Carte tiparita cu binecuvantarea prea fericitului parinte
Yüklə 6,5 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Ipolit sau Ipolit Romanul
loan de Scythopolis loan de Scythopolis, scriitor antieretic din Scythopolis, Palestina, activ în prima jumătate a sec. VI, deosebit de cultivat, după mărturiile contemporanilor săi. El a scris un tratat împotriva celor care se separă de Biserică sau Contra lui Eutihie şi Dioscor^ la cererea patriarhului Iulian (probabil Iulian de Antiohia, 471-476), o Apologie sinodului de la Calcedon şi Contra lui Sever. Toate aceste lucrări fiind îndreptate împotriva monofiziţilor. Se pare că el a inserat în formula cal-cedoniană, formula teopaschită Unus de trinitate passus est (Unul din Treime a pătimit). loan a fost şi autorul unor comentarii la Pseudo-Dionisie, bazate pe scholiile Sf. Maxim* Mărturisitorul. Comentariile sale au fost identificate după un manuscris în limba siriacă, fiind cuprinse în introducerea traducerii operelor lui Dionisie Areopagitul, scrisă de Phocas bar Serghei de Edessa, scriitor din sec. VIII. Anastasie* Bibliotecarul a descoperit un exemplar din aceste comentarii şi îl trimite, cu o traducere în latină, împăratului Carol Pleşuvul, însoţit şi de scholiile Sf. Maxim Mărturisitorul. Acest exemplar s-a pierdut. Migne, PG, 4, 15-432, 527-576; CPG, III, 6850-6852; Fotie, Bibi., cod. 107; F. Diekamp, Doctrina Patrum, Munster, 1907, p. 85 şi urm. retip în 1981; J. Lebon, CSCO 94, p. 202-204 (trad. în siriacă); B.R. Suchla, Die sogenannten Maximus-Scholien des Corpus Dionysiacum Areopagiticum, Gb'ttin-gen, 1980; idem, Die Oberlieferung des Prologs des Johannes von Skythopolis zum griechischen Corpus Dionysiacum Areopa-giticum, Giittingen, 1984; idem, Verteidigung eines platonischen Denkmodells einer chri-stlicher Welt, Guttingen, 1995; T.W. Davids, Joannes (565) Scythopolita, art. în Smith-Wace, III, p. 427; S. Helmber, Der Neu-chalkedonismus, Bonn, 1962, p. 176-184; L. Perrone, La chiesa di Palestina e le contro-versie cristologische, Brescia, 1980, p. 325; Altaner-Stuiber, 1980, p. 508 şi urm.; M. Simonetti, Jean de Scythopolis, în DECA, II, p. 1319; B.R. Suchla, Johannes von Skythopolis, în LACL, p. 358-359 cu bibliografie. loan Talaia loan Talaia sau Tabennesiotes (sec. V), a fost urmaşul patriarhului de Alexandria, Timotei Solafaciolus, în 482, şi apoi episcop de Nola. înainte ca Timotei să fi fost exilat, loan a deţinut funcţia de iconom, iar când acesta a fost obligat să se retragă la Canopus, el îl însoţeşte. El revine cu Timotei la Alexandria, după repunerea lui în scaun, reluându-şi funcţia de iconom. Intervine pe lângă împăratul Zenon ca urmaşul lui Timotei la funcţia de patriarh al Alexandriei să fie un ortodox. După decesul patriarhului, monofiziţii îl aleg pe Petru Mongul, în timp ce ortodocşii îl aleg pe loan, care este însă obligată să părăsească cetatea. După o şedere la Antiohia, el pleacă la Roma, pentru a interveni pe lângă Simplicius (m. 483). Simplicius îi scrie lui Acaciu, patriarhul Constantinopolului în vederea repunerii lui loan în scaun. Acesta îi răspunde papii că, la porunca împăratului 1-a primit pe Petru mongul în comuniune, iar loan nu mai are ce căuta la Alexandria. Urmaşul lui Simplicius, Felix III, îl susţine pe loan Talaia. Situaţia se înrăutăţeşte, întrucât, în urma refuzului lui Acaciu, papa îl excomunică. Nici după moartea lui Zeno, lucrurile nu se schimbă. întrucât, loan îl ajutase pe noul împărat, Anastasie, în timpul unui naufragiu la Alexandria, el spera ca acesta să-1 ajute să-şi recupereze scaunul, în acest scop se deplasează la Constantinopol. în loc să-1 ajute, împăratul porunceşte ca loan să fie arestat şi trimis în exil. loan izbuteşte să evite arestarea şi să fugă din nou la Roma. Ajuns la Roma, şi pentru a rezolva situaţia lui, papa îl numeşte episcop de Nola. De aici, loan îi scrie lui Ghelasie o ocTcoXoyia, în care anatematizează nu numai erezia pelagiană, dar şi pe Pelagiu*, pe Celestin* şi Iulian* de Eclana. Se stinge din viaţă la Nola, în Campania. Migne, PG 86, 2617-2636; Migne, PL 68, 1020-1027; Evagriu, Ist., bis., HJn 12-18; Fotie, Bibi., cod. 15 a; T.W. D, Joannes (l 1), în Smith-Wace, III, p. 347-348; E. Ma-laspina, Jean Talad'a, în DECA, II, p. 1319-1320. loan de Tesalonic loan de Tesalonic, arhiepiscop de Tesalonic, urmaşul în scaun al lui Eusebiu, la începutul sec. VII. îşi întăreşte concita-dinii în faţa primejdiei invaziei avarilor. Potrivit tradiţiei, prin rugăciunile sale, a salvat oraşul de la un cutremur de pământ. A fost un predicator iubit de popor. De la el s-a păstrat o omilie asupra Adormirii Maicii Domnului, deosebit de importantă pentru istoria acestei sărbători, o alta, despre femeile purtătoare de mir şi una despre Tăierea Capului Sf. loan Botezătorul. Totodată, s-au mai păstrat fragmente dintr-o omilie referitoare la Ispitirea lui lisus. De importanţă pen- IOAN DE TESALONIC IOAN DE BOBBIO IOAN DE BOBBIO IORDANES
tru istoria Balcanilor, întrucât vorbeşte despre invazia slavilor, dar şi pentru istoria cultului creştin, este culegerea Minunilor Sf. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, patronul oraşului Tesalonic. Omilia despre femeile purtătoare de mir a fost multă vreme atribuită Sf. loan* Hrisos-tom, fiind trecută între operele sale, cu titlul: De Resurrectione Christi. Migne, PG, 59, 635-644; 116, 1203-1324; BHG, 499-516, 547H, 842T, 1144-1144G; BHG, Auct., 500-510/13, 1056, 1056G, 1056GB; W.M. Sinclair, Joannes (409), art. în Smith-Wace, III, p. 396 (care îl plasează la sfârşitul sec. VII); P. Lemerle, Leş plus anciens recueils des mir ades de saint Demetrius, Paris, 1980; D. Stiernon, în DSp 8, col. 778-780; idem, Jean de Thessalo-nique, în DECA, II, p. 1320; B. Windau, Johannes L von Thessalonike, în LACL, p. 358. loan de Tomis loan de Tomis (sec. V), episcop de Tomis, uneori identificat cu loan* Ma-xenţiu. S-a născut undeva în Sciţia Mică la începutul sec. V. Este atestat ca ierarh de Tomis înainte de 448. Participă la sinodul de la Constantinopol din 448-449, care a combătut ereziile nestoriană şi eutihiană. Este cunoscut ca autor al unor omilii şi chiar tratate dogmatice împotriva nestorienilor. Datorită importanţei sale, a fost inclus şi în Collectio Palatina (sec. V), realizată după sinodul ecumenic de la Efes, 431. Face parte din grupul teologilor din Sciţia Mică, Dobrogea de azi, care au fost profund angajaţi în controversele hristologice ale vremii, împotriva lui Nestorie, care afirma că Maica Domnului era doar 'primitoare de Dumnezeu' (theodokos), el susţine, împreună cu loan* Cassian, că este 'născătoare de Dumnezeu' (theotokos). G. Morin a des- coperit încă un fragment dintr-o lucrare care, se pare, a aparţinut acestui ierarh teolog de la Tomis. CPL 665; Migne, PG, 48, 1088 (Collectio Palatina); Fr. Gloria (ed.) loannis Tomitanae Urbia Episcopi Opuscula, în Corpus Chris-tianorum Seriae Latina, LXXXV, A.; CPL, 665; I. G. Coman, Şi cuvântul Trup s-a făcut, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1993, p. 239 şi urm., cu o analiză a concepţiei ma-riologice şi hristologice a lui loan de Tomis; Dom Germain Morin, Le temoignage de Jean de Tomis sur Ies heresies de Nestorius et Eutyches, în Journal of Theological Studies, VIII, 1905, p. 74-79; E. Prinzivalli, Jean de Torni, în DECA, II, p. 1320; B. Windau, Johannes von Torni, în LACL, p. 358. lona lona, poet necunoscut, autor a două poeme, De Sodoma, 167 hexametri, şi De Jona, 105 hexametri. Aceste poeme au fost trecute sub numele lui Tertullian* şi Ciprian*. Deşi relatarea este fidelă textului biblic, expunerea este foarte naturală şi plină de culoare. Nu cunoaştem când a trăit şi activat. R. Peiper, CSEL, 23, 1891,212/216; Altaner-Stuiber, 1980, p. 406.
lona de Bobbio, stareţ al mănăstirii Bobbio şi scriitor din sec. VIL S-a născut la Sigusia (Suza) în Liguria, la sfârşitul sec. VI. în jurul anului 618 intră în mănăstirea Bobbio, aflată între Genoa şi Milano, condusă la acea vreme de Attala, urmaşul Sf. Columban, fondatorul acestui aşezământ monahal. Se pare că aici a studiat, devenind secretarul lui Attala şi a succesorului acestuia, Bertulfus. Călătoreşte cu acesta la Roma, pentru a solicita papii Honoriu scoaterea mănăstirii de sub jurisdicţie episcopală. Honoriu aprobă cererea lor. în anul 640, după o vizită la mănăstirea Luxeuil, începe să redacteze Vita S, Columbani, probabil în timpul şederii sale la mănăstirea Evoriac, în dioceza Meaux, unde a trăit Sf. Bur-gundofara, a cărei viaţă şi fapte miraculoase vor constitui obiectul altei monografii biografice a lui lona. Data morţii sale nu este certă, probabil nu la multă vreme după anul 665. Pe lângă cele două biografii, el a mai scris vieţile sfinţilor Eustatie, Attala, Bertulfus şi îoan de Reome. Deşi din punct de vedere teologic, operele sale nu au o valoare deosebită, ele sunt, totuşi, deosebit de importante mai ales dacă ne gândim la puţinătatea scrierilor teologice şi duhovniceşti în sec. VII în Apus. Migne, PL, 87, 1011-1084; CPL, 1185 (1115), 1176, 1177 (2113); MGH, III, p. 406-413, 505-517; IV, 61-152; Jonas, Vita Columbani et discipulorum eius, text stabilit de M. Tosi, versiunea italiană de E. Cremona şi M. Paramidani, prezentarea de E. Fran-ceschini şi J. Leclercq, Piacenza, 1965; S.A. Bennett, Jonas (6), art. în Smith-Wace, III, p. 430-431; M. Simonetti, Jonas de Bobbio, în DECA, II, p. 1345. lordanes lordanes (între sec. V-VI), istoric şi scriitor de limbă latină, cunoscut şi sub numele de Jordanis sau Jornandes. S-a născut undeva în Dacia Pontică, probabil în ţinutul Peuce din Delta Dunării sau într-o localitate apropiată de gurile fluviului, spre sfârşitul sec. V (Diaconescu). A decedat la Ravena sau în altă localitate din Italia, pe la mijlocul sec. VI. Deşi de origine ostrogot sau alanogot, el se considera roman din ţinuturile getice. In lucrarea sa Getica, el dă informaţii despre propria sa familie: 'Paria, tatăl tatălui meu, Alanoviiamuthes, adică bunicul meu, a fost secretarul lui Candax, cât timp a trăit, şi al fiului surorii sale Gunthic, magister militum. Şi eu, lordanes, oricât de neînvăţat sunt, am fost secretar înainte de convertirea mea'. Deducem, din funcţiile pe care membrii familiei sale le-au îndeplinit, că lordanes a crescut într-o familie cu educaţie aleasă, ceea ce a făcut ca şi el să se bucure de o atare educaţie. De fapt, el a fost poliglot, cunoscând pe lângă limba gotică, limbile latină, în care a scris, greacă şi alană. A lucrat, după cum el însuşi mărturiseşte, ca notar sau secretar, funcţie pe care o părăseşte, după convertirea sa, când se retrage la o mănăstire despre locul şi numele căreia nu avem informaţii exacte. Convertirea sa a fost, se pare, mai întâi la arianism, specific goţilor, pentru ca apoi să îmbrăţişeze credinţa ortodoxă. Aici şi-a aprofundat studiile sale de istorie romană şi grecească, lărgindu-şi totodată cunoştinţele teologice. Unele manuscrise îl prezintă ca episcop: lordanes, episcopus Ra-vennas. Nu ştim dacă lordanes, episcopul Ravenei este una şi aceeaşi persoană cu lordanes istoricul. Există totuşi această posibilitate, dacă avem în vedere că Italia se afla sub dominaţia unor triburi germanice: skirii, herulii şi ostrogoţii. Herulii erau conduşi de Odoacru (433-493), împotriva căruia s-a ridicat Theoderic cel Mare, regele ostrogoţilor, care îl învinge, pentru ca în cele din urmă să-1 asasineze la Ravena, iar acest oraş devenise capitala regatului ostrogot. Faptul că ar fi fost episcop de Crotona este acum exclus. Papa Vigiliu, prieten al acestuia, îl menţionează pe lordanes printre semnatarii condamnării episcopului Teodor de Ce-zareea. lordanes a scris mai multe lucrări, dintre care ne-au parvenit doar două: De summa temporum vel origine
IORDANES IOSIF HAZZAYA IOSIF HAZZAYA IOSIF DE SELEUCIA actibusque gentis Romanorum, numită de obicei Romana şi De orgine actibusque Getarum, numită Getica. Prima lucrare este o istorie universală de la Adam la Justinian, în redactarea căreia s-a inspirat din scrierile lui Cassiodor*, Ieronim*, Orosiu*, Virgiliu, Livius, Strabon şi alţii, în speţă din acei autori care au abordat într-un fel sau altul legătura dintre cultura barbară şi cea romană. Scopul său nemărturisit, dar evident, era de a contribui la împăcarea migratorilor barbari cu locuitorii Italiei şi la eventuala lor înfrăţire, prin demonstrarea că, în plan istoric, goţii şi romanii erau egali ca valoare. Bun cunoscător al materialelor biblice iudaice şi creştine, el izbuteşte să redea o istorie universală de orientare creştină. Getica, despre care se crede că ar fi un rezumat al Istoriei goţilor scrisă de Cassiodor, acum pierdută, conturată la cererea prietenului său Castalius, reprezintă o scriere bazată pe erudiţie istorică (Diaconescu). Dintre autorii din ale căror opere s-a inspirat, îi reţinem pe: Pom-peius Trogus, Titus Livius, Virgiliu, Strabon, Pomponius Mela, Ptolemeu din Alexandria, Dion Chrysostom şi alţii. Getica este un izvor inepuizabil de informaţii referitoare la istoria, nu numai a triburilor germanice, ci şi a geto-dacilor şi a altor populaţii cu care triburile germanice au venit în contact, între care şi hunii. El a văzut posibilă supravieţuirea regatului got din Italia, numai prin colaborarea loială cu împăratul Justinian de la Constantinopol. Limba lucrărilor lui lordanes este latina populară vorbită. Theodor Mommsen (ed.), MGH, Auct. ant., V, Berlin 1882; M. Manitius, Geschichte der lateinischen Literatur des Mittelalters, l, Munchen, 1911; A. H. D. Acland, Jordanis, art. în Smith-Wace, III, p. 431-438; lordanes, Getica, prefaţă de I. C. Drăgan, îngrijirea textului, traducere, comentarii de G. Popa- Lisseanu. Postfaţă de Roxana lordache, Centru European de Studii Tracice, Roma, Ed. Nagard, 1986; O. Giordano, Jordanes e la storiografîa del IV secolo, Bari, 1973, cu bibliografie; M. Diaconescu, Istoria literaturii dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 1999, p. 677-690; M.L. Angrisani Sanfilippo, Jordanes, în DECA, II, p. 1345-1346; W. Bursgens, Jordanes, în LACL, p. 358-359, cu bibliografie.
losif Hazzaya (sec.VII), persan de origine. A fost luat prizonier de trupele califului Omar (634-644), care 1-a vândut ca sclav unui creştin. Acesta îl eliberează, după ce s-a încreştinat şi a primit botezul. Abhd-isho îi atribuie 1900 de tratate, dintre care menţionează doar câteva ca fiind bune de citit, celelalte conţinând probabil idei eretice. Cele mai de seamă lucrări sunt: Despre teorie (sau speculaţie) şi practică; Cartea trezorierului ce conţine răspunsuri la întrebări încuietoare; Despre nenorociri şi pedepse; Despre motivaţiile principalelor sărbători ale Bisericii; Cartea istoriilor paradisului orientalilor., care cuprinde multe date de istorie bisericească; o prezentare a viziunii lui Ezechiel şi a Sf. Grigorie; Despre cartea negustorului; Despre (pseudo) Dionisie (Areopa-gitul) şi despre căpiţa scientiae sau Capetele cunoaşterii (ale lui Evagrie) şi o serie de epistole despre caracterul înalt al vieţii monahale. losif a fost acuzat de a fi împărtăşit şi susţinut idei neconforme cu tradiţia creştină ortodoxă: preexistenta sufletelor, inutilitatea rugăciunii orale şi a muncii manuale pentru desăvârşirea vieţii şi mai ales vederea lui Dumnezeu cu ochii trupeşti. A. Mingana, Early Christian Mystics, Cambridge, 1934, p. 256-279; R. Beulay, în PO 45/2; G. Bunge, Briefe iiber dos geistliche Leben, Trier, 1982 (trad. în germană); Wright, p. 81; A. Scher, Joseph Hazzaya ecrivain syriaque du Vllle sfecle, RSO, 3, 1910, p. 54-63; Duval, p, 227; Baumstark, p. 222-223; Chabot, p. 97; A. Guillaumont, Sources de la doctrine de Joseph Hazzaya, OS, 3, 1958, 3-25; Urbino, p. 147-148; P. Bruns, Joseph der Seher (Hazzaya), în LACL, p. 359, cu bibliografie. losif Huzaya losif Huzaya (m. 580). Denumirea de Huzaya derivă de la Huzistan, ţinutul său de origine. Ucenic al lui Narsai* şi autor al primului tratat de gramatică siriacă şi al unui tratat despre 'cuvintele echivoce' din siriacă, adică, cuvintele care se scriu cu aceleaşi litere, dar au sensuri diferite. Lui îi revine cinstea de a fi fost primul inventator al sistemului de punctuaţie şi vocalizare în siriacă. în această ordine de idei, Bar-Hebraeus observa că 'el a schimbat modul edessenian (sau apusean) de citire, înlocuindu-1 cu modul răsăritean, folosit de nestorieni'. A decedat în anul 580. Assemani, BO, III, l, 64, 82; idem, BO, III, 2, CMXXVIIA; Bar-Hebraeus, Chron. Eccles., II, 78; A. Merx, Historia arîis gramm. apud syros, Leipzig, 1889; p. 8, 28, 30, 68, 99-102; Wright, p. 75; Chabot, 55-56; Baumstark, p. 116-117; Urbina, p. 124.
losif Imnograful (810-886), unul dintre cei mai de seamă imnografi greci. Datorită cuceririi Siciliei de către arabi, se refugiază la Tesalonic, iar de aici merge la Constantinopol. Este forţat să părăsească Constantinopolul din pricina persecuţiei iconoclaste (841). în drum spre Roma este prins de piraţi, luat sclav şi dus în Creta, unde a fost pus să muncească. Izbuteşte să evadeze şi revine la Constantinopol. Datorită atitudinii sale, favorabilă cultului icoanelor, este exilat în Chersones împreună cu Fotie*. Despre el se spune că este autor a cel puţin 1000 de canoane, dintre care un număr de aproximativ 200 sunt incluse în Mineiele Bisericii Ortodoxe sub acrostih. Tot el a dat forma finală Octoihului. A fost adeseori confundat cu losif de Tesalonic (losif Studitul), fratele lui Teodor Studitul. Migne, PG, 105, 983-1426, cu o introducere despre viata sa de loan Diaconul, col. 925-982; C. van de Vorst, Note sur St. Joseph l'Hymnographe, în An. Boli., XXXVIII, 1920, p. 148-154; Măria E. Colonna, Biografie di Giuseppe Innografo, în Universita di Napoli, Annali della Facolta di Lettere e Filosofia, III, 1953, 1954, p. 105-112; Cross, Joseph the Hymnographer, în ODCC, p. 758, losif de Seleucia losif de Seleucia (sec. VI), catolicos de Seleucia. A studiat medicina pe care a practicat-o la Nisibe. Este prezentat regelui Chosroe I care era bolnav, întrucât reuşeşte să-1 vindece, drept recunoştinţă, acesta îl numeşte catolicos al Seleuciei, în scaunul rămas vacant prin decesul lui Mar-abha în 552. După trei ani de catoli-cosat, este depus din treaptă, probabil, datorită cruzimilor şi năstruşniciilor la care s-a dedat. A promulgat 23 de canoane. 11 ie, episcop de Damasc (893), relatează că el ar fi întocmit o listă cu toţi predecesorii săi în scaun, dând atenţie deosebită celor care au avut o soartă asemănătoare cu a sa. Bar-Hebraeus îl acuză că ar fi falsificat epistolele de consolare ale lui lacob* de Nisibe către Papa de Seleucia, cu ocazia depunerii din scaun. IOSIF DE SELEUCIA IPOL1T IPOLIT
J.B. Chabot, Syn. Or., p. 96-19 cu trad franc, ibidem, p. 352-367; O Braun, Das Buch der Synhados, p. 146-163 (în germ.); H. Gis-mondi, Ling. syr, gramm. et chrestomathia cum glossario, ed. 2-a, Roma, 1900, p. 30-32; Wright, p. 78; Baumstark, p.124; Urbina, p. 129-130. losua Stâlpnicul sau Stilitul losua Stâlpnicul sau Stiiitul, călugăr sirian, probabil monofizit, de la sfârşitul sec. V. Originar din Edessa, a intrat la mănăstirea Zuqnin de lângă Amida în Meso-potamia. După câţiva ani, se decide să urmeze exemplul Sf, Simion Stâlpnicul şi să-şi petreacă restul vieţii în vârful unui stâlp. De numele lui îosua Stâlpnicul se leagă una din cele mai interesante cronici ale vremii: Istoria calamităţilor care au lovit Edessa, Amida şi întreaga Mesopotamie. Această cronică a fost încorporată de Dionisie* de Tell-Mahre în propria sa istorie a domniei Iui Anastasie, fapt care a salvat-o probabil şi de la pieire. Istoria lui losua cuprinde cea mai bună prezentare, din acea vreme, a marelui război dintre Imperiile persan şi byzantin în timpul domniei lui Qawadh şi Anastasie (502-506). El a redactat această istorie între anii 510-515. Asse-mani este de părere că losua a fost călugăr ortodox. Paulin Martin, Chronique de Josue le stylite, în Abhandlungen fur die Kunde des Mor-genlandes, VI, Leipzig, 1876; W. Wright, The Chronicle of Josua the Stylite, Cambridge, 1882, retip. în 1968; I. Guidi, CSCO, l f., 1903, (TO); Idem, p. 59; Chabot, p. 67-68; Duval, p. 177-178, 196; I.G. Smith şi G.T. Stokes, Joshua (1) Stylites, în Smith-Wace, III, p. 461; Altaner-Stuiber, 1980, p. 234; P. Bruns, Josua der Stylit, în LACL, p. 359-360, cu bibliografie.
Iov, călugăr şi teolog ortodox din vremea domniei împăratului Justinian, autor al unui tratat împotriva lui Sever*, episcop eutihian de Antiohia. Singurele informaţii pe care le posedăm despre el, ne sunt furnizate de Fotie*, care afirmă că Iov era foarte bun în a pune problemele, dar nu în a le rezolva. Lui Iov îi mai este atribuit un tratat despre Lucrarea icono-miei (OiKovojo-iKTi Tipor/f-iocteia), din care s-au păstrat o serie de fragmente, deosebit de importante pentru gândirea teologică ortodoxă. Migne, PG, 103, 736-829; 86, 3313-3320; CPG, 6984; R. Henry, Photius. Bibliothkque, III, Paris, 1964, p. 153-227; J. Gammack, Jobius (3), în Smith-Wace, III, p. 429; DTC> 8, col. 1486-1487; Beck, p. 383; D. Stiernon, Job, în DECA, p. 1340.
Ipolit (170-236), scriitor bisericesc şi, după informaţia lui Ieronim*, episcop al unei Biserici al cărei nume nu îl cunoaştem, în pofida importanţei sale, el fiind cel mai mare teolog al Bisericii romano-catolice din sec. al HI-lea, nu posedăm decât date biografice referitoare la el, probabil şi pentru că a scris în limba greacă, el fiind ultimul scriitor apusean care a folosit această limbă în scris, dar mai ales pentru că a fost un teolog rebel, în 1551, a fost descoperită în cimitirul lui Ipolit, la Roma, pe via Tiburtina, o statuie a Sf. Irineu, îmbrăcat în tribon şi stând pe un jilţ, datând din sec. al III-lea. Pe soclul acestei statui se află înscrisă lista operelor sale. Statuia se află în Muzeul Lateran din Roma. Lucrurile s-au schimbat întrucâtva după descoperirea la Muntele Athos, în 1842, a lucrării Philo-sophwnena,, care furnizează date impor- tante despre Ipolit. Din aceste documente aflăm că Ipolit s-a născut pe la anul 170, undeva la Lyon sau în împrejurimi, într-un mediu elen. Gregory Dix este de părere că Ipolit s-a născut la Roma. Quasten îl plasează, datorită culturii şi limbii pe care o foloseşte, tot în mediul elin, iar pentru că era familiarizat şi cu cultele de mistere greceşti, crede că s-a născut undeva în Orient. Fotie afirmă că Ipolit a fost ucenic şi mare admirator al Sf. Irineu*. Deşi istoricii romano-catolici susţin că el a fost doar preot, teologul german J. Dollinger a dovedit că Ipolit a fost ales papă de partida adversă lui Callist. Că Ipolit a activat la Roma ca preot, aflăm din relatările despre vizita lui Origen la Roma, în anul 212, care 1-a auzit ţinând o predică Despre preamărirea Domnului şi Mântuitorului nostru. Despre el, se spune, că a atins mare popularitate în timpul lui Victor* I, care 1-a hirotonit preot. A funcţionat ca preot în vremea lui Zefirin*, fiind ales episcop de către credincioşii romani mai austeri, în acelaşi timp în care a fost ales şi Callist. A intrat în conflict cu monar-hienii Noet, Epigonios şi Cleomenes şi în special cu preotul Callist, pe care îl acuză de monarhianism, cât şi de o serie de păcate grele: apostazie, desfrânare şi ucidere. Ipolit a funcţionat ca episcop schismatic - primul antipapă - sub Urban (222-230) şi Ponţian (230-236). Pentru a pune capăt schismei din comunitatea creştină din Roma, Ipolit a fost exilat în Sardinia de către Maximinus Thrax, unde a murit ca martir în anul 236. în urma reconcilierii cu episcopul Romei, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse la Roma şi depuse în cimitirul care îi poartă numele. Opera lui Ipolit este deosebit de bogată, aproape tot atât de extinsă ca cea a contemporanului său Origen, acoperind aproape toate domeniile teologiei: exegetic, dogmatic-apologetic, antieretic şi practic. Scrisă în greacă, ea s-a bucurat de mare popularitate, fiind tradusă în mai multe limbi: latină, siriacă, coptă, etiopiana, arabă, armeană, georgiană şi slavonă. Cu toate acestea, opera sa intrat în umbră în Apus, fie pentru că a fost scrisă în greacă, fie pentru lipsa de acurateţe doctrinară (P. Hristou), în multe cazuri, fiind păstrată doar fragmentar. Din lista lucrărilor sale reţinem: Comentariile la Danul, Cântarea Cântărilor, Binecuvântările lui lacob, Binecuvântările lui Moise, Hexaemeron, Exod, Psalmi, Proverbele lui Solomon, Isaia, lezechiel, Za-haria etc. Pentru Noul Testament a scris comentarii la Matei, loan şi Apocalipsă. Dintre lucrările sale dogmatico-apolo-getice menţionăm: Despre univers, con" tra grecilor şi a lui Platon, Demonstraţie contra iudeilor, Despre înviere, Contra lui Marcion, Sintagma sau Contra tuturor ereziilor, Contra ereziei lui Artemon. Cea mai importantă din această serie este tratatul intitulat Philosophumena sau
IPOLIT IPOLIT
IPOLIT DE BOSTRA fiind atribuită însă lui Origen. Cărţile 4-6 au fost recuperate de Minoides Mynas, în 1842, şi au fost publicate, împreună cu prima carte, la Oxford, în 1851 de M.E. Mii Ier, însă tot sub numele lui Origen. F.G. Schneidewind este cel care va descoperi că Ipolit este adevăratul autor al acestei lucrări în 1859. Urmând în special metoda Sf. Irineu, Ipolit susţine că ereziile se întemeiază în special pe filosofia păgână, în speţă cea greacă. El începe printr-o prezentare a şcolilor filosofice greceşti de la Thales la Hesiod. Cărţile 2 şi 3, fiind pierdute, se crede că au tratat despre cultele de mistere greceşti şi mitologia greacă şi barbară. Cartea a 4-a este dedicată astrologiei şi magiei. Cărţile 5-9 resping ereziile vremii, cuplând cele 33 de secte gnostice cu diverse sisteme filosofice menţionate anterior. Lucrarea a fost scrisă după anul 222. De atenţie deosebită s-a bucurat însă lucrarea intitulată Tradiţia apostolică. Cu excepţia Didahiilor*, este cel mai important document privind treptele sacerdotale creştine în Biserica primară. Titlul tratatului se regăseşte pe soclul statuii lui Ipolit. Cuprinsul acestuia a fost considerat pierdut, până în 1916, când R. H. Connolly a dovedit că textul latin al Constituţiei bisericeşti egiptene este în realitate Tradiţia apostolică a lui Ipolit. După un scurt prolog, Tradiţia Apostolică a lui Ipolit conţine canoanele privind alegerea şi hirotonirea episcopului, rugăciunea pentru hirotonire, liturghia euharistică, binecuvântarea untdelemnului, brânzei şi a măslinelor. Urmează normele şi rugăciunile pentru hirotonia preoţilor şi a diaconilor, în final, această parte se ocupă de problema mărturisitorilor, văduvelor, citeţilor, fecioarelor, ipodiaconilor şi a celor care aveau darul vindecării. A doua parte a tratatului formulează normele care privesc laicatul: noii convertiţi, meseriile şi îndeletnicirile interzise creştinilor, cate-humenii, botezul, confirmarea şi prima împărtăşanie. Partea a treia se ocupă cu diferite practici bisericeşti: reguli privind postul, agapele, euharistia duminicală, reguli privind înmormântarea etc. Ipolit nu prezintă un sistem teologic închegat. Teologia lui se circumscrie hotarelor tradiţiei apologetice şi polemice. In unele cazuri, în vâltoarea polemicilor, el depăşeşte unele praguri doctrinare, ceea ce i-a atras acuza de a fi fost teolog schismatic. Doctrina hristologică a lui Ipolit se înscrie pe linia apologeţilor creştini: Sf. Justin Martirul şi Filosoful, Atenagora, Teofil şi Terţul Han, păstrând nuanţa subordinaţianistă prezentă în teologia acestora. El face distincţie între. Logosul lăuntric sau imanent în Dumnezeu (A,6yo<; ev5id0eTo<;) şi Logosul enunţat sau rostit, 'proferat în afară' (I.G. Coman) (A,6yoc; TrpocpopiKoq). Naşterea sau generarea Logosului este un proces progresiv, acesta dobândind calitatea de persoană mai târziu, la un moment şi într-un mod pe care Tatăl le-a hotărât, mai exact, la întrupare, când Logosul devine Fiu desăvârşit (moţ xeXeioc;). Se reţin astfel trei etape sau faze în evoluţia Logosului: timpul dinainte de creaţie, de după creaţie şi întruparea. Spre deosebire de apologeţi, Ipolit asociază nu numai crearea lumii, dar şi întruparea, actului de naştere sau generare a Logosului. In acest fel, fără a-şi da seama, el introduce faze distincte de creştere în esenţa divină, fapt incompatibil cu imutabilitatea sau neschimbabilitatea acesteia. Ipolit mai greşeşte atunci când consideră că generarea sau naşterea Cuvântului este o lucrare liberă a lui Dumnezeu, asemenea creaţiei, şi când a susţinut că Dumnezeu ar fi putut face pe orice om Dumnezeu, dacă ar fi voit acest lucru: 'Omul nu este nici Dumnezeu, nici înger; să nu cumva să greşeşti. Dacă El ar fi voit să te facă Dumnezeu, ar fi putut face acest lucru; ai exemplul Cuvântului; însă, voind să te facă om, te-a făcut aşişderea' (Philos. 10, 33, 7 EP 398). O astfel de afirmaţie nu putea fi trecută cu vederea. De aceea, Zefirin şi Callist îl vor acuza de ditheism, iar pe adepţii săi că se închină la doi dumnezei, acuză respinsă cu tărie de Ipolit. Datorită faptului că Ipolit refuză să accepte Duhului Sfânt calitatea de 'persoană', acuza care i-a fost adusă pare a fi întemeiată. In ceea ce priveşte soteri-ologia, Ipolit subliniază teoria recapitulării formulată de Irineu*. Hristos s-a întrupat, purtând omul vechi în plămada cea nouă. El a trecut prin toate etapele vieţii, ca să fie lege pentru toate vârstele, să arate oamenilor pe propriul său om şi să dovedească prin aceasta că Dumnezeu n-a făcut nimic rău. Omul este liber să săvârşească binele sau răul. Hristos 1-a făcut pe omul vechi, om nou. La plinirea vremii, vom învia cu trupurile, iar bucuriile raiului sau pedeapsa iadului sunt veşnice. Mântuirea în sine nu este altceva decât îndumnezeirea omului, idee preluată tot de la Irineu. Biserica o vede sub două aspecte: ierarhic şi spiritual. Biserica este purtătoarea adevărului, iar succesiunea apostolică a episcopilor este garantul acestui adevăr. Sub aspect spiritual. Biserica este exclusiv comunitatea celor drepţi. Prin această atitudine, el îşi afirmă intransigenţa sa faţă de orice laxi-tate în Biserică în ceea ce îi priveşte pe păcătoşi. De altfel, Ipolit este cunoscut în istoria Bisericii primare pentru fermitatea caracterului şi inflexibilitatea credinţei sale. Migne, PG 10, 261-962 °i 16, 3; A. de Lagarde, Hippolyti Romani quae feruntur omnia graece, London, 1858; E. Miller, Origenis Philosophumena sive omnium haeresium refutaîio, e codice Parisiano nune primum edidit, Oxford, 1851; J. Legge, Philosophumena, or the Refutation of AII the Heresies Formerly Attributed to Origen but now to Hippolytus, translated, SPCK, London, 1921; P. Nautin, Contre Ies heresies, 1949; Homelies pascales, în SCh., nr. 27, 1950; K. Koschorke, Ketzerbekămpfung und Polemik gegen die Gnostiker, Wiesbaden, 1975; M. Briere, L. Maries, B. Ch. Mercier, Hippolyte de Rome et Ies benedictiom d'lsaac, de Jacob et de Mod'se, în Patr. Orient., 27, 1-2, 1954; G. Bardy, M. Lefe-vres, Hippolyte, Commentaire sur Daniel, SCh., nr. 14, 1947; M. Richard, Opera minora U, Turnhout, 1976; C.C.J.Bunsen, Hippolytus andHis Age, London, 1852; ed. a 2-a, 1854 , 4 voi.; J. Dollinger, Hippolytus und Kallistus, Regensburg, 1853; P. Nautin, Hippolyte et Josephe, Paris, 1947; A. Zairi, La cristologia di Ippolito, Brescîa, f984; George Salmon, Hippolytus Romawts, art îfl Smith-Wace, p. 85-105; Cross, Hippolytus, art. în O. D. C. C., p. 652-653; J. Tixeront, Patrologie, p. 162- 172; AUaner-Stuiber, 1980, p. 164-169; I. G. Coman, Cazul Hippolyt-Callist, Bucureşti, 1944; Idem, Patrologie, 1956, p. 79-82; Ideiţi, II, 49-73; Quasten, Patrology, II, p. 163-207 (cu bibliografie); P. Nautin, Hippolyte, în DECA, I, p. 1160-1164; B.R. Suchla, Hippolyt, în LACL, p. 296-299, cu bibliografie. Yüklə 6,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|