documente se poate reconstitui, în liniile sale mari, istoria sectei. Strămoşii ei erau Hassidimii, a căror fervoare religioasă şi al căror rol în războiul Maccabeilor (§ 202) ne sunt încă vii în minte, întemeietorul comunităţii de la Qumran, numit de discipoli „Stăpânul Dreptăţii", era un preot zadokit, aparţinând, deci, clasei sacerdotale legitime şi ultraortodoxe. Când Simon (142-134) a fost proclamat „prinţ şi mare preot perpetuu" şi când serviciul marii preoţii a fost transferat în mod irevocabil din mâna zadokiţilor în aceea a Hasmoneilor, „Stăpânul Dreptăţii" a părăsit cu un grup de credincioşi Ierusalimul şi s-a refugiat în pustiul ludeei. După toate probabilităţile, „Preotul cel Rău", înfierat în textele qumraniene, ar fi Simon; el îl persecutase pe „Stăpânul Dreptăţii" exilat şi ar fi proiectat chiar atacarea Qumranului, dar a fost asasinat de către guvernatorul Ierihonului (/ Maccabei, 16: 11 sq.). Nu se cunosc împrejurările morţii „Stăpânului Dreptăţii"39. Discipolii şi credincioşii săi îl venerau ca pe un mesager al lui Dumnezeu. La fel după cum Moise înfăptuise Vechiul

38 Contradicţiile dintre cele două categorii de documente — manuscrisele de la Qumran si mărturiile autorilor clasici — se explică, pe de o parte, prin insuficienta informaţie a acestora din urmă şi, pe de alta, prin complexitatea acestei secte apocaliptice. Comunitatea de la Qumran nu reprezintă esenismul în întregimea sa; pare sigur faptul de a fi existat nuclee eseniene şi în alte regiuni ale Palestinei.

39 A. Dupont-Sommer, urmat de alţi cercetători, îl acu/ă pe „Preotui Necredincios" că ar li uneltit asasinarea acestuia; cf. Leş ecrits esseniens, pp, 375 sq. Totuşi, această faptă nelegiuită nu este atestată în mod explicit în documente; vezi analiza textelor la F. M. Cross, The ancient library of Qumran, pp. 157-160.

437

Naşterea creştinismului

Legământ, „Stăpânul Dreptăţii" îl înnoise; întemeind comunitatea eshatologică de la Qurnran, el anticipase era mesianică.

De la publicarea primelor texte, specialiştii au remarcat analogii semnificative între concepţiile şi practicile religioase eseniene şi acelea ale creştinismului primitiv. Datorită acestor noi documente, cunoaştem acum mediul istoric şi spiritual (Sitz im Lehen) a) unei secte apocaliptice evreieşti. Paralelele eseniene clarifică anumite aspecte ale propovăduirii lui lisus şi numeroase expresii ades folosite de către autorii Noului Testament. Dar există şi nu mai puţin însemnate deosebiri. Comunitatea de la Qumran era riguros monastică; primii creştini trăiau în lume, ei constituiau o comunitate misionară. Cele două secte erau, ambele, apocaliptice si mesianice: esenienii, ca şi creştinii, se considerau poporul Legământului Nou. Dar ei erau în aşteptarea unui profet eshatologic (care, în Noul Testament, venise deja, în persoana lui loan Botezătorul) şi a doi Mesia: Mesia-Preotul care avea să-i sanctifice şi Mesia-Regele, care va conduce poporul lui Israel în războiul împotriva păgânilor, război pe care Dumnezeu însuşi îl va încheia triumfal. „Sulul Războiului Fiilor Luminii împotriva Fiilor întunericului" constituie, într-ade văr, planul de bătălie al acestei conflagraţii eshatologice. Unei mobilizări de şase ani îi vor urma 29 de ani de război. Armata Fiilor Luminii va fi formată din 28 000 de pedestraşi şi 6 000 de călăreţi, întărită cu un mare număr de îngeri40. Creştinii, şi ei, sperau într-o a doua venire a lui Hristos în slavă, ca judecător şi răscumpărător al lumii; dar urmând învăţătura lui lisus, ei nu împărtăşeau ideologia Războiului Sfânt.

Pentru esenieni, ca şi pentru creştini, Mesia va apărea la sfârşitul veacurilor şi va primi un regat etern; în cele două doctrine mesianice elementele sacerdotal, regal şi profetic coexistă. Totuşi, în literatura de la Qumran, concepţia unui Mesia preexistent (Al Doilea Adam, Fiul Omului) nu era atestată; în plus, Mesia încă nu devenise Răscumpărător celest, şi cele două figuri mesianice nu sunt unificate, precum în hristologia Bisericii primitive"11. în calitatea sa de personaj eshatologic, „Stăpânul Dreptăţii" va instaura o Eră Nouă. Discipolii lui îi atribuiau un rang mesianic: acela de învăţător, care dezvăluie adevăratul sens, ezoteric, al Scripturilor, şi care, pe deasupra, este înzestrat cu puteri profetice. Unele texte lasă să se înţeleagă că Stăpânul Dreptăţii va învia la sfârşitul vremilor42. Dar, socoteşte un specialist, F. M. Cross, „dacă esenienii aşteptau întoarcerea învăţătorului lor ca Mesia sacerdotal, ei şi~au exprimat această nădejde într-un mod cât se poate de indirect" (p. 299); ceea ce contrastează cu insistenţa cu care Noul Testament dezvoltă această idee.

Organizarea şi sistemele rituale ale celor două secte apocaliptice prezintă uimitoare similarităţi, dar există şi anumite diferenţe nu mai puţin importante. Esenienii constituiau o comunitate atât sacerdotală, cât şi laică. Activitatea religioasă (instrucţia, cultul, exegeza) erau conduse de preoţi ereditari; laicii aveau răspunderea resurselor materiale. Grupul conducător se numea rabbîm (literal, „cei numeroşi"), termen ce se regăseşte în Noul Testament („adunarea" care îşi alege reprezentanţii; cf. Faptele, 15: 12). Doisprezece laici şi trei preoţi formau cercul interior. Oficiul cel mai înalt era acela de „inspector" (meaqqer); acest conducător suprem trebuia să se comporte ca un „păstor" („Documentul de la Damasc", 13: 7-9). Funcţia sa o aminteşte pe cea de „păstor" sau episkopos la creştini.

40 Vezi Y. Yadin, The Scroll of the War of the Sons of Light against the Sons of Darkness; A. Dupont-Sommer, op. cit., pp. 369 sq.

41 F. M. Cross, op. cit., pp. 221 sq. Epistola către Evrei îl prezintă pe Mesia atât sacedortal, cât şi regal, potrivit „rânduielii lui Melhisedec" (6: 20; 7: 1-25 etc.). Cross decelează în această interpretare efortul Bisericii primitive de a adapta hristologia la aşteptarea mesianică a esenienilor sau, mai exact, de a înfăţişa într-o singură figură împlinirea tuturor nostalgiilor mesianice ale trecutului (op. cit., p. 221).

42 Cel mai important, şi cel mai discutat, este un pasaj din „Documentul de la Damasc",în care se comentează Numerii 21: 18; vezi traducerile şi anali/ele la A. Dupont-Sommer, op. cit., pp. 145 sq. si F. M. Cross, pp. 226 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

438

La Qumran, botezul iniţiatic, care îl integra pe neofit în comunitate, era urmat de lustraţii anuale. Ca şi „frângerea pâinii" la creştini, masa lor comună era înţeleasă de esenieni ca anticipare a banchetului mesianic43. Membrii comunităţii nu se căsătoreau, căci se considerau cu toţii soldaţi în Războiul Sfânt. Nu este vorba de un ascetism adevărat, ci de o asceză provizorie, impusă de iminenţa eschatonului44. O alta asemănare trebuie subliniată: metoda hermeneutică similară a exegeţilor esenieni şi a autorilor Noului Testament, fără analogii nici în iudaismul rabinic, nici la Filon. Aplicând un procedeu special (pesher), esenienii descifrau în profeţiile Vechiului Testament referinţe precise la istoria contemporană şi, prin urmare, preziceri privind anumite evenimente iminente. Cei care aveau acces la „cunoaştere", adică la gnosa apocaliptică revelată de „Stăpânul Dreptăţii", ştiau că războiul suprem era gata să izbucnească. De altfel, după cum am văzut (§ 202), întreaga literatură apocaliptică evreiască exalta ştiinţa ezoterică. Tot astfel, începând mai ales cu a doua generaţie, creştinii acordau gnosei o valoare deosebită: ei erau nerăbdători să descifreze semnele premergătoare ale venirii a doua. Pentru esenieni, cunoaşterea religioasă era prin excelenţă o cunoaştere revelată, de ordin eshatologic. O concepţie paralelă s-a evidenţiat în Epistolele lui Pa vel şi în Evangheliile lui Matei şi loan. învăţătura de un nivel superior şi chiar sacramentele comunităţii erau considerate ezoterice. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu era accesibilă „cărnii", ci doar „spiri­tului"45. Pe scurt, la evrei, ca şi la creştini, gnosa secretă şi ezoterismul fac parte din „metoda" apocaliptică. După distrugerea Qumranului şi împrăştierea esenienilor, unii fugari au ajuns probabil în nucleele creştine din Palestina, în orice caz, tradiţiile apocaliptice şi ezoterice s-au menţinut în creştinism şi au încurajat anumite tendinţe gnostice (cf. § 228).

Analogiile între limbajul teologic esenian şi acela al Evangheliei după loan sunt la fel de remarcabile, în textele de la Qumran se regăsesc numeroase expresii specific ioanice, ca, de pildă, „lumina vieţii" (8: 12), „fiii luminii" (12: 36), „cine, însă, lucrează adevărul, vine din lumină" (3: 21), „spiritul adevărului şi spiritul rătăcirii" (întâia Epistolă a lui loan 4: 6)46. Conform docrinei esenienilor, lumea este câmp de bătălie între cele două Spirite pe care le-a creat Dumnezeu la început: Spiritul Adevărului (numit şi „Prinţul Luminii" şi „îngerul Dreptăţii") şi Spiritul Răutăţii sau Perversităţii; acesta din urmă nu este altcineva decât Belial, „Prinţul întunericului", Satan. Războiul între aceste două Spirite şi armatele lor spirituale se desfăşoară în acelaşi timp între oameni, precum şi în inima fiecăruia dintre „Fiii Luminii" (Manualul de Disciplină, 4: 23-26). A fost făcută apropierea între scenariul eshatologic esenian şi anumite texte ioanice. Manualul de Disciplină (3: 17-23) aminteşte că, deşi sunt călăuziţi de Prinţul Luminii, Fiii Dreptăţii cad adeseori în greşeală, îmbrânciţi de îngerul întunericului. Tot astfel, întâia Epistolă a lui loan vorbeşte despre „fiii lui Dumnezeu" şi „fiii Diavolului", şi îi îndeamnă pe credincioşi să nu se lase rătăciţi de Diavol (31: 7-10, 4: 1-6). Dar în timp

43 Cf. textele citate şi comentate de F. M. Cross, pp. 85-91, 235-236.

44 Textele sunt analizate de F. M. Cross, pp. 96-99, 237-238. Cf. l Cor., 1: 29-31: „vremea s-a scurtat, ...cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea...".

45 Cf. loan, 3: 5: „dacă nu se naşte din apă şi din Spirit, nimeni nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu", în ce priveşte caracterul ezoteric al „cunoaşterii" (= gnosa) în literatura de la Qumran şi Noul Testament, vezi F. Notcher, Zur theologische Terminologie der Qumranische Texte, pp. 15 sq.; W. D. Davies, „„Knowledge" in fhe Dead Şea Scrolls and Mt. 11: 25-30"; J. Jeremias,Die Abendmahlworte Jesu, pp. 58 sq.; K. G. Kuhn, „Die Sektenschrift u. die iranische Religion", în special pp. 299 sq.

46 Echivalentele lor din textele qumraniene sunt citate de F. M. Cross, p. 207, n. 13-17. Dualismul Lumină-întuneric şi, mai ales, exaltarea Luminii, ca epifanie, prin excelenţa, a Spiritului, indică influenţa ideilor iraniene. Nu trebuie uitat însă că o imagerie asemănătoare se regăseşte în Vechiul Testament şi în alte religii semitice; cf. M. Eliade, Mephistopheles et l'androgyne, pp. 64 sq.

439

Naşterea creştinismului

ce esenienii sunt în aşteptarea războiului eshatologic, în literatura ioanică, în ciuda faptului că lupta mai continuă, criza este depăşită, deoarece lisus Hristos a triumfat deja asupra Răului.

E necesar de semnalat o altă diferenţă: în literatura ioanică, Spiritul este înţeles, în general, ca Spirit al lui Dumnezeu sau al lui Hristos (întâia Epistolă a lui loan, 4: 13); în Manualul de Disciplină, Prinţul Luminii sau Spiritul Adevărului se dovedeşte a fi ajutătorul Fiilor Luminii, în schimb, figura lui Paraclet, evocată de loan (14: 17; 15: 26; 16: 13 etc.), pare să derive dintr-o teologie asemănătoare aceleia de la Qumran. Hristos îl va trimite să mărturisească şi să mijlocească pentru credincioşi, deci Paracletul nu va vorbi în numele său. O atare funcţie, ce nu era de aşteptat de la Sfântul Duh, i-a integrat întotdeauna pe exegeţi. Textele de la Qumran ne îngăduie să înţelegem originea lui Paraclet; morfologic el se află în strânsă legătură cu un personaj al curţii celeste a lui Iahve, anume îngerul sau mesagerul divin47. Dar influenţele iraniene, în primul rând dualismul religios şi angelologia, i-au transformat pe cei doi îngeri ai curţii lui Iahve (cf. § 203) în încarnarea a două principii opuse: bine/rău, adevăr/minciună, lumină/întuneric. Esenienii, ca şi autorul corpusului ioanic, împărtăşeau această teologie şi eshatologie palestiniană sincretistă, puternic influenţată de dualismul iranian.

în ciuda numeroaselor asemănări pe care le-am menţionat, esenismul şi creştinismul primitiv prezintă structuri deosebite şi urmăresc obiective diferite. Eshatologia eseniană derivă din tradiţia sacerdotală; eshatologia creştină îşi trage rădăcinile din profetismul Vechiului Testament. Esenienii menţionau şi accentuau separatismul sacerdotal; creştinii se străduiau, dimpotrivă, să intereseze toate straturile sociale. Esenienii excludeau de la banchetul lor mesianic pe toţi cei care erau impuri şi diformi fizic sau spiritual; pentru creştini, unul din semnele împărăţiei era chiar tămăduirea invalizilor (orbi care văd, muţi care încep să vorbească etc.) şi învierea morţilor, în sfârşit, învierea lui lisus şi darul Sfântului Duh, libertatea spirituală care a urmat rigorii Legii, constituie „evenimentul" central care deosebeşte cele două comunităţi mesianice48.

224. Distrugerea Templului: întârzierea parousiei

Refuzând să se angajeze în războiul mesianic împotriva romanilor, o parte a iudeo-creştinilor a fugit în 66, la Pella, în Transiordania; alţii s-au refugiat în oraşele din Siria, Asia Mică şi la Alexandria. Semnificaţia refuzului n-a scăpat atenţiei răsculaţilor: creştinii49 se desolidarizau de destinul naţional al lui Israel (Eusebius, Istoria Ecclesiastică, III, 5, 3). Evenimentul marchează ruptura Bisericii de iudaism. Totuşi, iudaismul va supravieţui graţie unui act similar. Cel mai de seamă conducător religios al secolului, R. Jochanan ben Zăceai, care se împotrivise energic insurecţiei armate, a fost evacuat în timpul asediului oraşului într-un sicriu. La puţină vreme după aceasta, el a obţinut de la Ti tuş autorizaţia de a întemeia o şcoală elementară la Yabneh, sat în împrejurimea laffei. Graţie acestei şcoli întemeiate de R. Jochanan, valorile spirituale ale poporului evreu, înfrânt pe plan naţional şi ameninţat cu distrugerea, vor fi salvate.

Ruina Cetăţii Sfinte şi dărâmarea Templului au schimbat în chip brutal orientarea religioasă a evreilor, precum şi pe aceea a creştinilor. Pentru cei dintâi, distrugerea Templului a pus o problemă şi mai gravă decât aceea pe care o înfruntaseră strămoşii lor cu şase secole mai înainte. Căci Profeţii, prezicând catastrofa, revelaseră totodată motivul ei: Iahve se pregătea să-şi pedepsească poporul, pentru necredinţele lui nenumărate. De data aceasta, dimpotrivă, apocalipsele proclamaseră ca fiind sigură victoria finală a lui Dumnezeu în bătălia eshatologică împotriva forţelor răului. Răspunsul la această catastrofă neaşteptată şi incomprehensibilă a

47 F. M. Cross, op. cit., p. 214, n, 82 reaminteşte de prototipul canaanean al îngerului vestitor. lbid,,pp.24l sq.

49

Cu patru ani înainte, în 62, lacov, şeful comunităţii iudeo-creştine de la Ierusalim, murise martir.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

440

fost dat la Yabneh; iudaismul va continua, dar „reformat", adică eliberat de vane nădejdi apocaliptice şi de mesianisme, şi urmând exclusiv învăţătura fariseilor (cf. § 204). Consecinţele acestei hotărâri au fost mai întâi întărirea Legii şi a Sinagogii, valorizarea Mişnelor şi, în cele din urmă, Talmudul. Dar a doua distrugere a Templului a marcat profund dezvoltarea iudaismului; lipsiţi de sanctuar, unicul spaţiu sacru în care se putea săvârşi cultul, credincioşii erau reduşi la rugăciuni şi la instrucţia religioasă50.

în vremea războiului, creştinii au cunoscut, şi ei, o reînviere a entuziasmului apocaliptic: speranţa că Dumnezeu nu va întârzia să intervină, şi anume, grăbind a doua venire a lui Hristos. Evanghelia după Marcu reflectă şi prelungeşte această speranţă apocaliptică51. Dar întârzi­erea parousiei ridica întrebări stânjenitoare. Esenţialmente, răspunsurile se lăsau clasate în trei categorii: 1) se reafirmă şi mai puternic iminenţa parousiei (de exemplu, A doua Epistolă a lui Petru); 2) parousia este împinsă mtr-un viitor mai îndepărtat, şi se oferă o justificare teologică acestui interim prelungit: este perioada rezervată activităţii misionare a Bisericii: (de exemplu, Evangheliile după Matei şi Lucd)\ 3) parousia a avut deja loc, deoarece crucificarea şi învierea lui lisus constituie, în fond, adevăratul „eveniment final" (eschaton) şi „viaţa cea nouă" este de pe acum accesibilă creştinilor (de exemplu, Evanghelia după loan)52.

Această a treia explicaţie va sfârşi prin a se impune. Ea prelungeşte, de altfel, paradoxurile înfruntate de primii credincioşi: într-adevăr, lisus-Mesia nu se deosebea deloc de alte fiinţe umane; deşi era Fiul lui Dumnezeu, a fost umilit şi răstignit. Dar învierea i-a confirmat divinitatea. Şi totuşi această dovadă strălucitoare nu a fost general acceptată. (Pentru majoritatea evreilor, venirea lui Mesia presupunea în chip necesar eliberarea naţională şi transfigurarea evidentă a Lumii.) De acum înainte, se aştepta a doua venire pentru a determina adeziunea necredincioşilor. Autorul Evangheliei după loan şi cercul său de credincioşi dau un răspuns îndrăzneţ întârzierii parousiei. împărăţia lui Dumnezeu este de-acum înfăptuită; ea nu este automat şi universal evidentă, tot aşa cum nici Mesia, întrupat în persoana istorică a lui lisus, nu a fost vădit pentru majoritatea evreilor — şi după cum divinitatea lui Hristos nu este nici acum evidentă pentru cei necredincioşi. Este vorba, în fond, de acelaşi proces dialectic bine cunoscut în întreaga istorie a religiilor: epifania sacrului într-un obiect profan constituie în acelaşi timp o camuflare; căci sacrul nu este evident pentru toţi cei care se apropie de obiectul în care s-a manifestat. De data aceasta sacrul — împărăţia lui Dumnezeu — s-a manifestat într-o comunitate umană bine circumscrisă istoric: Biserica.

Această valorizare a parousiei deschide numeroase posibilităţi experienţei religioase şi speculaţiei teologice, în locul cunoscutului scenariu — parousia ca manifestare concretă si strălucitoare a victoriei lui Dumnezeu, confirmată prin nimicirea Răului şi prin sfârşitul Istoriei — se iveşte convingerea că viaţa spirituală poate progresa şi se poate desăvârşi în lumea aceasta şi că istoria poate fi transfigurată; altfel spus, că existenţa istorică este susceptibilă să atingă perfecţiunea şi beatitudinea împărăţiei lui Dumnezeu. Desigur, împărăţia va fi „vădită" în primul rând credincioşilor, dar oricare comunitate creştină poate deveni modelul exemplar al unei vieţi sanctificate şi, deci, un îndemn la convertire. Această nouă interpretare a dialecticii sacrului, inaugurată prin identificarea împărăţiei cu Biserica, se prelungeşte încă în zilele noastre; într-un chip paradoxal, ea se manifestă mai ales prin multele „desacralizări" (demitizări ale Evangheliilor şi ale tradiţiei, banalizarea liturghiei, simplificarea vieţii sacrameiţtare, tendinţele antimistice, interesul exclusiv pentru valorile etice şi funcţia socială a bisericilor etc.), „desacralizări" pe cale de a se îndeplini în lumea creştină contemporană (cf. părţii a IlI-a).

50 Cf. ludah Goldin, „On change and adaptation in Iudaism", pp. 290 sq,

51 După catastrofa din anul 70, creştinii încep să-şi adune şi să-şi aştearnă în scris tradiţiile ierusalemite asupra vieţii, propovâduirii, morţii şi învierii lui lisus; apar primele Evanghelii.

52 Cf. N. Perrin, Introduction, p. 41.

Capitolul XXIX

PĂGÂNISM, CREŞTINISM ŞI GNOSĂ ÎN EPOCA IMPERIALĂ

225. J am redit et Virgo...

Dacă cultul Marii Mame Cybele a fost patronat de aristocraţia romană (cf, § 168), succesul altor religii orientale, introduse în urmă, a fost asigurat de proletariatul urban şi de marele număr de străini stabiliţi la Roma. în timpul celor două secole de Republică, religia tradiţională

— adică cultele publice — îşi pierduseră treptat prestigiul. Anumite funcţii sacerdotale (de exemplu, flame n Dialis) şi numeroase „sodalităţi" căzuseră în desuetudine. Ca peste tot, de altfel, în epoca elenistică, religiozitatea se desfăşura sub semnul zeiţei Fortuna (Tyche) şi al fatalismului astral (§ 205). Magia şi astrologia atrăgeau nu doar mulţimile, ci şi pe unii filosofi (stoicii recunoşteau validitatea astrologică). în timpul războaielor civile circula un mare număr de apocalipse de origine orientală; cel cunoscut sub numele de Oracolele Sibiline anunţa viitoarea cădere a puterii romane, în plus, vechea obsesie a sfârşitului Romei1 părea, de data asta, confirmată de evenimentele sângeroase ale istoriei contemporane. Horaţiu nu-şi ascundea teama cu privire la soarta viitoare a Oraşului (Epoda, XVI).

Când Cezar a trecut Rubiconul, neopitagoricianul Nigidius Figulus a anunţat începutul unei drame cosmico-istorice care avea sa pună capăt Romei şi chiar speţei umane (Lucanus, Pharsalia, 639, 642-645). Dar domnia lui Augustus. survenind după lungi şi dezastruoase războaie civile, părea să instaureze pax aeterna. Temerile inspirate de cele doua mituri — „vârsta" Romei şi Anul cel Mare — se dovedeau prin urmare gratuite. Căci, pe de o parte, August de curând fondase din nou Roma, prin urmare nu mai puteau exista temeri în ceea ce priveşte durata ei; şi, pe de altă parte, trecerea de la vârsta de fier la vârsta de aur se efectuase fără catastrofă cosmică, într-adevăr, Vergiliu a înlocuit ultimul saeculum, aceia al Soarelui

— care trebuia să provoace combustia Universului —, cu secolul lui Apoîlon; el evita astfel ekpyrosis şi considera războaiele civile drept semnul însuşi al trecerii de la vârsta de fier la cea de aur. Mai târziu, când domnia lui Augustus părea să fi instaurat cu adevărat vârsta de aur, Vergiliu s-a străduit să-i asigure pe romani cu privire la durata Cetăţii, în Eneida (1.255 sq.), lupiter, adresându-se lui Venus, o asigură că nu va fixa romanilor nici un fel de limitare spaţială sau temporală: „Le-am dat o Stăpânire fără sfârşit" (imperium sine fine dedi). După apariţia Eneidei, Roma a fost numită urbs aeterna, Augustus fiind proclamat al doilea fondator al