Cei patruzeci şi cinci

— Ce mai e şi asta? spuse el, clătinându-se pe pi­cioare. Mare minune, sire!

Bearnezul zâmbi:

— Ce ţi se pare atât de ciudat, vere?

— Drăcia dracului! Mi se învârteşte capul. Cât am stat jos, era raiul pe pământ, dar în clipa când m-am ridicat, brrr!

— Fugi de aici, omule! spuse Henric. Abia dacă am pus pe limbă o picătură de vin.

— Frumos! O picătură, sire! Asta se cheamă pentru dumneavoastră o picătură? Bravo, sire! Înseamnă că sunteţi un băutor de mâna întâi şi mă închin în faţa maiestăţii voastre ca în faţa atotputernicului meu suzeran! Frumos, ce să zic! Aşadar, asta se cheamă pentru dumneavoastră o picătură de vin?

— Chicot scumpule – spuse bearnezul, cercetându-l cu privirea aceea pătrunzătoare, pe care nimeni altul decât el n-o avea, ca să se încredinţeze dacă Chicot era într-a­devăr beat sau numai se sclifosea – Chicot scumpule, lu­crul cel mai bun pe care-l ai de făcut acum e să te duci la culcare.

— Da, sire. Noapte bună, sire!

— Noapte bună, Chicot, şi pe mâine!

— Da, sire, pe mâine! Maiestatea voastră are drep­tate: lucrul cel mai cuminte pe care-l poate face Chicot este să se ducă la culcare. Noapte bună, sire!

Zicând acestea, Chicot se lungi pe duşumea. Văzând năzbâtia oaspetelui său, Henric aruncă o pri­vire spre uşă. Oricât de fugară fusese această privire, Chicot totuşi o prinse din zbor. Henric veni lângă el:

— Chiar atât de beat eşti, Chicot, vai de tine, încât nu-ţi dai seama de un lucru?

— Care?

— Că scoarţele de la mine din birou sunt ceva mai tari decât patul tău?

— Chicot e un om călit în războaie, asta-i floare la ureche pentru el.

— Atunci nu-ţi dai seama de două lucruri.

— Aşa?... Şi care-i al doilea?

— Nu-ţi dai seama că aştept pe cineva?

— La masă? Foarte bine! Să mergem la masă.

Chicot dădu să se scoale de jos, dar se lăsă păgubaş.

— Pe toţi dracii! se burzului Henric. Dar repede ţi se mai suie vinul la cap, vere! Pleacă odată, ce dracu! Vezi bine doar că stă ca pe ghimpi mititica.

— Mititica?! se miră Chicot. Care mititică?

— Ei, drăcia dracului! Femeia pe care o aştept şi care acum face de strajă la uşă.

— O femeie! Păi de ce n-ai spus aşa, puiul tatii... Aha! Mă iertaţi – se scuză Chicot – credeam... credeam că vorbesc cu regele Franţei. Vedeţi, Henric, mititelul, m-a cam râzgâiat. De ce n-aţi spus aşa, sire? Mă duc, uite, mă duc.

— Bravo, eşti un adevărat gentilom, Chicot! Aşa, uşurel... Scoală-te şi du-te, o să petrec o noapte de vis, mă înţelegi, o noapte întreagă până-n zori.

Chicot se ridică, în sfârşit, şi o porni spre uşă pe două cărări.

— Noapte bună, iubitule, noapte bună, somn uşor.

— Şi maiestatea voastră, sire?

— Sssst!

— Da, da, ssst! Şi deschise uşa: Vezi că pajul tre­buie să fie pe coridor; o să-ţi arate el unde-i camera ta. Du-te!

— Mulţumesc, sire.

Şi făcând o plecăciune până la pământ, atâta cât putea să se aplece un om beat, Chicot ieşi din birou.

Însă îndată ce uşa se închise în urma lui, aburii beţiei se risipiră ca prin farmec; Chicot făcu trei paşi, după care, răzgândindu-se brusc, se întoarse înapoi şi se uită pe gaura cheii.

Henric pusese tocmai mâna pe clanţă spre a-i deschide uşa necunoscutei, pe care Chicot, curios ca orice ambasa­dor, ţinea cu orice preţ s-o cunoască.

De unde însă şi-ar fi închipuit c-o să intre înăuntru o femeie, în locul ei se înfăţişă un bărbat.

În clipa în care bărbatul îşi scoase pălăria, Chicot re­cunoscu chipul nobil şi auster al lui Duplessis-Mornay, sfetnicul regelui Henric de Navara, un om scorţos şi vi­gilent.

"Ia te uită comedie! îşi spuse Chicot. Numai la asta nu se-aştepta bietul amorez. Cu siguranţă că vizita asta îl stinghereşte mai mult decât puteam să-l stingheresc eu adi­neauri."

Spre mirarea lui însă, Henric se luminase la faţă de bucurie în clipa când dăduse cu ochii de noul venit; îi strânse mâinile, împinse apoi masa deoparte, scârbit, şi-l pofti să şadă lângă el cu graba înfrigurată a unui îndră­gostit care doreşte să fie cât mai aproape de iubita lui.

Părea ahtiat să soarbă primele cuvinte rostite de sfet­nicul său, când, deodată, înainte de a fi apucat Mornay să deschidă gura, se ridică de la locul lui, făcându-i semn să aştepte puţin, se duse la uşă şi împinse zăvoarele grijuliu, ceea ce-i dădu mult de gândit lui Chicot.

Pe urmă îşi aplecă privirea arzătoare asupra unor hărţi, planuri şi scrisori, pe care ministrul le perindă rând pe rând pe sub ochii săi.

Regele mai aprinse câteva lumânări şi se apucă să scrie şi să facă tot felul de semne pe nişte hărţi geografice.

"Ehehei! clătină din cap Chicot. Asta-i va să zică noaptea de vis a regelui Navarei! Dacă toate nopţile lui seamănă cu asta de acum, să fie al ciracului, tare mă tem că bietul Henric de Valois o să aibă multe vise urâte."

În momentul acela auzi nişte paşi îndărătul său: era pajul care, din ordinul regelui, păzea coridorul, aşteptându-l.

Temându-se să nu dea peste el, dacă mai şedea acolo la pândă, Chicot se înălţă cât era de lung şi-l întrebă pe copil unde era odaia sa. De altminteri, nu mai avea nimic de aflat: sosirea lui Duplessis îl lămurise pe deplin.

— Veniţi cu mine, domnule, vă rog – îl pofti d'Aubiac. Mi s-a spus să vă conduc în camera dumneavoastră.

Şi se grăbi să-l călăuzească pe Chicot, urcându-se îm­preună cu el la etajul al doilea, unde i se pregătise odaia de culcare.

Chicot nu mai păstra nici cea mai mică îndoială: reu­şise să dezlege pe jumătate această şaradă, care se nu­mea Henric de Navara. Aşa că, în loc să se culce, se aşeză pe marginea patului, îngândurat şi posomorât, în timp ce luna, ce coborâse până în colţul acoperişului, lăsa să curgă lumina sa azurie, ca prin ciocul unui ibric de argint, peste undele râului şi peste imaşuri.

— "Haida-de – chibzuia Chicot, încruntat – Henric este un rege în toată puterea cuvântului, Henric urzeşte ceva. Tot palatul ăsta, împreună cu parcul, cu oraşul ce-l înconjoară, cu ţinuturile din preajma oraşului, totul este un cuib de uneltiri, toate femeile fac dragoste, dar o dra­goste cu temeiuri politice, toţi bărbaţii făuresc planuri de viitor. Henric este un şmecher fără pereche, inteligenţa lui are o licărire de geniu; pare să aibă unele învoieli secrete cu Spania, ţara tuturor pehlivăniilor. Cine ştie dacă răspun­sul pe care l-a dat cu atâta demnitate ambasadorului nu era ticluit anume ca să măsluiască adevăratele lui gânduri şi dacă nu cumva îi va fi atras atenţia ambasadorului, făcându-i cu ochiul sau prin cine ştie ce alt mijloc al cărui tâlc era cunoscut numai de ei şi pe care eu nu aveam cum să-l observ din ascunzătoarea mea. Henric are iscoade pe care le plăteşte sau cărora le trimite bani printr-unul din oamenii lui. Cerşetorii aceia se vedea cale de o poştă că erau nişte gentilomi deghizaţi. Galbenii lor tăiaţi în două cu atâta meş­teşug trebuie să fie cu siguranţă nişte semne de recunoaş­tere sau, ca să zicem aşa, nişte cuvinte de ordine palpa­bile, preschimbate în bani sunători. Henric face pe în­drăgostitul şi pe descreieratul şi, în timp ce toată lumea e convinsă că-şi pierde vremea cu amorurile lui, regele îşi petrece nopţile lucrând cu Mornay, care nu doarme ni­ciodată şi nici nu ştie ce înseamnă dragostea. Ceea ce tre­buia să văd, va să zică, am văzut. Regina Margareta are amanţi, şi asta cu ştirea regelui, care îi cunoaşte şi-i trece cu vederea pentru că are nevoie de ei sau de dânsa, ori şi de ei, şi de dânsa totodată. Nefiind priceput în meşteşu­gul armelor, este obligat să se înconjoare de căpitani şi, cum nu este prea bogat, vrând-nevrând, trebuie să-i lase să-şi ia singuri plata pe care o doresc. Henric de Valois îmi spunea că nu poate să doarmă. Să mă ia dracu! Bine face că nu doarme. Ce noroc totuşi că vicleanul ăsta de Henric este un gentilom paşnic, pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu iscusinţa uneltirilor politice, dar a uitat, în schimb, să-l înzestreze şi cu energia trebuincioasă pentru a pune la cale ceva. Henric, după câte am auzit, se teme de bubuiturile muschetelor, iar când l-au luat, încă nevârstnic, în armată, toată lumea vorbeşte că nu era în stare să stea mai mult de un sfert de oră în şa. Mare noroc! repetă Chicot. Pentru că în vremurile de azi, dacă omul acesta, atât de priceput să tragă sforile, ar fi avut şi braţul de fier, ar fi ajuns stăpânul lumii. Mai e şi du­cele de Guise, fireşte, care are amândouă aceste însuşiri: braţul de fier, ca şi iscusinţa uneltirilor; numai că, spre nefericirea lui, i-a mers vestea de om viteaz şi dibaci, pe când nimeni nu l-ar bănui pe Bearnez. Cred că sunt singurul care l-am dibuit".

Chicot îşi frecă mâinile.

"Ei, şi acum că i-am dat de căpătâi – continuă el – nu mai am ce căuta aici; aşadar, în timp ce regele lu­crează sau doarme, am să ies tacticos şi pe tăcute din oraş. Nu cred să fie mulţi ambasadori pe lumea asta care să se poată lăuda că şi-au împlinit pe de-a-ntregul misiu­nea într-o singură zi, aşa cum am făcut eu. Prin urmare, am să ies din Nérac şi, în clipa când o să mă văd afară din oraş, am s-o pornesc la galop şi am s-o ţin tot aşa până în Franţa."

Se apucă deci să-şi pună pintenii, pe care avusese grijă să-i scoată înainte de a se înfăţişa suveranului.

LII

DESPRE MIRAREA CARE PUSE STAPÂNIRE PE CHICOT

VĂZÂND CÂT ERA DE POPULAR ÎN ORAŞUL NÉRAC

Acum că-şi pusese în gând cu tot dinadinsul să pără­sească incognito curtea regelui Navarei, Chicot începu să-şi strângă cele câteva mărunţişuri ce alcătuiau calabalâcul său, pregătindu-se de drum. Căută să-şi ia cât mai puţine buclucuri, potrivit principiului său, care spunea că omul, cu cât cântăreşte mai puţin, cu atât e mai iute de picior.

Partea cea mai împovărătoare din bagajele pe care voia să le ia cu sine o constituia cu siguranţă spada lui.

"Ia să vedem – se socoti Chicot, înnodându-şi boc­ceaua – cât timp mi-ar trebui ca să-i dau regelui de ştire lucrurile pe care le-am văzut şi, prin urmare, şi cele de care mă tem? Două zile până să ajung într-un oraş al cărui guvernator, dacă e om cumsecade, ar putea să trimită în goana cailor nişte ştafete. Şi oraşul acesta ar putea fi Cahors, bunăoară, Cahors despre care mi-a vorbit atâta regele Navarei şi din pricina căruia, şi pe bună dreptate, îşi munceşte atâta mintea. Ajungând acolo, aş avea, în sfârşit, răgaz să mă odihnesc, fiindcă, oricum, puterile omului sunt şi ele măsurate. Am să mă odihnesc deci la Cahors, şi în locul meu vor alerga mai departe poştalionii. Hai, dragul meu Chicot, ia-ţi picioarele la spinare şi caută să fii sprinten şi să-ţi păstrezi sângele rece. Credeai că ţi-ai împlinit misiunea, nătărăule, şi când colo de-abia eşti la jumătatea drumului, ba poate nici chiar atât."

Cu aceste cuvinte, Chicot stinse lumânarea, deschise binişor uşa şi ieşi din odaie pe bâjbâite.

Chicot era un iscusit strateg; în timp ce-l urma pe d'Aubiac, avusese grijă să arunce o privire în dreapta, o privire în stânga, o privire înainte şi una îndărăt, făcând o recunoaştere amănunţită a terenului.

O anticameră, un coridor, o scară, iar la picioarele scării, curtea.

Nu apucase să facă însă nici patru paşi pe coridor, şi se poticni de ceva care zvâcni deodată de jos. Acel ceva era un paj care se culcase pe un preş în dreptul camerei sale şi care, trezindu-se din somn, îl întâmpină cu cu­vintele:

— Bună seara, domnule Chicot, bună seara!

Chicot recunoscu glasul lui d'Aubiac.

— A, bună seara, domnule d'Aubiac – răspunse el. Eşti atât de bun să te dai puţin la o parte? Mi-a venit chef să mă plimb.

— Da? Numai că, vedeţi, nimeni n-are voie să co­linde noaptea prin castel, domnule Chicot.

— Şi de ce, mă rog, domnule d'Aubiac?

— Pentru că regele se teme de hoţi şi regina de curtezani.

— Ei, drăcie!

— Şi, pasămite, cine umblă creanga în toiul nopţii în loc să doarmă, decât hoţii şi îndrăgostiţii?

— Cu toate astea, scumpe domnule d'Aubiac – spuse Chicot cu cel mai fermecător surâs – eu nu sunt nici hoţ, nici îndrăgostit, ci doar un biet ambasador, şi încă un ambasador frânt de oboseală, după ce a vorbit latineşte cu regina şi după ce a stat la masă cu regele; căci re­gina este o latinistă de mâna întâi, iar regele un băutor neîntrecut. Lasă-mă deci să trec, drăguţă, căci tare bine mi-ar face să mă plimb.

— Prin oraş, domnule Chicot?

— O, nu, prin grădină.

— Drace! Prin grădină nu e voie mai abitir decât prin oraş.

— Drăguţă – spuse Chicot – vigilenţa de care dai dovadă la vârsta dumitale e, într-adevăr, de mirare şi merită toate laudele. Spune-mi te rog, n-ai altceva mai bun de făcut ca să-ţi omori timpul?

— Nu.

— Nu-ţi plac jocurile de noroc, nici nu eşti îndră­gostit?

— Ca să joci, trebuie să ai bani, domnule Chicot; iar ca să fii îndrăgostit, trebuie să ai o ibovnică.

— Nici vorbă – încuviinţă Chicot.

Şi începu a scotoci în buzunar.

Pajul se uita să vadă ce face.

— Caută bine în minte, scumpule – îl povăţui el – şi mă prind că ai să găseşti vreo femeiuşcă nurlie căreia te rog să-i cumperi un maldăr de panglicuţe şi să-i cânţi serenade peste serenade cu asta.

Chicot strecură în mâna pajului zece pistoli, care nu erau piliţi ca galbenii bearnezului.

— Ce-i drept e drept, domnule Chicot – îl linguşi pa­jul – se vede cât de colo că veniţi de la curtea Franţei. Când un om este atât de manierat ca domnia voastră, cum ar putea cineva să i se împotrivească? Puteţi ieşi din ca­meră, numai să aveţi grijă să nu faceţi cumva zgomot.

Chicot nu mai aşteptă să-l poftească a doua oară şi se strecură ca o nălucă pe coridor, iar de pe coridor pe scară; dar, ajungând jos, în peristil, dădu peste un ofiţer el palatului care dormea pe un scaun.

Omul stătea proptit cu toată greutatea corpului în uşa pe care o ţinea astfel baricadată; ca să încerce să iasă pe acolo ar fi fost o nebunie.

"Ah, puşlama mică – bombăni Chicot, ocărându-l pa paj. Ai ştiut treaba asta şi n-ai suflat un cuvânt."

Colac peste pupăză, ofiţerul părea doar aţipit şi tresă­rea mereu în somn mişcându-şi ba o mână, ba un picior; la un moment dat chiar întinse braţul, ca şi când ar fi fost gata să se trezească.

Chicot se uită jur împrejur, căutând vreo ieşire oare­care pe unde, mulţumită picioarelor sale de o poştă şi mâinilor lui vânjoase, ar fi putut s-o şteargă fără a mai fi nevoit să deschidă uşa.

În cele din urmă descoperi ceea ce căuta.

Era o ferestruică boltită, un aşa-numit impost, care fu­sese lăsată vraişte, cu geamurile sparte, fie pentru aeri­sire, fie pentru că regele Navarei, care era un proprietar prea puţin grijuliu, nu socotise de cuviinţă să pună alte geamuri.

Chicot făcu recunoaşterea peretelui pe pipăite: mă­sură cu buricele degetelor fiecare distanţă cuprinsă în­tre ornamentele ieşite în afară şi se sluji de ele pentru a-şi sprijini piciorul, urcându-se ca pe nişte trepte. În sfârşit, reuşi să se caţăre până sus – cititorii noştri ştiu cât era de îndemânatic şi de uşor – fără să facă mai mult zgomot decât ar fi făcut o frunză uscată ce ar fi atins în treacăt peretele, purtată de vântul toamnei.

Fereastra însă avea o curbură atât de adâncă, încât elipsa pe care o forma deschizătura ei nu putea cuprinde nici pântecele şi nici umerii lui Chicot, cu toate că pântecele era ca şi inexistent, iar umerii, tot atât de flexibili ca şi coapsele unei pisici, păreau gata să se desprindă din încheieturi şi să se facă una cu trupul pentru a ocupa cât mai puţin loc.

Aşa stând lucrurile, în momentul în care Chicot îşi pe­trecu capul şi unul din umeri prin deschizătură, desprinzând totodată piciorul de pe ciubucul peretelui, se pomeni suspendat între cer şi pământ, fără să se poată mişca nici înainte, nici înapoi.

Încercă atunci să se opintească şi să se smucească în fel şi chip, dar până una alta nu reuşi decât să-şi rupă vesta cu mâneci bufante şi să-şi jupoaie pielea.

Ceea ce îi îngreuna şi mai mult situaţia era faptul că spada nu voia cu nici un preţ să treacă dincolo din pri­cina mânerului, care stătea ca un crampon înăuntru, aşa încât bietul Chicot rămăsese înţepenit în cerceveaua fe­restrei.

Chicot îşi adună toate puterile, toată răbdarea şi toată iscusinţa pentru a desface catarama centironului. Din păcate, catarama se afla chiar sub pieptul său, care o apăsa cu toată greutatea; se văzu deci nevoit să schimbe tactica; de bine de rău, izbuti să-şi prelingă braţul pe lângă corp, ducându-l la spate, şi să scoată spada din teacă, iar din moment ce reuşi s-o tragă afară, îi veni mult mai uşor să găsească, datorită trupului său colţuros, un gol prin care să strecoare mânerul; spada căzu deci mai îna­inte pe lespezi, după care Chicot, lunecând ca un ţipar prin deschizătură, îşi dădu la rândul său drumul jos, proptindu-se în palme ca să nu sufere prea tare de pe urma că­zăturii.

Lupta asta crâncenă a lui Chicot împotriva cercevelelor de fier ale ferestrei nu se putea înfăptui fără să stârnească oarecare zgomot; aşa încât, în clipa când se ridica de jos, fugarul se pomeni faţă-n faţă cu un ostaş.

— Doamne, Maica Domnului, n-aţi păţit ceva, dom­nule Chicot? îl întrebă ostaşul, întinzând spre el capătul halebardei ca să aibă de ce să se prindă.

"Încă unul!" se zbârli în sinea lui Chicot.

Pe urmă, gândindu-se la interesul pe care i-l arătase bietul om, îl linişti:

— Nu, dragul meu, n-am păţit nimic.

— Mare noroc aţi avut – spuse soldatul. Aş vrea să văd şi eu pe cineva care să poată face asemenea scama­torie fără să-şi spargă capul. Într-adevăr, numai dumnea­voastră sunteţi în stare de aşa ceva, domnule Chicot.

— Dar de unde naiba ştii cum mă cheamă?! se miră Chicot, dând să plece mai departe.

— Ştiu fiindcă v-am văzut azi la palat şi am întrebat: "Cine-i gentilomul acela atât de falnic, care stă de vorbă cu regele?" "E domnul Chicot", mi-a spus cineva. Şi uite aşa am aflat.

— Foarte drăguţ din partea dumitale – spuse Chicot – dar, cum sunt din cale afară de grăbit, o să-mi îngădui, prietene...

— Ce anume, domnule Chicot?

— Să te părăsesc şi să mă duc la treaba mea.

— Dar nimeni n-are voie să iasă noaptea din palat; am ordin.

— Vezi bine totuşi că se poate ieşi, de vreme ce am ieşit.

— E într-adevăr o dovadă, ştiu, dar...

— Dar?

— O să vă-ntoarceţi înapoi şi gata, domnule Chicot.

— A, nu!

— Cum nu?

— În orice caz, nu pe aici: e un drum destul de păcătos.

— Dacă aş fi fost ofiţer, în loc să fiu soldat prost, v-aş fi întrebat pentru ce aţi ieşit pe-acolo; dar asta nu-i treaba mea; treaba mea este să vă întoarceţi înapoi. In­traţi, vă rog, înăuntru, domnule Chicot!

Soldatul îi făcuse această rugăminte cu un ton atât de convingător, încât Chicot se simţi mişcat. Drept care sco­toci din nou în buzunar şi scoase zece pistoli.

— Eşti un om prea chibzuit, prietene – îi spuse el – ca să nu-ţi dai seama că, de vreme ce mi-am rupt hainele într-un hal fără hal ieşind pe fereastră, aş păţi-o şi mai rău dacă aş încerca să mă întorc înapoi tot pe-acolo; ar însemna atunci să le fac ferfeniţă şi să umblu gol, ceea ce, cred, ar fi cât se poate de necuviincios când te gândeşti că aici, la curte, sunt atâtea femei tinere şi frumoase, începând cu regina. Dă-mi voie deci să ies, dragul meu, ca să caut un croitor.

Şi-i puse în palmă cei zece pistoli.

— Atunci ieşiţi repede, domnule Chicot, repede, vă rog.

Şi vârî banii în buzunar.

Chicot se strecură afară în stradă şi încercă să se du­merească încotro s-o apuce: ca să ajungă la palat, străbă­tuse tot oraşul; însemna deci că trebuie să pornească în direcţia opusă ca să poată ieşi din oraş pe poarta opusă celei pe care intrase. Nimic mai uşor.

Noaptea, senină şi luminoasă, nu era câtuşi de puţin prielnică unei evadări. Chicot se gândea cu părere de rău la binecuvântatele nopţi neguroase ale Franţei, mulţumită cărora, la ora aceea, pe oricare stradă din Paris doi oa­meni puteau trece unul pe lângă altul la o distanţă de cî-ţiva paşi fără să se vadă; pe de altă parte, pe uliţele par­dosite cu pietre de râu ale oraşului, ghetele lui potcovite răsunau ca nişte copite de cal.

Ambasadorul, căruia totul părea să-i meargă pe dos în seara aceea, nici nu apucă bine să dea colţul străzii şi se întâlni cu o patrulă. Se opri deci locului de bună voie, gândindu-se că ar putea să trezească bănuieli dacă ar în­cerca să se ascundă sau să treacă mai departe valvârtej.

— A, bună seara, domnule Chicot! îl întâmpină co­mandantul, dându-i onorul cu spada. Nu vreţi să vă con­ducem la palat? Pare-mi-se că v-aţi rătăcit şi căutaţi drumul.

— Ei, fir-ar să fie, oare toată lumea mă cunoaşte aici? mormăi Chicot printre dinţi. Doamne păzeşte! Mi se pare foarte curios. Apoi cu glas tare, silindu-se să se arate cât mai degajat cu putinţă: Nu, cornet – spuse el – te în­şeli, nu mă duceam la palat.

— Rău faceţi, domnule Chicot – răspunse grav ofi­ţerul.

— Şi de ce, domnule?

— Pentru că există un decret care opreşte cu cea mai mare străşnicie pe locuitorii oraşului Nérac să iasă noap­tea pe stradă, fără o învoire specială şi fără felinar decât doar dacă e ceva urgent.

— Să avem iertare, domnule – îi ţinu piept Chicot – dar decretul acesta nu mă priveşte pe mine.

— De ce?

— Pentru că eu nu sunt din Nérac.

— Da, dar sunteţi în Nérac... A fi locuitor nu înseamnă să fii din... ci să locuieşti în cutare oraş. N-o să pretindeţi acum că nu locuiţi în Nérac de vreme ce v-am întâlnit pe o stradă din Nérac.

— E foarte logic ce spuneţi, domnule; din păcate însă sunt grăbit. Ce-ar fi dacă aţi călca măcar o singură dată ordinul? Faceţi-mi, vă rog, hatârul acesta şi lăsaţi-mă să trec.

— O să vă rătăciţi, domnule Chicot: Nérac este un oraş întortocheat, s-ar putea să cădeţi în cine ştie ce groapă urât mirositoare, trebuie deci să vă călăuzească ci­neva; îngăduiţi-mi să vă dau trei oameni ca să vă înso­ţească până la palat.

— Dar nu ţi-am spus că nu mă duc la palat?

— Atunci unde vă duceţi?

— Nu pot să dorm noaptea şi de aceea am ieşit să mă plimb. Nérac este un oraş încântător şi plin de surprize, pe cât am putut să-mi dau seama: vreau să-l cunosc, să-l cercetez.

— Oamenii mei au să vă conducă oriunde poftiţi, dom­nule Chicot. Hei! Să vină trei oameni.

— Vă rog din suflet, domnule, lăsaţi-mă să mă bucur în voie de farmecul acestei plimbări; îmi place să umblu singur.

— Să nu vă iasă în cale hoţii şi să vă omoare.

— Am luat spada cu mine.

— Adevărat, n-am văzut-o până acum; atunci s-ar putea să vă aresteze prefectul pentru că umblaţi înarmat.

Chicot îşi dădu seama că nu era chip s-o scoată la ca­păt cu fineţuri: îl luă deci pe ofiţer deoparte:

— Uite ce e, domnule, eşti băiat tânăr şi chipeş şi ştii ce înseamnă dragostea: e cel mai neînduplecat tiran.

— Fără îndoială, domnule Chicot, fără îndoială.

— Ei bine, sunt îndrăgostit lulea, cornet, îmi ard călcâiele. Vreau neapărat să dau ochii cu o anumită doamnă.

— Unde stă?

— Într-un anumit cartier.

— Tânără?

— Douăzeci şi trei de ani.

— Nostimă?

— Ca un amoraş.

— Felicitările mele, domnule Chicot!

— Muţumesc. Îmi dai voie atunci să trec?

— De, ştiu eu? Pare-mi-se că-i urgent!

— Urgent, ăsta-i cuvântul, domnule.

— Puteţi trece, în cazul acesta.

— Dar singur, nu-i aşa? Îţi dai seama că nu pot să compromit?...

— Mai încape vorbă... Treceţi, domnule Chicot, treceţi.

— Eşti un băiat de zahăr, cornet.

— Îmi pare rău, domnule.

— Ba nu, să mor dacă te mint! E un gest frumos. Dar ia spune-mi, de unde mă cunoşti?

— V-am văzut cu regele, la palat.

"Ca să vezi ce înseamnă un oraş mic – chibzui în sinea lui Chicot. Să fi fost atât de cunoscut la Paris, de câte ori n-aş fi avut pielea ciuruită, în loc să scap doar cu câteva rupturi la haine!"

Şi strânse mâna ofiţerului.

— O clipă – spuse acesta. Încotro mergeţi?

— Spre poarta Agen.