Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte

Maniheism

Maniheism, sistem religios întemeiat de Mani. Intenţia lui Mani a fost de a crea o Biserică universală, capabilă de a se sub­stitui celor anterioare, de a prelua părţi importante din doctrinele acestora şi de a fi mesagerul învăţăturilor Iui Zoroastru, Buddha şi, bineînţeles, lisus. Mani afir-

MANIHEISM

MANIHEISM

mă: „Scripturile, Inţelepciunile, Apo-calipsele, parabolele şi psalmii Biseri­cilor anterioare sunt toate reunite în Biserica mea ca înţelepciune pe care eu v-o revelez. Aşa cum un fluviu se uneşte cu altul ca să formeze un curent puternic, la fel s-au adăugat vechile cărţi Scrip­turilor me!e; şi ele au format o mare înţelepciune, aşa cum nu a existat în tim­pul generaţiilor precedente". Declaraţia este suficientă pentru a observa carac­terul sincretic al acestei religii şi de a o reduce la o combinaţie de texte împru­mutate şi amalgamate între ele, mai mult sau mai puţin coerent, în adolescenţa sa, dar şi mai târziu, profetul babilonian a fost influenţat de idei creştine şi iudeo-creştine, indiene, iraniene şi nu poate fi contestat faptul că pentru a-şi compune scrierile şi a-şi elabora doctrina a împru­mutat din surse heterogene, inspirându-se din creştinism şi mazdeism sau zurva-nism. de asemenea din buddhism şi man-deism, şi chiar din tradiţiile şi apocrifele

?*

iudaice în variantele aramaice. In mediul baptisma! în care şi-a început activitatea, Mani a fost influenţat de idei gnostice, el fiind atras de doctrinele lui Marcion* şi Bardesane*, preluând unele idei, dar şi criticând altele. „Eu învăţ (predic) că există două principii, Dumnezeu şi Materia. Materiei îi atribuim tot ceea este rău, iar lui Dumnezeu, toată puterea be­nefică în sine¹', spune Faustus în Augus-tin*, Contra Faustum, XI, I. Cunoscând şi dualismul iranian (Ahura Mazda sau Binele şi Angra Mainyu sau Răul), Mani promovează un dualism radical, diferit de al gnozelor precedente. Conform mi­tului cosmogonic, în Timpul Anterior (Primordial) exista o dualitate radicală şi intactă între două Naturi sau Substanţe sau Rădăcini: Lumina şi Obscuritatea, Binele şi Răul, Dumnezeu şi Materia. Fiecare purta numele de Prinţ, fiind

nenăscut şi etern, amândoi având aceeaşi putere, neavând nimic în comun, fiind opuşi în toate. Răul nu poate fi negat, el există în sine fiind etern, nici nu este redus, nici nu derivă, nici nu depinde de Bine. Câteva texte consideră că Lumina este superioară Obscurităţii, însă numai prin calităţile intrinseci ale acesteia, bunătate, frumuseţe şi inteligenţă, care se, opun răutăţii, urâţeniei şi prostiei Mate-

f\

riei. Insă această superioritate intrinsecă nu implică nici o inegalitate între cele două substanţe. Sub aspectul spaţialităţii, cei doi Prinţi sunt concepuţi ca două Re­giuni care sunt separate printr-o graniţă (limită, Horos) mai mult sau mai puţin ideală şi simetric antitetice: Regiunea Bi­nelui la nord, Regiunea Răului Ia sud. Unul este Tatăl Grandorii, Dumnezeul Adevărului, Tatăl Luminilor sau Zarva», asimilat cu Dumnezeu Tatăl creştin sau cu Zurvân, zeitatea iraniană, celălalt este Prinţul Tenebrelor, asimilat cu Diavolul creştin sau cu Ahriman din mazdeism. Fiecare din cele două Regate este format din cinci elemente, care în diverse versi­uni ale mitului dau naştere la cinci Arbori luminoşi sau tenebroşi, Inteli­genţa, Gândirea, Reflecţia, Intenţia sau Voinţa şi Raţionamentul, şi care sunt lo­cuinţe sau membre ale Tatălui Grandorii şi înconjoară Pământul Luminii în care se află Tatăl, şi respectiv Ceaţa, Focul devastator, Vântul distructiv, Apa tulbure şi Tenebrele, ce constituie cinci lumi su­prapuse conduse de cinci regi care au formă de demon, leu, vultur, peşte şi dragon. Fiecare din cele două regiuni sunt extrem de populate cu eoni, zeităţi şi îngeri în număr infinit şi, respectiv, fiinţe infernale, demoni, patrupede, păsări, peşti şi reptile. Opoziţia dintre cei doi prinţi este dinamică, ei sunt în perma­nentă expansiune, însă limitându-se reci­proc. Datorită expansiunii Răului se pro-

duce drama cosmologică care inaugu­rează Timpul Mijlociu, se produce rup­tura primitivă şi amestecul celor două substanţe. Materia este în fond Concu­piscenţa, dorinţa şi plăcerea nestăvilite de a cuceri regatul luminii, în apărarea sa, Tatăl Grandorii produce o primă Formă, Mama Vieţii, care la rândul ei creează Primul Născut sau Omul Primor­dial, cu cinci Fii, Aerul, Vântul, Lumina, Apa şi Focul (cinci straturi de lumină, armura Omului Primordial, zainâ, care formează de fapt sufletul său); cei cinci fii sunt înfrânţi şi devoraţi de Tenebre. Această înfrângere, care constituie prin­cipiul Amestecului fir. gum9cisn), stă la originea Mântuirii, înghiţirea unei părţi de lumină prin înfrângerea Omului Pri­mordial, şi amestecul între Lumină şi

A

întuneric, este un sacrificiu voluntar al Divinităţii pentru a salva Regatul Lu­minii prin răgazul oferit şi pentru a pregăti înfrângerea Tenebrelor. Sufletul divin este o otrava pentru Materie. Omul Primordial revine la conştiinţă şi adre­sează o rugăciune Tatălui Grandorii (Theodor* bar Konai). Chemarea şi Răspunsul se ataşează unul de altul şi se îndreaptă către Mama Vieţii şi Spiritul cel Viu. Şi Spiritul cel Viu (creat de Ta­tăl) investeşte Chemarea, iar Mama Vieţii, Răspunsul (fiul ei prea iubit) cu mân­tuirea, şi cei doi coboară în Regiunea Tenebrelor, unde sunt Omul Primordial şi Fiii săi. Chemarea şi Răspunsul se în­carnează în două personaje, care devin două zeităţi ale panteonului maniheean. In acest episod, Omul Primordial apare ca o fiinţă salvată, ca eternul prim salvat. Mântuirea sa este în primul rând o trezire a conştiinţei, anulată momentan de uitare şi ignoranţă. Această resurecţie spirituală este datorată Nous-ului, ele­mentul salvator conţinut în armura Omului Primordial, în psykhe. Dobo-

rându-i pe arhonţii demonici, Spiritul cel Viu făureşte din pieile lor bolţile ceru­rilor, din oasele lor munţii, din carnea şi din excrementele lor pământul. El înfăp­tuieşte o primă eliberare a Luminii, fă­când Soarele, Luna şi stelele, nuclee care nu fuseseră afectate de tot de amestecul

*. f

cu întunericul. In sfârşit, Tatăl proce­dează la o ultimă evocare şi proiectează prin emanaţie un al Treilea Trimis (Na-risah, Mithra), părinte a douăsprezece Fecioare ale Luminii, Regalitatea, înţe­lepciunea. Victoria, Persuasiunea, Puri­tatea, Adevărul, Credinţa, Perseverenţa, Dreptatea, Bunătatea, Justiţia, Lumina, şi care corespund semnelor zodiacale. Acesta organizează Cosmosul ca un fel de fântână de captat şi în cele de urmă de eliberat particulele de Lumină închise în Reghmea Tenebrelor, în urma luptelor dintre cel de-al Treilea Trimis şi Materia, însoţite de tactici diverse, aceasta din urmă îi zămisleşte pe Adam şi Eva, pen­tru a proteja particulele de lumină înglo­bate în Materie, Adam, în care se află cea mai mare cantitate de lumină, devine, împreună cu foţi urmaşii lui, obiectul principal al răscumpărării. Scenariul eshatologic se repetă: aşa cum Omul Primordial a fost mântuit de Spiritul cel Viu, Adam, lipsit de ştiinţă, este trezit de Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Nous, identificat cu Ohrmazd, care vine să-şi salveze în Adam propriul său suflet, rătă­cit şi înlănţuit de întuneric. Ca şi în alte sisteme gnostice, eliberarea comportă trei stadii: trezirea, revelarea ştiinţei sal­vatoare şi anamnesis-\\\, Adam s-a privit pe el însuşi şi a ştiut cine este (Theodor bar Konai, fragment din Turfan S9). Scenariul soteriologic a devenit model pentru orice răscumpărare prin gnoza prezentă şi viitoare. Până la sfârşitul lu­mii, o parte din Lumină, adică sufletul divin, se va strădui să se trezească şi, în

MANIHEISM

MANIHEISM

cele din urmă. să elibereze cealaltă parte, întemniţată în lume, în trupul oamenilor şi al animalelor şi în toate speciile vege­tale. După cum spunea maniheeanul Faustus, lisus. Viaţa şi Mântuirea oame­nilor, se află în orice lemn (Augustin, Contra Famtum, XX, 2). Continuarea lumii prelungeşte crucificarea şi agonia lui lisus cel din istorie, Jesus Patibilis. Răscumpărarea finală este întârziată de toţi aceia care nu urmează calea arătată de Mani, adică nu evită procreaţia. in descrierea celui de-al Treilea Timp, al eshaton-\\\\\\, Mani foloseşte imageria apocaliptică familiară în toată Asia Occidentală şi în lumea elenistică. Ulti­mele Zile debutează cu Marele Război, perioadă de încercări pentru Biserica maniheeană, care precede Judecata din Urmă. în fata Tribunalului lui lisus (berna), instalat în centru! universului, sunt judecaţi cei păcătoşi, aflaţi la stânga acestuia. Fiinţele salvate, aleşii, asistă la Judecată sub formă de îngeri, încon-jurându-L pe lisus, iar catehumenii se află la dreapta Judecătorului. După o scurtă domnie, Hristos, aleşii şi toate personifi­cările Binelui se vor ridica la Cer. Lumea, aprinsă şi purificată de un incendiu de 1468 de ani, va fi nimicită. Ultimele par­ticule de Lumină se vor aduna laolaltă într-o Statuie, care se va înălţa la Cer: conform unor şcoli maniheene, nu toate particulele Luminii vor fi mântuite, un număr de suflete vor rămâne veşnic pri­zonierele Materiei. Materia, cu toate per­sonificările, demonii şi victimele sale. cei damnaţi, va fi întemniţată într-o sferă (bolos) şi azvârlită în adâncul unei gropi uriaşe, pecetluită de o stâncă. Lupta din­tre Bine şi Rău ia sfârşit cu triumful Luminii, separarea celor două Substanţe este definitivă, căci întunericul nu va mai putea niciodată să invadeze Regatul Luminii.

Influenţa buddhismului este evidentă în organizarea Bisericii maniheene. Fiecare comunitate era împărţită în două, o parte mai numeroasă, a auditorilor sau catehu-menilor, subordonată unei părţi mai restrânse, a aleşilor. Aleşii posedă gnoza, şi ei încarnează Biserica spirituală, Ekklesia pneumatike, cea a Alegerii, auditorii sunt credincioşii, aflaţi pe diverse trepte de instruire pe calea Per­fecţiunii, şi alcătuiesc Biserica psihică, Ekklesia psykhike, cea a Vocaţiei. Ale­gerea şi Vocaţia corespund celor două aspecte distincte şi ierarhizate, însă soli­dare, ale uneia şi aceleiaşi Biserici. Structura Bisericii maniheene este ase­mănătoare celor harismatice din zilele noastre, pe de o parte iniţiaţii, iar pe de altă parte, neofiţii, novicii, a căror for­mare este incompletă şi care erau subor­donaţi primilor. Pe lângă această împăr­ţire, exista şi o alta, instituţională, cu o ierarhie eşalonată pe cinci trepte: maeştrii (al căror număr era limitat la 12), episcopii (care mai erau numiţi şi supraveghetori, servitori, diaconi, în număr de 72), preoţii (în număr de 360), aleşii şi catehumenii. Primele patru trepte se suprapuneau cu clasa aleşilor. Biserica era condusă de un şef suprem, resânâ, princeps magistrorum sau arkhe-gos. Maniheismul era constituit ca un corp ecleziastic extrem de centralizat şi ierarhizat, intenţia lui Mani era de a avea o Biserică puternică şi care să reziste în timp prin această bună organizare. Asu­pra existenţei templelor sau mânăstirilor în cultul maniheean, părerile sunt îm­părţite, însă este sigur că nu acceptau reprezentări bi- şi tridimensionale. Ei sărbătoreau ca zi de odihnă duminica, respectau sărbătoarea Paştelui, fără a fi în tradiţia lor, marea lor sărbătoare fiind în martie, când comemorau moartea Iui Mani (Berna, precedată de un post de

treizeci de zile). Botezul era la vârsta prunciei, celebrau euharistia, însă înlo­cuiau vinul cu apă. Rugăciunea era un act obligatoriu, reglementat strict, aleşii pro­nunţau zilnic şapte rugăciuni, iar catehu­menii patru.

Maniheismul a supravieţuit multor mişcări sectare, atât în plan religios, dar şi în cel al limbajului. După moartea lui Mani, maniheismul s-a dezvoltat rapid în vest, în ciuda persecuţiilor, având adepţi în Capadocia şi în sudul Armeniei. Maniheismul s-a infiltrat datorită misiu­nilor organizate în partea romană a Mesopotamiei, în Siria, în Thebaida şi în nordul Arabici, în lumea bizantină, epite­tul maniheism, golit de sensul primar al termenului, desemna toate mişcările sus­pecte de heterodoxie. în spaţiul latin, Augustin foloseşte acest termen în De haeresibus, pentru a desemna toate mişcările dualiste. Diocletian dă un edict în 297, adresat lui Iulian, proconsul în Africa, din cauza progreselor realizate de erezie în nordul Africii (de la mănăstiri le din Egipt şi până în Cartagina), prin care le erau confiscate toate bunurile ereti­cilor, iar ei erau condamnaţi la moarte. Maniheismul este pus în legătură cu mişcarea priscilianistă din peninsula Iberică, din sec. IV şi care duce la con­damnarea Ia moarte a lui Priscillian şi a patru adepţi. Măsurile energice luate de papa Leon cel Mare, începând cu 445, şi edictele promulgate de împăraţii Justin şi Justinian, puse în aplicare de autorităţile civile şi ecleziastice, duc la dispariţia mişcării în Imperiu, în est maniheismul influenţează mişcarea mazdakită în Iran, ce are un moment de gratie în jurul anu­lui 500, dar care este înecată în sânge în 521. Este vorba de un maniheism refor­mat de către Mazdak, două secole după moartea lui Mani, şi din care poate fi reţinută teoria comunistă, a împărţirii bu-

nurilor şi femeilor şi a restabilirii egali­tăţii primitive, în perioada califilor omayyazi, în Iran, maniheismul cunoaşte o perioadă de linişte şi de înflorire, însă începând cu 775, o dată cu dinastia Abbassidâ, adepţii maniheismului sunt obligaţi să se retragă în Khorasan. Expansiunea lor continuă în est spre Extremul Orient, în sec. VII şi VIII, în Asia Centrală şi China, unde vor cu­noaşte un extraordinar succes, în Im­periul uigur, fondat după 745, şi care se întindea între fluviile II şi Galben, mani­heismul devine religie oficială în 763. Din această cauză şi împăratul Chinei acordă, în 768 şi 771, autorizaţii de sta­bilire a templelor maniheiste în China, însă influenţa lor este scurtă, dispariţia imperiului uigur în 840 ducând la dis­persia comunităţilor maniheene înspre estul Chinei şi în Turkestanul chinez. Invazia mongolilor lui Gengis Khan şi edictele din timpul dinastiei Ming (1370) duc la dispariţia acestora, menţtnându-se doar în mici grupuri în zona fluviului Yangtze inferior. Maniheismul a exerci­tat influenţe şi asupra islamului, în spe­cial asupra grupărilor heterodoxe, ex. zanâdiqa. în vocabularul musulman, adepţii acestei mişcări desemnau pe liber cugetători şi pe eretic i. Secte le paulicie-nilor, bogomililor şi a catharilor (sec. IX-XII), succesiv apărute în sud - estul Eu­ropei şi în zona mediteraneană a Franţei şi Italiei, sunt de filiaţie maniheistă, mişcări neomaniheiste sau neocathare subzistând în Languedoc până în sec. XIV şi în Italia până în sec. XV. Mani­heismul este resuscitat de mişcările teo-sofice şi în special de teoria antroposo-fîcă a lui Rudolf Steiner.

P. A l far ic, Leş Ecritures manicheennes, 2 voi., Paris, 1918-1919; HJ. Polotsky şi A. Bohlig, Kephalaia I, Stuttgart, 1940; Mary Boyce, A Catalogue ofthe Iranian Mânu-

MANIHEISM

MARA DE AMID

MARA DE AMID

MARCEL DE ANCYRA

scripts in Manichaean Script in the German Tur fân Collection, Berlin, 1960; idem. The Manichaean Hymn Cycies in Parthian, Oxford, 1954: idem, // Re.ader in Mani­chaean Middle-Persian and Parthian, Acta iranica, n r. 9, Teheran şi Liege, 1975; G.T. Stokes, Manicheam, Smith-Wace, III, p. 795-801: F.K. Burkitt. The Religion of the Manichees. Cambridge, 1925; H.H. Schaeder, U r for m una Fortbildungen des manichăi-schen Systems, Leipzig, 1927; H.-J. Polotsky, Abriss des manichăischen Systems, Stuttgart, 1934; A.W. Williams. Researches in Mani-chaeism, New York, 1932; H.C. Puech, Le Manicheisme, Paris, 1949; G. Widengren. Mani und Manichăismus, Stuttgart, 1961 (trad. în engl. London, 1965); E. de Stoop, Essai sur la dijfv.sioti du manicheisme dans l'Empire rom a in, Ghent, 1909; M. GuidL La loffa tra l'lslam e U manicheismo, Roma, 1927; Giuseppe Messina, Cristianesimo, buddhismo, manicheismo nell'Asia antica, Roma, 1947; S.N.C. Lieu, The Religion of Light: An Introduction to the History of Manichaeism in China, Hong Kong, 1979; idem, Manicheism in the Later Roman Em-pire and Mediaeval China, Manchester, 1985 C. Bardy, în DTC, 9, 1927, col. 1841-1895; I.P. Cuiianu, Gnozele dualiste ale Occiden­tului, Nemira, 1995, cu indicaţii biblio­grafice; A. Di Berardino, Litterature mani-cheenne, în DEC A, II, p. 1527-1528, cu bi­bliografie; G, R6\vekamp. Mani (Evan-gelium), în LACL, p. 419.

Mansuetus

Mansuetus (m. 681), episcop de Milano din anul 672, opozant al ereziei mono-telite. Pentru a combate această erezie, el convoacă un sinod local la Milano în 679. Sinodul adresează împăratului Con­stantin IV Pogonatul, reprezentat la această adunare de Damiân, episcop de Pavia, o scrisoare sinodală, însoţită de o Expositiofidei, în care este respins mono-

telismul. Expositio fidei a fost citată la sinodul de la Constantinopol din 680.

Migne, PL 87, 1261-1265; Expositio, în Migne, PL 87, 1265-1267; CPL 1170-1171; BS, 8, 632; Mansi, XI, 203; T.W. Davids, Mansuetus, în Smith-Wace, III, p. 801; F. Savio. Gli antichi vescovi d'ltalia dalie origini al 1300 descritti per regioni: La Lom-bardia. I, Milano, Firenze, 1913, p. 284-286; S. Zincone, Mansuetus de Milan, în DEC A, II, p. 1529.

Mappinius

Mappinius (sec. VI), episcop de Rheims (în lat. Rhemensis), reprezentat la sino­dul de la Orleans din 549 de arhidiaconul său Protadius. De la el avem două scri­sori nedatate. Una este adresată lui Niceta, episcop de Treves, în care îl in­formează pe acesta că a absentat de Ia sinodul local din Toul, ţinut în jurul anu­lui 550, pe motiv că nu îi fuseseră aduse la cunoştinţă temele ce urmau să fie dezbătute. Scrisoarea aceasta este impor­tantă deoarece în ea găsim singura menţi­une referitoare la sinodul din Toul. Cealaltă scrisoare este un elogiu la adresa lui Villcus, episcop de Metz.

Mansi IX, 138, 147; Migne, PL 68,43; idem, 71, 1165; T. W. Davids, Mappinus, în Smith-Wace, III, p. 802.

Mara de Amid

Mara de Amid, episcop de Amid, exilat de către Justin (519), împreună cu Isidor, episcop de Kennesrin, la Petra, în Arabia (în prezent în Iordania). Cei doi episcopi rămân aici timp de şapte ani, până după moartea lui Justin, când Teodora îi tri­mite la Alexandria, unde au decedat. Mara a scris în limba greacă. Assemani îi atribuie un comentariu la Evanghelii.

Assemani, BO, II, p. 52; Duval, p.359-360, 65, nota3;Chabot, p. 71.

Mara de Samosata

Mara de Samosata, autorul unei scrisori adresate fiului său, Serapion, sfătuindu-1 să domine patimile şi să cultive virtuţile, să nu se teamă în faţa vicisitudinilor sorţii şi să caute înţelepciunea. Autorul a scris scrisoarea dintr-o temniţă romană. Urbina este de părere că nu este vorba de un creştin, ci de un păgân, în orice caz, scrisoarea a fost redactată într-o perioadă în care versurile sybilline erau adeseori citate, în plus, punerea lui Pytagora pe acelaşi nivel cu Hristos, practică obiş­nuită în cercurile ecclectice din Siria la acea vreme, ne face să înclinăm mai degrabă spre un autor necreştin. Nu este sigur că a fost scrisă la sfârşitul sec. II. In orice caz, ea este anterioară sec. IV.

W. Cureton, Spicilegium syriacum, London, 1855, p. 43-48 (trad. engl. p. 70-76); trad, în germană: F. Schulthess, în ZDMG, 51, 1897, p. 365-369; F. Altheim, Weltgeschichte Asiens im griechischen Zeitalter, H, Halle, 1948; Duval, p. 18-19; Urbina, p. 45.

Mar Aba vezi Aba, Mar. Mar Aba I vezi Aba I, Mar. Mar Aba II vezi Aba II, Mar.

Marcel

Marcel, ucenic legendar al Sf. Petru*. La în­ceput, Marcel a fost discipol al lui Simon* Magul, fiind convertit la creştinism de către Petru, în Faptele lui Linus, Marcel este cel care aduce vestea execuţiei Apostolului Petru, fiind totodată princi­palul personaj la înmormântarea sa. O serie de scrieri apocrife conţinând Fapte

ale apostolilor se află puse sub numele lui Marcel, în Faptele lui Achileu şi Ne-reus este menţionată o scrisoare a lui Marcel care descrie convertirea sa la creştinism.

Tischendorf, Acta Apostolontm Apocrypha, p. 37, 20; Lipsius, Petrus-Sage, p. 153; G. Salmon, Marcel Ins (11), în Smith-Wace, III, p. 813.

Marcel de Ancyra

Marcel de Ancyra (m. 374), episcop de Ancyra în Galatia, participant la sinodul din aceeaşi localitate din anul 315. Ală­turi de Atanasie*, Marcel a fost unu! din­tre principalii apărători ai ortodoxiei cre­dinţei împotriva arienilor, la sinodpl deja Miceea din 325. Continuă lupta împotri^ va arienilor şi după acest sinod, scrâin^ un tratat împotriva sofistului Asterje cfe Capadocia, în 335. în acest tratat, şl nu JJ atacă numai pe Asterie, ci se îndreaptă $4 împotriva celor doi Eusebiu, Reacţia acestora a fost spontană. Eusebiu* . 4e Cezareea scrie două tratate, Contra Mar-cdlum şi De ecclesiastica theologia, în care nu se apără numai, dar îl acuza pe Marcel de sabeîianism. în plus, tratatul lui Marcel este trimis împăratului Con­stantin cu o scrisoare de acuzaţie, în con­secinţă, el este condamnat la sinodul de la Constantinopol din 336, depus din treaptă şi exilat. Participă, împreună cu Atanasie, la sinodul de la Roma din 340, convocat de papa Iul iu. Lui Marcel i se dă ocazia să se apere, în baza mărturisirii de credinţă pe care o face, acest sinod refuză să ratifice hotărârile de depunere din treaptă şi trimitere în exil luate la Constantinopol. El a fost achitat şi de sinodul de la Sardica (343/344). deşi fu­sese acuzat de a fi 'amestecat falsurile lui Sabeliu*, răutăţile lui Pavel* de Samo­sata şi blasfemiile lui Montanus* într-un

MARCEL DE ANCYRA

MARCEL DE NOLA

MARCELLINA

MARCELLINUS COMES

sistem confuz'. Ca urmare, Marcel este repus în scaunul de Ancyra, deşi, se pare că acest lucru nu a fost pe placul tuturor, în 347, el va fi din nou depus din treaptă şi trimis în exil, de această dată de îm­păratul Constanţiu. Canonul I de la Sino­dul al 11-lea ecumenic de la Constanti-nopol (381) îl condamnă ca eretic. Despre lucrarea care i-a adus tristă faimă nu ştim aproape nimic. Tot ceea ce a su­pravieţuit sunt câteva paragrafe păstrate în cele două tratate ale lui Eusebiu scrise împotriva lui. Aceste paragrafe nu redau însă imaginea completă a învăţăturii lui Marcel. Deducem totuşi că învăţătura lui Marcel nu a fost pur ortodoxă. Astfel, el a susţinut că deşi Cuvântul lui Dumnezeu a fost fără început, totuşi El devine Fiu al lui Dumnezeu o dată cu întruparea Sa. în încercarea de a respinge erezia ariană, el propune un monoteism care cunoaşte doar o treime iconomică, idee apropiată, dar nu identică cu monarhismul. Această tendinţă 1-a dus la afirmarea învăţăturii eretice potrivit căreia, înainte de crearea lumii, Logosul a fost doar în Dumnezeu şi că la sfârşit va fi din nou numai în Dumnezeu. Logosul este consubstanţial cu Tatăl, însă nu este născut şi nici nu este persoană. Doar Dumnezeu-omul Hristos este o persoană, singur El este numit şi este în realitate Fiul lui Dum-

a.

nezeu. înainte de întrupare nu a existat vreun Fiu al lui Dumnezeu. Dumnezeu a fost pur şi simplu unu (monas). Mărturi­sirea de credinţă pe care a scris-o la cere­rea papei luliu se păstrează în întregime la Epifanie*. Marcel a mai scris şi un tratat minor, De scmcta ecclesia, care a fost atribuit lui Antim, episcop de Nico-midiaîn Bytinia. Tot lui Marcel îi aparţin şi alte două scrieri care ne sunt cunoscute sub numele lui Atanasie: Sermo maior de fide şi Expositio fidei.

CPG 2800-2806; C.H.G. Rettberg, Mar-celliana, Gottingen, 1794; W. Gericke, Marceli von Ancyra, Halle, 1940, p. 192-244; E. Klostermann, GCS Eusebius' Werke, voi.

4, Berlin, 1906, 183-214, 214-215; G.

Mercati, Note di letteratura biblica e cristiana
antica, ST 5, Roma, 1901, p. 87-98: Anthimi
Nicomediensis episcopi et martyris de sancta
ecclesia; T. Zahn, Marcellus von Ancyra. Ein
Beitragzur Geschichte der Theologie, Gotha,
1867; F. Loofs, Die Trinitătslehre Marcelîs
von Ancyra und ihr Verhăltnis zur ălteren
Tradition, Sitz. der. Preuss. Akad. der W.,
1902, p. 724-781; W. Gericke, Marceli von
Ancyra. Der Logos-Christologe und Bi-
bliiist. Sein Verhăltnis zur antiochischen
Theologie und zum Neuen Testament, Halle,
1940 (traducerea este pe alocuri imprecisă);
G. W. H. Lampe, Exegesis ofsome Biblical
Texts by Marcellus of Ancyra and Pseudo-
Chrysostom 's Homily on Ps. 96, J.Th. St., 49,
1948, 169-175; E. Schwartz, Der Sogenannte
Sermo de fide des Athanasius, Miinchen,
1925; F. Scheidweiler, Marceli von Ancyra,
ZNW, 46, 1955, 202-214; A. Harnack,
Geschichte der altchristlichen Literatur bis
Eusebius, 2, 2, Leipzig, 1904, p. 158-160; E.

5. Ffoulkes, Marcellus of Ancyra, art. în

Smith-Wace, III, p. 808-813; Bardenhewer,
III, p. 117-122; Altaner-Stuiber, 1980, p. 86,
224, 227 şi urm., 289; Quasten, Patrology,
III, p. 197-201: Cross, Marcellus, art. în
ODCC, p. 869-870; Ch. Kannengiesser,
Marcel d'Ancyre, în DECA, II, p. 1536-1537,
cu bibliografie; G. Feige, Marceli von
Ancyra, în LACL, p. 420-421, cu biblio­
grafie.