Capitolul XVI religiile din china antică

Deoarece lumea este rezultatul unui accident sau al unei catastrofe, deoarece ea e stăpânită de neştiinţă şi guvernată de Puterile Răului, gnosticul se descoperă pe sine total înstrăinat de propria sa cultură şi îi respinge toate instituţiile şi normele. Libertatea lăuntrică obţinută prin gnosă îi permite să dispună liber de el însuşi şi să acţioneze după propria voinţă. Gnosticul face parte dintr-o elită, rezultatul unei alegeri hotărâte de Spirit. El aparţine clasei pneumaticilor sau „Spiritualilor" — „Desăvârşiţii", „Fiii Regelui" — singurii care vor fi mântuiţi17. Ca şi

înţelegătoare; cf. Enneade, II, 9; IV, 8 etc. în ceea ce priveşte întruparea sufletului, ea este Ia Plotin o „cădere", pentru că sufletul îşi pierde plenitudinea spirituală şi autonomia (IV, 8, 5.16); dar ea este totodată o coborâre liber consimţită, vizând să ajute existenţele din lumea inferioară (IV, 8, 7.1).

15 Aşa, de exemplu, Evanghelia după Toma, găsită la Nag Hammadi, constituie versiunea completă a textelor I^ogia atribuite lui lisus în papirusurile de la Oxyrinch şi cunoscute de la 1897; cf. H. Ch. Puech,/i« quete de la Gnose, II, pp. 33 sq.; 65 sq. sipassim.

16 Ideea orfico-pitagoreică a încarnării ca pedeapsă, combinată cu mitul biblic al căderii îngerilor, a fost împrumutată de anumiţi gnostici creştini sau semicreştini (Valentin, Marcion sau Bardesan), de Mani, de autorul lui Kore Kosmou şi, probabil, de Origen. Cât priveşte coborârea voluntară a sufletului, ea a fost provocată de narcisism — sufletul s-a îndrăgostit de propria sa imagine reflectată în lumea materială — sau de ambiţie. Această concepţie este atestată la Numenius din Apameea, la autorul lui Poimandru, Ia Plotin; cf. referinţele strânse de E. R. Dodds, Păgân and Christian in an Age of Anxiety, pp. 23-24.

17 O a doua clasă, psihicii, îi cuprinde pe aceia care au un suflet (psyche) şi, ca atare, sunt capabili de a fi atraşi de cele de sus, dar care sunt lipsiţi de spirit (pneuma). în fine, a treia clasă, „carnalii" (somaticii sau hylicii) sunt total scufundaţi în materie şi condamnaţi să dispară. Agitaţia vană a acestor două categorii de indivizi impune o transmitere secretă, ezoterică, a învăţăturii.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

448

rşi, sannyasii şi yoginii, gnosticul se simte slobod de legile care cârmuiesc societatea: el se află dincolo de bine şi de rău. Şi, pentru a continua comparaţia cu faptele indiene, tehnicilor sexuale şi ritualurilor orgiastice ale şcolilor tantrice „de mâna stângă" le corespund orgiile sectelor gnostice libertine (în primul rând, aceea a fibioniţilor18).

229. De la Simon Magul la Valentin

Apologeţii creştini denunţă în Simon Magul pe primul eretic şi strămoşul tuturor ereziilor. După anumiţi istorici, Simon nu este un gnostic stricto sensu, ceea ce discipolii săi au devenit după dezastrul din anul 7019. Apostolul Pa vel s-a ciocnit de mişcarea simoniană în Samaria, unde Simon se proclamă „Puterea lui Dumnezeu care se numeşte Marele"20. Intr-adevăr, el era adorat ca „întâiul Dumnezeu", iar însoţitoarea sa, Elena, descoperită de Simon într-unbor­del, în Tyr, era considerată drept ultima şi cea mai decăzută întrupare a „Gândirii" lui Dumnezeu (Ennoia); răscumpărată de Simon, E\zna.-Ennoia devenise instrumentul răscumpărării universale. Simon Magul interesează pe istoricul religiilor mai ales prin exaltarea figurii Elenei şi a mitologiei pe care ea a inspirat-o. Căsătoria „magului" cu prostituata asigură mântuirea universală, pentru că această căsătorie este reunirea lui Dumnezeu cu înţelepciunea divină.

Amintirea acestui excentric cuplu a născut, probabil, legenda lui Faust, arhetipul magicia­nului, într-ade văr, Simon era cunoscut la Roma ca Faustus („Cel Favorizat"), iar însoţitoarea lui fusese, într-o existenţă anterioară, Elena din Troia. Dar, în primele secole ale erei creştine, se vorbea mai ales despre înfruntarea supremă dintre apostolul Petru şi Magul Simon. Potrivit legendei, Simon a anunţat la Roma că se va înălţa la Cer înaintea unei mari mulţimi de spectatori, dar rugăciunea rostită de apostol 1-a făcut să recadă în mod lamentabil la pământ.

Exemplul lui Marcion este instructiv din mai multe motive. S-a născut în Pont, în jurul anului 85; fiu al episcopului din Sinope, el respectă în mare parte tradiţiile ortodoxe. Dar dezvoltă în chip excesiv antiiudaismul paulinian. Marciori respinge Vechiul Testament şi stabileşte propriul său canon, redus la Evanghelia după Luca şi la cele zece Epistole ale lui Pavel. La acestea adaugă un manual, Antiteze, în care îşi expune principiile teologiei proprii. La Roma, către anul 144, Marcion încearcă zadarnic să obţină adeziunea presbiterilor. Excomunicat, îşi elaborează doctrina într-un sens şi mai radical şi întemeiază o adevărată Biserică. Excelent organizator, reuşeşte să convertească un mare număr de comunităţi creştine din bazinul mediteranean. Această noua teologie a avut un succes considerabil şi a fost, din această pricină, neobosit atacată de către scriitorii ortodocşi. Dar, începând cu mijlocul secolului al III-lea marcionismul e în declin şi dispare, în Occident, în mai puţin de o sută de ani.

Marcion împărtăşeşte esenţialul dualismului gnostic, fără să-i împărtăşească însă implica­ţiile apocaliptice. Sistemul său dualist opune Legea şi Dreptatea, instituite de dumnezeul creator din Vechiul Testament, Dragostei şi Evangheliei revelate de Dumnezeul cel bun. Acesta din urmă

1X „Mai mult decât o simplă critică, sau contestare, e vorba aici de o revoltă... încăpăţânată, violentă, de mare anvergură şi de grave consecinţe: o revoltă împotriva condiţiei umane, a existenţei, a lumii, a lui Dumnezeu însuşi. Ea poate să ducă atât la imaginarea unui eveniment final care va fi eversio, revoluţia, răsturnare a situaţiei actuale, substituirea reciprocă a ideilor de stânga şi dreapta, lăuntric şi exterior, inferior şi superior, cât şi la nihilism: nihilismul «gnosticilor libertini», care, învingând orice lege naturală sau morală, uzează şi abuzează de trupul lor şi de lume, pentru a le profana, a le «epuiza», a Ie nega şi a le nimici; nihilismul unui Basdide, pentru care orice fiinţă,orice lucru, universul în totalitatea devenirii sale, sunt sortite să-şi găsească, în noaptea «Marii Ignorante», în pacea nefiinţei, desăvârşirea lor ultimă"; H. Ch. Puech, En quete de la Gnose, voi. î, p. XXII.

19Cf. R. M. Grant, Gnosticism arul Early Christianily, pp. 70 sq.; J. Danielou, Nouvelle histoire de l'figlixe, p. 87.

20 Faptele, 8: 10, Totuşi, nu e sigur că Magul şi Simon din Faptele sunt una şi aceeaşi persoană; cf. H. Jonas, The Gnostic Religion, p. 103.

449

Păgânism, creştinism şi gnosă în epoca imperială

îl trimite pe fiul său lisus Hristos ca să-i elibereze pe oameni de sub robia Legii. lisus îşi alege un trup capabil de simţire şi de suferinţă, deşi acest trup nu e material. Propovăduind, lisus îl exaltă pe Dumnezeul cel bun, dar se fereşte să arate că nu este vorba de dumnezeul Vechiului Testament. De altfel, Iahve află din propovăduirea lui lisus că există un Dumnezeu transcendent. El se răzbună, dându-1 pe lisus prigonitorilor săi. Dar moartea pe cruce aduce salvarea, căci, prin sacrificiul lui, lisus răscumpără omenirea de la dumnezeul creator. Totuşi, lumea continuă să fie sub stăpânirea lui Iahve şi credincioşii vor fi prigoniţi până la sfârşitul vremii. Abia atunci se va face cunoscut Dumnezeul cel bun: el îi va primi pe cei credincioşi în împărăţia sa, în timp ce restul oamenilor, împreună cu materia şi cu dumnezeul creator, vor fi nimiciţi.

Un alt samaritean, Menandru, a introdus gnosticismul în Antiohia. El se prezenta drept Răscumpărătorul care a pogorât din Cer ca să-i salveze pe oameni (Irineu, Adversus haereses, 1,23,8). Cei pe care îi boteza deveneau superiori îngerilor. Moştenitorul său, Satornil (activ în Antiohia cam între 100 şi 130), opunea pe Dumnezeu cel nemanifestat Dumnezeului evreilor, simplă căpetenie a îngerilor creatori. El condamnă căsătoria, pe care o declară lucrarea Satanei (Irineu, 1,24,2). Teologia lui e dominată de dualism. După Irineu, Satornil a fost primul care a vorbit despre două categorii de oameni, cei care acced şi cei care nu acced la lumina celestă.

Cerinthius, un iudeo-creştin contemporan cu loan (Irineu, III, 3,4), propovăduieşte că lumea a fost creată de un demiurg care îl ignora pe adevăratul Dumnezeu: este prima expresie a gnosticismului stricto sensu. După Cerinthius, lisus este fiul lui losif şi al Măriei; la botez. Hristos a coborât asupra lui sub forma unui porumbel şi i 1-a revelat pe Dumnezeul cel necunoscut, apoi, înainte de Patimi, s-a reînălţat lângă Dumnezeu-Tatăl (Irineu, I, 28).

Gnosticismul iudeo-creştin, răspândit în Asia şi în Siria, a pătruns şi în Egipt. Cerinthius s-a stabilit la Alexandria, unde, către 120, Carpocrat a proclamat o doctrină analoagă: lisus este fiul lui losif, dar o „putere" 1-a sanctificat (Irineu, 1,23,1). Cel care primeşte această putere devine egalul lui lisus şi e capabil să împlinească aceleaşi miracole. O trăsătură specifică gnosei lui Carpocrat este amoralismul său radical, „care pare să îndrepte revolta gnostică nu doar împotriva Dumnezeului evreilor, ci împotriva Legii"21. Basilide, un alt alexandrin, contemporan cu Carpocrat, dă o primă sinteză a doctrinelor propovăduite de discipolii lui Simon Magul. El elaborează o vastă şi complexă cosmologie de tip gnostic, înmulţind spectaculos cerurile şi îngerii care locuiesc în ele: el numără 36522. Basilide respinge total Legea evreiască: Iahve nu e decât unul dintre îngerii creatori ai lumii, deşi încearcă să-i domine şi să-i supună pe toţi ceilalţi (Adv. Haer., I, 24,4).

Cel mai de seamă maestru gnostic este, fără îndoială, Valentin, care figurează printre cei mai mari teologi şi mistici ai timpului său. Născut în Egipt şi educat la Alexandria, el a propovăduit la Roma între 135-160. Cum însă nu reuşea să dobândească funcţia de episcop, el a rupt cu Biserica şi a părăsit oraşul23. Elaborându-şi grandiosul său sistem, Valentin îşi propune să explice existenţa Răului şi căderea sufletului nu dintr-o perspectivă dualistă — i.e. prin intervenţia unui anti-Dumnezeu —, ci ca o dramă survenită în însuşi interiorul divinităţii. Nici un rezumat nu poate reda măreţia şi îndrăzneala gândirii valentiniene. Dar un rezumat are totuşi avantajul de a lăsa deoparte nenumăratele genealogii, „emanaţii" şi „proiecţii" evocate

21 Jean Danielou, Nouvelle histoire de l'figlise, I, p. 96.

22 Vezi textele reproduse şi comentate de H. Leisegang, La Gnose, pp. 143 sq. Cf., de asemenea, remarcile pertinente ale lui R. M. Grant, Gnosticism and early Chrisîianity, pp. 142 sq.

23 Până către 1950, singurele noastre izvoare privind teologia lui Valentin erau extrasele şi rezumatele păstrate de Irineu, Clement din Alexandria şi Hippolytos care, de altfel, folosiseră mai ales lucrările discipolilor săi. Dar Evanghelia Adevărului descoperită la Nag Hammadi, deşi nu este opera lui Valentin, îi reprezintă desigur gândirea. Alte texte de la Nag Hammadi (de exemplu, Tratatul asupra celor Trei Naturi şi Scrisoare către Rhegius despre înviere) se afiliază scolii valentiniene.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului 4

cu o patetică monotonie ca să explice originea şi să relateze drama tuturor reali taţilor cosmic

vitale, psihice şi spirituale24.

După Valentin, Tatăl, Primul Principiu absolut şi transcendent, este invizibil şi incompn hensibil. El s-a unit cu soţia sa, Gândirea (Ennoia), şi a zămislit cele cincisprezece perecl de eoni care, laolaltă, constituie Pleroma25. Ultimul dintre eoni, Sophia, orbită de dorinţa d a-1 cunoaşte pe Tatăl, provoacă o criză în urma căreia îşi fac apariţia Răul şi Patimile. Azvârlif afară din Pleroma, Sophia si creaţiile aberante pe care le prilejuise produc o înţelepciuni inferioară. Sus, o nouă pereche se creează, Hristos şi perechea sa feminină, Sfântul Duh. îr sfârşit, restaurată în desăvârşirea sa iniţială, Pleroma îl zămisleşte pe Mântuitor, numit si lisus Coborând în tărâmurile de jos, Mântuitorul compune „materia invizibilă" cu elemente hylice (materiale), provenind de la înţelepciunea inferioară, şi din elementele psihice el îl creează pe Demiurg, i.e. Dumnezeul Genezei. Acesta ignoră existenţa unei lumi superioare şi se consideră pe sine unicul Dumnezeu. El creează lumea materială şi alcătuieşte, însufleţindu-le cu respiraţia sa, două categorii de oameni, „hylicii" şi „psihicii", însă elementele spirituale provenind de la Sophia superioară intră fără ştirea lui în respiraţia Demiurgului şi dau naştere clasei „pneumaticilor"26. Spre a mântui aceste particule închise în materie, Hristos coboară pe pământ şi, fără să se întrupeze în sensul adevărat ai cuvântului, dă revelaţia cunoaşterii mântuitoare. Astfel, treziţi prin gnosă, pneumaticii, j1/ numai ei, se înalţă către Tatăl.

După cum observă Hans Jonas, în sistemul lui Valentin, Materia are o origine spirituală şi se explică prin istoria divină, într-adevăr, Materia este o stare sau o „afecţiune" a Fiinţei absolute, mai exact „expresia exterioară solidificată" a acestei stări. Necunoaşterea („orbirea" Sophiei) este cauza primă a existenţei Lumii27 — idee ce aminteşte de concepţiile indiene (împărtăşite de unele şcoli Vedănta şi de Sămkhya-Yoga). Şi, la fel ca în India, ignoranţa si cunoaşterea caracterizează două tipuri de ontologie. Cunoaşterea constituie condiţia originară a Absolutului; ignoranţa este consecinţa unei dezordini produse în sânul acestui Absolut. Dar mântuirea adusă de cunoaştere e echivalentă cu un eveniment cosmic (cf. H. Jonas, p. 175). Răscumpărarea ultimului dintre „pneumatici" va fi însoţită de nimicirea Lumii.

230. Mituri, imagini şi metafore gnostice

Amnezia (altfel spus, uitarea propriei identităţi), somnul, îngreuierea, captivitatea, căderea, nostalgia după ţara pierdută se rânduiesc printre simbolurile şi imaginile specific gnostice, deşi ele nu sunt creaţia maeştrilor gnosei. îndreptându-se spre Materie şi dorind să cunoască plăcerile trupului, sufletul îşi uită propria identitate. „El îşi uită locul de origine, adevăratul său centru, fiinţa lui eternă."28 Cea mai dramatică şi emoţionantă prezentare a mitului gnostic al amneziei şi al anamnezei se găseşte în Imnul Mărgăritarului, păstrat în Faptele lui Toma. Un prinţ soseşte din Orient în Egipt ca să caute „perla unică ce se află în mijlocul mării înconjurate de un şarpe cu şuierat ascuţit", în Egipt, prinţul este capturat de localnici. Ei îi

24 Fascinaţia exercitată de aceste genealogii şi serii de manifestări în cascadă este una din trăsăturile specifice ale epocii. Tendinţa de a înmulţi etapele intermediare şi agenţii mediatori între absolut şi diversele clase de realităţi se regăseşte la filosofi (de exemplu, PJotin), dar la autorii gnostici — mai ales Basilide, Valentin, Mani — ea a devenit o obsesie şi un clişeu.

25 Termenul Pleroma (- pleroma, „plinătate") desemnea/J lumea spirituală dimprejurul divinităţii primordiale; ea e constituită de totalitatea eonilor.

26 Este explicaţia existenţei celor trei clase de oameni, credinţă împărtăşită de toţi gnosticii; cf. p. 362.

27 Hans Jonas, The Gnostic Religion, pp. 174.

28 Doctrina unei secte gnostice târzii, a haraniţilor; cf. H. Jonas, op. cit., p. 63.

451

Păgânism, creştinism si gnosă în epoca imperială

dau să mănânce din mâncărurile lor, şi Prinţul uită cine este. „Am uitat că eram fiu de rege şi 1-am slujit pe regele lor şi am uitat de mărgăritarul pentru care părinţii mei mă trimiseseră şi, datorită apăsării mâncării lor, am căzut într-un somn adânc." Dar părinţii fiului de rege au ştiut ce i s-a întâmplat şi i-au scris o scrisoare. „Trezeşte-te şi ridică-te din somnul tău, şi ia aminte la cuvintele scrisorii noastre. Reaminteşte-ţi că eşti fiu de rege. Dă-ţi seama în ce robie ai căzut. Aminteşte-ţi de mărgăritarul pentru care ai fost trimis în Egipt." Scrisoarea a zburat în chip de vultur, a coborât deasupra lui şi s-a făcut cuvânt. „La glasul şi foşnetul său, m-am trezit şi am sărit din somn. Am cules-o, am sărutat-o, i-am rupt pecetea şi am citit-o [...]. Mi-am amintit că eram fiu de regi [...]. Mi-am amintit de perla pentru care am fost trimis în Egipt şi am început să-1 vrăjesc pe şarpele cu şuierat răsunător. L-am adormit vrăjindu-1, am rostit asupra lui numele tatălui meu, am luat perla şi am pornit să mă întorc la casa părintelui meu."29

Este mitul „Salvatorului salvat", Salvator salvatus în versiunea sa cea mai reuşită. Adăugăm că pentru fiecare motiv mitic se găsesc paralele în diverse texte gnostice30. Semnificaţia imaginilor este lesne de sesizat. Marea, ca şi Ţara Egiptului sunt simboluri comune pentru lumea materială în care au căzut prinşi sufletul omului şi Mântuitorul trimis să-1 elibereze. Coborând tărâmurile cereşti, eroul îşi leapădă „veşmântul său de glorie", îmbracă un „veşmânt murdar", nemaideosebindu-se de locuitorii ţării; este „învelişul de carne", corpul în care se întrupează. La un moment dat, în timpul ascensiunii sale, el este întâmpinat de veşmântul său de lumină glorioasă, „aidoma lui însuşi", şi înţelege că acest „dublu" este Şinele său autentic, întâlnirea sa cu „dublul" său transcendent reaminteşte concepţia iraniană a imaginii celeste a sufletului, damă, care îi apare defunctului la trei zile după moartea sa (cf. partea I, pp. 208, sq.). După cum remarcă H. Jonas, descoperirea acestui principiu transcendental în interiorul Şineiui-însuşi constituie elementul central al religiei gnostice31.

Tema amneziei provocate de o scufundare în „Viaţă" (= Materie) şi anamnezei dobândite prin gesturile, cântecele şi cuvintele unui sol se întâlneşte şi în folclorul religios al Indiei medievale. Una din legendele cele mai cunoscute relatează amnezia lui Matsyendranăth. Acest maestru yogin se îndrăgosteşte de o Regină şi se instalează în palatul ei, uitându-şi complet identitatea, sau, după altă variantă, a căzut prizonier la femeile „din ţara Kadalî". Aflând despre captivitatea lui Matsyendranăth, discipolul său, Goraknăth, se înfăţişează înaintea lui, sub aspectul unei dănţuitoare, şi începe să danseze cântând cântece misterioase. Puţin câte puţin, Matsyendranăth îşi aminteşte adevărata-i identitate: el înţelege că „drumul cărnii" duce la moarte, că „uitarea" sa era în fond uitarea adevăratei sale naturi nemuritoare şi că „farmecele din Kadalî" reprezintă mirajele vieţii profane. Goraknâth îi arată că „uitarea" care era să-1 coste nemurirea a fost provocată de zeiţa Durgă. Această vrăjitorie a ei simbolizează eternul blestem al ignoranţei, azvârlit de „Natură" (i.e. Durgâ) asupra omului32.

Originile acestei teme folclorice încep din epoca Upanişadelor. Ne amintim apologul din Chăndogya-Upanişad (omul capturat de tâlhari şi dus, legat la ochi, departe de oraşul său) şi

^'Textul este tradus si comentat,între alţii,de H. Leisegang, La Gnose, pp. 247-248; H. Jonas, op. cit., pp. 112-114; R. M. Grant, Gnosticism. A source book, pp. 116 sq.

30H. Jonas aminteşte un anumit număr de paralele pentru „vestmântul murdar" şi „vestmântul ceresc", pentru Şarpe, Scrisoare şi înălţare; cf. op. cit., pp. 116 sq. Vezi, de asemenea, H. Ch. Puech, En quete de la Gnose, II, pp. 118 sq (= Animalic du College de France, 1962-1963).

31 Op. cit., p. 124. în Evanghelia după Toma (logion 84), lisus spune discipolilor: „Când veţi vedea imaginile voastre, înfăţişându-se înaintea-vă, imagini care nici nu mor, nici nu se manifestă, cât de măreţ (va fi) ceea ce veţi încerca!" (traducere de H. Ch. Puech). „Imaginea" (eikon), adică Şinele (Eul transcendent), este, de asemenea, înfăţişată ca un „înger"; cf. H. Ch. Puech, op. cit., II, pp. 130 sq., 142 sq. întâlnirea Eului transcendent cu „îngerul" poate fi comparată cu experienţa inefabilă a unităţii ătman-Brahman.

32 Cf. M. Eliade, Le Yoga, pp. 311 sq.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

452

comentariul lui Sankara: hoţii şi năframa, cu care e legat la ochi personajul, reprezintă iluzia şi ignoranţa; cel care îi dezleagă năframa cu care-i erau acoperiţi ochii este Maestrul care îi revelează adevărata cunoaştere; casa în care reuşeşte să se reîntoarcă simbolizează ătman-u\ său, Şinele, identic cu Fiinţa absolută, Brahman (cf., mai sus, p. 264). Sărnkhya-Yoga înfăţişează o poziţie asemănătoare: Şinele (purusa) este un „străin" prin excelenţă, el nu are nimic de-a face cu Lumea (prakrti). La fel ca pentru gnostici, Şinele (Spiritul, pneuma) „este izolat, indiferent, simplu spectator inactiv" în drama vieţii şi a istoriei (cf. §§136 sq.).

Influenţele, într-un sens sau în altul, nu sunt excluse; dar e mai probabil că avem de-a face cu curente spirituale paralele, care s-au dezvoltat pornind de la crize declanşate cu mai multe secole înainte în India (Upanişadele), în Grecia şi în Mediterana orientală (orfismul şi pitagorismul), în Iran şi în lumea elenistică. Numeroase imagini şi metafore folosite de autorii gnostici au o istorie, ba chiar o preistorie, venerabilă, şi o răspândire enormă. Una din imaginile preferate este aceea a somnului asimilat cu ignoranţa şi moartea. Gnosticii susţin că oamenii nu numai că dorm, dar le şi place să doarmă. „De ce vă place atâta să dormiţi şi să vă poticniţi cu cei ce se poticnesc?" întreabă Gmză33. „Cel ce aude să se trezească din somnul adânc", stă scris în Apocalipsa lui loan34. După cum vom vedea, acelaşi motiv se găseşte în maniheism. Dar atari formule nu sunt monopolul autorilor gnostici. Epistola către Efeseni (5: 14) conţine acest citat anonim: „Deşteaptă-te, cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos". Somnul (hypnos) fiind fratele geamăn al lui Thanatos (Moartea), în Grecia, în India, precum şi în gnosticism acţiunea de a „trezi" avea o semnificaţie „soteriologică" (în sensul cuprinzător al termenului: Socrate îşi „trezeşte" interlocutorii, uneori împotriva voinţei lor).

Este vorba de un simbolism arhaic şi universal răspândit. Victoria repurtată împotriva somnului şi veghea prelungită constituie o confruntare iniţiatică destul de tipică. La unele triburi australiene, novicii pe cale de a fi iniţiaţi nu trebuie să doarmă vreme de trei zile, sau nu le este permis să doarmă până în zori35. Ne amintim de înfruntarea iniţiatică în care a eşuat jalnic celebrul erou Ghilgameş: el nu izbuteşte să rămână treaz şi îşi ratează şansa de a dobândi nemurirea (cf. § 23). într-un mit nord-american de tip Orfeu şi Euridice, un bărbat izbuteşte să coboare în Infern, unde îşi reîntâlneşte soţia moartă de curând. Stăpânul Infernului îi făgăduieşte că va putea sa-şi ducă soţia înapoi pe pământ dacă este în stare să vegheze toată noaptea. Dar, de două ori, şi chiar după ce dormise ziua ca să nu fie obosit, omul nu reuşeşte să vegheze până dimineaţa în zori36. Se vede deci că „a nu dormi" nu înseamnă doar a triumfa asupra oboselii fizice, ci mai ales a da dovadă de putere spirituală. A rămâne „treaz", a fi pe deplin conştient, vrea să însemne: a fi prezent în lumea spiritului. lisus nu înceta să le poruncească discipolilor săi să vegheze (cf., de exemplu, Matei, 24: 42). Iar Noaptea de la Ghetsemani capătă o culoare deosebit de tragică prin neputinţa discipolilor de a veghea cu lisus (cf., mai sus, p. 427).

în literatura gnostică, ignoranţa şi somnul sunt exprimate, de asemenea, cu termenul de „beţie". Evanghelia Adevărului compară pe „cel care posedă Gnosa" cu cineva „care, după ce s-a îmbătat, iese din beţie şi, întors acasă, afirma iarăşi ceea ce îi este esenţialmente, propriu"37. „Trezirea" implică anamneză, redescoperirea adevăratei identităţi a sufletului, adică

33 Verset citat de H. Jonas, op, cit., p. 70. într-un alt context, Gintă relatează cum „s-a trezit Adam din somnul lui şi şi-a ridicat ochii către locul luminii"; cf. H. Jonas, p. 74.

Cf. J. Doresse, Leş livres secrets des gnosliques d'Egypte, I, p. 227. „Eu sunt glasul care trezeşte din somn în Eonul nopţii", aşa începe un fragment gnostic păstrat de Hippolytos (Refut., V, 14, 1).

35 M. Eliade, Naissances mystiques, p. 44.

36 Cf. Le Chamanisme, pp. 281 sq,

37 Evanghelia Adevărului, 22: 18-20; James M. Robinson, The Nag Hammadi Library, p. 40 (textul este tradus de Georges W. Mac Rae).

453

Păgânism, creştinism şi gnosă în epoca imperială