Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

lacob de Serugh

lacob de Serugh (451-521), unul dintre cei mai de seamă scriitori ai Bisericii siriene, supranumit 'flautul Duhului

Sfânt şi Harpa Bisericii dreptcredin-cioase'. Despre viata şi activitatea lui ta-cob avem la dispoziţie trei biografii, scri­se în siriaca: prima biografie îi aparţine lui lacob* de Edessa (m. 708), a doua, unui anonim, iar a treia, în versuri, lui George*, el însuşi episcop de Serugh, contemporan cu lacob de Edessa. S-a născut la Kurtam, 'un sat pe malul râului Eufrat', probabil în districtul Serugh. Este unicul copil la părinţii săi şi, întrucât a venit pe lume la o vârstă când aceştia nu mai sperau să aibă copii, naşterea iui a fost considerată drept răsplată divină pentru rugăciunile, milosteniile şi votu­rile lor. A studiat Ia vestita Şcoală din Edessa, în vremea episcopului ortodok Nonnus, dobândind o reputaţie deosebită pentru cultura şi elocvenţa sa. Este numit horepiscop de Haura sau Hawara, îrt dis­trictul Serugh. în această calitate, el se adresează creştinilor din Najran şi Edfe-ssa, încurajându-i în faţa persecuţiilor persane, din timpul domniei Iui Qawad^ regele Persiei. în anul 519, deja înaintat în vârstă, este ridicat în rang, fiind numit episcop de Batnan, capitala districtului Serugh. Decedează la scurtă vreme după această numire, în 521. Este cinstit ca sfânt de către iacobiti, maroniti şi ar­meni. Deşi a cunoscut şi limba greacă, el a scris numai în siriaca. A fost un scriitor fecund. Majoritatea lucrărilor sale este scrisă în versuri, doar câteva sunt în proză. Bar-Hebraeus îi atribuie 763 de omilii în versuri (memre), ode (madh-rashe) şi imne (sughyatha). Doar un număr restrâns de omilii a fost tipărit. Se ridică însă problema autenticităţii multor omilii, care au fost trecute sub numele său. Dintre scrierile sale în proză men­ţionăm: o liturghie, o slujbă a tainei bo­tezului, şase omilii la sărbători, omilia la Sf. Paşti, cuvântări funebre, o viaţă a Iui Mar Harinina şi bineînţeles corespon-

IACOB DE SERUGH

IBAS DE EDESSA

IBAS DE EDESSA


denţa sa (aproximativ 43 de epistole sau scrisori). La acestea, Bar-Hebraeus adau­gă comentariul la cele şase Centurii ale lui Evagrie*, care a fost pierdut. Omiliile în versuri prezintă diverse evenimente şi teme din Vechiul şi din Noul Testament, credinţa şi virtutea, panegirice la apos­toli, la martiri şi la sfinţii celebri din Orient (Addai, George, Serghei şi Bacchus, Simion Stâlpnicul, martirii din Edessa, din Sevastia etc). El a versificat aproape toate istorisirile siriene despre Fecioara Măria, despre descoperirea Sf. Cruci, despre Sf. Apostol Toma şi con­vertirea regelui Abgar*. Problema cea mai dificilă legată de lacob de Serugh, este a ortodoxiei sale, dacă a fost ortodox sau monofizit, începând cu Assemani şi mai apoi cu Abbeloos, s-a susţinut ortodoxia credinţei sale. După publicarea a două din epistolele sale, adresate călugărilor de la mănăstirea Mar Bassus din Harim, împreună cu răspun­sul acestora, şi a epistolei trimisă lui Pavel, episcop de Edessa, a reieşit că lacob a fost întotdeauna monofizit şi nu a renunţat niciodată la opiniile sale. Această părere este susţinută în mare parte de cercetătorii apuseni din sec. XX (Baumstark, Bardenhewer, Tisserant, Jugie etc.). Disputele nu sunt încă încheiate.

P. Bedjan, Homiliae selectae Mar-Jacobi Sarugensis, 5 voi., Paris-Leipzig, 1905-1910; P. Zingerle, .Monum. Syr., I, (Homiliae de Pachate), p.91-96; M. Albert, PO, 38, l (Omilii împotriva iudeilor), Turnhout, 1976; P. Gignoux, PO, 34, (Omilii la Facere), Paris, 1968; A. Voobus, Handschriftiche Ober-lieferung des Memre-Dichtung des Ja'qob von Serug, CSCO, 344-345, 421-422, Louvain, 1973, 1980 (un inventar general al manuscriselor); G. Olinder, lacobi S. epistu-lae quotquot supersunt, CSCO, Louvain, 1927; Idem, The Letters ofJacob of Serugh, Comments on an Edition, Lund, 1939; J. S.

Assemani, BO, I, 286-289; J.B. Abbeloos, De vita et scriptis s. lacobi Batnarum Sarugi in Mesopotamia episcopi, Louvain, 1867; F. H. Dolaponii, Historia vita et opera syri Mar Jacobi [syriacae], Mardin, 1952; C.J. Ball, Jacobus (13) Sarugensis, în Smith-Wace, III, p. 327-328; Bardenhewer, IV, p. 412-416; E. Tisserant, DTC, VIII, pt.l, 1924, col. 300-305; Baumstark, p. 148-158; Wright, p. 55-57; Duval, p. 351-354; Chabot, p. 62-63; Urbino, p. 104-109, cu bibliografie până în 1964; Cross, ODCC, p. 721; Altaner-Stuiber, 1980, p. 349; J. Gribomont, Jacques de Saroug, în DECA, II, p. 1286; P. Bruns, Jakobus von Serugh, în LACL, p. 329-330, cu bibliografie.

Ianuarie

Ianuarie, preot, contemporan cu Evodiu. Autor al unei scrisori trimise stareţului Valentin în care tratează problema haru­lui. El susţine că începutul şi desăvâr­şirea faptelor bune reprezintă lucrarea harului, deoarece faptele bune vin de la Dumnezeu. Masa păcătoşilor, a celor pierduţi (massaperditionis), este izbăvită doar prin har. în problema Sf. Treimi, el afirmă clar purcederea Duhului Sfânt doar de la Tatăl, deşi Duhul Sfânt este Trimis şi de Tatăl şi de Fiul. Tot el atri­buie, fără echivoc, Sf. Apostol Pavel Epistola către Evrei.

Migne, PLS, 2, 335-341; CPL, 392; G. Morin, Lettres inedites de S. Augustin et du pretre Januarien dam l'affaire des moines d'Adrumete, în Rben. 18, 1901, p. 241-256; S. Zincone, Januarien, în DECA, II, p. 1287.

Ibas de Edessa

Ibas de Edessa (în siriacă: Ihibha sau Hibha; în lat. Donatus\ în gr. Ibas), (sec. V), episcop de Edessa (435-449 şi 451-

457) şi conducător al şcolii teologice per­sane din Edessa. Despre Ibas ştim că, în timpul episcopatului lui Rabbula*, a acti­vat ca preot în Edessa şi a deţinut funcţia de conducător al şcolii din Edessa. încă din timpul lui Rabbula, preoţimea ede-sseniană înclina în mare parte spre nesto-rianism. Activitatea de început a lui Ibas se înscrie în această tendinţă. Astfel, fiind el însuşi mare admirator al lui Teo­dor* de Mopsuestia şi urmând tendinţei generale din cetate, traduce în siriacă, împreună cu doi ucenici ai săi, Kumi* şi Pruba, Comentariile la Vechiul şi la Noul Testament ale lui Teodor de Mopsuestia. Alarmat de popularitatea crescândă a scrierilor lui Teodor de Mopsuestia, Rabbula încearcă să le stăvilească influ­enţa, prin punerea lor sub anatemă. Ibas intră imediat în defensivă, acuzându-1 pe Rabbula că îşi duce planurile la îndepli­nire cu mână aspră şi în mod despotic şi că, 'sub veşmântul ortodoxiei, îi pedep­seşte nu numai pe cei vii, dar şi pe cei morţi'. Ibas îl consultă apoi pe Andrei*, episcop de Samosata, dacă trebuie să-l atace public pe Rabbula şi să rişte scin­darea Bisericii. Răspunsul acestuia a fost pozitiv. Ibas participă, în calitate de preot la sinodul ecumenic de la Efes din

•"•

431. In 433 el îi scrie o scrisoare lui Maris*, episcop de Hardaschir în Persia, care va deveni celebră datorită conţinutu­lui ei. O mare parte din scrisoare este inclusă în actele sinoadelor de la Calce-don şi de la Constantinopol şi la Facun-dus*. Maris vizitase Edessa înainte de izbucnirea controversei dintre Nestorie* şi ortodocşi. Ibas îl informează despre evenimentele care s-au derulat de la vi­zita sa. Scrisoarea dezvăluie starea de spirit a lui Ibas care, deşi părea indepen­dent faţă de cele două tendinţe, se simţea exasperat de cursul controversei. Pe de o parte, Nestorie era cenzurat pentru că

refuzase să atribuie Maicii Domnului titlul de ©£otoko<; şi pentru declaraţiile sale lipsite de orice precauţie, prin care vederile sale au fost identificate cu cele ale lui Pavel* de Samosata, care îl con­cepea pe Hristos ca om simplu. Pe de altă parte, el îl acuza pe Chirii* de apolina-rism, denunţa erezia celor 12 capitole, şi îi imputa că, prin păstrarea identităţii perfecte a divinităţii şi a umanităţii în Hristos, el nega învăţătura ortodoxă pri­vind unirea celor două naturi într-o sin­gură Persoană. El nu se rezumă doar la probleme de doctrină, ci trece şi la atacuri la persoană, acuzându-1 pe Chirii El nu iiită să adauge că 'Egipteanul (adică, Chirii) şi gruparea sa au fost ruşinaţi şi au trebuit să-şi înghită cuvintele' şi să nu mai afir­me că divinitatea şi omenitatea formează o singură natură (n.n. aici Ibas greşeşte, deoarece Chirii nu a susţinut o singură natură, ci o persoană în două naturi sau firi), recunoscând templul şi pe Cel care se sălăşluieşte în el, lisus Hristos. El îi mai trimite lui Maris scrisoarea lui loan de Antiohia către Chirii şi răspunsul acestuia, recunoscând ortodoxia celor două scrisori şi îi spune că şi el a început să comunice din nou cu Chirii prin scrisori, Chirii însuşi dându-i răspuns. La moartea lui Rabbula, în 435, gruparea pronestoriană îl ridică pe Ibas pe tronul episcopal din Edessa. Reacţiile ortodoc­şilor nu au întârziat, acuzându-1 că este cauza principală a disensiunilor dintre episcopii egipteni şi sirieni. Ştirea a ajuns la urechile împăratului Teodosie şi ale lui

IBAS DE EDESSA

IDACIUS

IDACIUS

IERONIM, FERICITUL

Proclus, patriarhul Constantinopolului. Acesta îi trimite un tomos lui loan de Antiohia care, deşi nu avea Osrhoene (Edessa) în jurisdicţia lui, era totuşi cel mai influent episcop, rugându-1 să îi ceară lui Ibas să înlăture scandalul prin condamnări făţişe în biserică şi sub iscă­litură a unor anumite propoziţii eretice la care el însuşi a făcut referire în scrisoarea către Biserica din Armenia, prin care atrăgea atenţia asupra erorilor nestoriene. Proclus adresează aceeaşi cerere tuturor episcopilor răsăriteni, dar cu succes rela­tiv. Chiar dacă pentru moment lucrurile par a se fi calmat, acuzatorii lui Ibas îl urmăresc în continuare. Cazul Ibas a fost discutat la două sinoade locale, Tyr şi Berit (Beyrut), acesta fiind achitat de acuzele aduse, însă, cu ocazia sinodului tâlhăresc de la Efes din 449, el este con­damnat alături de Flavian, patriarhul Constantinopolului, Teodoret de Cyr şi alţi cinci episcopi şi trimis în exil, iar locul i-a fost luat de Nonnus. Sinodul de la Calcedon, din 451, îl repune în scaun, unde rămâne până la moarte, în 457. După moartea sa, susţinătorii săi din Edessa au fost persecutaţi şi siliţi să se retragă la Nisibe, care va deveni centru teologic pentru Biserica Pers ie i, după închiderea şcolii de la Edessa de către împăratul Zeno, în 489. Scrisoarea lui Ibas către Maris a fost condamnată, în timpul împăratului Justinian, de către un sinod de la Constantinopol din 553, punându-se astfel capăt istoriei celor trei capitole.

Ibas s-a impus mai ales ca traducător. Cu toate acestea, el a scris şi o serie de lu­crări originale: un comentariu la Pro­verbe, Omilii în versuri (madhrashd), Predici şi o disputa cu un eretic, din care nu s-a păstrat nimic. Singura lucrare care s-a păstrat este scrisoarea către Maris, dar nu în siriacă, ci în traducerea greacă.

Assemani, BO, Or. III, F, Roma, 1725, p. 85-86 (Abhd-isho, Catalogus librorum syrorum, 61); Mansi, VII, 241-250; J. Labourt, Le Christianisme dans l'Empire perse sous la dinastie sassanide (224-632), Paris, 1904; A. de Ales, La lettere d'Ibas ă Mares le Persan, în Rech. SR, XXII, 1932, p. 5-25; E. Venables, Ibas, art. în Smith-Wace, III, p. 192-196; Bardenhewer, IV (1924), p. 410 °i urm.; Wright, p. 42; Duval, p. 76-77, 247, 314, 341-342; Chabot, 47-48; Urbina, p. 99-100; Cross, Ibas, în ODCC, p. 686; Altaner-Stuiber, 1980, p. 347 şi urm.; J.-M. Sauget, Ibas, în DECA, I, p. 1205; P. Bruns, Ibas von Edessa, în LACL, p. 306.

Idacius sau Idatius (Hydatius)

Idacius sau Idatius (în lat. Hydatius), (sec. V), episcop de Aquae Flaviae (Chaves sau Chiaves), în Gallicia (420-470) şi istoric bisericesc. După propria sa mărturie s-a născut în anul 388, la scurtă vreme după ce Priscillian şi adepţii săi fuseseră executaţi, în anul 400 călăto­reşte în Egypt şi în Palestina, în timpul şederii sale în Palestina, îl întâlneşte pe Fer. Ieronim* şi îi cunoaşte pe loan, epis­copul Ierusalimului, Eulogius, episcopul Cezareei, iar în Egipt, pe Teofil* al Ale­xandriei. Revine acasă, înainte de invazia barbară în Spania, invazie care 1-a deter­minat pe Orosiu* să se retragă în exil, iar pe Avitus* de Braga îl împiedică să se întoarcă în ţară de la Ierusalim. La şapte ani după ce Peninsula Iberică a fost ocu­pată de suevi, alani şi vandali, mai exact în anul 416, el se converteşte, în 427 a fost făcut episcop de Aquae Flaviae. întrucât situaţia sub dominaţia suevilor devenise insuportabilă, în 431, Idatius este trimis de arhiepiscopii gallicieni la Aetius* în Galia pentru ajutor. El revine, însoţit de legatul Censorius, prin ale cărui eforturi, episcopii izbutesc să facă pace cu suevii, dar nu înainte ca acesta să

fi părăsit Gallicia. Pacea a durat peste 25 de ani, interval în care Biserica de aici a putut să rezolve problema ereticilor priscilieni şi manihei, care ajunseseră să aibă adepţi chiar în rândurile ierarhiei. Se pare că Idatius însuşi a jucat un rol activ în rezolvarea acestei probleme. Idatius moare în jurul anului 470. El este autorul unei cronici, Chronikon, care continuă istoria lui Eusebiu* şi Ieronim*, de la anul 378 şi până la 468, adăugând o serie de informaţii pe care le-a adunat perso­nal, de la autorităţi ca Sulpiciu* şi Oro­siu* şi bineînţeles Augustin* şi Ieronim. El se concentrează cu precădere asupra evenimentelor din Spania şi mai ales din Gallicia şi deplânge distrugerile şi dezas­trul provocate de invazia barbară, în legătură cu imperiul roman, aflat în pro­ces de decădere, el nu-şi face iluzii şi nu întrevede nici o ieşire posibilă din starea jalnică în care se zbătea societatea din vremea sa.

Migne, PL, 51, 869; Idem, 74, 701-750; CPL, 2263; Isidore de Sevilla, Vir. ///., cap. 9; Mommsen, Chron. min., 2, Berlin, 1894, p, 1-36; M.A..Ward, Idatius (3), art. în Smith-Wace, III, p. 206-208; A. Tranoy, în SCh. 218-219, 1974; C. Mole, Uno storico del V secolo: ii vescovo Idazio, Catania, 1978; Altaner-Stuiber, 1980, p. 232 şi urm.; M. Simonetti, Idace, în DECA, I, p. 1207-1208; U. Hamm, Hydatius von Aquae Flaviae, în LACL, p. 302-303, cu bibliografie.

Ieronim, Fericitul

Ieronim, (c. 342-420), traducător şi exe­get biblic. S-a născut în Stridoniu, loca­litate aflată la graniţa dintre Dalmaţia şi Panonia, în jurul anului 342. Având posi­bilităţi materiale, părinţii îi dau o edu­caţie aleasă, în jurul anilor 360-7, pleacă la Roma, unde se va boteza şi va face studii strălucite de gramatică şi retorică,

sub îndrumarea Iui Aelius Donatus, tot­odată, se familiarizează cu clasicii latini. Tot aici îşi însuşeşte primele noţiuni de limbă greacă. De Ia Roma merge la Trier unde intră în contact cu tradiţia monahală răsăriteană la modă în acea vreme şi în Apus. Petrece un răstimp, împreună cu Rufin*, pe care I-a avut coleg de studii la Roma, Chromatius* şi Bonosus, în antu­rajul episcopului Valerian de Aquileia. De aici pleacă în Răsărit (373), pentru a cunoaşte îndeaproape viaţa monahală. La Antiohia îl audiază pe Apolinarie* de Laodiceea, aprofundează cunoştinţele de limbă greacă şi se retrage, pentru o vre­me, în deşertul Chalcis, la sud de Alep, unde învaţă, sub îndrumarea unei evreu convertit, limba ebraică. După izbucnirea controverselor doctrinare, părăseşte pus­tia şi revine la Antiohia, unde se alătură lui Paulin, teolog ultra-niceean, care îl hirotoneşte, pentru a-1 câştiga ca adept. In jurul anului 380, pleacă la Constan­tinopol, unde îl cunoaşte pe Sf. Grigorie* de Nazianz, care îi adânceşte dragostea faţă de Origen*, ale cărui opere începuse să le traducă. De aici, îi însoţeşte pe Pau­lin de Antiohia şi pe Epifanie* la Roma. La Roma, el ajunge secretarul papei Da-masus. Acum începe perioada cea mai fertilă a activităţii sale. Se angajează, totodată, în activităţi pastorale, explicând Evanghelia doamnelor din înalta socie­tate. Aprofundează limba ebraică, ţinân-du-le acestora un curs de iniţiere în această limbă. După decesul lui Damasus şi ajungerea lui Siricius pe tronul episco­pal, fiind luat în derâdere, datorită legă­turilor sale cu doamnele aristocrate din Roma, el părăseşte oraşul şi pleacă spre Cipru, unde se întâlneşte cu prietenul său Epifanie, iar de acolo trece Ia Antiohia, fiind primit de către Evagrie. în această călătorie a fost însoţit de Paula şi Eusto-chium. De la Antiohia face o vizită, în

IERONIM, FERICITUL

IERONIM, FERICITUL

IGNATIE TEOFORUL

compania celor două doamne, la Alexan­dria, unde audiază cursurile lui Didim* cel Orb şi la comunităţile monahale din deşertul nitrian. Revine în Palestina şi se stabileşte lângă Betleem, unde Paula întemeiază, cu bani proprii, trei mănăstiri de călugăriţe, pe care le va conduce per­sonal, şi una pentru călugări, condusă de Ieronim. Stabilirea la Betleem a fost în­soţită de o bogată activitate literară. El continuă traducerile, scrie comentarii, şi diverse lucrări doctrinare, istorice, pole­mice şi ascetice. A participat la disputa origenistă, care 1-a adus în conflict cu loan, episcopul Ierusalimului şi cu prie­tenul său Rufin. Tot aici a dus lupta con­tra pelagienilor, care i-au incendiat mănăstirea. Atât pelagienii, cât şi invazi­ile hunilor şi ale altor barbari, I-au obli­gat să fugă din Palestina. Moartea Paulei a fost o mare lovitură pentru Ieronim. Se consolează, traducând o serie de opere monahale, printre care Regula lui Paho-mie şi termină traducerea Bibliei ebraice în latină, în 405, şi scrie o serie de co­mentarii la profeţi. Ieronim se stinge din viaţă, fără a fi putut încheia comentariul la profetul leremia. Mai târziu, trupul său neînsufleţit a fost dus şi aşezat în Bise­rica Santa Măria Maggiore. Două sunt contribuţiile majore aduse de Ieronim: traducerea Sf. Scripturi din ebraică şi greacă în limba latină şi trans­miterea literaturii patristice greceşti lu­mii creştine din Apus. El rămâne, în pri­mul rând, cunoscut ca traducător al Sf.

A

Scripturi. Intr-o primă etapă, Ieronim a revizuit prima traducere în latină a textu­lui sacru, hala, pentru ca mai apoi, să facă o traducere a Vechiului Testament. după originalul ebraic. Revizuirea inte­grală a Bibliei a fost terminată în 405. La început, traducerea sa a fost primită cu rezerve, treptat, însă, ea devine textul oficial al Bisericii din Apus. în sec. al

XIH-lea a primit numele de Vulgata. Un interes deosebit a arătat Ieronim faţă de istoria bisericească. Astfel, el traduce partea a doua a cronicii lui Eusebiu*, continuându-o de la 325 şi până la 378. La aceasta, el adaugă vestita sa lucrare De viris illustribus, un catalog de scri­itori creştini, scrisă sub influenţa lui Sue-toniu, dar cu materiale preluate din Isto­ria bisericească a lui Eusebiu, cu adao­suri din sfera creştină apuseană. Ono­mastica: Liber locorum, Liber nominum, o completare a lucrării lui Eusebiu, care cuprinde nume şi denumiri geografice biblice, aranjate în ordine alfabetică. După exemplul Vieţii lui Antonie, el scrie vieţile a trei sihastri palestinieni: Viaţa lui P avei, Viaţa lui Ilar ion, fondatorul monahismului palestinian, şi Viaţa lui Malchus. Legat de preocupările sale bi­blice, reţinem comentariile făcute de el: comentarii la diverse epistole ale Sf. Pavel (Galateni, Efeseni, Tit şi Filimon), la Ecclesiast, note la psalmi, Quaestiones hebraicae in Genesim, comentarii la pro­feţi, comentariu la Matei, comentariu la Apocalipsă. Ieronim a tradus mult din opera lui Origen şi Didim cel Orb: Omi­liile lui Origen la Profeţi şi Cântarea Cântărilor, Omiliile la Luca, De prin-cipiis şi tratatul despre Duhul Sfânt al lui Didim cel Orb şi o serie de texte pole­mice ale lui Epifanie către loan de Ieru­salim, ale lui Teofil către Epifanie, ale lui Epifanie către Ieronim etc. şi un corpus de documente pahomiene. Ieronim este cunoscut şi ca polemist de excepţie. Din operele sale polemice reţinem: Altercaţia Luciferiani et Orthodoxi; Contra Helvi-dium; Adversus lovinianum; Contra lo-hannem Hierosolymitanum; Contra Vigi-lantium şi Apologia adversus libros Rufmi. La această activitate teologică şi literară se adaugă 59 de omilii la psalmi, Isaia, Marcu şi alte texte biblice. Cores-

pondenţa sa cuprinde peste î 50 de piese, interesante pentru conţinutul şi frumu­seţea lor literară. Doctrina propusă de Ieronim este cea ortodoxă, întemeiată pe Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie, deşi nu a fost cu totul străin unor influenţe origeniste, mai ales în materie de soteriologie.

Migne, PL 22-30; PLS 2, 18-328; CSEL, 54.56, 59; CCL 72-78, cu bibliografie; pro­priul catalog al operei sale în: De viris illus­tribus 135; J. N. D. Kelly, Jerome, His Life, Writings, and Controversies, London, 1975; F. Cavallera, St. Jerome. Sa vie et son oeu-vre, I, 1-2, Louvain, 1922; G. Griitzmacher, Hieronymus, MII, Leipzig, 1901-1908; G. del Ton, S. Girolamo di Stridone, Trieste, 1962; J. Vogels, Vulgatastudien. Die Evan-gelien der Vulgata, Munster, 1928; E. Krischker, Zur Sprache der Regula Pachomii in der lateinischen Version des Hieronymus, Diss., Viena, 1966; P. Rousseau, Ascetics, Authority and the Church in the Age of Jerome and Cassian, Oxford, 1978; P. Jay, Jerome lecteur de l'Ecriture, Supplements au Cahiers Evangile 104, Cerf, Paris, 1998; B. Jeanjean, Saint Jerome et l'heresie, Institute d'Etudes Augustiniennes, Paris, 1999; W. Fremantle, Hieronymus, art. în Smith-Wace, III, p. 29-50; Bardenhewer, III, p. 605-654; Altaner-Stuiber, 1980, p. 394-404; J. Forget, DTC, 8, pt. l, 1924, col. 894-897; Cayre, I, p. 555-578; I. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 241-244; Tixeront, Patrologie, p. 325-343; Cross, Jerome, art. în ODCC, p. 731-732; Quasten, Patrology, IV, p. 212-246, cu biblio­grafie; J. Gribomont, Jerome, în DECA, II, p. 1320-1324; A. Furst, Hieronymus, în LACL, p. 286-290, cu bibliografie.

Ieronim de Ierusalim

Ieronim de Ierusalim, preot în Ierusalim şi polemist de la cumpăna secolelor VI şi VII. Ii este atribuită o apologie împotriva iudeilor, scrisă sub forma unui dialog, probabil, după exemplul Dialogului cu Iudeul Trifon, al Sf. Justin* Martirul şi

Filosoful. Fragmentele referitoare Ia botez şi la psalmi sunt considerate neau­tentice.

Migne, 11, 845-866; 40, 848-865; 94, 1409-CPG, 7815-7818; DTC, 8, col. 983-985; l' Hausherr, Leş grand courants de la spiritua-lite orientale, OCP, l, 1935, p. 126-128; Beck, p. 447-448; J. Darrouzes, Jerome ie Grec, în DSp 8, col. 919; D. Stiernon, Jerome de Jerusalem, în DECA, II, p. 1324; G. Rowekamp, Hieronymus von Jerusalem, în LACL, p. 290-291.

Ignatie Teoforul

Ignatie Teoforul, Sf. (35-107), episcop de Antiohia, martir al Bisericii şi unul din cei mai de seamă Părinţi apostolici. Nu avem detalii despre viata sa. Se crede că a fost sirian de origine şi că, înainte de convertirea sa la creştinism, ar fi fost păgân şi mare persecutor al creştinilor (Lightfoot). Potrivit tradiţiei, Ignatie a fost episcop de Antiohia, al doilea sau al treilea în succesiune la scaunul episcopal dacă, aşa cum susţin Eusebiu*, Origen* şi Ieronim*, Sf. Ap. Petru a fost primul episcop la Antiohia, Evodiu fiind al doi­lea. De la Eusebiu mai aflăm că Ignatie a suferit moarte martirică la Roma, în tim­pul domniei împăratului Traian (98-117). Ignatie a fost arestat, împreună cu alţi creştini, în timpul persecuţiei din An­tiohia şi pedepsit cu moartea prin arun­care la fiare în amfiteatrul de la Roma. Astfel, el a fost transportat la Roma, însoţit de o gardă de l O soldaţi, pe care el însuşi îi numeşte 'leoparzi'. în drum spre Roma s-a oprit la Smirna, unde a fost primit de Sf. Policarp* şi s-a întâlnit cu o seamă de reprezentanţi ai Bisericilor creştine din Efes, Magnesia şi Tralle. Acestor Biserici, el le adresează câte o epistolă. Totodată, el scrie o altă epistolă şi creştinilor din Roma, cerându-le să nu

IGNATIE TEOFORUL

IGNATIE TEOFORUL

ILARIE DE ARLES



intervină pe lângă curtea imperială pen­tru a fi salvat de la moarte. De la Smirna pleacă spre Troada, apoi spre Neapolis, adică Filipi, în Macedonia, şi de aici, par­curgând via Ignatia, ajunge la Dyrra-chium (Durazzo). Aici se îmbarcă pentru Roma, unde suferă moarte de martir, fiind sfâşiat de fiarele sălbatice, probabil în anul 107, an în care Trăiau şi-a sărbă­torit victoria împotriva dacilor (Coman). Sf. Ignatie îi sunt atribuite mai multe scrieri, singurele autentice, după cum putem deduce din scrisoarea lui Policarp către Filipeni şi din informaţiile date de Eusebiu şi leronim, sunt cele şapte scri­sori către efeseni, magnesieni, trallieni, romani, filadelfieni, smirneni şi Poli­carp. Primele trei scrisori au fost redac­tate la Smirna, prin care mulţumeşte creştinilor din aceste Biserici pentru dragostea pe care au arătat-o faţă de el, îi îndeamnă să fie supuşi autorităţilor bi­sericeşti şi le atrage atenţia împotriva primejdiilor eretice. Tot în Smirna a fost redactată şi scrisoarea către romani. Scrisorile către filadelfieni, smirneni şi cea către Policarp au fost expediate din Troada. Lui Policarp îi dă şi sfaturi de­spre modul în care să conducă, în cali­tatea sa de episcop.

Aceste scrisori ne introduc în atmosfera densă a vieţii din sânul comunităţii creş­tine la acea vreme, dezvăluind entuzias-

.ci

mul creştinilor pentru credinţa lor. In acelaşi timp, ele ne dau posibilitatea să desluşim caracterul autorului lor, care, pe drept cuvânt, a fost numit şi s-a numit 'Teoforul'. Dar mai presus de toate, scrisorile sau epistolele Sf. Ignatie au o mare importanţă pentru istoria dogmelor, în centrul teologiei Sf. Ignatie se află ideea de iconomie divină (Quasten), în care desluşim un hristocentrism puternic. Dumnezeu doreşte să elibereze lumea şi omenirea de sub stăpânirea despotică a

prinţului acestei lumi. El a pregătit lumea pentru mântuire prin iudaism, însă îm­plinirea are loc prin lisus Hristos. lisus Hristos este doctor trupesc şi sufletesc, născut şi nenăscut, Dumnezeu făcut om, viaţa adevărată în moarte, născut din Măria şi de la Dumnezeu. Hristos este atemporal (ăxP°^v°?) Ş' nevăzut (aopa-to<;), pentru noi s-a făcut văzut, nepăti-mitor fiind, pentru noi a pătimit. Biserica este 'jertfelnicul' sau 'locul de jertfa', idee preluată din credinţa că Euharistia este jertfa Bisericii, fapt afirmat în Didahii, unde Euharistia este numită jert­fa. Euharistia este doctoria nemuririi, antidotul împotriva morţii şi viaţa veş­nică în Hristos. De aceea, el îndeamnă pe smirneni, şi prin ei pe toţi creştinii, să primească Sf. împărtăşanie, care este atât Trupul, cât şi Sângele Domnului nostru lisus Hristos: 'Euharistia este Trupul Mântuitorului nostru lisus Hristos, care a suferit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl din iubirea Lui L-a înviat din morţi'. Sf. Ignatie este cel care a folosit pentru prima dată expresia de 'Biserică univer­sală' (Kcx9oVn.Kîi 8KKX,icia): 'Acolo unde este episcopul, acolo să fie poporul, după cum acolo unde este lisus Hristos, este Biserica universală'. El mai reţine distincte treptele preoţiei: '... după cum există un episcop, ajutat de preoţi şi dia­coni' (Ep. c. Smirneni 7, 1), sau 'Vă în­demn, străduiţi-vă să faceţi toate lucru­rile în acelaşi gând cu Dumnezeu: epis­copul să conducă în locul lui Dumnezeu, în timp ce preoţii lucrează ca sfat al apos­tolilor, iar diaconii, atât de dragi mie, sunt încredinţaţi cu slujirea lui lisus Hristos' (Magn. 6, 1). Dacă hristologia Sf. Ignatie poartă amprenta gândirii pauline, trăirea şi viaţa creştină dezvăluie nuanţele, mistice ale trăirii în Hristos,

prezente la Sf. loan. Sf. Ignatie este pro­babil cel dintâi scriitor creştin care arti­culează 'urmarea lui Hristos', ca dimen­siune a vieţii creştine, în nucleul învăţă­turii mistice propus de Sf. Ignatie, regăsim doctrina ortodoxă despre îndum-nezeirea omului. Trebuie să reţinem că Sf. Ignatie vede trăirea mistică în strânsă legătură cu viaţa liturgică, element păs­trat cu sfinţenie în Biserica Ortodoxă.

Migne, PG, 5; F.X. Funk, Patres Apostolici, I, 212-295; R.T Smith, Ignatius, St., art. în Smith-Wace, III, p. 209-223; Ignace d'An-tioche, Lettres, în Sources Chretiennes, 10, Ed. Cerf, Paris, 1946; P.G. Crone, Ignatius von Antiochien, Briefe, Munster, 1936; J. Rius-Camps, The Four Authentic Letters of Ignatius the Martyr, Roma, 1979; M.-H. Congourdeau şi A.-G. Hamman, Leş ev^ques apostoliques, Peres dans la foi 77, Editions Migne, Paris, 2000 (trad. în franceză, introd., note ghid tematic); I. Olariu, Scrierile Părinţilor Apostolici, Caransebeş, 1892; M. Pâslaru, Scrierile Părinţilor Apostolici, R. Vâlcea, 1936, p. 1-49; D. Fecioru, Scrierile Părinţilor Apostolici, P.S.B., l, p. 147-199; C.C. Richardson, The Christianity of Ignatius of Antioch, New York, 1935; K. Bommes, Weizen Gottes. Untersuchung zur Theologie des Martyriitms bei Ignatius von Antiochien, Koln-Bonn, 1976; H. Paulsen, Studie» zur Theologie des Ignatius von Antiochien, Gottingen, 1978; R. Joly, Le dossier d'Ignace d'Antioche, Bruxelles, 1979; P. Meinhold, Studien zu Ignatius von Antiochien, Wies-baden, 1979; C. Trevett, Ignatius of Antioch, Lewisten, N Y, 1992; Bardenhewer, I, p. 119-146; Altaner-Stuiber, p. 47-50; Quasten, Patrology, \, p. 63-76 (cu bogată bibliogra­fie); Cross, Ignatius, art. în ODCC, p.688-689; 1. G. Coman, Patrologie, 1956, p. 36-38; Idem, I, p. 130-147; P. Nautin, Ignace d'Antioche, în DECA, I, p. 1209-1211; F.R. Prostmeier, Ignatius von Antiochien, în LACL, p. 306-308, cu bibliografie.