Cei patruzeci şi cinci

— N-am spus aşa ceva, porumbiţo – tăgădui Henric – n-am spus aşa ceva; asta-i părerea domniei tale.

— Asta trebuie să fie, domnule, cu siguranţă că asta! izbucni Margareta. Glasul dumitale mieros, umilinţa asta prefăcută sunt cea mai bună dovadă. Există însă sacrificii pe care nici un soţ, fie el şi rege, nu le poate cere soţiei sale. Caută şi descurcă singur, sire, încurcătura în care a intrat domnişoara de Fosseuse; eşti complicele ei, treaba domniei tale: vinovatul trebuie să tragă ponoasele, nu cel care n-are nici un păcat.

— Vinovatul, da, da! Asta îmi aminteşte iarăşi de bles­temata aceea de scrisoare.

— Cum adică?

— Da, vinovat în latineşte se spune nocens, nu-i aşa?

— Da, domnule, nocens.

— Ei bine, scrisoarea glăsuieşte aşa: Margota cum Turennio, ambo nocentes, conveniunt in castello nomine Loignac. O, Doamne, ce rău îmi pare că, având o memorie atât de bună, nu mi-am îmbogăţit mintea aşa cum s-ar fi cu­venit!

— Ambo nocentes – repetă în şoaptă Margareta, mai albă la faţă decât gulerul său plisat de dantelă. A priceput, nu se poate să nu fi priceput.

— Margota cum Turennio, ambo nocentes. Ce naiba o fi vrut să spună fratele meu prin ambo? urmă necruţător Henric de Navara. Pe toţi dracii! Mă mir, zău, porumbiţo, că, ştiind atât de bine latineşte cum ştii domnia ta, nu te-ai gândit să-mi tălmăceşti şi mie fraza asta cu care îmi bat capul de atâta vreme.

— Sire, după cum am avut cinstea să-ţi spun mai înainte...

— Ei comedie! îi tăie vorba monarhul. Uite-l pe Turennius cum se plimbă pe sub ferestrele domniei tale şi tot priveşte în sus ca şi cum te-ar aştepta, bietul băiat. Am să-i fac semn să vină aici: el, după câte ştiu, e tobă de carte şi cred că o să-mi poată lămuri ceea ce ţineam să aflu.

— Sire! Sire! exclamă Margareta, ridicându-se din fo­toliu şi împreunând mâinile. Sire, trebuie să fii mai presus decât toţi intriganţii şi toţi clevetitorii din Franţa.

— Ei, porumbiţo, oamenii, pe cât se pare, sunt tot atât de puţin îngăduitori în Navara, ca şi în Franţa, şi chiar domnia ta, adineauri... te-ai arătat atât de neînduplecată faţă de biata Fosseuse...

— Eu, neînduplecată?! protestă Margareta.

— Ei, Doamne, se poate să nu-ţi mai aminteşti? Şi to­tuşi aici ar trebui să fim ceva mai îngăduitori, doamnă; trăim doar atât de liniştiţi, fiecare cu plăcerile lui, domnia ta cu balurile dumitale, eu cu vânătorile mele...

— Da, da, sire, ai dreptate – încuviinţă Margareta – trebuie să fim îngăduitori.

— Oh! Ştiam eu că eşti bună, porumbiţa mea!

— Asta înseamnă că mă cunoşti bine, sire.

— Da. Te duci atunci s-o vezi pe Fosseuse, nu-i aşa?

— Da, sire.

— Şi vei căuta s-o desparţi de fetele celelalte?

— Da, sire.

— Şi să-i trimiţi pe medicul domniei tale?

— Da, sire.

— Şi să nu-i pui nici o îngrijitoare. Dacă medicii sunt discreţi, în virtutea meseriei lor, îngrijitoarele sunt flecare, în virtutea obişnuinţei.

— Aşa e, sire, ai dreptate.

— Şi dacă, din nenorocire, ceea ce se vorbeşte este în­temeiat şi, într-adevăr, biata fată va fi avut o clipă de slă­biciune şi va fi căzut în ispită... Henric ridică ochii la cer. Tot ce se poate – continuă el. Femeia este un lucru atât de gingaş, res fragilis mulier, precum spune Evanghelia.

— Sunt femeie, sire, şi ştiu cât trebuie să fiu de îngă­duitoare cu celelalte femei.

— Ah, domnia ta ştii atâtea lucruri, porumbiţo! Eşti, pe bună dreptate, cea mai desăvârşită dintre femei şi...

— Şi?

— Îngăduie-mi să-ţi sărut mâinile.

— Te rog să mă crezi, sire – stărui Margareta – că numai de dragul domniei tale m-am înduplecat să fac ase­menea sacrificiu.

— O, nu, te cunosc prea bine, doamnă – răspunse Henric – după cum îl cunosc şi pe fratele meu, regele Franţei, care vorbeşte atât de frumos despre domnia ta în scrisoare, ca să adauge la sfârşit: Fiat sanum exemplum statim, atque res certior eveniet. Acest exemplu grăitor trebuie să fie, de bună seamă, cel pe care-l dai domnia ta, porumbiţo. Şi regele sărută mâna aproape îngheţată a Margaretei. Apoi, oprindu-se în pragul uşii, îi aminti: Multe sărutări duioase micuţei Fosseuse din partea mea, doamnă. Şi te rog ai grijă de dânsa, aşa cum mi-ai făgă­duit; eu plec la vânătoare; poate că n-o să ne mai vedem decât la întoarcere, poate chiar niciodată... lupii ăştia sunt nişte lighioane fioroase; vino să te strâng la piept, porumbiţo!

O îmbrăţişă aproape drăgăstos pe Margareta şi se des­părţi de ea, lăsând-o uluită de tot ceea ce îi fusese dat să audă.

XLIX

AMBASADORUL SPANIEI
Regele se duse în camera lui de lucru, unde-l aştepta Chicot. Solul stătea ca pe ghimpi, îngrijorat de explicaţia ce bănuia că avea loc între soţi.

— Ei, Chicot? rosti Henric.

— Ei, sire? răspunse Chicot.

— Ştii ce spune regina?

— Nu.

— Regina spune că blestemata asta a ta de latinească o să ne strice căsnicia.

— Ei, sire, las-o sfântului de latinească, n-avem decât să nu ne mai gândim la ea şi gata. O bucată spusă pe de rost în latineşte nu-i totuna cu o scrisoare latinească aşternută pe hârtie, căci, dacă vântul spulberă vorbele celei dintâi, nu totdeauna focul ajunge s-o mistuie pe cea din urmă.

— Naiba să mă ia – spuse Henric – dacă nu mi-a ieşit cu totul din minte.

— Cu atât mai bine!

— Am altceva mai bun de făcut, te rog să mă crezi, decât să mă gândesc la aşa ceva.

— Cred şi eu, maiestatea voastră preferă să se dis­treze.

— Da, fiule – răspunse Henric, nemulţumit de tonul cu care Chicot rostise aceste ultime cuvinte – maiestatea mea preferă să se distreze.

— Îmi cer iertare, dar poate că stânjenesc cumva pe maiestatea voastră?

— Ba nu, fiule – zise Henric, dând din umeri – ţi-am spus doar că aici nu suntem la Luvru. Aici totul se face la lumina zilei, şi dragostea, şi războiul, şi politica.

Privirea monarhului era atât de blândă, zâmbetul său atât de dulce, încât Chicot se simţi încurajat.

— Mai multă dragoste şi ceva mai puţină politică sau război, nu-i aşa, sire?

— Aşa e, iubitule, ai dreptate, zău, de ce n-aş măr­turisi: ţara asta este atât de încântătoare, vinurile din Languedoc atât de gustoase şi atât de frumoase femeile din Navara!

— Şi regina, sire? întrebă Chicot. S-ar părea că aţi ui­tat-o; ori poate navarezele sunt mai frumoase şi mai înda­toritoare decât dânsa? În cazul acesta nu-mi rămâne decât să mă închin în faţa navarezelor.

— Pe toţi dracii! Ai dreptate, Chicot, era să uit că eşti ambasador, că ai venit aici în numele regelui Henric al III-lea, că regele Henric al III-lea este fratele doamnei Margareta şi că, prin urmare, faţă de tine, măcar de poli­teţe, se cuvine să pun mai presus de toate femeile pe doamna Margareta! Nu trebuie să-mi iei în nume de rău această nesocotinţă, Chicot. Ce vrei, fiule, nu sunt obiş­nuit cu ambasadorii!

În momentul acela, uşa biroului se deschise şi d'Aubiac trâmbiţă în gura mare:

— Domnul ambasador al Spaniei.

Chicot, care şedea într-un fotoliu, sări ca ars, făcându-l pe rege să zâmbească.

— Să-ţi spun drept, nu m-aşteptam la o asemenea dez­minţire. Ambasadorul Spaniei! Ce dracu o fi căutând aici?

— Într-adevăr se miră la rândul său Chicot – ce dracu o fi căutând aici?!

— Vom afla îndată – spuse Henric. Pesemne că ve­cinul nostru, spaniolul, are cu mine vreo răfuială de frun­tarii, pe care vrea s-o lămurească.

— Atunci eu mă retrag – rosti Chicot, smerit. Tri­misul maiestăţii sale Filip al II-lea trebuie să fie, cu sigu­ranţă, un ambasador adevărat, pe când eu...

— Cum se poate! Ambasadorul Franţei să dea bir cu fugiţii în faţa spaniolului, şi asta tocmai pe teritoriul Navarei? Pe toţi dracii! Nici să nu te gândeşti! Deschide biblioteca asta, Chicot, şi intră înăuntru.

— Bine, dar de-acolo, fără să vreau, o s-aud tot ce se vorbeşte, sire.

— Ei, şi ce dacă ai să auzi? Mare pricopseală! N-am nimic de ascuns. Ia stai, să nu uit: mai ai să-mi spui ceva, domnule ambasador, din partea stăpânului dumitale regele?

— Nu, sire, nici un cuvânt mai mult.

— Prea bine, nu mai ai nimic altceva de făcut atunci decât să priveşti şi să asculţi, aşa cum fac toţi ambasa­dorii de pe faţa pământului; nici nu se poate un loc mai potrivit decât biblioteca asta pentru asemenea îndeletni­ciri. Priveşte deci cu toţi ochii şi ascultă cu toate urechile tale, iubite Chicot. Pe urmă adăugă: D'Aubiac, spune căpitanului de gardă să poftească aici pe domnul amba­sador al Spaniei.

Auzind acest ordin, Chicot se grăbi să se strecoare în bibliotecă, acoperind-o apoi grijuliu cu tapiseria ce înfă­ţişa o scenă cu figuri omeneşti.

Un pas tacticos şi cadenţat se auzi răsunând pe par­chet: era pasul ambasadorului maiestăţii sale Filip al II-lea.

După ce se încheie ceremonialul statornicit în amănun­ţime de protocol, Chicot avu prilejul să se încredinţeze din ascunzătoarea lui că bearnezul se pricepea de minune să primească în audienţă.

— Pot vorbi deschis maiestăţii voastre? întrebă trimi­sul în limba spaniolă, pe care orice gascon sau locuitor din Béarn o înţelege la fel de bine ca şi limba ţinutului său de baştină, datorită asemănărilor ce există de când lumea între ele.

— Puteţi vorbi, domnule – răspunse bearnezul.

Chicot căscă nişte urechi cât toate zilele. Curiozitatea lui era aţâţată în cel mai înalt grad.

— Sire – începu ambasadorul – am adus răspunsul maiestăţii sale catolice.

"Aha! îşi spuse Chicot. Dacă aduce un răspuns, în­seamnă că a existat mai înainte o întrebare."

— În ce privinţă? se interesă Henric.

— În privinţa propunerilor făcute de maiestatea voas­tră luna trecută, sire.

— Zău dacă mai ştiu, sunt grozav de uituc – mărtu­risi Henric. Sunteţi atât de bun să-mi amintiţi, domnule ambasador, despre ce era vorba în aceste propuneri?

— Era vorba de incursiunile principilor loreni în Franţa.

— A, da, şi îndeosebi de acelea ale cumătrului de Guise. Într-adevăr, acum mi-aduc aminte. Mai departe, domnule, mai departe.

— Sire – continuă spaniolul – regele, stăpânul meu, cu toate stăruinţele depuse pentru a semna un tratat de alianţă cu Lorena, consideră totuşi că o alianţă încheiată cu Navara ar fi mai leală şi, ca să vorbim fără înconjur, mai prielnică.

— Da, să vorbim fără înconjur – întări Henric.

— Voi fi sincer deci cu maiestatea voastră, deoarece cunosc intenţiile pe care le are stăpânul meu, regele, în privinţa maiestăţii voastre.

— S-ar putea să le cunosc şi eu?

— Sire, stăpânul meu, regele, este dispus să nu re­fuze nimic Navarei.

Chicot îşi lipi urechea de tapiserie, muşcându-şi dege­tul ca să se încredinţeze că nu visează cumva.

— Dacă mă bucur de atâta îngăduinţă – spuse Hen­ric – să vedem ce aş putea să cer.

— Orice doreşte maiestatea voastră, sire.

— Ei, drăcie!

— Maiestatea voastră să spună deschis şi fără ocoli­şuri tot ce doreşte.

— Pe toţi dracii! Chiar tot, zău?! Asta mă pune în­tr-o mare încurcătură!

— Maiestatea sa, regele Spaniei, vrea ca noul său aliat să fie cât mai mulţumit; propunerea pe care o voi face maiestăţii voastre este cea mai bună dovadă.

— S-auzim – spuse Henric.

— Regele Franţei înţelege să se poarte cu regina Na­varei ca şi când ar socoti-o un duşman neîmpăcat; din mo­ment ce, aşa cum s-a dovedit, n-a pregetat s-o acopere de ocară, înseamnă că-şi repudiază sora. Jignirile aduse de regele Franţei, şi cer iertare maiestăţii voastre că-mi îngăduie să atac un subiect atât de gingaş...

— Atacă-l, atacă-l...

— Jignirile aduse de regele Franţei sunt binecunoscute de toată lumea; faptul că sunt de notorietate publică le consfinţeşte.

Henric făcu un gest, ca şi când ar fi încercat să pro­testeze.

— Este un lucru de notorietate publică – stărui spa­niolul – precum am fost informaţi. Repet, aşadar, sire: regele Franţei o repudiază pe sora sa Margareta, deoarece încearcă s-o înjosească, poruncind ca litiera ei să fie oprită în drum în văzul tuturor şi să fie percheziţionată de un căpitan de gardă.

— La urma urmei, domnule ambasador, unde vreţi să ajungeţi?

— În consecinţă, de vreme ce fratele şi-a repudiat sora, maiestatea voastră ar putea foarte bine să-şi repudieze, la rândul său, soţia.

Henric aruncă o privire spre tapiseria în spatele căreia Chicot aştepta cu ochii holbaţi de spaimă şi cu inima cât un purice urmarea acestei introduceri atât de pompos ticluită.

— În momentul în care regina va fi îndepărtată – con­tinuă ambasadorul – alianţa între regele Navarei şi regele Spaniei...

Henric se înclină.

— Această alianţă – îşi desfăşură mai departe cuvântarea ambasadorul – este ca şi încheiată, şi iată cum: regele Spaniei este dispus să acorde mâna fiicei sale regelui Navarei, iar maiestatea sa va lua în căsătorie pe doamna Caterina de Navara, sora maiestăţii voastre.

Un fior de mândrie îl străbătu din creştet până-n tălpi pe bearnez, în timp ce Chicot se simţea cuprins de răcorile morţii: unul vedea răsărind în zare steaua sa luminoasă ca soarele în faptul zilei; celălalt vedea scăpătând şi stingându-se steaua şi sceptrul casei de Valois.

Nepăsător şi scorţos, spaniolul nu vedea nimic altceva înaintea lui decât ordinele primite de la stăpânul său.

Timp de câteva clipe stărui o tăcere adâncă; în sfârşit, după aceste câteva clipe, regele Navarei rosti:

— Propunerea este, într-adevăr, cât se poate de stră­lucită, domnule, şi mă simt copleşit de cinstea ce mi se face.

— Maiestatea sa – se grăbi să adauge trufaşul purtător de cuvânt, care se bizuia că oferta sa va fi primită cu toată ardoarea – maiestatea sa regele Spaniei nu-şi îngăduie să pună decât o singură condiţie maiestăţii voastre.

— Aha! O condiţie! spuse Henric. E de la sine înţeles. Să vedem despre ce este vorba.

— Sprijinind pe maiestatea voastră împotriva princi­pilor loreni, deschizând adică drumul spre tron maiestăţii voastre, stăpânul meu ar dori să dobândească, mulţumită alianţei încheiate cu maiestatea voastră, mijlocul de a-şi menţine stăpânirea asupra Flandrei, pe care monseniorul duce de Anjou, în momentul de faţă caută cu tot dinadinsul s-o cotropească. Maiestatea voastră îşi dă prea bine seama, presupun, de precăderea pe care i-o acordă stăpânul meu faţă de principii loreni, de vreme ce domnii de Guise, aliaţii săi fireşti, în numele credinţei catolice, s-au unit spre a pune stavilă domnului duce de Anjou în Flandra. Iată care este această condiţie – unica de altfel – o condiţie pe cât de cumpătată, pe atât de blândă: maiestatea sa re­gele Spaniei se va alia cu maiestatea voastră printr-o dublă căsătorie. Vă va ajuta apoi să... (ambasadorul se opri o clipă, căutând cuvântul cel mai potrivit) să preluaţi succesiunea regelui Franţei, iar maiestatea voastră, în schimb, îi va garanta stăpânirea asupra Flandrei. Acestea fiind zise, cunoscând înţelepciunea maiestăţii voastre, îmi în­gădui să cred că misiunea mea s-a încheiat în chip fericit.

O tăcere şi mai adâncă pogorî după rostirea acestor cuvinte, probabil pentru a lăsa să cadă cu toată greutatea răspunsul pe care îngerul răzbunării îl aştepta, ca să ştie asupra cui să-şi aplece braţul şi să lovească: asupra Fran­ţei ori asupra Spaniei?

Henric de Navara făcu câţiva paşi prin încăpere.

— Aşadar, domnule – spuse el în cele din urmă – acesta este răspunsul pe care trebuia să mi-l aduceţi.

— Da, sire.

— Şi altceva nimic?

— Nimic altceva.

— Ei, bine – rosti Henric – resping propunerile ma­iestăţii sale regelui Spaniei.

— Cum, respingeţi mâna infantei?! exclamă spaniolul, cu o uimire dureroasă, ca şi când ar fi fost lovit pe ne­aşteptate de o suferinţă năprasnică.

— Este o cinste prea mare pentru mine, domnule – răspunse Henric, înălţând capul – dar pe care nu o pot socoti mai presus decât cinstea de a mă fi căsătorit cu un vlăstar din casa regală a Franţei.

— Da, numai că această primă căsătorie e menită să vă sape mormântul, sire, pe când cea de-a doua vă netezeşte calea spre tron.

— Un noroc nepreţuit şi fără de seamăn, ştiu, domnule, dar pe care, o dată cu capul, n-aş putea să-l cumpăr cu sângele şi cu cinstea viitorilor mei supuşi. Cum? Îţi închipui cumva că aş fi în stare să trag spada din teacă împotriva cumnatului meu, regele Franţei, şi în folosul re­gelui Spaniei, care este un străin pentru mine? Cum? Îţi închipui cumva că aş fi în stare să înfrunt stindardul Franţei, punându-mă în curmezişul drumului său victorios pentru a lăsa turnurile Castiliei şi leii regatului Leone să ducă la bun sfârşit ceea ce el a început? Cum? Îţi în­chipui cumva că aş putea să pun fraţii să se ucidă între ei, că aş putea îngădui străinilor să cotropească pământul pa­triei mele? Ascultă bine ce-ţi spun, domnule: am cerut vecinului meu, regele Spaniei, ajutor împotriva domnilor de Guise, nişte răzvrătiţi care jinduiesc moştenirea mea, şi nicidecum împotriva ducelui de Anjou, care mi-e cum­nat, nici împotriva regelui Henric al III-lea, care mi-e prieten, nici împotriva soţiei mele, care este sora regelui meu. Îi veţi ajuta atunci pe ducii de Guise, spui, le veţi acorda sprijinul dumneavoastră? N-aveţi decât; voi asmuţi asupra lor şi asupra dumneavoastră pe toţi protestanţii din Germania, ca şi pe cei din Franţa. Regele Spaniei vrea să recucerească Flandra, pe care a scăpat-o din mână? N-are decât să facă ceea ce a făcut şi părintele său Carol Cvintul: să-i ceară regelui Franţei îngăduinţa de a trece prin ţara sa ca să-şi revendice titlul de prim cetăţean al oraşului Gand şi-mi pun capul că regele Henric al III-lea va şti să-şi ţină cuvântul la fel de cinstit ca şi regele Francisc I. Că râvnesc tronul Franţei, spune maiestatea sa catolică? Se prea poate: numai că n-am nevoie de ajutorul său spre a-l dobândi; pot să-l iau şi singur cu mâna mea dacă e li­ber, şi chiar în pofida tuturor maiestăţilor de pe faţa pământului. Drum bun, domnule, mergi sănătos! Spune-i fra­telui meu Filip că-i mulţumesc din toată inima pentru aceste propuneri, dar că i-aş purta o ură neîmpăcată dacă aş şti că, făcându-mi-le, şi-a închipuit o singură clipă că aş fi în stare să le primesc. Drum bun, domnule!

Ambasadorul rămase cu gura căscată.

— Gândiţi-vă, sire – bolborosi el – că buna înţelegere între doi vecini se poate strica uneori din pricina unei vorbe rele.

— Să ştii un lucru, domnule ambasador – răspunse Henric. A fi regele Navarei, pentru mine, este totuna cu a nu fi nimic. Coroana mea este atât de uşoară, încât nici n-aş simţi-o dacă mi-ar cădea de pe cap; de altfel, fii fără grijă, căci în momentul acela aş şti eu s-o opresc. Încă o dată, domnule, drum bun! Spune-i stăpânului dumitale, regele Spaniei, că năzuinţele mele sunt mult mai mari decât cele pe care m-a lăsat să le întrezăresc. Drum bun!

Şi redevenind, nu el însuşi, ci omul pe care toată lumea îl cunoştea, după ce se lăsase un moment dogorit de flacăra eroismului său, bearnezul, cu un zâmbet curtenitor pe buze, îl conduse pe ambasadorul regelui Spaniei până la uşa biroului.

L

SĂRMANII REGELUI NAVAREI

Chicot era atât de năucit de ceea ce auzise, încât nici nu se mai gândi măcar, în momentul în care Henric rămase singur, să părăsească ascunzătoarea.

Bearnezul se duse să ridice tapiseria şi-l bătu pe umăr:

— Ei, ce zici, jupân Chicot, îţi place cum am ieşit din încurcătură?

— Minunat, sire, ce să zic! răspunse Chicot, care încă nu reuşise să se dezmeticească. Într-adevăr, însă pentru un monarh care nu primeşte prea des ambasadori, se pare ca atunci când îi primeşte, sunt tot unul şi unul.

— Totuşi numai din pricina fratelui meu Henric am parte de asemenea ambasadori.

— Cum aşa, sire?

— Foarte bine: dacă n-ar urgisi-o cu atâta înverşunare pe sora lui, sărmana de ea, nici ceilalţi nu s-ar gândi s-o urgisească. Crezi tu că dacă regele Spaniei n-ar fi auzit de jignirea adusă reginei Navarei în văzul tuturor, atunci când un căpitan de gardă a percheziţionat litiera în care se afla dânsa, crezi tu că ar fi îndrăznit să-mi propună cumva s-o repudiez?

— Mă bucur să văd, sire – răspunse Chicot – că orice încercare de felul acesta va fi în van şi că nimic nu va putea strica înţelegerea ce există între maiestatea voastră şi regină.

— Ei, dragul meu, se vede cât de colo însă că există oameni care au tot interesul să ne despartă...

— Vă mărturisesc, sire, că nu sunt chiar atât de ager la minte pe cât vă închipuiţi.

— E limpede ca bună ziua că fratele meu Henric nu doreşte nimic altceva decât s-o repudiez pe sora sa.

— Cum se poate? Lămuriţi-mă şi pe mine, vă rog. Măi să fie! Zău dacă aş fi crezut c-o să am parte de un dascăl atât de luminat.

— Ştii oare că nici până acum n-am primit încă zestrea soţiei mele, Chicot?

— Nu, nu ştiam, sire; aveam doar unele bănuieli.

— Şi că zestrea aceasta cuprindea trei sute de mii de scuzi de aur?

— Frumoasă sumă, ce să zic!

— Şi câteva oraşe fortificate, printre care şi Cahors?

— Frumos oraş, zău aşa!

— Am cerut să-mi dea nu cei trei sute de mii de gal­beni ce mi se cuveneau (cât aş fi eu de sărac, mă consider totuşi mai bogat decât regele Franţei), ci Cahors.

— Aşa! Aţi cerut oraşul Cahors, sire? Şi bine aţi făcut; să fi fost în locul maiestăţii voastre, şi eu l-aş fi cerut. Să mă bată Dumnezeu dacă mint!

— De aceea, vezi – spuse bearnezul, cu zâmbetul lui plin de şiretenie – de aceea... acum înţelegi?

— Să mă ia dracu dacă înţeleg ceva!

— De aceea vor să vâre zâzanie între mine şi soţia mea, ca să mă facă s-o repudiez până la urmă. Nemaiavând soţie, îţi dai seama, nu-i aşa, Chicot, că nu mai poate fi vorba de zestre şi deci nu mai poate fi vorba nici de cele trei sute de mii de scuzi, nici de oraşe fortificate şi, mai cu seamă, nici de Cahors. E un mijloc ca oricare altul de a nesocoti cuvântul dat, şi fratele meu Henric de Valois e foarte priceput la asemenea tertipuri.

— Cu toate astea, ţineţi foarte mult s-aveţi în mână cetatea asta, nu-i aşa, sire? întrebă Chicot.

— Bineînţeles! Păi gândeşte-te şi tu ce înseamnă, la urma urmei, regatul meu din Béarn? Un biet principat amărât, pe care cărpănoşia cumnatului şi a soacrei mele l-au micşorat într-atât, încât titlul de rege pe care este în­dreptăţit să-l poarte cârmuitorul lui a devenit pur şi simplu ridicol.

— Da, în timp ce, dacă oraşul Cahors ar fi alipit la acest principat...

— Cahors ar fi citadela mea, salvarea celor de aceeaşi credinţă cu mine.

— Ei bine, dragul meu sire, puteţi să-i puneţi cruce; căci, fie că aţi fi despărţit ori nu de doamna Margareta, regele Franţei n-o să se-nduplece în vecii vecilor să vă predea oraşul Cahors, afară de cazul când l-aţi ocupa...

— Ei! exclamă Henric. L-aş ocupa eu cu dragă inimă dacă n-ar fi atât de bine întărit şi dacă n-aş urî războiul.

— Cahors nu poate fi cucerit, sire – rosti Chicot.

Henric îşi potrivi pe obraz o mască de naivitate prin care nici o privire n-ar fi putut răzbate.

— Nu poate fi cucerit, vorba vine – întâmpină el. Să fi avut numai o armată... pe care n-o am.

— Ştiţi ce, sire – zise Chicot – n-am venit aici ca să ne spunem cuvinte dulci. Între gasconi, nu-i aşa, se obiş­nuieşte să se vorbească pe şleau. Ca să poată cuceri cineva Cahors-ul, care este apărat de domnul de Vesin, ar trebui să fie Hanibal sau Cezar, iar maiestatea voastră...

— Spune, ce-i cu maiestatea mea?... întrebă Henric, cu zâmbetul lui viclean.

— Maiestatea voastră zicea adineauri că nu poate su­feri războiul.

Henric oftă; un fulger lumină o clipă ochii săi melanco­lici, dar înăbuşindu-şi numaidecât această destăinuire in­voluntară, îşi netezi cu mâna lui arsă de soare barba întunecată:

— Într-adevăr, niciodată n-am tras sabia din teacă – recunoscu el – şi nici nu cred că am să mă slujesc de ea vreodată; nu sunt decât un rege de paie şi un om paşnic; cu toate astea, Chicot, printr-o ciudăţenie a firii, îmi place să vorbesc despre bătălii; e ceva ce mi-a intrat în sânge. Sfântul Ludovic, strămoşul meu, care era un om crescut în frica lui Dumnezeu şi blajin din născare, avea fericirea de a se putea preschimba la nevoie într-un aprig luptător cu lancea în turnire şi de a mânui cu vitejie spada. Să vor­bim, aşadar, dacă vrei, Chicot, despre domnul de Vesin, care se poate măsura cu Cezar şi cu Hanibal, spre deosebire de alţii.