Casa cruplud

OCHI-NEBUN MOODY
Furtuna trecu până în dimineaţa următoare, deşi tavanul din Marea Sală era încă mohorât. Nori grei şi plumburii se învolburau pe deasupra, în timp ce Harry, Ron şi Her­mione îşi examinau noile orare, la micul dejun. Câteva locuri mai încolo, Fred, George şi Lee Jordan discutau aprins despre fel de fel de metode magice care duceau la îmbătrânire şi care le-ar fi permis să se înscrie la turnir prin mijloace nu tocmai cinstite.

- Azi nu e chiar aşa de rău... Stăm afară toată dimineaţa, zise Ron, care îşi parcurgea cu degetul coloana zilei de luni a orarului. „Ierbologie” cu Astropufii şi „Grija pentru crea­turile magice”... Fir-ar să fie, suntem tot cu Viperinii!

- Avem două ore de „Previziuni despre viitor” în după-amiaza asta, bombăni Harry, cu privirile aplecate peste orar.

„Previziuni despre viitor” era materia care îi displăcea cel mai mult, în afară de „Poţiuni”, bineînţeles! Profesoara Trelawney tot îi prezicea lui Harry că o să moară, ceea ce îl deranja peste măsură.

- Ar fi trebuit să renunţaţi la materia asta, ca mine, nu? zise Hermione sprinţară, ungându-şi nişte pâine prăjită cu unt. Atunci aţi fi făcut ceva normal, cum ar fi „Aritmanţia”.

- Observ că mănânci din nou, remarcă Ron, privind-o cum îşi punea gem din plin pe felia de pâine prăjită cu unt.

- Am decis că există moduri mai eficiente de a face ceva pentru drepturile spiriduşilor, zise Hermione pe un ton superior.

- Da... şi în plus... îţi era foame! zise Ron, zâmbind.

Deodată, se auzi un fâsâit puternic pe deasupra lor şi o sută de bufniţe intrară în Marea Sală pe ferestrele deschise, aducând poşta de dimineaţă. Instinctiv, Harry se uită în sus, însă nu văzu nici un strop de alb în masa de maro şi gri. Bufniţele dădură ocol meşelor, căutându-i pe cei cărora le erau adresate scrisorile şi pachetele aduse de ele. O bufniţă mare, maro-roşcat, zbură la Neville şi îi lăsă un pachet în braţe. Probabil că iar uitase să-şi ia ceva... De partea cealaltă a sălii, bufniţa ca un uliu a lui Draco Reacredinţă îi aterizase pe umăr, ducând ceea ce părea a fi rezerva obişnuită de dulciuri şi prăjituri de casă. Încercând să îşi domine sentimentul apăsă­tor de dezamăgire, Harry se întoarse la mâncarea sa. Dacă Hedwig păţise ceva şi Sirius nici măcar nu primise scrisoarea? Îl preocupară aceleaşi griji pe tot parcursul drumului prin grădina udă de zarzavaturi, până când ajunseră la Sera 3. Acolo, atenţia îi fu atrasă de profesoara Lăstar, care arăta clasei cele mai urâte plante pe care le văzuse în viaţa lui. Într-adevăr, nu semănau cu nişte plante, ci mai degrabă cu nişte limacşi uriaşi şi negri, cu o mulţime de umflături mici şi lucioase pe ei, care păreau să fie pline cu lichid.

- Bubotuburi, le spuse profesoara Lăstar veselă. Trebuie stoarse bine. Veţi colecta apoi puroiul...

- Ce să colectăm? zise Seamus Finnigan, revoltat la culme.

- Puroiul, Finnigan, puroiul, zise profesoara Lăstar, care este extrem de valoros, aşa că să nu îl irosiţi! Veţi colecta puroiul în sticlele astea... Puneţi-vă mănuşile din piele de dragon, puroiul nediluat de Bubotuburi poate să provoace reacţii ciudate în contact cu pielea.

Stoarcerea Bubotuburilor era o treabă dezgustătoare, dar straniu de mulţumitoare. Când fiecare umflătură pocnea, o cantitate considerabilă de lichid verde-gălbui dens ţâşnea din ea, mirosind puternic a benzină. Îl adunau în sticle, aşa cum le spusese profesoara Lăstar, şi până la sfârşitul lecţiei strânseseră câţiva litri.

- Asta o să o facă pe Madame Pomfrey fericită, zise pro­fesoara Lăstar, sigilând ultima sticlă. Puroiul de Bubotuburi este un remediu excelent pentru formele mai rebele de acnee. Ajută elevii cu acnee şi îi împiedică să mai recurgă la soluţii disperate pentru a scăpa de coşuri.

- Ca biata Eloise Midgen, zise în şoaptă Hannah Abbott, o fată de la Astropufi. A încercat să îşi blesteme coşurile...

- Prostuţă fată, zise profesoara Lăstar, clătinând din cap. Bine că a reuşit Madame Pomfrey să-i pună nasul la loc până la urmă.

Dinspre castel se auzi un clopoţel care anunţa sfârşitul orei. Elevii apucară drumuri separate: Astropufii urcară treptele de piatră către ora de „Transfigurare”, iar Cerce­taşii se îndreptară în direcţia opusă, coborând panta cu gazon spre cabana de lemn a lui Hagrid, care se afla la mar­ginea Pădurii Interzise.

Hagrid stătea în faţa micuţei sale cabane, cu o mână pe zgarda lui Colţ, câinele său negru şi enorm. Pe pământ, la picioarele lui Hagrid, stăteau deschise mai multe lăzi de lemn, iar Colţ scâncea şi trăgea de zgardă, părând foarte interesat de ce era înăuntru. Când se apropiară, le ajunse la urechi un zgomot de clopoţei, marcat de mici pocnituri.

- ‘Neaţa! zise Hagrid, zâmbindu-le lui Harry, lui Ron şi Hermionei. Să-i aşteptăm şi pe Viperini, nu cred c-ar vrea să piardă aşa ceva: Homari cu Capete Explozive!

- Cum ai zis? întrebă Ron.

Hagrid arătă către lăzi.

- Uhh! se sperie Lavender Brown, trăgându-se înapoi.

Din punctul lui de vedere, Harry considera că „Uhh!” era o descriere perfectă a Homarilor cu Capete Explozive. Ară­tau ca nişte homari fără carapace, diformi, îngrozitor de decoloraţi şi murdari, cu picioare care le ieşeau din toate locurile şi fără capete vizibile. Erau cam o sută în fiecare ladă, fiecare cam de doisprezece centimetri lungime, târân­du-se şi trăgându-se unii pe alţii, lovindu-se orbeşte de pereţii lăzii. Emanau un miros foarte persistent de peşte putrezit. Din când în când, ieşeau scântei din capătul câte unei creaturi şi, cu un mic POC şi VJJT, ceilalţi erau împinşi înainte cu câţiva centimetri.

- Abia au ieşit din ou, zise Hagrid mândru, aşa că o să puteţi să-i creşteţi chiar voi! M-am gândit că ăsta va fi proiec­tul vostru de examen...

- Şi de ce crezi că am vrea să-i creştem? întrebă o voce rece şi arogantă.

Veniseră Viperinii, iar cel care vorbise era Draco Reacre­dinţă. Crabbe şi Goyle se amuzau copios, ca un ecou la cuvintele lui.

Hagrid rămase mut, părând să nu fi înţeles întrebarea.

- Adică, ce fac, de ce i-am creşte? întrebă Reacredinţă. La ce ne ajută?

Hagrid deschise gura, fără să zică nimic. Urmă o pauză de câteva secunde şi apoi îl puse la punct cu duritate:

- O să afli la următoarea lecţie, Reacredinţă! Azi doar îi hrăniţi. Ar trebui să încercaţi diverse lucruri... Nu am mai avut astfel de creaturi până acum, nu ştiu sigur care e mân­carea lor favorită... Am ouă de furnici, ficaţi de broască şi puţin şarpe de iarbă... Să încercăm cu puţin din fiecare!

- Întâi puroiul şi acum asta, bombăni Seamus.

Dacă n-ar fi fost dragostea lor pentru Hagrid, nimic nu i-ar fi putut face pe Harry, pe Ron şi pe Hermione să îşi bage mâinile în ficaţii alunecoşi de broască şi să încerce să îi ten­teze cu ei pe Homarii cu Capete Explozive. Harry nu putea să îşi înlăture gândul că întreaga operaţiune era total inutilă, pentru că animalele nu păreau să aibă guri.

- Auu! strigă Dean Thomas, după vreo zece minute. M-a atins!

Hagrid se duse grăbit la el, părând neliniştit.

- I-a explodat un capăt! zise Dean supărat, arătându-i lui Hagrid arsura de pe mână.

- A, da, aşa se întâmplă când explodează, zise Hagrid, dând din cap.

- Uhh! zise iar Lavender Brown. Uhh, Hagrid, ce e ches­tia aia ascuţită de pe el?

- A, da, unii dintre ei au spini, zise Hagrid cu însufleţire. (Lavender îşi retrase repede mâna din ladă). Presupun că sunt masculi... Femelele au un fel de nasturi pe burtă, ca nişte ven­tuze... Ca să sugă sângele, bănuiesc...

- Păi, acum chiar că înţeleg de ce trebuie să-i ţinem în viaţă, zise Reacredinţă cu sarcasm. Cine nu ar vrea să aibă nişte animale de casă care pot să ardă, să înţepe şi să muşte în acelaşi timp?

- Doar pentru că nu sunt extraordinar de frumoşi, nu înseamnă că nu sunt folositori, se răsti Hermione. Sângele de dragon are puteri magice, dar nu cred că ai vrea să ai un dragon ca animal de casă, nu?

Harry şi Ron îi zâmbiră lui Hagrid, care le adresă un mic surâs pe sub barba sa stufoasă. Lui Hagrid i-ar fi plăcut la nebunie un dragon ca animal de casă, după cum bine ştiau Harry, Ron şi Hermione. Avusese pentru puţină vreme, în timpul primului lor an de studiu la Hogwarts, un pui de dragon Creastă Norvegiană, pe care îl botezase Norbert. Hagrid iubea, pur şi simplu, creaturile monstruoase. Cu cât mai periculoase, cu atât mai bine!

- Păi, cel puţin ăştia sunt mici, zise Ron, o oră mai târziu, pe când se întorceau la castel, unde îi aştepta prânzul.

- Sunt mici acum, zise Hermione exasperată, dar când va afla Hagrid ce mănâncă, cred că o să ajungă la trei metri lungime!

- Da, dar asta n-o să conteze, dacă vindecă... răul de mare sau ceva de genul ăsta, nu? zise Ron, zâmbindu-i cu viclenie.

- Ştii foarte bine că nu am spus-o decât ca să-i închid gura lui Reacredinţă, zise Hermione. Sinceră să fiu, cred că are dreptate. Cel mai bine ar fi să-i strivim pe toţi, înainte să înceapă să ne atace...

Se aşezară la masa Cercetaşilor şi luară nişte cotlete de miel şi cartofi. Hermione începu să mănânce atât de repe­de, încât Harry şi Ron o priviră uimiţi.

- Hm... asta e noua metodă de a apăra drepturile spiriduşilor? zise Ron. Vrei să vomiţi mâncarea?

- Nu, zise Hermione, cu câtă demnitate îi permiteau cartofii cu care îşi umpluse gura. Nu vreau decât să ajung mai repede la bibliotecă.

- Poftim? zise Ron, nevenindu-i să creadă. Hermione, este prima zi de şcoală! Nici nu avem teme încă!

Hermione ridică din umeri şi continuă să înfulece, de parcă nu ar mai fi mâncat de zile întregi. Apoi se ridică, le zise în grabă un „ne vedem la cină” şi o luă la fugă spre bibliotecă.

Când sună clopoţelul, anunţând orele de după-amiază, Harry şi Ron se îndreptară către Turnul de Nord unde, la capătul unei scări înguste în spirală, se afla o scară dreaptă care ducea către o trapă circulară din tavan, pe unde intrai în camera unde locuia profesoara Trelawney.

Când intrară prin trapă, le ajunse la nări parfumul dulceag, atât de familiar, emanat de foc. Ca de obicei, toate draperiile erau trase. Camera circulară era scăldată într-o lumină roşia­tică răspândită de mulţimea de veioze, toate acoperite cu eşarfe şi şaluri. Harry şi Ron înaintară prin mulţimea de scau­ne tapiţate şi perne care inundau camera şi se aşezară la aceeaşi masă rotundă la care stătuseră cu un an înainte.

- Bună ziua, se auzi vocea diafană a profesoarei Trelawney chiar din spatele lui Harry, făcându-l să tresară.

Foarte slabă şi cu nişte ochelari enormi, care îi făceau ochii mult prea mari în raport cu faţa, profesoara Trelawney îl privea pe Harry cu expresia tragică pe care o avea de fiecare când îl vedea. Ca de obicei, nenumăratele mărgele, lanţuri şi brăţări cu care era împodobită profesoara străluceau în lumina focului.

- Eşti preocupat, dragul meu, îi zise ea tristă lui Harry. Ochiul meu Interior vede dincolo de chipul tău curajos, priveşte adânc în sufletul tău frământat. Şi îmi pare rău că trebuie să-ţi spun, dar temerile tale nu sunt lipsite de te­mei... Prevăd că vor urma momente grele pentru tine... Chiar foarte dificile... Mă tem că lucrul de care îţi este cel mai frică se va întâmpla într-adevăr... Mult mai curând decât crezi...

Vocea ei coborî tot mai mult, devenind o simplă şoaptă. Ron îşi roti ochii către Harry, care îi întoarse privirile, în­mărmurit. Profesoara Trelawney trecu pe lângă ei şi se aşeză în fotoliul mare, cu aripi, din faţa şemineului, cu faţa către elevi. Lavender Brown şi Parvati Patil, care o admirau nespus pe profesoara Trelawney, stăteau pe nişte perne foarte aproape de ea.

- Dragii mei, a sosit momentul să ne gândim la stele, zise ea. La mişcarea planetelor şi la prevestirile lor misterioase, pe care şi le dezvăluie doar celor care înţeleg paşii dansului celest. Destinul oamenilor poate fi descifrat doar de liniile planetare, care se întrepătrund şi...

Harry nu o mai asculta însă. Rămase cufundat în gânduri, iar focul parfumat îl făcea să se simtă adormit şi amorţit. Vorbele monotone ale profesoarei Trelawney nu îl capti­vaseră niciodată, dar nu putea să uite ce îi spusese mai înainte: Mă tem că lucrul de care îţi este cel mai frică se va întâmpla într-adevăr... Mult mai curând decât crezi...

Dar Hermione avea dreptate, îşi zise Harry enervat, profe­soara Trelawney nu era decât o şarlatană. În acel moment nu îi era frică de nimic... Mă rog, în afară de temerile sale că va fi prins Sirius... Dar profesoara Trelawney habar n-avea de asta... Ajunsese de mult la concluzia că previziunile ei nu erau altceva decât nişte aiureli care se potriveau uneori din pură întâmplare, spuse pe un ton straniu.

În afară de ceea ce se întâmplase la sfârşitul semestrului trecut, când prevestise că va renaşte Cap-de Mort... Însuşi Dumbledore spusese că s-ar fi putut ca transa aceea să fi fost adevărată, după ce i-o descrise Harry...

- Harry! murmură Ron.

Harry privi în jur. Toată clasa se uita la el. Se ridică în picioare. Aproape că adormise, pierdut în gânduri şi învă­luit de căldura din cameră.

- Spuneam, dragul meu, că te-ai născut sub influenţa dăunătoare a lui Saturn, zise profesoara Trelawney cu o notă de supărare în glas, conştientă că Harry nu auzise nimic din ce le spusese ea.

- A cui? Mă scuzaţi, vă rog, zise Harry.

- A lui Saturn, dragule, planeta Saturn! zise profesoara Trelawney, părând cu adevărat enervată că Harry nu reacţio­nase nicicum la auzul acestor veşti. Spuneam că Saturn era cu siguranţă în opoziţie puternică pe cer când te-ai născut tu... Părul tău negru... Statura ta firavă... Pierderi tragice la o vârstă fragedă... Cred că am dreptate când spun, dragule, că te-ai născut în mijlocul iernii, nu-i aşa?

- Nu, zise Harry, m-am născut în iulie!

Ron îşi transformă rapid râsul într-o tuse mistuitoare.

O jumătate de oră mai târziu, fiecare dintre ei primise o hartă circulară complicată şi se străduiau cu toţii să stabilească poziţia planetelor în momentul naşterii lor. Era o treabă plic­tisitoare, trebuia să consulţi o grămadă de tabele şi orare şi să calculezi o mulţime de unghiuri.

- Am doi Neptuni aici, zise Harry după un timp, încrun­tându-se către bucata sa de pergament, nu se poate să fie bine, nu-i aşa?

- Aaaaah, zise Ron, imitând şoapta misterioasă a profe­soarei Trelawney, când apar două planete Neptun, este semn incontestabil că se naşte un pitic cu ochelari, Harry...

Seamus şi Dean, care lucrau în apropiere, izbucniră în râs, deşi nu destul de tare pentru a acoperi strigătele entuzi­asmate ale lui Lavender Brown:

- O, doamnă profesoară, uitaţi! Cred că am găsit o pla­netă benefică! Vai, ce planetă este, doamnă profesoară?

- Este Uranus, draga mea, zise profesoara Trelawney, uitându-se pe harta ei.

- Pot să-l văd şi eu pe Uranus, Lavender? zise Ron mieros.

Din nefericire, profesoara Trelawney îl auzi şi probabil că de aceea le dădu atât de multe teme la sfârşitul orelor.

- Faceţi o analiză detaliată a modului în care deplasările planetelor vă vor afecta în luna următoare, ghidându-vă după harta voastră personală! se răsti ea, semănând mult mai mult cu profesoara McGonagall, decât cu felul ei diafan de a se purta. Vreau să fie gata până lunea viitoare! Nu accept nici un fel de scuze!

- Scorpie afurisită, zise Ron cu amărăciune, când se ală­turară mulţimii care cobora scările înapoi spre Marea Sală, la masa de seară. Asta o să ne ia tot week-end-ul, să ştiţi...

- Aveţi multe teme? zise Hermione veselă, prinzându-i din urmă. Profesorul Vector nu ne-a dat nici o temă!

- Ei bine, nota zero pentru profesorul Vector, zise Ron ofticat.

Ajunseră în holul de la intrare, unde se formase o coadă serioasă la uşa care dădea în Marea Sală. Tocmai se aşezară la coadă, când auziră o voce ascuţită din spatele lor.

- Weasley! Hei, Weasley!

Harry, Ron şi Hermione se întoarseră. Reacredinţă, Crabbe şi Goyle stăteau puţin mai departe, părând extrem de mulţumiţi de ceva.

- Ce vrei? întrebă Ron scurt.

- Tatăl tău a apărut în ziar, Weasley! zise Draco, fluturând un Profetul zilei pe sub nasul lor şi vorbind foarte tare, în aşa fel încât să îl audă toţi cei care erau îngrămădiţi în holul de la intrare. Fii atent ce zice!

ALTE GREŞELI ALE MINISTERULUI MAGIEI

Se pare că problemele Ministerului Magiei nu s-au termi­nat încă, scrie Rita Skeeter, Corespondenta Specială a ziaru­lui. Abia de curând învinuit de organizarea slabă de la Cupa Mondială de Vâjthaţ şi încă nefiind în stare să clarifice dis­pariţia uneia dintre vrăjitoarele sale, ieri, Ministerul a fost acoperit de un nou val de ruşine din cauza bufoneriilor lui Arnold Weasley, de la „Oficiul de folosire nepermisă a magiei”!
Reacredinţă ridică privirea.

- Ce chestie, i-au greşit şi numele, Weasley! Ca şi când ar fi un nimeni, nu? croncăni el.

Toată lumea din holul de la intrare asculta cu interes. Reacredinţă netezi ziarul şi citi mai departe:
Arnold Weasley, care în urmă cu doi ani a fost acuzat că deţinea o maşină zburătoare, a fost ieri implicat într-o încăierare cu câţiva oameni ai legii din lumea Încuiaţilor („poliţişti”, cum le zic ei) din cauza unor pubele extrem de agresive. Se pare că domnul Weasley i-a sărit în ajutor lui Ochi-Nebun Moody, bătrânul fost Auror, care s-a retras din Minister când nu a mai fost în stare să facă diferenţa între o strângere de mână şi o tentativă de crimă. Aşa cum era de aşteptat, când a ajuns la casa bine păzită a domnului Moody, domnul Weasley a descoperit că acesta generase iar o alar­mă falsă. Domnul Weasley a fost nevoit să modifice din nou memoria mai multor Încuiaţi, ca să scape de poliţişti, însă a refuzat să dea o declaraţie Profetului zilei referitoare la implicarea Ministerului Magiei într-un asemenea scandal ruşinos şi nedemn!
- E şi o poză, Weasley! zise Reacredinţă, întorcând ziarul şi ridicându-l să îl vadă toţi. O poză cu părinţii tăi în faţa casei, dacă asta se poate numi casă! Mama ta ar trebui să mai slăbească puţin, nu crezi?

Ron tremura de furie. Toţi ochii erau aţintiţi spre el.

- Vezi să nu-ţi bag ziarul pe gât, Draco, îi zise Harry. Hai, Ron, lasă-l...

- A, da, am uitat că tu ai stat la ei vara asta, nu-i aşa, Potter? se răţoi Reacredinţă. Aşa că poţi să-mi spui chiar tu, mama lui chiar arată ca o purcică sau aşa a apărut în poză?

- Dar mama ta cum e, Reacredinţă? zise Harry, în timp ce el şi Hermione îl ţineau pe Ron de poala robei ca să-l oprească să sară la bătaie. Expresia aia de pe faţa ei, de parcă ar fi avut o baligă sub nas, o are tot timpul sau numai fiindcă erai tu lângă ea?

Chipul palid al lui Reacredinţă se înroşi uşor.

- Să nu îndrăzneşti să-mi insulţi mama, Potter!

- Atunci ţine-ţi gura, zise Harry, întorcându-i spatele.

BANG!

Se auziră mai multe ţipete. Harry simţi ceva cald trecând pe lângă el. Băgă mâna în buzunar ca să-şi ia bagheta, dar înainte să o atingă, auzi un al doilea BANG şi un strigăt răsună în holul de la intrare.

- NICI SĂ NU-ŢI TREACĂ PRIN CAP, BĂIETE!

Harry se întoarse în direcţia glasului. Profesorul Moody cobora scara de marmură, şchiopătând. Bagheta îi era aţin­tită către un dihor alb ca laptele, care tremura pe podeaua cu dale de piatră, exact pe locul unde fusese Reacredinţă mai înainte.

Toţi cei din holul de la intrare tăcură îngroziţi. Nimeni în afară de Moody nu îndrăznea să se mişte. Moody se uită la Harry. (Cel puţin, ochiul său normal se uita la Harry, celă­lalt privea către interiorul capului.)

- Te-a nimerit? mormăi Moody.

Acum vocea îi devenise gravă şi abia şoptită.

- Nu, zise Harry, a trecut pe lângă mine!

- LASĂ-L! strigă Moody.

- Pe cine să las? zise Harry uluit.

- Nu tu, el! mormăi Moody, arătând către Crabbe, care îngheţase în mişcarea de a ridica dihorul alb.

Se părea că ochiul mişcător al lui Moody avea puteri ma­gice şi putea să vadă în spatele său.

Moody începu să şchiopăteze spre dihorul care chiţăi spe­riat şi o luă la sănătoasa, îndreptându-se spre pivniţă.

- S-o crezi tu! răcni Moody, aţintind iar bagheta către dihor.

Acesta zbură douăzeci de metri în sus şi căzu cu o bufni­tură pe podea, după care sări iar în aer.

- Nu-mi plac cei care îşi atacă adversarii pe la spate, mor­măi Moody, în timp ce dihorul se ridica din ce în ce mai mult, chiţăind de durere. Este foarte urât, necinstit şi scârbos...

Dihorul zbură în aer, picioarele şi coada fluturându-i neajutorate.

- Să... nu... mai... faci... asta... niciodată! zise Moody, accentuând fiecare cuvânt, după care dihorul se izbi iar de podeaua de piatră şi apoi sări în sus.

- Domnule profesor Moody! se auzi o voce şocată.

Profesoara McGonagall cobora scara de marmură cu bra­ţele pline de cărţi.

- Bună ziua, doamnă profesoară McGonagall, zise Moody calm, ridicând dihorul şi mai mult.

- Ce... Ce faci? se bâlbâi profesoara McGonagall, urmă­rind cu ochii ascensiunea dihorului săltăreţ prin aer.

- Predau, zise Moody.

- Predai? Moody, acela e un elev, nu? strigă speriată pro­fesoara McGonagall, scăpând cărţile din mână.

- Da, zise Moody.

- Nu! strigă profesoara McGonagall, coborând scările şi scoţându-şi bagheta.

Câteva clipe mai târziu, cu un zgomot puternic, Draco Reacredinţă reapăru, zăcând pe podea cu părul blond răsfi­rat pe faţa care devenise de un roz intens. Se ridică, nesigur pe picioare.

- Moody, noi nu folosim niciodată Transfigurarea ca pe­deapsă! zise profesoara McGonagall pe un ton şters. Sunt con­vinsă că domnul profesor Dumbledore ţi-a explicat asta...

- Da, e posibil să fi menţionat ceva de genul ăsta, zise Moody, scărpinându-şi bărbia, fără să pară impresionat nici­cum, dar m-am gândit că un şoc ar fi fost foarte...

- Îi ţinem mai mult la şcoală sau le dăm altfel de pe­depse, Moody! Eventual vorbim cu conducătorul Casei vino­vatului sau cu părinţii lui!

- Bine, atunci aşa o să fac! zise Moody, privindu-l pe Reacredinţă cu dispreţ.

Reacredinţă, ai cărui ochi larg deschişi încă lăcrimau de durere şi umilinţă, îl privi răutăcios pe Moody şi bombăni ceva din care se auziră clar cuvintele „tatăl meu”.

- A, da? zise Moody încet, înaintând câţiva paşi, cu bocă­nitul piciorului său de lemn răsunând în tot holul. Păi, eu îl ştiu bine pe tatăl tău, băiete... Spune-i că Moody îi urmă­reşte îndeaproape fiul... Transmite-i asta din partea mea, te rog... Capul Casei tale trebuie să fie Plesneală, nu?

- Da, zise Reacredinţă dispreţuitor.

- Un alt vechi prieten, mormăi Moody. Abia aşteptam să am o discuţie cu bătrânu’ Plesneală... Hai cu mine!

Îl luă de braţ pe Reacredinţă şi plecară amândoi spre pivniţă.

Un timp, profesoara McGonagall se uită neliniştită după ei, după care îşi aţinti bagheta spre cărţile împrăştiate pe jos, făcându-le să plutească prin aer şi să revină la ea în braţe.

- Să nu-mi adresaţi nici un cuvânt acum, şopti Ron către Harry şi Hermione, când se aşezară la masa Cercetaşilor câteva minute mai târziu, înconjuraţi din toate părţile de discuţii aprinse despre ce se întâmplase.

- De ce nu? se miră Hermione.

- Pentru că vreau să-mi fixez asta în memorie pentru tot­deauna, zise Ron, cu ochii închişi şi cu o expresie senină pe chip. Draco Reacredinţă, dihorul zburător!

Harry şi Hermione râseră amândoi, iar Hermione îi servi şi pe ei cu friptură de vită.

- Totuşi, ar fi putut să-l rănească rău pe Reacredinţă, zise ea. A fost foarte bine că l-a oprit profesoara McGonagall...

- Hermione! o certă Ron mânios, privind-o cu ochii gata să îi iasă din orbite. Strici cel mai frumos moment din viaţa mea!

Hermione scoase un sunet slab şi începu să mănânce iar în cea mai mare viteză.

- Nu-mi spune că te duci şi astă-seară la bibliotecă? zise Harry, uitându-se la ea.

- Trebuie, zise Hermione cu greu. Am multe de făcut.

- Dar ne-ai spus că profesorul Vector...

- Nu-i pentru şcoală, zise ea.

Cinci minute mai târziu, îşi lăsase farfuria curată şi plecase grăbită.

Imediat ce plecă, locul îi fu luat de Fred Weasley.

- Moody! exclamă el. Cât de mişto e omul ăsta!

- A-ntâia! zise George, aşezându-se vizavi de Fred.

- Super! zise Lee Jordan, cel mai bun prieten al geme­nilor, aşezându-se lângă George. Am avut ore cu el după-amiaza asta!

- Şi cum a fost? zise Harry nerăbdător.

Fred, George şi Lee schimbară priviri semnificative.

- N-am mai avut niciodată o oră ca asta! zise Fred.

- Le ştie tipu’, jos pălăria! făcu şi Lee.

- Adică? întrebă Ron, aplecându-se înainte.

- Ştie cum e să fii acolo, în mijlocul acţiunii, zise George, îţi inspiră încredere!

- Unde acolo? Ce acţiune? se miră Harry.

- În mijlocul luptei cu Magia Neagră! zise Fred.

- A văzut totul! exclamă George.

- Extraordinar! întări şi Lee.

Ron îşi căută orarul în ghiozdan.

- Noi avem ore cu el abia joi! zise el dezamăgit.
— Capitolul XIV —