Capitolul XVI religiile din china antică

E posibil, de asemenea, ca euforia preextatică să fi constituit o sursă a poeziei lirice. Când îşi pregăteşte transa, şamanul bate în tobă, îşi cheamă spiritele ajutătoare, vorbeşte un „limbaj secret" ori „limbajul animalelor", imită ţipătul animalelor şi mai ales cântecul păsărilor. El sfârşeşte prin a dobândi o „stare secundă", ce declanşează creaţia lingvistică şi ritmurile poeziei lirice. Trebuie de amintit, de asemenea, caracterul dramatic al şedinţei şamanice, care constituie un spectacol fără egal în lumea experienţei zilnice. Demonstrarea abilităţilor magice (jocul cu focul şi alte „miracole") dezvăluie o altă lume, lumea fabuloasă a zeilor şi vrăjitorilor, lumea în care totul pare posibil, în care morţii revin la viaţă şi cei vii mor ca să învie apoi, în care

37 Cf. Le Chainanisme, pp. 177 sq.

7,

489

Religiile Eurasiei antice

se poate dispărea într-o clipă, în care „legile naturii" sunt abolite şi în care o anume „libertate" supraumană este ilustrată şi făcută prezentă în mod uimitor. Se înţelege ecoul unui asemenea spectacol într-o comunitate „primitivă". „Miracolele" şamanice nu doar confirmă şi întăresc structurile religiei tradiţionale, ci stimulează şi hrănesc şi imaginaţia, fac să cadă barierele dintre vis şi realitatea imediată, deschid ferestre către lumile în care sălăşluiesc zeii, morţii şi spiritele38.

248. Religiile asiaticilor septentrionali şi ale fino-ugricilor

Economia acestei lucrări — care îşi propune să analizeze mai cu seamă creaţiile religioase — permite doar o prezentare sumară a religiilor ce caracterizează popoarele aparţinând grupurilor lingvistice paleosiberiană, uralică şi fino-ugrică. Nu că religiile lor ar fi lipsite de interes, dar multe din elementele caracteristice ale acestora (zei celeşti şi di i oţioşi, mitul scufundării cosmogonice şi radicalizarea sa „dualistă", şamanism) seamănă cu acelea ale popoarelor al tai ce.

Aşa, de pildă, se poate aminti zeul Es al ieniseienilor (keţii), nume care înseamnă, deopotrivă, „cer" şi „zeu celest" (cf. Tăngri). După Anutchin, Es este „nevăzut", în sensul că nimeni nu 1-a văzut vreodată; cel care îl vede orbeşte. Es este creatorul şi domnul Universului; el 1-a creat şi pe om. E bun şi atotputernic, dar nu se interesează de treburile omeneşti; „el lasă aceasta în seama spiritelor de mâna a doua, în seama eroilor şi a marilor şamani". El nu are cult; nu i se aduc jertfe, nu i se adresează rugăminţi. Totuşi, el ocroteşte lumea şi îi ajută pe oameni39. Kudju („Cerul") al iukaghirilor e un zeu binefăcător, dar nu joacă nici un rol în viaţa religioasă40. Koriacii îşi numesc Zeul Suprem „Cel de Sus", „Stăpânul din înalt", „Cel ce vede toate", „Cel ce este" etc.41, dar el e mai degrabă inactiv.

Cel mai important şi mai bine cunoscut pare să fie Num al samoiezilor. După cea mai veche sursă de informaţie (A. M. Castren), Num locuieşte în Cer, stăpâneşte vânturile şi ploile, vede şi ştie tot ce se petrece pe pământ; el îi răsplăteşte pe cei ce fac binele şi îi pedepseşte pe răufăcători42. Alţi observatori subliniază bunătatea şi puterea lui, dar adaugă că, după ce a făurit lumea, viaţa şi pe om, Num şi-a delegat puterile sale altor făpturi divine, inferioare. Ceva mai recent, Lehtisalo a adus informaţii suplimentare; Num locuieşte în al şaptelea Cer, Soarele este ochiul său, el nu este reprezentat în imagini şi i se aduc jertfe de reni43. Cu prilejul evanghelizării samoiezilor (1825-1835), misionarii au distrus mii de „idoli" antropomorfi, unii cu câte trei şi şapte chipuri, întrucât, după majoritatea mărturiilor, Num nu avea imagini, s-a tras, pe bună dreptate, concluzia că aceşti idoli reprezentau strămoşi şi diverse spirite. Probabil însă că policefalia — trebuie să înţelegem prin aceasta facultatea de a vedea şi de a şti totul — a sfârşit prin a fi conferită Soarelui, principala manifestare a lui Num44.

Mitul cosmogonic cel mai popular este, ca peste tot în Asia Centrală şi Septentrională, „scufundarea" unei făpturi antropomorfe, auxiliar sau adversar al lui Dumnezeu. Num trimite, pe rând, lebede, gâşte, „scufundătorul polar" şi pasărea Iguru ca să-i aducă puţin pământ. Abia

38 Ibid.,pp. 395-397.

•19 Anutchin, tradus şi rezumat de I. Paulson, „Leş religions des Asiates septentrionaux", pp. 50 sq.

40 Jochelson, citat şi comentat de Paulson, pp. 53 sq.

41 Cf. Trăite', p. 65. Vezi ibid. alte exemple de „teonimii celeste" (la ceremuşi, ostiaci etc.).

42 A. M. Castren, Reiseerinnerungen, I, pp. 253 sq.

41 A. C. Schrenk şi Lehtisalo, rezumaţi de Paulson, pp. 61 sq.

44 Cf. R. Pettazzoni, L'otmiscienza di Dio, p. 383. Despre solarizarea zeilor celeşti, vezi Trăite, § 37.

De la Mahomed la epoca Reformelor

490

aceasta din urmă izbuteşte să revină cu puţin lut în cioc. Când Num a creat Pământul, „de undeva" a venit un „bătrân" care i-a cerut voie să se odihnească. Num încuviinţează în cele din urmă, dar dimineaţa îl zăreşte pe bătrân pe malul insulei nou răsărite gata s-o nimicească. Somat să plece, bătrânul cere — şi dobândeşte — atâta pământ cât poate prinde în vârful toiagului. Dispare în deschizătura făcută de vârful toiagului, după ce declară că va sălăşlui în ea de aici înainte şi că de acolo îi va răpi pe oameni. Uimit, Num îşi recunoaşte eroarea: el crezuse că bătrânul voise să se instaleze pe Pământ, nu dedesubt, în acest mit, Num nu mai este omniscient: el ignoră existenţa şi intenţiile „bătrânului". (Spiritul Cel Rău care instaurează Moartea.) Unele variante, atestate la ceremişi şi voguli, subliniază caracterul „dualist" al Creaţiei46. Dar „dualismul" este şi mai accentuat în legendele finezilor, estonienilor şi mordvinilor: Diavolul însuşi e cel care se scufundă, la porunca lui Dumnezeu, dar el ascunde puţin nămol în gură (şi făureşte în felul acesta munţii şi mlaştinile)47.

în ce priveşte şamanismul, el prezintă, în linii mari, structura şamanismului asiatic pe care tocmai 1-am schiţat (§§ 245-247). Creaţia literară de inspiraţie şamanică atinge apogeul în Finlanda, în Kalevala, epopeea naţională compilată de Elias Lonnrot (prima ediţie în 1832), personajul principal este Văinămoinen, „înţeleptul cel veşnic". De origine supranaturală, Văinămoinen este un extatic-vizionar înzestrat cu numeroase puteri magice; pe deasupra, el este poet, cântăreţ şi harpist. Isprăvile lui, ca şi acelea ale tovarăşilor săi — fierarul Ilmarinen şi războinicul Lemminkăinen — amintesc în multe privinţe isprăvile şamanilor şi ale vrăjitorilor-eroi asiatici48.

în societăţile de vânători şi pescari, spiritele protectoare ale diverselor specii animale, precum şi Stăpânii animalelor joacă un rol considerabil. Animalul e asemeni omului; fiecare animal are un suflet şi unele etnii (de exemplu, iukaghirii) cred că nu poţi ucide animalul înainte de a-i fi capturat sufletul49.

Etniile aino şi gilyak trimit sufletul ursului răpus spre ţara sa „de origine". Stăpânul fiarelor ocroteşte atât vânatul, cât şi pe vânători. Vânătoarea constituie prin ea însăşi un ritual destul de complex, căci vânatul e considerat ca înzestrat cu putere supranaturală50. Interesul acestor credinţe şi ritualuri rezidă în extremul lor arhaism (ele se întâlnesc şi în cele două Americi, în Asia etc.). Ele ne vorbesc despre solidaritatea mistică dintre om şi lumea animală, concepţie magico-religioasă atestată chiar de la vânătorii paleolitici (cf. § 2).

Este semnificativ că aceste credinţe în spiritele protectoare ale speciilor animale şi în Stăpânii sălbăticiunilor, credinţe aproape dispărute în culturile agricole, supravieţuiesc încă în Scandinavia. în plus, numeroase figuri supranaturale şi teme mitologice evidenţiind puterile magico-religioase ale animalelor se regăsesc în credinţele păstorilor şi mai cu seamă în folclorul agricultorilor, atât în restul Europei, cât şi al Asiei Occidentale. Acest fapt are o urmare importantă: el confirmă supravieţuirea concepţiilor arhaice în anumite societăţi rurale contemporane, cel puţin la începutul secolului al XX-lea.

45 Lehtisalo, rezumat în De Zalmoxis..., p, 101. Un alt mit samoied prezintă, de la început, antagonismul dintre Num şi Moarte (Ngaa), ibid., p. 102.

46 Cf. ibid., pp. 100-101.

47 Vezi variantele prezentate, ibid., pp. 86-88.

48 Cf. Martti Haavio, Văinămoinen, Eternal Suge, în special pp. 83 sq., 140 sq., 230 sq. Despre şamanismul ugricilor, cf. l-£ Chamanisme, pp. 182 sq.

49 Cf. I. Paulson, Die primitiven Seelenvorstellungen der nord-asiatischen Volker, pp. 174 sq.; id., „The Animal-Guardian", passim.

50 Cf. Eveline Lot-Falck, Leş rites de chasse chez iespeuptes siberiens, passim.; I. Paulson, „Leş religions des Asiates septentrionaux", pp. 71 sq.; id., „Leş religions des peuples finnois", pp. 170 sq.

491

Religiile Eurasiei antice

249. Religia bălţilor

Dintre cele trei popoare baltice — lituanienii, letonii şi vechii prusieni (sau prutenii) — cei din urmă, decimaţi după un lung război de convertire şi de cucerire de cavalerii teutoni, au sfârşit prin a dispărea, absorbiţi în masa de colonişti germani. Letonii şi lituanienii au fost, de asemenea, supuşi de germani şi, cel puţin nominal, convertiţi la creştinism în secolul al XlV-lea; totuşi, ei au reuşit să-şi menţină vechile tradiţii religioase. Abia începând din secolul al XVI-lea, misionarii luterani au pornit o campanie neîncetată împotriva păgânismului. Totuşi, etnografia şi folclorul bălţilor şi-au păstrat, în parte, moştenirea străveche şi constituie o sursă inegalabilă pentru cunoaşterea religiei tradiţionale51. Deosebit de importante sunt acele daina (scurte cântece de câte patru versuri), ritualurile legate de agricultură, căsătorie şi moarte, precum şi basmele populare. Geografia bălţilor a favorizat conservatorismul lor (să ne gândim la numeroasele credinţe şi obiceiuri arhaice care au supravieţuit în Pirinei, Alpi, Carpaţi şi Balcani). Acest lucru nu exclude câtuşi de puţin influenţele venite de la vecini — germani, estoni, slavi — şi, în ultimele patru secole, influenţele creştinismului.

Deşi există unele diferenţe între panteonurile, concepţiile religioase şi practicile celor trei popoare baltice, le vom prezenta împreună, ca să uşurăm expunerea. De la început, e important să subliniem faptul că bălţii au păstrat numele vechiului zeu indo-european al cerului, deiwos: în letonă dievs, în lituaniană dievas, în prusiana veche deivas. După convertirea la creştinism, acelaşi teonim a fost folosit pentru a desemna pe Dumnezeul biblic, în folclorul religios leton, Dievs, tatăl familiei divine, locuieşte în casa lui pe un munte din Cer; el vizitează însă pământul şi ia parte la munca ţăranilor şi la sărbătorile sezoniere care îi sunt consacrate. Dievs a instaurat ordinea în lume şi el e cel ce hotărăşte soarta oamenilor şi veghează la viaţa lor morală52. Totuşi, Dievs nu este un Dumnezeu suprem, nici divinitatea cea mai importantă.

Zeul tunetului, Perkunas (în lituaniană) sau Perkuons (în letonă)53, stă şi el în Cer, dar coboară ades pe pământ ca să lupte cu Diavolul şi alţi demoni (trăsături ce trădează o influenţă creştină). Războinic de temut şi fierar al zeilor, el controlează ploile şi deci fertilitatea ogoarelor. în viaţa ţăranilor, Perkunas/Perkuons joacă rolul cel mai important şi lui i se aduc jertfe când e secetă ori epidemie. După o mărturie din secolul al XVI-lea, pe timp de furtună i se oferea o halcă de carne şi era implorat astfel: „O, zeule Perkunas, nu mă lovi, te rog, o, doamne; primeşte de la mine carnea aceasta". Ritual arhaic, practicat pe vreme de furtună de popoarele primitive în onoarea zeilor celeşti (cf. Trăite, § 14).

Un loc important în panteonul balt pare să fi fost ocupat de Zeiţa Soarelui, Saula (a cărei asemănare cu zeul vedic Surya a fost de mult remarcată). Ea este închipuită deopotrivă ca mamă şi fată tânără. Saula are, şi ea, o casă pe Muntele Cerului, lângă cea a lui Dievs. Uneori, cele două zeităţi se luptă între ele şi lupta lor ţine trei zile. Saula binecuvântează glia, îi ajută pe cei bolnavi, îi pedepseşte pe cei păcătoşi. Sărbătoarea ei cea mai de seamă este în vremea solstiţiului de vară54, în folclorul religios leton, Saula este soţia lui Meness, zeul lunii; acesta din urmă ar fi fost un zeu războinic. Tuturor acestor zeităţi celeste li se asociază caii; ele călătoresc până pe munţii Cerului şi coboară pe Pământ în căruţe.

51 Izvoarele scrise (Cronici, rapoarte ale misionarilor şi demnitarilor bisericii etc.) conţin uneori informaţii utile, dar trebuie consultate cu prudenţă. Majoritatea autorilor lor nu cunoşteau limbile baltice; în plus, ei prezentau „păgânismul" etnic prin prisma clişeelor propagandei şi istoriografiei creştine.

52 Vezi Harolds Biezais, Die Gottesgestalt de r Lettischen Volksreligion, mai ales pp. 90 sq., 182 sq.

•^ Perkunas e menţionat în Cronica lui Malala (1261) şi de mai multe ori de autorii creştini din secolul al XVI-lea. Despre Perkuons, vezi documentele şi analiza critică la H. Biezais, Die himmlische G otlerfamilie der alten Letten,p. 92 sq., 103 sq.

54 Vezi H. Biezais, Die himmlische Gdtterfamilie der alten Letten, pp. 183 sq., 303 sq. (cultul Saulei).

De la Maliomed la epoca Reformelor t-

Majoritatea zeităţilor chtoniene sunt zeiţe. Mama-Pământ se numeşte Zemen mate la letc şi Zemyna Ja lituanieni; aceştia din urmă cunosc şi un „Domn al Pământului", Zemepaîis. E numărul „Mamelor" este mare; de pildă, Muma pădurii (Meza mate; în lituaniană Medein se multiplică prin emanaţie într-o Mumă a grădinilor, Mumă a ogoarelor, a golfurilor, a florile a ciupercilor etc. Acelaşi proces se reîntâlneşte Ja zeităţile acvatice (Muma polii, a vânturilor etc Cum remarcase deja Usener55, proliferarea unor atari entităţi mitologice reaminteşte un fenome caracteristic religiei romane (cf. § 163). La letoni cea mai importantă zeiţă este Laima (de i rădăcina verbala laime, „şansă", „noroc"). Ea este prin excelenţă o divinitate a destinului; e hotărăşte soarta oamenilor la naştere. Dar Laima guvernează şi căsătoria, belşugul recolte: prăsirea animalelor, în ciuda sincretismului cu Fecioara Măria, Laima reprezintă o figur; religioasă arhaică, aparţinând probabil celui mai vechi stadiu al păgânismului leton56.

înainte de convertirea Ja creştinism, cultul public se practica mai ales în păduri. Anumit copaci, anumite izvoare sau anumite locuri erau considerate sacre, locuite de zei; prin urmare apropierea de ele era interzisă. Comunitatea aducea sacrificii în locuri descoperite, în tufişuri sau în alte locuri sacre. Coliba din lemn era, de asemenea, un spaţiu sacru, ca şi „colţul sfânt" al caselor. Cât priveşte templele propriu-zise, informaţiile noastre sunt destul de sumare. Săpăturile au scos la lumină urme de sanctuare, clădite din lemn, în formă de cerc, cu diametrul de vreo cinci metri; în centru se afla aşezată statuia zeului.

în privinţa existenţei unei clase sacerdotale plutim în aceeaşi incertitudine. Izvoarele dau ştire despre „vrăjitori", ghicitori şi extatici; prestigiul lor era considerabil. Tratatul, impus în 1249 de cavalerii Ordinului Teutonic vechilor prusieni — e vorba de primul document scris privitor la religia bălţilor — îi obliga pe învinşi să nu mai incinereze sau îngroape pe cei morţi cu cai ori slujitori, cu arme, veşminte sau alte obiecte de preţ57, să nu mai aducă jertfe după strânsul recoltei zeului Curche,nici al tor zei; şi să nu-i mai consulte pe barzii vizionari (tulissones sau ligas'chones), care îi slăvesc pe cei morţi la ospeţele funerare şi pretind că i-au văzut zburând călare pe cai spre lumea cealaltă.

Putem recunoaşte în „barzii vizionari" o clasă de extatici şi de magicieni similară şamanilor din Asia. E foarte probabil că la sfârşitul „ospeţelor funerare" ei călăuzeau sufletul celui mort spre lumea de dincolo. La bălţi, ca peste tot, de altfel, autorităţile eclesiaslice considerau tehnicile extatice şi practicile magice inspirate de Diavol. Dar extazul şi teriomorfia extatică constituie, de obicei, o operaţie religioasă (sau de „magie albă"): şamanul ia forma unui animal ca să lupte cu spiritul cel rău. O credinţă analoagă este atestată la lituanienii din secolul al XVII-lea: acuzat de Jycantropie, un bătrân recunoaşte că este vârcolac, şi că în nopţile de Sfântul Luciliu, de Rusalii şi de Sânziene, el şi tovarăşii Jui, transformaţi în lupi, ajungeau pe jos „la capătul mării" (i.e, în Iad) şi se luptau cu Diavolul şi cu vrăjitorii. Vârcolacii, a explicat bătrânul, se preschimbau în lupi şi coborau în Infern ca să recâştige bunurile furate de vrăjitori — vite, grâu şi alte roade ale pământului, în ceasul morţii, sufletele vârcolacilor urcă la Cer, în timp ce Diavolul ia cu sine pe acelea ale vrăjitorilor. Vârcolacii sunt „câinii Jui Dumnezeu". Fără intervenţia lor activă, Diavolul ar pustii pământul58.

Asemănarea dintre riturile funerare şi cele de nuntă constituie încă o dovadă a arhaismului balt. O atare solidaritate rituală dintre nuntă şi moarte se mai păstra încă Ja începutul secolului

55 Cf. H. Usener, Die Gotternamen, pp. 79-122.

56 Vezi studiu] comparativ al iui H. Biezais, Die Hauplgottinnen der allen Letten, mai ales pp. 179-275. Privitor la sincretismul cu Fecioara Măria, ibid., pp. 279 sq.

•ţ7 Acest obicei arhaic (el este atestat în protoistoria Mesopotamiei, a Chinei, a sciţilor etc.J a persistat totuşi până în secolul al XV-lea.

58 Vezi izvoarele în Occultisme, sorcellerie et mode s culturelles, pp. 103—105.

493

Religiile Eurasiei antice

în România şi în Peninsula Balcanică. La fel de străveche este credinţa că Dievs, Saula şi Laima se îmbracă adesea în straie ţărăneşti şi îi însoţesc pe ţărani la câmp, credinţă atestată şi în folclorul sud-est european.

în concluzie, trăsăturile caracteristice ale religiei balte sunt: 1) existenţa mai multor familii de zei; 2) rolul dominant al zeităţilor soarelui şi furtunii; 3) importanţa zeiţelor naşterii şi destinului (Laima), a divinităţilor telurice şi a ipostazelor lor; 4) concepţia despre o luptă ritualică, săvârşită în transă, între „magicienii buni", devotaţi lui Dumnezeu, şi vrăjitori, slujitori ai Diavolului. In ciuda sincretismului creştin, aceste forme religioase sunt arhaice; ele provin fie din moştenirea indo-europeană (Dievs, Perkunas, Saula), fie din substratul eurasiatic (Laima, Zemen mâţe). Religia baltă — la fel ca şi aceea a slavilor şi a popoarelor fino-ugrice — prezintă un mare interes tocmai pentru că arhaismul ei poate fi pus în lumină cu ajutorul etnografiei şi folclorului, într-adevăr, aşa cum arată Marija Gimbutas, ramura precreştină a folclorului balt „este atât de veche, încât urcă fără îndoială în vremile preistorice, cel puţin până în epoca fierului sau chiar, în ceea ce priveşte unele elemente, cu mai multe milenii înainte"59.

250. Păgânismul slav

Slavii şi bălţii sunt ultimele popoare ariofone care pătrund în Europa. Dominaţi pe rând de sciţi, sarmaţi şi goţi, slavii sunt constrânşi să locuiască vreme de mai bine de o mie de ani un teritoriu limitat între Nistru şi Vistula. Dar, începând cu secolul al V-lea, devastarea Europei de către huni, bulgari şi avari a înlesnit revărsarea populaţiilor slave şi instalarea lor treptată în Europa Centrală şi Orientală60. Numele lor — sclavini — e atestat pentru prima oară în secolul al Vl-lea. Săpăturile au adus numeroase informaţii despre civilizaţia materială şi despre unele obiceiuri şi credinţe religioase ale slavilor sălăşluind în Rusia şi regiunea baltă, însă unicele izvoare scrise privind religia vechilor slavi sunt posterioare instalării creştinismului; chiar când sunt valabile, ele ne prezintă o etapă decadentă a păgânismului etnic. Totuşi, aşa cum vom vedea în curând, o analiză atentă a riturilor şi credinţelor populare ne permite să sesizăm unele trăsături specifice religiozităţii slave originare.

O informaţie preţioasă ne este furnizată de Helmond în a sa Chronica Slavorum, scrisă între 1167 şi 1172. După ce citează numele şi funcţiile câtorva zei, pe care îi vom prezenta îndată, Helmond afirmă că slavii nu neagă existenţa unui „singur zeu în cer", ci consideră că acest zeu „se interesează doar de treburile cereşti", abandonând cârmuirea lumii zeităţilor inferioare, procreate de dânsul, Helmond numeşte acest Dumnezeu prepotens şi deus deorum, dar el nu e un Dumnezeu al oamenilor: el domneşte peste ceilalţi zei şi nu mai are nici un raport cu Pământul61. E vorba deci de un Zeu celest, devenit deus otiosus, proces pe care 1-am arătat mai sus la popoarele altaice şi fino-ugrice; şi e atestat, de asemenea, şi la indo-europeni (cf. vedicul Dyaus, § 65).

în ce priveşte ceilalţi zei, lista cea mai completă se află în Cronica din Kiev, zisă Cronica luiNestor, redactată în secolul al XH-lea. Cronicarul evocă succint (şi cu indignare) păgânismul triburilor ruseşti în epoca marelui prinţ Vladimir (978-1015). El citează şapte zei — Per un, Voios, Khors, Dajbog, Stribog, Simarglu şi Mokoş — şi afirmă că „poporul le aducea jerfe [...], le aducea fiii si fiicele sale si le sacrifica acestor demoni..."62.

59 Marija Gimbutas, „The ancient religion of the Balts", p. 98. O asemenea interpretare a folclorului unii savanţi nu o împărtăşesc. Vezi controversa privind valoarea arhaică a cântecelor daina, în Tabloul problemelor, § 249.

60 Unele grupuri slave făceau parte din hoardele lui Attila; cf. M, Gimbutas, The Slavs, pp. 98 sq.

61 Helmond (cea 1108-1177), Chronica Slavorum, I, cap. 83.

62 Pasajele sunt traduse de A. Briickner, Mitologia Slava, pp. 242-243, şi Die Slawen, pp. 16—17.

De la Mahomed la epoca Reformelor

494

Graţie acestor informaţii suplimentare, s-a putut reconstitui, cel puţin parţial, structura şi funcţia unora din aceşti zei. Perun era cunoscut de toate triburile slave; amintirea lui se regăseşte în tradiţiile populare şi în toponimie. Numele său e indo-european (de la rădăcina per/perk, „a lovi", „a face să se spargă") şi indică un zeu al furtunii, asemănător vedicului Parjanya şi haitului Perkunas. Probabil că el semăna cu Perkunas — reprezentat ca un bărbat înalt şi puternic, cu barbă roşie, cu o secure sau un ciocan, cu care alunga duhurile rele. Un oarecare trib germanic îl identifica pe Perun cu Thorr. Etimonul său se afla în piorun, cuvânt polonez care desemnează trăsnetul şi fulgerele, precum şi în numeroase locuţiuni ale popoarelor slave63. Copacul consacrat lui era stejarul, la fel ca şi la alţi zei ai furtunii din Europa precreştină. Potrivit istoricului bizantin Procopius, i se jertfeau cocoşi şi, cu prilejul marilor sărbători, tauri, urşi sau ţapi. în folclorul creştin, Perun a fost înlocuit de Sfântul Ilie, închipuit ca un bătrân cu barbă albă, străbătând cerul într-un car de foc.

Voios, sau Veles, zeu al vitelor cornute, îşi găseşte paralele în lituaniană (Velnias, care înseamnă azi „diavol", şi vel, „umbra morţii") şi în celtică (Tacit vorbeşte de Veleda, prorocită celţilor)64. După Roman lakobson65, el derivă din panteonul comun indo-european si poate fi comparat cu Varuna. Khors este un teonim împrumutat din iranianul Khursid, personificarea Soarelui. Tot de origine iraniană este Simarglu; Jakobson îl apropie de persanul Simurgh, grifonul divin. Slavii 1-au împrumutat probabil de la sarmaţi, care îl cunoşteau sub numele de Simarg.

Etimologic, Dajbog, înseamnă „dătătorul de bogăţii" (slavul daţi, „a da", bogu, „bogăţie", dar şi „zeu", adică izvor al bogăţiei). Acest zeu a fost identificat şi el cu Soarele, în ce priveşte pe Stribog, nu se ştie aproape nimic despre el; un vechi text rusesc, Cântec despre oastea M Igor, afirmă că nepoţii şi nepoatele lui sunt vânturile66. Mokoş, ultima zeitate menţionată de Cronica lui Nestor, era probabil o zeiţă a fertilităţii, în secolul al XVH-lea, preoţii ruşi îi întrebau pe ţărani: „Ai fost la Mokoş?" Cehii îl invocau în timp de secetă67. Anumite izvoare medievale îl menţionează pe zeul Rod (teonim înrudit cu verbul rodiţi, „a naşte", precum şi rojeniţa („mamă, matcă, soartă"), zâne analoage Nomelor scandinave. Probabil că rojeniţele sunt epifanii sau ipostaze ale vechii Zeiţe-Mamă chtoniană, Maţi sîra zemlia („Mama Ţărână-jilavă"), al cărei cult a supravieţuit până în secolul al XlX-lea.

Se cunosc, de asemenea, vreo cincisprezece nume de zei din regiunile baltice, unde păgânismul slav s-a menţinut până în secolul al XH-lea. Cel mai important era Svantevit (Svetovit), zeul patron al insulei Riigen, care îşi avea sanctuarul la Arkona şi a cărui statuie măsura opt metri68. Rădăcina svet însemna la început „putere", „a fi puternic". Svetovit era deopotrivă zeul războinic şi protectorul ogoarelor, în aceeaşi insulă erau veneraţi Jarovit, Rujevit şi Porovit. Numele primilor doi indică o funcţie calendaristică: Jaro (solidar cujaru, „tânăr, focos, îndrăzneţ") înseamnă „primăvară"69; ruenu este numele lunii de toamnă, când se împerechează animalele tinere: pora înseamnă „mijlocul verii".