Capitolul XVI religiile din china antică

245. Şamanul şi iniţierea şamanică

Un zeu ceresc suveran care devine dens otiosus sau se multiplică indefinit (Tăngri şi cei 99 de Tăngri); un zeu creator, dar ale cărui creaţii (Lumea şi Omul) sunt maculate de intervenţia îndrăzneaţă a unui Adversar satanic; precaritatea sufletului omenesc; bolile şi moartea provocate

19 Potanin, citat ibid., p. 105.

20 Cf. M. EI iade, op. cit., pp. 126 sq. [trad. românească, pp. 132 sq. — nota trad.].

21 U. Harva, Die religiosen Vorslellungen, pp. 114 sq. Legende asemănătoare se găsesc la fino-ugrici.

483

Religiile Eurasiei antice

de demoni şi de spirite rele; un Univers tripartit — Cer, Pământ, Infern — care implică o geografie mitică adesea destul de complexă (pluralitatea nivelurilor celeste şi infernale cerând cunoaşterea drumurilor care duc la Cer sau pe celălalt tărâm)... E de ajuns să reamintim aceste câteva elemente esenţiale ca să putem aprecia rolul considerabil al şamanului în religiile Asiei Centrale şi Septentrionale. Intr-adevăr, şamanul este teolog şi demonolog, specialist al extazului şi vindecător, auxiliar al expediţiilor de vânătoare, protector al comunităţii şi al turmelor, psihopomp şi, în anumite societăţi, erudit şi poet.

Faptul desemnat cu termenul de „şamanism" este un fenomen religios arhaic (el pare atestat din paleolitic) şi universal răspândit (în Africa, mai degrabă, ca o excepţie). Dar şamanismul, în sensul strict al cuvântului, domină mai ales în Asia Centrală şi Septentrională şi în regiunile arctice. Tot în Asia, şamanismul a suferit influenţe nenumărate (irano-mesopotamiene, buddhiste, lamaiste), fără să-şi piardă prin aceasta structura proprie.

Puterile multiple ale şamanului sunt rezultatul experienţelor sale iniţiatice. Graţie încercărilor sale din timpul iniţierii, viitorul şaman înţelege precaritatea sufletului omenesc şi învaţă mijloacele cu care poate să-1 apere; tot astfel, el cunoaşte din experienţă suferinţele provocate de diversele boli şi reuşeşte să-i identifice pe autorii acestora; el suferă o moarte rituală, coboară în Infern şi, uneori, urcă la Cer. Pe scurt, toate puterile şamanului depind de încercările lui şi de cunoştinţele sale de ordin „spiritual"; el reuşeşte să se familiarizeze cu toate „spiritele", cu sufletele viilor şi ale morţilor, cu zeii şi demonii, cu nenumăratele figuri — invizibile pentru ceilalţi oameni — care populează cele trei regiuni cosmice.

Se ajunge şaman 1) prin vocaţie spontană („chemare" sau „alegere"); 2) prin transmitere ereditară a profesiei şamanice şi 3) prin decizie personală sau, mai rar, prin voinţa clanului. Dar, oricare ar fi metoda de alegere, un şaman nu e recunoscut ca atare decât după ce a primit o dublă instruire: 1) de ordin extatic (vise, viziuni, transe etc.) şi 2) de ordin tradiţional (tehnici şamanice, nume şi funcţiuni ale spiritelor, mitologia şi genealogia clanului, limbaj secret etc.). Această dublă învăţătură, dată de spirite şi de bătrânii şamani, constituie iniţierea. Ea poate fi publica, dar absenţa unei asemenea ceremonii nu implică deloc absenţa iniţierii: aceasta poate fi foarte bine operată în vis sau în experienţa extatică a neofitului.

Sindromul vocaţiei mistice se recunoaşte uşor. Viitorul şaman se deosebeşte printr-un comportament straniu: el devine visător, caută solitudinea, îi place să rătăcească prin păduri sau prin locuri pustii, are viziuni, cântă în somn etc. Uneori, această perioadă de incubare se caracterizează prin simptome destul de grave: la iakuţi, se întâmplă ca tânărul să devină furios şi să-şi piardă uşor cunoştinţa, să plece în păduri, să se hrănească cu coajă de copaci, să se azvârle în apă şi în foc, să se înţepe cu cuţite22. Chiar când este vorba de şamanismul ereditar, alegerea viitorului şaman este precedată de o schimbare de comportament: sufletele şamani-lor-strămoşi aleg un tânăr din familie, acesta devine absent şi visător, este prins de o acută nevoie de singurătate, are viziuni profetice şi, în răstimpuri, e cuprins de atacuri în care îşi pierde cunoştinţa, în cursul acestor pierderi ale cunoştinţei, buriaţii cred că sufletul este răpit de spirite; primit în palatele zeilor, el este instruit de şamanii-strămoşi în tainele meseriei de şaman, i se comunică formele şi numele zeilor, numele şi cultul spiritelor etc. Doar după această primă iniţiere sufletul se reintegrează în trup23.

22 Vezi exemplele citate în Le Chamanisme, pp. 45 sq.

23 De la mijlocul secolului trecut s-a încercat de mai multe ori să se explice fenomenul şamanismului siberian şi arctic ca fiind o maladie mentală. Problema era rău pusă. Pe de o parte, viitorii şamani nu sunt întotdeauna nevropaţi; pe de altă parte, aceia dintre ei care au fost bolnavi au devenit şamani tocmai pentru că au reuşit sa se vindece. Iniţierea echivalează cu o vindecare; ea se traduce, între altele, printr-o nouă integrare psihică. Vezi Le Chamanisme, p. 36 sq.; Mythes, reves etmysteres,pp. 105 sq.

De la Mahomed la epoca Reformelor

484

Vocaţia mistică implică destul de des o criză profundă, care joacă rolul unei iniţieri. Or, orice iniţiere, de orice ordin ar fi, comportă o perioadă de segregare şi un anumit număr de încercări şi torturi interioare. Boala declanşată la viitorul şaman de sentimentul neliniştitor că a fost „ales" este prin însuşi faptul acesta valorizată ca „boală iniţiatică". Precaritatea şi singurătatea revelate de oricare boală sunt, în acest caz aparte, agravate de simbolismul morţii mistice: deoarece a-ţi asuma o „alegere" supranaturală se exprimă prin sentimentul că eşti lăsat pradă puterilor divine ori demonice, adică sortit unei morţi iminente. „Nebunia" viitorilor şamani, „haosul lor psihic" semnifică faptul că omul profan este în pragul „disoluţiei" şi că o nouă personalitate este pe punctul de a se naşte.

De multe ori, sindromul „bolii" urmează îndeaproape ritualul clasic al iniţierii. Suferinţele celui „ales" seamănă în toate privinţele torturilor iniţiatice: la fel ca şi în riturile de pubertate, novicele este ucis de demoni — „maeştri ai iniţierii", viitorul şaman se vede tăiat şi sfârtecat în bucăţi de „demonii bolii". Moartea rituală este simţită de bolnav sub forma coborârii în Infern: el asistă în vis la propria lui sfârtecare, vede cum demonii îi taie capul, îi scot ochii etc. După credinţa iakuţilor, spiritele îl târăsc pe viitorul şaman în Infera şi îl închid trei ani într-o casă. Acolo el suferă iniţierea: spiritele îi taie capul, pe carejl aşază alături (căci novicele trebuie să vadă cu ochii lui propria-i sfârtecare) şi îl taie în bucăţele, care sunt apoi împărţite spiritelor diferitelor boli. Numai în acest fel viitorul şaman va dobândi puterea de a vindeca. Oasele sunt după aceea acoperite cu carne nouă şi, în unele cazuri, şamanul primeşte şi sânge nou. Alţi şamani povestesc că în timpul bolii lor iniţiatice şamanii-strămoşi îi străpung cu săgeţi, le taie carnea şi le smulg oasele ca să le cureţe; sau, dacă le deschid pântecul, le mănâncă carnea şi le beau sângele; sau le încing trupul şi le ciocănesc capul pe o nicovală, în acest timp, ei zac fără cunoştinţă, abia suflând, de la trei până la nouă zile, în iurtă sau într-un loc izolat. Unii par chiar că nu mai respiră şi sunt pe punctul de a fi îngropaţi, în cele din urmă, sunt înviaţi, dar într-un trup cu desăvârşire nou şi cu darul de a şamaniza24.

în general, când neofitul zace fără cunoştinţă în iurtă, familia apelează la un şaman, şi acesta va avea mai târziu rolul de maestru, în alte cazuri, după „sfârtecarea iniţiatică", novicele pleacă în căutarea unui maestru care să-1 înveţe secretele meseriei, învăţătura e de natură ezoterică şi e adesea primită în timpul extazului; altfel spus, şarnanul-maestru îşi instruieşte discipolul la fel cum o fac demonii şi spiritele. La iakuţi, maestrul ia sufletul novicelui într-o lungă călătorie iniţiatică. Ei încep prin a urca un munte. De acolo, de sus, maestrul arată novicelui bifurcările drumului de unde alte cărări urcă spre creste: acolo sălăşluiesc bolile care îi fac pe oameni să sufere. Maestrul îşi conduce apoi învăţăcelul într-o colibă. Acolo, amândoi se îmbracă în hainele de şaman şi şamanizează împreună. Maestrul îi dezvăluie cum să recunoască şi să vindece bolile care năpădesc diferitele părţi ale trupului, în cele din urmă, el îşi conduce discipolul în lumea superioară, la spiritele celeste. Noul şaman dispune de aci înainte de un „trup consacrat" şi poate să-şi facă meseria25.

Există, de asemenea, ceremonii publice de iniţiere, mai ales la buriaţi, golzi, altaici, tunguşi şi manciu. Ceremoniile buriaţilor sunt printre cele mai interesante. Ritul principal comportă o ascensiune. Se fixează în iurtă un stâlp solid, cu rădăcinile în vatră şi cu vârful ieşind prin gura de horn. Acest stâlp se cheamă „păzitorul porţii", căci el deschide şamanului drumul spre Cer. învăţăcelul se caţără până în vârful stâlpului şi, ieşind prin gura de horn, scoate strigăte ascuţite, invocând ajutorul zeilor. Apoi, întreaga asistenţă porneşte în procesiune spre un loc depărtat de sat, unde un mare număr de stâlpi au fost împlântaţi din ajun în vederea ceremoniei.

24 Vezi exemplele citate în Le Chamanisme, p. 45 sq., 75 sq., 102 sq.

25 G. V. Xenofontov, citat în Le Chamanisme, p. 105.

485

Religiile Eurasiei antice

Lângă un stâlp anume se jertfeşte un ţap şi învăţăcelul, gol până-n brâu, este uns cu sângele victimei la ochi şi pe urechi, m vreme ce alţi şamani bat din tobă. Şamanul-maestru se caţără pe un stâlp înalt şi face nouă crestături în vârful lui. învăţăcelul, urmat de alţi şamani, urcă la rândul său. Căţărându-se, ei intră cu toţii — sau mimează intrarea — în extaz. După un izvor de informare, candidatul trebuie să se caţere pe nouă stâlpi, care, ca şi cele nouă crestături, simbolizează cele nouă ceruri26.

Ceea ce trebuie reţinut din acest ritual iniţiatic este că samanul-novice trebuie să urce la Cer ca să fie consacrat. Aşa cum vom vedea, ascensiunea prin intermediul unui arbore sau stâlp constituie şi ritualul esenţial al şamanilor altaici. Stâlpul sau prăjina sunt asimilaţi Arborelui sau Coloanei care se înalţă în Centrul Lumii şi care uneşte cele trei niveluri cosmice. Pe scurt, arborele samanic are toate atributele Arborelui Cosmic.

246. Mituri şi ritualuri şamanice

Miturile despre originea şamanilor evidenţiază două teme foarte semnificative: l) „Primul Şaman" a fost zămislit de Dumnezeu (sau de zei celeşti); 2) dar, din pricina răutăţii lui, zeii i-au limitat mult puterile. Potrivit buriaţilor, zeii Tangri au hotărât să dea oamenilor un şaman care să lupte cu boala şi moartea aduse pe lume de spiritele rele. Ei au trimis pe lume Vulturul; acesta a zărit o femeie dormind şi s-a împreunat cu ea. Femeia a zămislit un fiu care a devenit „Primul Şaman". lakuţii cred şi ei în acelaşi fel. Dar Vulturul este numit cu numele Fiinţei Supreme, Ajy („Creatorul") sau Ajy Tojon („Creatorul Luminii"). Copiii lui Ajy sunt repre­zentaţi ca păsări-spirite aşezate pe ramurile Arborelui Lumii; în vârf se află Vulturul cu două capete, care îl înfăţişează probabil pe Ajy Tojon în persoană27. Strămoşii şamanilor — ale căror suflete joacă un rol în alegerea şi iniţierea ucenicului — se trag din acest „întâi Şaman" sub formă de Vultur, creat de Fiinţa Supremă.

Totuşi, rolul strămoşilor în şamanismul actual este socotit de unii o decădere. Potrivit tradiţiei buriate, în vremurile de demult, şamanii îşi trăgeau puterea direct de la fiinţele cereşti; numai în zilele noastre ei le primesc de la strămoşi28. Această părere reflectă credinţa, atestată peste tot în Asia şi în regiunile arctice, privind decăderea şamanismului. Odinioară, „primii şamani" zburau cu adevărat în nori pe „caii" lor (adică pe tobele de şamani), ei puteau lua orice formă doreau şi săvârşeau minuni pe care urmaşii lor de azi sunt incapabili să le repete. Buriaţii explică această decădere prin orgoliul şi răutatea Primului Şaman: când a început să-1 concureze pe Dumnezeu, acesta i-a micşorat drastic şamanului puterea29. Putem uşor descifra în acest mit etiologic influenţa indirectă a credinţelor dualiste.

26 Le Chamanisme, pp. 106-111, după N. N. Agapitov, M. N. Sangalov şi Jorma Partanen. Aşa cum toarte bine a văzut U no Harva (Die religiosen Vorstellungen, pp. 492 sq.), acest rit aminteşte anumite ceremonii din Misterele mitriace. Astfel, purificarea candidatului cu sânge de ţap seamănă cu taurobolium şi urcarea stâlpului aminteşte de urcarea mystului mitriacpeo scară de şapte trepte, reprezentând cele şapte ceruri planetare (cf. § 217). Aşa cum am observat deja, influenţele Orientului Apropiat antic sunt evidente cam peste tot în Asia Centrală şi Siberia şi ritul iniţiatic al şamanului buriat trebuie, foarte probabil, socotit o dovadă a acestor influenţe. Dar trebuie adăugat că simbolismul Arborelui Lumii şi ritul căţărării iniţiatice pe stâlp preced elementele culturale sosite din Mesopotamia şi Iran.

27 Cf. izvoarele citate în Le Chamanisme, pp. 71-72. Când Ajy Tojon 1-a făurit pe Primul Şaman, el a înfipt un trunchi cu şapte ramuri în locuinţa sa cerească şi a pus pe aceste ramuri cuiburi în care stăteau copiii Creatorului. El a mai sădit trei arbori pe Pământ; în amintirea acestora şamanul stăpâneşte, şi el, un arbore, de viaţa căruia atârnă, într-un fel, viaţa lui proprie; cf. ibid., p. 72, n. 2, 3. în visele lor iniţiatice, anumiţi şamani sunt duşi până în vârful Arborelui Cosmic, unde se află Stăpânul Lumii.

28 Leo Sternberg, „Divine Election", p. 495. La mongoli, de asemenea, depind numai de strămoşii lor; cf. W. Heissig, „La religion de la Mongolie", pp. 354 sq.

29 Cf. Le Chamanisme, p. 70.

/

*s

De la Mahomed la epoca Reformelor

486

Şamanul joacă un rol capital în viaţa religioasă a comunităţii, dar nu epuizează toate valenţele acesteia. El nu este sacrificator30 şi, în Altai, nu se amestecă în ceremoniile de naştere şi de căsătorie decât dacă intervine ceva neaşteptat; de exemplu, în caz de sterilitate sau de naştere grea. Dimpotrivă, şamanul se dovedeşte de neînlocuit în orice ceremonie care se leagă de încercările sufletului: boli (pierderea sufletului sau stăpânirea lui de duhurile rele) şi moarte (când sufletul trebuie însoţit pe celălat tărâm), în alte părţi din Asia, se apelează la şamani când se răreşte vânatul sau pentru darul lor de a stăpâni tehnici extatice (divinaţie, clarviziune etc.)31.

Radlow a dat o descriere devenită clasică sacrificiului altaic al calului. Acest sacrficiu este celebrat din vreme în vreme de fiecare familie şi ceremonia durează două sau trei seri consecutiv. Şamanul (katri) instalează într-un luminiş o iurtă nouă, înăuntrul căreia înalţă un stâlp dezgolit de ramuri şi marcat de nouă crestături. După numeroase rituri preliminarii, el binecuvântează calul şi, cu ajutorul câtorva asistenţi, îl ucide, sfărâmându-i coloana vertebrală fără să curgă nici o picătură de sânge. După ce s-au adus ofrande strămoşilor şi spiritelor protectoare, se pregăteşte carnea şi se mănâncă ritualic.

A doua parte a ritualului, cea mai importantă, are loc în seara următoare, îmbrăcându-şi costumul şamanic, kam-u\ invocă o mulţime de spirite. Este o ceremonie lungă şi complexă, care se termină cu o „ascensiune". Bătând în tobă şi ţipând, şamanul face mişcări ca şi cum s-ar înălţa la Cer. în extaz, el urcă primele cioturi crestate ale stâlpului, pătrunzând treptat în diversele ceruri, până la al nouălea, sau, dacă e cu adevărat puternic, până la al doisprezecelea, şi chiar mai sus. Când ajunge până în locul echivalent forţei sale, şamanul se opreşte şi îl invocă pe Bai Ulgăn.

„Tu, Ulgăn, ai făcut toţi oamenii...

Tu, Ulgăn, ne-ai dăruit tuturor turme!

Nu ne lăsa pradă necazului!

Apără-ne de cel rău,

Nu ni-1 scoate înainte pe Kormos (spiritul rău).

Nu ne da în mâna lui...

Nu mă osândi!"

Şamanul află de la Bai Ulgăn dacă sacrificiul a fost primit şi învaţă prezicerile asupra vremii şi a noii recolte. Acest episod marchează punctul culminant al „extazului": şamanul se prăbuşeşte extenuat. După câtva timp, îşi freacă ochii, pare să se trezească dintr-un somn adânc şi îi salută pe cei de faţă, ca după o lungă absenţă32.

Ascensiunea celestă îşi are opusul în coborârea şamanului în Infern. Această ceremonie este mult mai grea. Coborârea poate fi verticală sau orizontală, şi apoi dublu verticală (ascensiune urmată de coborâre), în primul caz, şamanul pare să coboare una după alta şapte „scări" sau regiuni subterane, numite pudak, „obstacole". E întovărăşit de strămoşi şi de spirite auxiliare. La fiecare „obstacol" învins, el descrie o nouă epifanie subterană. Cu privire la cel de-al doilea „obstacol", vorbele lui par să facă aluzie la zgomote metalice; la al cincilea, aude valuri şi învolburări de vânt; în sfârşit, la al şaptelea, el zăreşte palatul lui Erlik Khan, zidit din piatră şi argilă neagră şi apărat din toate părţile. Şamanul înalţă o lungă rugăciune lui Erlik (sau rosteşte

30 Vom vedea îndată că, la altaici, şamanul însuşi este cel ce săvârşeşte sacrificiul calului; el o face însă pentru ca este chemat să conducă sufletul victimei până la Bai Olga'n.

31 Vezi referinţele în Le Chamanlsme, pp. 154 sq.

32 W. Radlow, Aus Sibirien, II, pp. 20-50, rezumat în Le Chamanisme, pp. 160-165.

487

Religiile Eurasiei antice

şi numele lui Bai Ulgăn, „cel din tării"); el se întoarce apoi în iurtă şi aduce la cunoştinţa celor de faţă rezultatele călătoriei sale.

Al doilea tip de coborâre — orizontală, mai întâi, si pe urmă verticală — este mult mai complicată şi mai dramatică. Şamanul călăreşte de-a lungul stepelor şi deserturilor, escaladează Muntele de Fier şi apoi, după o nouă cavalcadă, ajunge la „Hornul Pământului", intrarea în celălalt tărâm. Coborând, el întâlneşte o mare, străbate un pod de îngustimea unui fir de păr33, trece pe lângă locul unde sunt torturaţi păcătoşii şi, tot aşa, călărind, ajunge înaintea palatului lui Erlik Khan unde izbuteşte să pătrundă, în ciuda câinilor care păzesc intrarea şi a unui vajnic străjer, întâlnirea cu Suveranul morţilor, reprezentată în detaliu, comportă numeroase episoade deopotrivă terifiante şi groteşti. Şamanul îi oferă lui Erlik diverse daruri şi în cele din urmă alcool. Zeul sfârşeşte prin a se îmbăta şi devine binevoitor, îl binecuvântează, promite belşug de vite. Şamanul se reîntoarce voios pe pământ, călărind nu pe un cal, ci pe o gâscă. El se freacă la ochi ca şi cum s-ar trezi din somn. Este întrebat: „Ai călătorit bine? Ai izbândit în cele ce ţi-ai propus?" El răspunde: „Am călătorit de minune. Am fost primit foarte bine!"34

După cum vom vedea îndată, aceste coborâri extatice în Infern au o importanţă deosebită în religia şi cultura popoarelor altaice. Şamanii întreprind aceste coborâri ca să dobândească binecuvântarea Suveranului morţilor asupra vitelor şi recoltei (ca în exemplul de mai sus), dar mai ales pentru a le arăta drumul celor răposaţi sau ca să găsească şi să elibereze sufletul celor bolnavi, prizonieri la demoni. Scenariul este mereu acelaşi, doar episoadele dramatice variază de la o populaţie la alta. Şamanul mimează dificultăţile coborârii, singur sau împreună cu ajutoarele sale; la sosirea lor, sufletele morţilor le refuză noilor-veniţi intrarea, si trebuie să fie îmbunate cu rachiu. Scena se animă şi adesea devine grotescă. în alte cazuri, după multe aventuri, el soseşte în tărâmul morţilor şi caută în mulţimea de suflete rudele sufletului nou adus spre a li-1 încredinţa. O dată întors, el aduce fiecărui om din asistenţă salutări din partea rudelor moarte şi împarte chiar mici daruri de la acestea35.

Dar principala funcţie a şamanului este vindecarea, în general, bolile sunt puse pe seama rătăcirii sau „raptului de suflet". Şamanul caută sufletul rătăcit, îl capturează şi îl reintroduce în trupul bolnavului. Adeseori, boala are o dublă cauză: furtul sufletului, agravat apoi de „posesiunea" de către spiritele rele. în acest caz, vindecarea şamanică presupune atât căutarea sufletului, cât şi alungarea demonilor. De multe ori, căutarea sufletului constituie în ea însăşi un spectacol. Şamanul întreprinde călătoria extatică întâi în sens orizontal — ca să se asigure că sufletul nu s-a „rătăcit" undeva în regiuni vecine sau îndepărtate — şi apoi coboară în Infern, identifică spiritul rău care îl ţine captiv şi îl smulge din captivitatea acestuia36.

247. Semnificaţia şi importanţa şamanismului

Pe scurt, şamanii joacă un rol esenţial în apărarea integrităţii psihice a comunităţii. Ei sunt luptători antidemonici, prin excelenţă, combătând atât demonii şi bolile, cât şi magia neagră. Elementele războinice, care au o mare importanţă,în anumite tipuri de şamanism asiatic (armură, lance, arc, spadă etc.), se explică prin necesitatea de a lupta împotriva demonilor, adevăraţii vrăjmaşi ai oamenilor. La modul general, se poate spune că şamanul apără viaţa, sănătatea,

33 Pentru a da o imagine vie a trecerii sale, şamanul şchioapătă şi se preface că se împiedică şi cade. El zăreşte pe fundul mării casele a nenumăraţi şamani care au căzut, căci cei păcătoşi nu izbutesc să treacă podul.

34 Potanin, rezumat în Le Chumanisme, pp. 168-170.

35 Vezi exemplele citate în Le Chamanisme, pp. 174-176.

36 Vezi exemplele citate în Le Chamanisme, pp. 180 sq.

De la Mahomed la epoca Reformelor

488

fecunditatea, lumea „luminii", împotriva morţilor, bolilor, sterilităţii, nenorocului şi tărâmului „beznelor". E greu să ne imaginăm ce poate reprezenta un astfel de luptător pentru o societate arhaică. Este, în primul rând, certitudinea că oamenii nu sunt singuri în această lume stranie, împresurată de demoni şi de „forţele Răului", în afară de zei şi de fiinţe supranaturale, cărora li se aduc rugăciuni şi li se oferă sacrificii, există „specialişti ai sacrului", oameni în stare să „vadă" spiritele, să urce la Cer şi să se întâlnească cu ei, să coboare în Iad şi să se bată cu demonii, cu bolile şi moartea. Rolul esenţial al şamanului în apărarea integrităţii psihice a comunităţii se leagă mai ales de acest element: oamenii sunt asiguraţi că unul dintre ei e în stare să-i ajute în împrejurările critice provocate de fiinţele lumii invizibile. Este consolator şi reconfortant să ştii că un membru al comunităţii este în stare să vadă ceea ce este ascuns şi nevăzut pentru ceilalţi şi să dea informaţii directe şi precise cu privire la lumile supranaturale.

Datorită capacităţii sale de a călători în lumile supranaturale şi de a vedea fiinţele supraumane (zei, demoni) şi spiritele morţilor, şamanul a putut contribui într-o manieră hotărâtoare la cunoaşterea morţii. Probabil că un mare număr de trăsături ale „geografiei funerare", precum şi un mare număr de teme ale mitologiei morţii sunt rezultatul experienţelor extatice ale şamanilor. Priveliştile pe care le zăreşte, precum şi personajele pe care le întâlneşte în cursul călătoriilor sale extatice în lumea de dincolo sunt cu minuţie descrise de şamanul însuşi, în timpul transei sau după aceea. Lumea necunoscută şi terifiantă a morţii ia formă, se organizează în conformitate cu anumite moduri caracteristice; sfârşeşte prin a avea o structură şi, cu timpul, devine familiară şi acceptabilă. La rândul lor, cei ce sălăşluiesc în lumea morţii devin vizibili; ei capătă formă, îşi manifestă personalitatea, îşi descoperă chiar o biografie. Puţin câte puţin, lumea morţilor devine cognoscibilă şi moartea însăşi este valorizată, mai ales ca rit de trecere către un mod de a fi spiritual, în cele din urmă, relatările călătoriilor extatice ale şamanilor au drept rezultat o „spiritualizare" a lumii morţilor, îmbogăţind-o cu forme şi figuri prestigioase.

Aventurile şamanului în lumea de dincolo, încercările pe care le suportă în coborârile sale extatice în Infern şi în ascensiunile sale celeste ne amintesc de isprăvile eroilor din basmele populare şi de personajele literaturii epice. E foarte probabil ca un mare număr de „subiecte", de motive, de personaje, de imagini şi clişee ale literaturii epice să fie, în ultimă analiză, de origine extatică, în sensul că au fost împrumutate din istoriile şamanilor privind călătoriile şi întâmplările lor în tărâmurile supraumane. Astfel, de pildă, se istorisesc isprăvile eroului buriat Mu-monto, care descinde în Infern în locul tatălui său şi, reîntors pe pământ, povesteşte chinurile păcătoşilor. Tătarii au o literatură considerabilă în jurul acestui subiect. La tătarii din stepa Sajan, o tânără curajoasă, Kubaiko, coboară în Infern ca să aducă ţeasta fratelui ei, decapitat de un monstru. După multe aventuri, şi după ce asistă la diverse chinuri date pentru felurite păcate, Kubaiko ajunge înaintea Suveranului Infernului. Acesta îi dă voie să ia ţeasta fratelui ei, dacă iese învingătoare dintr-o anumită încercare. Alte personaje din literatura epică tătărească trebuie să treacă şi ele prin atari încercări iniţiatice, implicând întotdeauna o coborâre în Infern37.