Capitolul XVI religiile din china antică

Dar cel ce introduce elemente noi în legendă este autorul anonim al lui Opus imperfecîum in Matthaeum. După el, cei doisprezece Regi Magi sălăşluiau în preajma „Muntelui Victoriilor". Ei cunoşteau revelaţia secretă a lui Seth cu privire la venirea lui Mesia şi, în fiecare an, urcau Muntele în care se afla o peşteră cu izvoare şi copaci. Acolo, ei se rugau lui Dumnezeu vreme de trei zile, aşteptând apariţia Stelei. Ea a apărut în cele din urmă sub forma unui copilaş, care le-a spus să meargă în ludeea. Călăuziţi de Stea, Regii Magi călătoresc vreme de doi ani. întorşi la ei acasă, povestesc minunea căreia i-au fost martori. Când apostolul Toma soseşte în ţara lor, Regii Magi cer să fie botezaţi23.

Cu unele dezvoltări foarte sugestive, această legendă se regăseşte într-o lucrare siriană, Cronica lui Zut/nln. Aflăm din ea că cei doisprezece „Regi-înţelepţi" vin din ţara Shyr, coruptelă de la Shyz, locul de naştere al lui Zarathustra. „Muntele Victoriilor" este o replică a Muntelui Cosmic iranian, Hara Barzaiti, adică Axis Mundi, care leagă Cerul de Pământ. Aşadar, Seth ascunde în „Centrul Lumii" cartea cu profeţia venirii lui Mesia, şi tot acolo Steaua vesteşte

19 Este vorba de mitul desemnat de anumiţi savanţi drept „plonjonul cosmogonic"; L-am studiat în De Zalmoxis ă Gengis-Klian, cap. III, pp. 81-130 |trad. românească, cap. III, pp. 87-135 — nota trad.l-

20 Este cazul Franţei; cf. Paul Sebillot, Folklore de France (1905), p. 182.

21 Cf. textele citate de Geo Widengren, Mesopotamia. Elements in Manicheism, pp. 82 sq. („The Customers and the Merchandise") şi R. Murray, Symbols ofChurch and Kingdom, pp. 174 sq., 247 sq.

22 J. Duchesne-Guillemin, La religion de Viran ancien, p. 265.

^ Patrologia Grucca, LVII, col. 637-638; cf. M. Eliade, Mephistopheles et l'androgyne. pp. 61 sq., cu bibliografie.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

466

naşterea Cosmocratorului-Răscumpărător. Or, potrivit tradiţiilor iraniene, xvarna strălucind deasupra Muntelui sacru este semnul vestirii lui Saosyant, Răscumpărătorul miraculos născut din sămânţa lui Zarathustra24.

238. Avântul teologiei

După cum am spus, teologia creştină, articulată în timpul crizei gnostice din secolul al Il-lea, se caracterizează în esenţă prin fidelitatea ei faţă de Vechiul Testament. Irineu, unul dintre primii şi cei mai de seamă teologi creştini, interpretează răscumpărarea, adică întruparea lui lisus Hristos, ca o continuare şi desăvârşire a lucrării începute cu facerea lui Adam, dar oprită de căderea omului în păcat. Hristos reface traiectoria existenţei lui Adam pentru ca să mântuiască omenirea de consecinţele păcatului. Dar, în timp ce Adam este prototipul umanităţii căzute şi sortite morţii, Hristos este creatorul şi modelul exemplar al unei noi umanităţi binecuvântate cu făgăduinţa nemuririi. Irineu caută — şi găseşte — paralele antitetice între Adam şi Hristos: primul este făurit din ţărână virgină, cel de al doilea este zămislit de o virgină, Adam încalcă porunca mâncând fructul arborelui oprit, Hristos se supune acceptând răstignirea pe arborele Crucii etc.

Se poate interpreta această doctrină a repetării ca un dublu efort de a asimila, pe de o parte, revelaţia biblică în totalitatea ei şi, pe de alta, de a justifica întruparea ca fiind împlinirea însăşi a acestei revelaţii. Primele structuri ale calendarului sacru, ale timpului liturgic, continuă rânduieli ebraice; dar există mereu un novum hristologic. Iustin numeşte Duminica „prima zi", raportând-o atât la înviere, cât şi la facerea lumii.

Această străduinţă de a sublinia caracterul universal al mesajului creştin, asociindu-1 cu istoria sfântă a lui Israel — singura istorie cu adevărat universală —, se desfăşoară în paralel cu efortul de a asimila filosofia greacă. Teologia Logosului, mai precis misterul întrupării sale, deschide speculaţiei perspective inaccesibile în Vechiul Testament. Dar această îndrăzneaţă inovaţie nu este lipsită de riscuri. Docetismul, una din primele erezii, de origine şi structură gnostică, ilustrează, la modul dramatic, rezistenţa faţă de ideea întrupării. Pentru docetişti (de la verbul dokeo, „a părea"), Răscumpărătorul nu putea accepta umilirea de a se întrupa şi a suferi pe Cruce; după ei, Hristos „părea" om pentru că luase aparenţa unei forme umane. Altfel spus, patima şi moartea au fost suferite de altcineva (omul lisus sau Simon din Cyrene).

Părinţii aveau totuşi dreptate apărând cu îndârjire dogma întrupării, în perspectiva istoriei religiilor, întruparea reprezintă ultima şi cea mai desăvârşită hierofanie: Dumnezeu s-a întrupat în chip desăvârşit într-o fiinţă umană, concretă şi istorică — adică activă într-o temporalitate istorică distinct circumscrisă şi ireversibilă — fără să se închidă prin aceasta în trupul ei (căci Fiul este cosubstanţial cu Tatăl). S-ar putea spune chiar că această kenosis a lui lisus Hristos nu constituie numai încununarea tuturor hierofaniilor săvârşite de la începutul timpurilor, ci le şi justifică totodată, adică le demonstrează validitatea. Dacă se acceptă posibilitatea întrupării Absolutului într-o persoană istorică, se recunoaşte în acelaşi timp validitatea dialecticii universale a sacrului; cu alte cuvinte, se vădeşte că nenumăratele generaţii precreştine nu au fost victimele unei iluzii, când au proclamat prezenţa sacrului, i.e. a divinului, în obiectele şi ritmurile cosmice.

Problemele puse de dogma întrupării Logosului se regăsesc agravate în teologia trinitară. Desigur, speculaţiile teologale îşi aveau originea în experienţa creştină. De la începuturile

Cf. Mephistopheles et l'androgyne, pp. 62-64.

467

Crepusculul zeilor

Bisericii, creştinii îl cunoşteau pe Dumnezeu sub trei înfăţişări: 1) Tată, Creator şi Judecător, care se revelase în Vechiul Testament; 2) Domnul lisus Hristos, Cel înviat; 3) Sfântul Duh, care avea puterea de a regenera viaţa şi de a împlini împărăţia. Dar la începutul secolului al IV-lea, Arius, un preot din Alexandria, a propus o interpretare mai coerentă şi mai filosofică a Trinităţii. Arius nu respinge Trinitatea, dar neagă consubstanţialitatea celor trei Persoane Divine. Pentru el, Dumnezeu este singur şi este increat; Fiul şi Sfântul Duh au fost creaţi mai târziu de către Tatăl, deci îi sunt inferiori. Arius relua, pe de o parte, doctrina lui Hristos-îngerul, i.e. Hristos identificat cu arhanghelul sfânt Mihail (doctrină atestată la Roma la începutul secolului al II-lea), şi, pe de altă parte, anumite teze ale lui Origen prezentându-1 pe Fiul ca o divinitate secundară. Interpretarea lui Arius a avut un anumit succes, chiar printre episcopi, daria Conciliul de la Niceea, în 325, s-a adoptat simbolul care respinge arianismul. Totuşi, teologia lui Arius a mai avut parte de apărători destul de puternici, şi controversa s-a prelungit mai mult de încă o jumătate de secol25. Athanasie (mort în 373) a elaborat doctrina consubstanţialităţii (homoousios) Tatălui cu Fiul, doctrina rezumată de Sfântul Augustin prin formula: una subslanîia-tres personae. Nu era vorba de o controversă între teologi: dogma Trinităţii pasiona mulţimile. Căci, dacă lisus Hristos nu era decât o divinitate secundară, cum se putea crede că avea puterea să salveze lumea?

Teologia trinitară n-a încetat niciodată să suscite probleme; începând cu Renaşterea, fiiosofiile raţionaliste se definesc în primul rând prin antitriniţarismul lor (cf. partea a IlI-a). Totuşi, teologia trinitară are meritul de a fi încurajat speculaţii îndrăzneţe, silindu-1 pe creştin să se elibereze din cadrele experienţei şi logicii cotidiene26.

Sanctificarea treptată şi, în cele din urmă, divinizarea Măriei reprezintă mai ales opera evlaviei populare. Către sfârşitul secolului I, data Evangheliei după loan, Biserica recunoscuse deja semnificaţia religioasă a Măriei, Pe Cruce, lisus îi spune mamei sale: „Femeie, iată fiul tău [...]. Apoi a zis ucenicului: iată mama ta" (loan, 19: 25 sq.). Importanţa Măriei derivă din maternitatea sa: ea este Deipara, „cea care îl naşte pe Dumnezeu". Termenul este atestat pentru prima dată la începutul secolului al III-lea; dar când monofiziţii271-au folosit în sens eretic Deipara a fost înlocuit printr-un termen mai clar, Theotokos, „Mama lui Dumnezeu". La Conciliul din Efes28 a fost din nou proclamată Mama-Fecioară şi dogma fecioriei perpetue a Măriei.

Şi în acest caz se poate surprinde in vivo procesul de asimilare şi revalorizare a unei idei religioase arhaice şi universal răspândite, într-adevăr, teologia Măriei, Fecioara-Mamă, reia şi perfecţionează idei imemoriale, asiatice şi mediteraneene, ca parthenogeneza (facultatea de autofecundare) Marilor Zeiţe (cf., de exemplu, Hera, § 93). Teologia marială reprezintă transfigurarea celui mai vechi şi semnificativ omagiu, adus, din preistorie, misterului religios al feminităţii. Fecioara Măria va fi identificată în creştinismul occidental cu înţelepciunea divină, însă Biserica din Orient va dezvolta, alături de teologia fecioarei Theotokos, doctrina înţelep­ciunii celeste, Sophia, în care se desface figura feminină a Sfântului Duh. Multe secole mai

25 Arianismul a fost învins definitiv în 388.

26 Din acest punct de vedere, se poate compara cu metafizica lui Nâgârjuna (§ 189), cu Kabbala şi cu metodele Zen (cf. partea a IlI-a).

27 Mişcare eretică (începutul secolului al V-lea) ai cărei membri consideră că în Hrisios omul şi divinitatea sunt topite într-o singură entitate (physis).

28 Dar abia către anul 1000 găsim în Occident dogma potrivit căreia Fecioara ar fi fost concepută fără păcat.

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

468

târziu, sophianologia va juca, pentru elitele intelectuale ale creştinătăţii orientale, un rol similar cu acela al neotomismului în reînnoirea filosofici catolice.

fH.

239. Intre Sol Invictus şi in hoc signo vinces...

După cum am văzut (p. 444), Aurelian (270-275) apreciase corect importanţa unei teologii solare de structură monoteistă pentru asigurarea unităţii Imperiului. El 1-a reintrodus pe zeul din Emesa la Roma, dar modificându-i radical structura şi cultul. Elementele siriene au fost cu grijă eliminate, şi serviciul a fost încredinţat unor senatori romani. S-a fixat data aniversară a lui Dens Sol Invictus la 25 decembrie, „ziua naşterii" tuturor zeităţilor solare orientale.

Caracterul universalist al cultului şi al teologiei solare era recunoscut sau presimţit de credincioşii greci şi romani ai lui Apollon-Helios, ca şi ai adoratorilor lui Mithra şi ai Baalilor sirieni, în plus, filosofii şi teosofii erau, în mare parte, adepţi ai unui monoteism de structură solară, într-adevăr, tendinţele monoteiste şi universaliste care caracterizează sfârşitul secolu­lui al ni-lea devin dominante în secolul al IV-lca. Numeroasele sincretisme religioase, misterele, avântul teologiei creştine a Logosului, simbolismul solar aplicat atât împăratului, cât şi Imperium-ului ilustrează fascinaţia exercitată de noţiunea Unului şi de mitologia Unităţii.

înainte de convertirea sa, Constantin (306-337) era un credincios de cult solar şi vedea în Sol Invictus temelia Imperiului său. Soarele este abundent reprezentat pe monumente figurate, pe monede, în inscripţii. Dar, spre deosebire de Aurelian, pentru care Sol Invictus era zeul suprem, Constantin considera Soarele drept simbolul cel mai desăvârşit al lui Dumnezeu. Subordonarea Soarelui în faţa Dumnezeului Suprem a fost foarte probabil prima consecinţă a convertirii sale la creştinism: dar ideea era deja exprimată de neoplatonicianul Porphyr29.

Mărturiile nu coincid în ce priveşte semnul văzut de Constantin înainte de bătălia hotărâtoare de la podul Milius, în care adversarul său, Maxenţiu, şi-a aflat moartea. După Lactanţiu, Constantin „a fost avertizat în vis să-şi pună pe scuturile oastei semnul ceresc şi astfel să înceapă lupta: el s-a supus şi a însemnat pe toate scuturile numele lui Kristos" (De mortibus persecutorum, 48). Dar în Vita Constantini (1,28-29), Eusebiu, episcopul Cczareei, înfăţişează o poveste deosebită: „La nămiezi, când soarele începea să coboare, el a văzut cu propriii săi ochi — însuşi Constantin a afirmat-o — semnul crucii strălucind de o lumină mai tare ca soarele în mijlocul cerului cu cuvintele: prin ea vei învinge. La această vedenie, el şi toţi soldaţii care erau împreună cu el au fost răvăşiţi de uimire [...]. Constantin se întreba ce ar putea să fie această vedenie, când, în noaptea următoare, Hristos Dumnezeu i-a apărut în vis cu acelaşi semn care i se arătase pe cer şi i-a poruncit să facă steaguri de oaste după seninul pe care îl văzuse în cer, ca să se slujească de el în luptă ca de o armă a victoriei".

Se mai discută încă şi azi problema autenticităţii acestor mărturii, şi se pune întrebarea dacă semnul văzut de Constantin era creştin sau păgân30. Oricum ar sta lucrurile, convertirea lui Constantin a asigurat creştinarea oficială a Imperiului. Primele simboluri creştine au început să apară pe monede din anul 315, iar ultimele imagini păgâne dispar în 323. Biserica primeşte un statut juridic privilegiat, adică statui recunoaşte validitatea sentinţelor tribunalului episcopal, chiar în materie civilă. Creştinii acced la cele mai înalte demnităţi şi măsurile de restricţie împotriva păgânilor se înmulţesc. Sub Theodosie cel Mare (379-395), creştinismul devine religie de stat şi păgânismul este interzis definitiv; prigoniţii devin prigonitori.

29 Cf. F. Altheim, La religion romaine antique, pp. 323 sq.; M., De r unhesiegie Con, cap. V.

30 Ve/i starea problemelor în A. Benoit, Lt Judaîsme et le Christianisme antique, pp. 308 sq.

469

Crepusculul zeilor

De fapt, creştinismul îşi demonstrase forţa şi vitalitatea înainte de convertirea lui Constantin. Către anul 300, la Antiohia şi la Alexandria, comunitatea creştină era gruparea religioasă cea mai vastă şi cea mai bine organizată, în plus, antagonismul Biserică-Imperiu îşi pierdea treptat din intransigenţă. Ultimii apologeţi, Lactanţiu (240-cca 320) şi Eusebiu din Cesareea (263-cca 339) au afirmat că creştinismul era singura nădejde de salvare a Imperiului.

Cauzele victoriei finale ale propovăduirii creştine sunt multiple. Mai întâi, credinţa de nezdruncinat şi forţa morală a creştinilor, curajul lor în faţa torturii şi a morţii, curaj admirat chiar de cei mai mari adversari, Lucian din Samosata, Marc Aureliu, Galien, Celsus. Pe de altă parte, solidaritatea creştinilor era fără egal; comunitatea îşi lua asupra ei sarcina întreţinerii văduvelor, orfanilor, bătrânilor şi îi răscumpăra pe cei căzuţi în mâinile piraţilor, în timpul epidemiilor şi asediilor oraşelor, creştinii erau singurii care se îngrijeau de cei răniţi şi îi îngropau pe cei morţi. Pentru toţi dezrădăcinaţii Imperiului, pentru mulţimile suferind de singurătate, pentru victimele alienării culturale şi sociale, Biserica era singura speranţă de a dobândi o identitate, de a găsi sau de a regăsi o semnificaţie existenţei. Deoarece nu existau bariere — sociale, rasiale, intelectuale — oricine putea să devină membru al acestei societăţi optimiste şi paradoxale, în care un cetăţean influent, demnitar al Imperiului se prosterna înaintea unui episcop, fostul său sclav. E foarte probabil că nici o altă societate istorică nu a cunoscut — nici înainte, nici după — un echivalent al acestei egalităţi, al carităţii şi iubirii fraterne pe care le-au trăit comunităţile creştine din primele patru secole.

înnoirea cea mai neaşteptată şi care a avut consecinţe considerabile în istoria religioasă, culturală şi socială a Europei a fost monahismul, caracterizat prin separarea de lume şi printr-un ascetism foarte sever31. Fenomenul a apărut independent în secolul al III-lea, nu numai în Egipt, cum se credea până de curând, ci şi în Palestina, în Siria, în Mesopotamia32. Sfântul Antonie întemeiază monahismul egiptean, dar Pahomie (cea 290-347) e cel care orânduieşte, în 320, viaţa monastică în deşertul Tebaidei (unde, spre finele secolului al IV-lea, se aflau vreo 7 000 de călugări). După cum remarcă Peter Brown, călugării îşi aleseseră de bunăvoie „anticultura", pustiul şi peşterile33. Prestigiul lor considerabil este o urmare, pe de o parte, a victoriei lor asupra demonilor şi, pe de alta, a puterii pe care o capătă asupra fiarelor. O idee nouă îşi face apariţia: călugării, aceşti adevăraţi „sfinţi", sunt destul de puternici ca să-i stăpânească şi să le poruncească diavolilor şi să înduplece prin rugăciunile lor voinţa lui Dumnezeu, într-adevăr, numai călugării aveau curajul să se împotrivească anumitor decizii ale împăratului. Din vârful stâlpului său, Sfântul Simeon Stâlpnicul judeca pricini, profetiza, vindeca, mustra şi dădea sfaturi înalţilor funcţionari.

Către finele secolului al IV-lea, se asistă, din Mesopotamia până în Africa de Nord, la un val de violenţe săvârşite de călugări: în 388 ei incendiază o sinagogă din Callinicum, lângă Eufrat, şi terorizează satele siriene în care se găseau temple păgâne; în 391, patriarhul din Alexandria, Theofil, îi cheamă pe călugări să „cureţe" Serapeumul, citadela marelui templu al lui Serapis. în aceeaşi epocă, ei pătrund cu forţa în casele păgânilor ca să caute idoli, în 415, un grup de călugări fanatici comit una din cele mai odioase crime din istorie: ei o linşează pe Hypathia, nobila femeie-filosof din Alexandria, pe care discipolul ei, episcopul Synesios, o evocă astfel: „mamă, soră, profesoară şi binefăcătoare" (£/?., XVI).

31 A. J. Festugiere, Leş Moines d'Orient, J, Culturc et Saintete; A. Voobus, History ofasceticism in the Syrian Orient, I-I1; J. Lacarriere, I^es hommes ivres de Dieu.

32 Este adevărat că monahismul egiptean s-a dezvoltat rapid şi graţie literaturii sale, care 1-a făcut celebru, a avut o influenţă considerabilă.

33 Peter Brown, The World of Late Antiquity, pp. l O l sq.; cf., de asemenea, de acelaşi autor, „The Rise and the Function of the Holy Mân in Late Antiquity".

f

l-

De la Gautama Buddha până la triumful creştinismului

471

în Orient, episcopii îi ocrotesc pe călugări ca să-şi întărească propria situaţie: împreună episcopi şi călugări, se pun în fruntea poporului şi îi dictează acestuia opiniile. După cum remarci Peter Brown, „aceşti excentrici transformă creştinismul într-o religie a maselor" (op. cit,, p. 107) Şi mai surprinzătoare apare lucrarea realizată, mai cu seamă în Occident, de către urmaşii lor, călugării Evului Mediu timpuriu (cf. partea a IlI-a).

240. Autobuzul care se opreşte la Eleusis...

Nici un eveniment istoric nu traduce mai bine sfârşitul „oficial" al păgânismului decât incendierea sanctuarului de la Eleusis, în 396, de către Alaric, regele goţilor, Dar, pe de altă parte, nici un alt exemplu nu ilustrează mai bine misteriosul proces de ocultare şi de continuitate al religiozităţii păgâne, în secolul al V-lea, Eunapios, el însuşi iniţiat în Misterele de la Eleusis, relatează profeţia ultimului hierofant legitim, în prezenţa lui Eunapios, hierofantul prevesteşte că succesorul său va fi ilegitim şi sacrileg; el nici nu va fi măcar cetăţean al Atenei; şi mai rău, el va fi cineva care, „consacrat altor zei", va fi legat de jurământul său de a „prezida exclusiv la ceremoniile lor". Din pricina acestei profanări, sanctuarul va fi distrus şi cultul celor Două Zeiţe va dispărea pentru totdeauna.

într-adevăr — continuă Eunapios — un înalt iniţiat în Misterele lui Mithra (în care avea rangul de Pater) a devenit hierofant. El a fost ultimul hierofant de ia Eleusis, căci, la puţin timp după aceea, goţii lui Alaric au pătruns prin defileul Thermopilelor, urmaţi de „bărbaţii în negru", călugării creştini — şi cel mai vechi şi cel mai important centru religios al Europei a fost definitiv distrus34.

Totuşi, dacă ritualul iniţiatic a dispărut la Eleusis, Demeter nu şi-a abandonat locul celei mai dramatice dintre teofaniile sale. Este adevărat că, în restul Greciei, Sfântul Dimitrie i-a luat locul, devenind astfel patronul agriculturii. Dar la Eieusis se vorbea şi se vorbeşte încă de Sfânta Demetra, sfântă necunoscută în alte părţi şi care nu a fost vreodată canonizată. Până la începutul secolului al XlX-lea, o statuie a zeiţei era ritualic împodobită cu flori de ţăranii din sat, deoarece ea asigura fertilitatea câmpurilor. Dar în ciuda faptului că localnicii s-au opus cu arma în mână, statuia a fost ridicată în î820 de E. D. Clarke şi dăruită Universităţii din Cambridge35. Tot la Eleusis, în 1860, un preot a povestit arheologului F. Lenormant istoria Sfintei Demetra; ea era o femeie bătrână din Atena: un „turc" i-a răpit fata, dar un viteaz pallikar a izbutit să o elibereze — iar în 1928, Mylonas a auzit aceeaşi istorie de la o nonagenară din Eleusis36.

Episodul cel mai emoţionant al mitologiei creştine a lui Demeter a avut loc la începutul lui februarie 1940 şi a fost pe larg comentat şi relatat de presa ateniană37, într-una din staţiile cursei de autobuz Atena-Corint s-a urcat o bătrână, „slabă şi uscată, dar cu ochi mari, aprinşi". Cum femeia nu avea bani ca să-şi plătească biletul, controlorul a dat-o jos la staţia următoare; era chiar staţia din Eleusis. Dar şoferul nu a mai putut face autobuzul să pornească; în cele din urmă călătorii au hotărât să facă o chetă ca să-i plătească bătrânei biletul. Ea a fost urcată iarăşi în autobuzul care, de astă dată, a pornit. Atunci, bătrâna le-a spus: „Ar fi trebuit să faceţi

34 Eunapios, Bioi Sophiston, pp. 42 sq. (ed. Boissade, 1822); cf. G. E. Mylonas, Eleusis, p. 8; C. Kerenyi, Eleusis, pp.17-18.

35 J. C. Lawson, Modern Greek Folklore and Ancient Greek Religion, pp. 80 sq.

36 F. Lenormand, Monographie de la voie sacree eleusinienne, pp. 399 sq.; J. C. Lawson, op. cit., pp. 81 sq.; G. E. Mylonas, op. cit., p. 12.

37 Am folosit un articol apărut în Hestia, 7 februarie 1940, si traducere de H. Ch. Picard, „Deme'ter, puissance oraculaire", pp.102-103.

471

Crepusculul zeilor

asta mai devreme, dar sunteţi egoişti şi pentru că sunt între voi am să vă mai spun ceva: veţi fi pedepsiţi pentru felul în care trăiţi; veţi duce lipsă până şi de verdeţuri, şi de apă!". „Nu îşi terminase bine ameninţarea, continuă autorul articolului publicat în Hestia, când a şi dispărut [,..]. Nimeni nu o văzuse coborând. Iar oamenii se tot uitau şi iar se uitau la cotorul chitanţierului ca să se convingă că biletul fusese cu adevărat vândut".

Să cităm, pentru a încheia, remarca prudentă a lui Charles Picard: „Cred că în faţa poveştii acesteia eleniştii, în general, vor rezista destul de greu ispitei de a evoca mai îndeaproape unele lucruri care revin în minte din celebrul Imn homeric, în care mama Corei, deghizată în femeie bătrână în locuinţa regelui eleusinian Celeos, profetiza la fel, şi — pradă unui acces de furie, în care îi învinovăţea pe oameni de lipsa lor de pietate — prevestea dezastre de temut pentru întreaga regiune" (ibld., pp. 103-104).

Partea a IlI-a

DE LA MAHOMED LA EPOCA REFORMELOR

CUVÂNT ÎNAINTE

întârzierea cu care apare acest al treilea volum se datorează mai ales unor motive de sănătate: de câtăva vreme vederea continuă să-mi slăbească şi, din cauza unei artrite rebele, scriu cu dificultate. Aceasta mă obligă să isprăvesc ultima parte din Istoria credinţelor şi ideilor religioase cu colaborarea unor colegi, aleşi din rândul foştilor mei elevi.

După cum cititorul nu va întârzia să observe, mi-am modificat planul anunţat în Cuvântul înainte ai celui de-al doilea volum. Am continuat istoria bisericilor creştine până în epoca Luminilor şi am transferat în volumul final capitolele despre dezvoltarea hinduismului, despre China medievală şi religiile Japoniei. Am consacrat patru capitole istoriei credinţelor, ideilor şi instituţiilor religioase ale Europei între secolele IV-XVII, dar am insistat mai puţin asupra creaţiilor bine cunoscute lectorului occidental (de exemplu, Scolastica, Reformele) pentru a putea să stărui asupra anumitor fenomene în general trecute sub tăcere sau minimalizate în manuale: heterodoxiile, ereziile, mitologiile şi practicile populare, vrăjitoria, alchimia, ezoterismul. Interpretate în propriul lor orizont spiritual, aceste creaţii religioase nu sunt lipsite de interes şi uneori chiar de grandoare, în orice caz, ele fac parte integrantă din istoria religioasă şi culturală a Europei.