Cererea de înfiinţarea a popririi asiguratorii se soluţionează potrivit regulilor aplicabile sechestrului asigurator reglementate de art. 952 Cod procedură civilă – actualul art. 953 din acelaşi cod

9. Măsuri preventive. Elementele de circumstanţiere personală ale inculpatului.
Conduita cooperantă a inculpatului şi elementele sale de circumstanţiere personală demonstrează că putea fi luată o măsură de prevenţie mai uşoară.
(Decizia penală nr. 114/C-CJ/29 Octombrie 2015)
Prin încheierea din data de 22 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Argeş, în temeiul art. 362 raportat la art. 208 Cod procedură penală, s-a menţinut măsura arestării preventive luate faţă de inculpaţii GG, GFC şi GSC.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:

Inculpaţii au fost arestaţi preventiv prin încheierea de şedinţa nr. 82 din data de 21.08.2015 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi în dosarul nr. 3745/109/2015 al Tribunalului Argeş, reţinându-se în considerentele încheierii respective că, din coroborarea probelor administrate pe parcursul urmăririi penale (proces-verbal de sesizare din oficiu, procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în baza mandatelor de supraveghere tehnică, RCTS preliminar emis de Laboratorul central de analiză şi profil al drogurilor din cadrul IGPR, procese-verbale de supraveghere operativă, planşe foto realizate de echipa de filaj, proces-verbale de percheziţie domiciliară, declaraţii martori coroborat cu declaraţiile suspecţilor/inculpaţilor GG, GFC şi GSC, rezultă cu certitudine că cei trei inculpaţi au cultivat şi deţinut plante de cannabis „out-door” lângă acostamentul căii ferate, pe ruta Goleşti-Câmpulung, la km. 117+400, în apropierea localităţii Mioveni, judeţul Argeş, în scopul traficului şi nu pentru consumul propriu.

S-a apreciat că gradul de pericol social al infracţiunii de trafic de droguri este ridicat, având în vedere amploarea pe care a cunoscut-o acest fenomen infracţional, rezonanţa negativă a acestui gen de fapte prin care se atentează la sănătatea publică şi la viaţa celor cărora li se creează dependenţă faţă de aceste narcotice. Alarma socială născută din proliferarea fără precedent a drogurilor, în particular a canabisului, al cărei consum a cunoscut o creştere îngrijorătoare, mai ales în rândul elevilor şi studenţilor, impune o reacţie mai fermă din partea autorităţilor în vederea scăderii şi eradicării acestui fenomen.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi a mai arătat că existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este acuzat inculpatul, din reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii a unor fapte asemănătoare de către alte persoane în lipsa unor reacţii ferme a justiţiei. S-a subliniat că ordinea publică trebuie înţeleasă şi ca reacţie a cetăţenilor în raport de comiterea faptelor de natură penală arătându-se că, Curtea de la Strasbourg admite că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să justifice o detenţie provizorie, cel puţin pentru o perioadă de timp.

Totodată, s-a motivat în sensul că pericolul concret rezultă şi din modul organizat în care cei doi inculpaţi, GFC şi GSC, coordonaţi de inculpatul GG, au cultivat şi întreţinut plantele de cannabis, durata mare de timp - de cca. 2 luni în care cei trei inculpaţi au acţionat convergent şi cu tenacitate în vederea realizării scopului infracţional, cantitatea mare de droguri care s-ar fi putut obţine după recoltarea celor 11 plante, precum şi riscurile la care s-ar fi expus societatea când cei trei inculpaţi ar fi comercializat drogurile obţinute din plantele de cannabis pe care le-au cultivat.

Procedând la verificarea din oficiu a măsurii preventive, conform dispoziţiilor art. 362 raportat la art. 208 Cod procedură penală, judecătorul de la prima instanţă a constatat că şi în prezent temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive se menţin.

Astfel, pe parcursul urmăririi penale şi în faţa instanţei, inculpaţii au recunoscut ca au cultivat şi deţinut plante de cannabis „out-door” lângă acostamentul căii ferate, pe ruta Goleşti-Câmpulung, la km. 117+400, în apropierea localităţii Mioveni, jud. Argeş, aspecte ce se coroborează cu alte mijloace de probă administrate în cursul urmăririi penal: proces-verbal de sesizare din oficiu, procese-verbale de redare a convorbirilor telefonice interceptate în baza mandatelor de supraveghere tehnică, RCTS preliminar emis de Laboratorul central de analiză şi profil al drogurilor din cadrul IGPR, procese-verbale de supraveghere operativă, planşe foto realizate de echipa de filaj, proces -verbale de percheziţie domiciliară, declaraţii martori, procese-verbale de percheziţie domiciliară. Inculpaţii au susţinut însă că produsul ce ar fi rezultat în urma recoltării şi uscării plantelor era destinat exclusiv consumului propriu, neexistând probe din care să reiasă presupunerea rezonabilă că drogurile erau destinate comercializării.

Aşa cum s-a arătat în considerentele încheierilor prin care s-a dispus faţa de inculpaţi măsura arestului preventiv şi mai apoi menținerea acestei masuri, numărul mare al plantelor de cannabis ce au fost plantate de către inculpaţi, locul ales de aceştia pentru a fi cultivate (acostamentul caii ferate - un loc izolat care nu permite accesul multor persoane), grija manifestata de cei trei în ce priveşte îngrijirea plantelor, constituie elemente care, în opinia instanţei, fundamentează presupunerea rezonabilă, la acest moment procesual, că inculpaţii au urmărit comercializarea produsului finit şi nu cultivarea pentru consum propriu. Mai mult, cantitatea de drog rezultat în urma îndepărtării rădăcinilor şi uscării, respectiv 1533,5 grame, în mod evident cu mult mai mare decât cea apreciată ca rezonabilă pentru consum propriu (având în vedere ca dintr-un gram se pot face 1 sau două ţigări, în funcţie de calitatea substanţei si chiar mai multe daca sunt amestecate cu tutun), naşte automat bănuiala legitimă că deţinerea se face în vederea vânzării ulterioare şi nu pentru consumul propriu

Totodată, aşa cum s-a arătat în actul de trimitere în judecată, s-a reţinut că valoarea de piaţa a acestor droguri, vândute en-detail este de cca 210.000 RON (47.000 euro la un preţ de 60 de lei/gram), în timp ce vânzarea lor angro ar produce venituri de cca 100.000 RON (23.000 euro la un preţ de 29-30 de lei/gram) în timp ce achiziţionarea materialelor necesare cultivării, îngrijirii şi dezvoltării acestor plante de cannabis presupune o investiţie foarte mica în raport de câştigurile realizate de pe urma extragerii, preparării şi comercializării lor.

De altfel, s-a constatat că acest aspect nu a suferit modificări de la data adoptării măsurii preventive faţă de inculpaţi şi până în prezent, aceeaşi situaţie de fapt fiind reţinută atât de judecătorul de drepturi şi libertăţi, cât şi de cel de cameră preliminară şi confirmat de instanţa de control judiciar.

S-a apreciat, totodată, că privarea de liberate a persoanelor asupra cărora planează o astfel de acuzaţie este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publica având în vedere, în primul rând, pericolul social al faptelor pentru care s-a dispus trimiterea in judecata, reflectat de limitele mari de pedeapsa stabilite de legiuitor - închisoare de la 2 la 7 ani, conform art. 2 alin 1 din Legea 143/2000.

Pericolul social al faptelor este reliefat totodată de efectele negative ale consumului de droguri - de ordin medical, psihologic şi social - asupra numeroaselor victime ale acestui viciu, persoane cărora li se adresează traficanţii unor astfel de substanţe. Deşi în mod constant inculpaţii, prin apărători, încearcă să convingă instanţa de „nevinovăţia” marijuanei, susţinând că nu există consecinţe grave şi că ar putea fuma oricât pentru că este inofensivă, apreciem că, consumul acestui drog în mod constant, are ca efect scăderea capacităţilor de gândire, memorie, atenţie, concentrare, pierderea interesului pentru şcoală sau alte activităţi, până la aplatizare afectivă, lipsa capacităţilor de a-şi asuma angajamente şi responsabilităţi în familie, la şcoală sau la locul de muncă.

De asemenea, s-a ţinut seama de condiţiile concrete de derulare a presupusei activităţi infracţionale - perioada de timp, cooperarea celor trei inculpaţi în îngrijirea plantelor, scopul obţinerii produsului finit, cantitatea mare de droguri care s-ar fi putut obţine după recoltarea celor 11 plante de cannabis, împrejurarea că cei trei inculpaţi sunt consumatori ai unor astfel de droguri.

Totodată, s-a avut în vedere poziţia procesuală a inculpaţilor, care şi-au schimbat în parte declaraţiile de la urmărire penală asupra unui aspect important al cauzei, susţinând în faţa instanţei că sunt consumatori avizi de cannabis, aproape zilnic şi în cantităţi apreciabile (2-8 grame), motiv pentru care au cultivat respectivele plante care să le asigure necesarul pentru o bună perioadă, în timp ce în faţa procurorului au arătat că erau consumatori ocazionali de cannabis (ultimul consum datând cu aproximativ 7, 10 zile anterior declaraţiilor). Această împrejurare, precum şi necesitatea reaudierii martorilor arătaţi în rechizitoriu pledează, în opinia instanţei, pentru menţinerea măsurii preventive.

S-a notat că inculpaţii sunt persoane ce provin din familii organizate, nu posedă antecedente penale, însă nu putem avea în vedere în mod exclusiv aspectele pozitive, cu ignorarea celor privitoare la faptele reţinute prin rechizitoriu şi contextul de săvârşire al acestora.

Faţă de considerentele reţinute, Tribunalul a apreciat că nicio altă măsură preventivă nu este suficientă pentru a asigura protecţia ordinii publice, în raport de criteriile prevăzute de art. 202 alin. 3 Cod procedură penală, care trebuie luate în considerare la alegerea măsurii preventive, în contextul în care măsura arestării preventive este proporţională cu gravitatea acuzaţiilor aduse inculpaţilor şi necesară pentru realizarea scopului urmărit, neimpunându-se înlocuirea arestării cu o măsură preventivă neprivativă de libertate.

Împotriva încheierii a formulat contestaţie inculpatul GG, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, motivele fiind pe larg expuse în practicaua acestei decizii.

Curtea constată ca fiind întemeiată contestaţia formulată de inculpat, deoarece în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 242 alin. 2 Cod procedură penală.

Din ansamblul probatoriului administrat în cauză rezultă că măsura arestării preventive dispuse împotriva inculpatului nu mai este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal. Nu există date sau indicii potrivit cărora, în ipoteza în care s-ar aplica împotriva inculpatului o altă măsură de prevenţie mai uşoară, acesta ar putea denatura aflarea adevărului judiciar în prezenta cauză. Un alt aspect relevant sunt elementele de circumstanţiere personală ale inculpatului, respectiv conduita bună anterioară săvârşii acestei infracţiuni.

Curtea reaminteşte că în această fază procesuală nu se poate pune în discuţie încadrarea juridică sau valoarea judiciară a probelor administrate. Se reţine totuşi că acuzaţiile formulate împotriva inculpaţilor şi încadrarea juridică reţinută de către parchet sunt temeiuri suficiente care demonstrează legalitatea măsurii arestării preventive. Cu toate acestea, instanţa de control judiciar constată că temeiurile de fapt avute în vedere la aplicarea acestei măsuri s-au schimbat în sensul celor mai sus arătate, aspect ce justifică înlocuirea măsurii arestării preventive cu o alta mai uşoară.

În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 425/1 alin. 7 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală, se va admite contestaţia formulată de inculpat, se va desfiinţa în parte în parte încheierea contestată şi se va înlătura dispoziţia privind menţinerea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul GG.

În baza dispoziţiilor art.242 alin.2 Cod procedură penală, se va înlocui, pentru inculpatul GG, măsura arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu prevăzută de art.218 şi urm. din Codul procedură penală, pe o perioadă de 30 de zile începând cu data de 29 octombrie 2015 până la data de 27 noiembrie 2015, inclusiv.

În baza dispoziţiilor art.221 alin.1 Cod procedură penală, va fi obligat inculpatul pe perioada aplicării măsurii de prevenţie de a nu părăsi imobilul în care locuieşte.

În temeiul dispoziţiilor art.221 alin.2 Cod procedură penală, pe durata arestului la domiciliu inculpatul va respecta următoarele obligaţii:

a) să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să nu comunice cu inculpaţii GFC şi GSC şi cu martorii AMR, PC, PI şi PAM;

Se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.221 alin.4 Cod procedură penală.

Se vor pune în vedere inculpatului drepturile la care se referă art.218 alin.4 şi art.221 alin.6 Cod procedură penală.

Se va stabili ca autoritate pentru supravegherea executării măsurii de prevenţie IPJ Argeş şi Poliţia oraşului Mioveni prin serviciul specializat.

Se va dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului Geană Gabriel de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr.50/UP/21.08.2015 emis în baza încheierii nr.82 a Tribunalului Argeş, dacă nu este arestat în altă cauză.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale încheierii Tribunalului Argeş.

10. Încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei acţiunii penale.
Art. 122 raportat la art. 124 din Codul penal anterior

Art. 259 alin. 1 din Codul de procedură penală

Art. 20 alin. 2 din Codul de procedură penală
Atitudinea pasivă a victimei care nu a notificat instanţei noua sa adresă la care locuieşte şi întinderea pretenţiilor sale, nu poate constitui un argument pentru a se trece peste prescripţie şi a se acorda daune acesteia.
(Decizia penală nr. 647/A/ 19 Octombrie 2015)
Prin sentinţa penală nr. 94 din data de 25 martie 2015 pronunţată de Judecătoria Rm. Vâlcea, în baza art. 386 alin. 1 Cod procedură penală, s-a schimbat încadrarea juridică a faptei, în privinţa fiecăruia dintre inculpaţii DGM şi ZRL, din infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. 2 şi 3 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În baza art. 396 alin. 6 Cod procedură penală, raportat la art. 16 alin. 1 lit. f) Cod procedură penală, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaţilor DGM şi ZRL pentru infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale, conform art. 122 alin. 1 lit. d) Cod penal din 1969 raportat la art. 124 Cod penal din 1969, astfel cum era în vigoare acest articol la data de 01.09.2007.

În baza art. 25 alin. 5 Cod procedură penală, s-au lăsat nesoluţionate acţiunile civile promovate de persoana vătămată MC şi de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, Calea Floreasca nr. 8, sector 1.

Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul nr.4142/P/2007 din data de 22.07.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Rm. Vâlcea, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor DGM, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 196 alin.2 şi 3 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, şi ZRL, pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 196 alin. 2 şi 3 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, în esenţă, că la data de 01.09.2007, în jurul orelor 22.40, inculpatul DGM a condus autoturismul marca Opel Vectra cu nr. de înmatriculare *** pe strada Calea lui Traian din municipiul Rm. Vâlcea, la km. 115 + 826 metri, pe direcţia Rm. Vâlcea - Drăgăşani, având o viteză cu mult peste limita legală (de cca. 115 km/h, conform raportului de expertiză criminalistică, într-o zonă în care limita legală era de 30 km/h) şi, prin nerespectarea prevederilor art. 41 alin. 1 şi art. 48 din O.U.G. nr.195/2002 republicată, respectiv art. 121 alin. 1 din Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr.195/2002 republicată, a intrat în coliziune cu autoturismul marca VW Passat cu nr.***, condus de inculpatul ZRL, care, la rândul său, prin nerespectarea prevederilor art. 54 alin. 1 din O.U.G. nr.195/2002, republicată, şi art. 163 din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr.195/2002, republicată, efectua manevra de întoarcere fără a se asigura corespunzător, rezultând astfel vătămarea corporală a persoanei vătămate MC (pasager pe scaunul din dreapta faţă al autoturismului marca Opel), care a suferit leziuni traumatice ce au necesitat cca. 120 zile timp îngrijiri medicale de la producere.

Dosarul a fost înregistrat la Judecătoria Rm. Vâlcea în data de 24.07.2014, sub nr. 7181/288/2014.

Prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu din data de 20.10.2014, definitivă, Judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr.4142/P/2007 din data de 22.07.2014 întocmit de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rm. Vâlcea, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi a dispus începerea judecăţii.

De asemenea, s-a dispus emiterea unei adrese către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România pentru a comunica dacă autoturismul marca Opel Vectra cu nr. de înmatriculare K-154M deţinea la data de 01.09.2007 o asigurare Carte Verde valabilă şi, în caz afirmativ, să comunice denumirea şi sediul asigurătorului.

Prin cererea de la fila 105 dosar, Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 50845,23 lei, plus dobânda legală calculată de la data pronunţării sentinţei şi până la data achitării efective a debitului.

Prin adresa nr. OJ 2577/16.12.2014, B.A.A.R. a comunicat instanţei că Biroul Naţional Carte Verde din Germania nu i-a comunicat în termenul de 6 săptămâni de la solicitare vreun răspuns referitor la situaţia asigurării/legalei înmatriculări a autovehiculului cu nr. de înmatriculare ***, implicat în accidentul rutier din data de 01.09.2007, astfel că a solicitat introducerea în cauză, în calitate de garant, a Biroului Naţional Carte Verde din Germania şi citarea acestuia prin mandatarul său din România - Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

La termenul de judecată din data de 18.12.2014, instanţa a introdus în cauză, în calitate de garant, Biroul Naţional Carte Verde din Germania şi a dispus citarea acestuia la sediul mandatarului său din România - Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

La termenul de judecată din data de 14.01.2015, inculpatul DGM a solicitat să fie judecat numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală şi a înscrisurilor în circumstanţiere personală, declarând că recunoaşte în totalitatea fapta pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare a instanţei.

De asemenea, în şedinţa publică din data de 14.01.2015, instanţa a admis cererea inculpatului DGM, ca judecata, în ceea ce priveşte latura penală, referitor la acest inculpat, să se facă numai pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Prin adresa nr. OJ 0139/21.01.2015, B.A.A.R. a comunicat instanţei că autovehiculul înmatriculat sub nr. K-154M, era asigurat la data de 01.09.2007 la societatea de asigurare AIG din Germania. Totodată, B.A.A.R. a precizat că, în calitatea sa de mandatar al asigurătorilor din străinătate care eliberează documente de asigurare Carte Verde valabile pe teritoriul României, va reprezenta în acest dosar interesele societăţii de asigurare sus-menţionate.

În consecinţă, la termenul de judecată din data de 28.01.2015, instanţa a introdus în cauză, în calitate de asigurător de răspundere civilă, societatea de asigurare AIG din Germania.

Tot în şedinţa publică din data de 28.01.2015, instanţa, după ce a pus în discuţie oportunitatea disjungerii cauzei cu privire la inculpatul ZRL, a apreciat că, faţă de datele concrete ale speţei, având în vedere că au fost trimişi în judecată doi inculpaţi, reţinându-se prin actul de sesizare culpa concurentă a acestora, nu ar fi oportună disjungerea cauzei, impunându-se soluţionarea unitară a acesteia, atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile.

Pe parcursul cercetării judecătoreşti, a fost audiat martorul din acte AN şi, avându-se în vedere că inculpatul DGM figura în fişa de cazier judiciar cu condamnări pentru fapte săvârşite în Austria, s-a solicitat I.G.P.R. – Direcţiei Cazier Judiciar, Statistică şi Evidenţă Operativă comunicarea de informaţii extrase din cazierul naţional al Austriei privind eventuale condamnări suferite de inculpatul DGM pe teritoriul Austriei.

Prin notele scrise de la fila 241, asigurătorul AIG Din Germania, prin mandatarul său, a susţinut că, în speţă, a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, opinând că legea penală mai favorabilă care trebuie aplicată în cauză este vechiul Cod penal.

În şedinţa publică din data de 11.03.2015, instanţa de fond, din oficiu, a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a faptei, în privinţa fiecăruia dintre inculpaţii DGM şi ZRL, din infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. 2 şi 3 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

Tot la termenul de judecată sus-menţionat, procurorul şi avocaţii inculpaţilor, au susţinut că legea penală veche este mai favorabilă inculpaţilor şi au invocat intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale.

De asemenea, inculpatul ZRL şi avocatul ales al inculpatului DGM au învederat că nu se solicită continuarea procesului penal în situaţia în care se va stabili că s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale.

Analizând aspectele invocate şi puse în discuţie la termenul de judecată din data de 11.03.2015, prima instanţă a reţinut următoarele:

Fapta pentru care inculpaţii DGM şi ZRL au fost trimişi în judecată, prevăzută de art. 196 alin. 2 şi 3 Cod penal, era incriminată la data de 01.09.2007, când s-a produs accidentul rutier, de art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal anterior.

În ceea ce priveşte prescripţia specială a răspunderii penale, reglementată de Codul penal anterior, cu privire la infracţiunea de vătămare corporală din culpă încadrabilă în prevederile art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal anterior, instanţa de fond a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 124 raportat la art. 122 lit. d) din Codul penal anterior, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale este de 7 ani şi 6 luni (5 ani la care se adaugă jumătate), cu menţiunea că aceasta era reglementarea anterioară a art. 124, modificat ulterior prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 63/2012, deci înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod penal, reglementare anterioară în vigoare la momentul producerii accidentului soldat cu vătămarea corporală din culpă a victimei, accident ce a avut loc la data de 01.09.2007.

Cu referire la prescripţia specială actuală, după intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, cât şi a Codului penal, pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă încadrabilă în prevederile art. 196 alin. 2 şi 3 Cod penal, termenele de prescripţie a răspunderii penale, prevăzute la art. 154, inclusiv la art. 154 alin. 1 lit. d) Cod penal, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni dacă au fost depăşite cu încă o dată.

Aşadar, prima instanţă a observat că, dacă s-ar lua în considerare această depăşire a termenului de prescripţie cu încă o dată, deci 5 ani la care să se adauge încă alţi 5 ani, o atare situaţie ar fi nefavorabilă inculpaţilor, prin prisma criteriului aprecierii globale, astfel că instanţa s-a orientat, pentru a fi aplicată legea mai favorabilă în cauză inculpaţilor, la prescripţia din Codul penal anterior.

Cum accidentul de circulaţie a avut loc la data de 01.09.2007, judecătorul fondului a reţinut că la data de 11.03.2015, când s-a invocat prescripţia specială a răspunderii penale, era deja depăşită această perioadă de 7 ani şi 6 luni şi, ca atare, intervenise prescripţia specială a răspunderii penale.

În consecinţă, constatându-se că legea penală veche este mai favorabilă inculpaţilor, în baza art. 386 alin. 1 Cod procedură penală, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, în privinţa fiecăruia dintre inculpaţii Dospina George - Manuel şi ZRL, din infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. 2 şi 3 Cod penal cu aplicarea art. 5 Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal.

În temeiul art. 396 alin. 6 Cod procedură penală, raportat la art. 16 alin. 1 lit. f) Cod procedură penală, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaţilor Dospina George - Manuel şi Zaharia Romeo - Lucian pentru infracţiunea prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 Cod penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale, conform art. 122 alin. 1 lit. d) Cod penal din 1969 raportat la art. 124 Cod penal din 1969, astfel cum era în vigoare acest articol la data de 01.09.2007.

În baza art. 25 alin. 5 Cod procedură penală, au fost lăsate nesoluţionate acţiunile civile promovate de persoana vătămată MC (care a precizat, pe parcursul urmăririi penale, că se constituie parte civilă în cauză, fără a indica însă cu ce sume şi ce reprezintă acestea) şi de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti.

Împotriva sentinţei, în termen legal a formulat apel partea civilă MC, solicitând desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, întrucât i s-a încălcat dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului.

Susţine apelantul că procesul s-a judecat cu lipsă de procedură, ceea ce atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că instanţa de fond era obligată să facă demersurile corespunzătoare, prin organele abilitate, să poată fi încunoştinţată partea civilă asupra termenelor de judecată.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Codul penal, apelantul a arătat că legea penală mai favorabilă era legea nouă, întrucât prevede, pe lângă pedeapsa închisoarea, şi pedeapsa alternativă a amenzii. Neprocedând astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, ceea ce atrage desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa care a pronunţat-o.

În continuare, s-a precizat că sentinţa este nelegală şi pentru faptul că, reţinându-se ca lege penală mai favorabilă Codul penal anterior, în caz de încetare a procesului penal, ca urmare a înlăturării răspunderii penale prin prescripţie, se impunea şi aplicarea vechiului Cod de procedură, care prevedea ca acţiunea civilă să fie soluţionată. Lăsând acţiunea civilă nesoluţionată, instanţa a încălcat dreptul la justiţie. În opinia apelantului, instanţa de fond trebuia cel mult să disjungă acţiunea civilă, conform art.347 din vechiul Cod de procedură penală, şi nu să o lase nesoluţionată.

În susţinerea apelului său, partea civilă, prin apărătorul ales, a subliniat că oportunitatea exercitării acţiunii penale şi civile în cadrul aceluiaşi proces penal derivă din relaţia de subordonare a acţiunii civile faţă de acţiunea penală, al cărui accesoriu este.

În cursul urmăririi penale, partea vătămată s-a constituit parte civilă, deci şi-a manifestat dorința de a-şi exercita acţiunea civilă în cadrul dosarului penal, constituirea sa ca parte civilă având loc în condițiile art.14 alin.1 și 3 din Codul de procedură penală în vigoare la momentul constituirii.

În raport de acest ultim motiv, s-a solicitat admiterea acestuia, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond sub aspectul laturii civile, în măsura în care celelalte motive nu sunt primite.

Examinând hotărârea atacată cu apel prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele, aşa cum impun exigenţele art. 417 alin. ultim din Codul de procedură penală, Curtea constată că apelul este neîntemeiat, după cum se va arăta în continuare.

Cu privire la latura penală a cauzei:

Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea, ca urmare a trecerii termenului prevăzut de lege, a raportului juridic penal de conflict născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii.

Potrivit naturii sale juridice, prescripţia răspunderii penale este, în planul dreptului penal substanţial, o cauză de stingere a răspunderii penale, iar în planul dreptului procesual penal – o cauză care împiedică exercitarea acţiunii penale. Ea face să se stingă, pe de o parte, dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, iar pe de altă parte, obligaţia infractorului de a răspunde penal.

Ţinând seama de temeiurile sale politico-penale, prescripţia penală apare ca o instituţie cu caracter de generală aplicaţiune, care operează totdeauna în mod obligatoriu, urmând să fie aplicată din oficiu, iar efectele sale se produc în momentul împlinirii termenului de prescripţie (ex tunc).

În privinţa legii penale mai favorabile, Codul penal nu prevede criteriile după care ea trebuie să fie determinată, însă în ştiinţa dreptului penal şi în jurisprudenţă este în genere admis că, pentru determinarea mitior lex, trebuie să fie examinate şi comparate între ele legile succesive, sub raportul condiţiilor de incriminare a faptei, de tragerea la răspundere penală şi de sancţionare.

Trebuie să se ţină seama nu numai de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită, dar şi de toate normele şi instituţiile incidente în cauză, care influenţează răspunderea penală a făptuitorului: cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei, pedepsele complementare şi accesorii, dispoziţiile privitoare la tentativă, la prescripţie etc.

Cu prioritate se examinează condiţiile relative la temeiul şi condiţiile tragerii la răspundere penală pentru infracţiunea săvârşită, iar în cazul existenţei unor cauze care înlătură răspunderea penală, lege mai favorabilă va fi legea care prevede astfel de cauze.

În cauza pendinte, instanţa de fond a făcut aplicaţiunea prevederilor art. 5 Cod penal şi a constatat că, potrivit noului Cod penal, a intervenit prescripţia răspunderii penale a celor doi inculpaţi trimişi în judecată prin rechizitoriu.

Este greşită susţinerea părţii civile, prin apărătorul său, că s-ar fi cuvenit a se trece peste această chestiune – a prescrierii răspunderii penale – şi a se analiza tratamentul sancţionator al infracţiunii de vătămare corporală din culpă, pentru a se constata că actualul Cod penal ar fi legea penală mai favorabilă, pe motiv că prevede ca sancţiune alternativă amenda penală.

Cauza de înlăturare a răspunderii penale este incidentă în speţă, în conformitate cu prevederile art. 122 alin. 1 lit. d) raportat la art. 124 Cod penal anterior, astfel încât singura soluţie ce putea fi pronunţată în cauză este aceea de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. 1 lit. f) teza a II-a Cod procedură penală.

Cât priveşte solicitarea de a fi trimisă cauza spre rejudecare la prima instanţă, motivată prin aceea că s-ar fi judecat în lipsa legalei citări a apelantului-parte civilă, nici aceasta nu este întemeiată.

Persoana vătămată a fost citată la domiciliul pe care l-a indicat în faza de urmărire penală şi, constatând că procedura de citare nu este îndeplinită cu această parte, instanţa a reluat citarea la toate adresele cunoscute, dispunând, totodată, şi încunoştinţarea părţii prin afişarea unei citaţii la uşa instanţei (fila 227 dosar fond).

Pe parcursul judecăţii, au fost respectate întocmai dispoziţiile procedurale relative la citare, anume art. 259 alin. 1 şi urm. din cod, iar demersurile făcute de instanţă în vederea încunoştinţării părţii civile despre proces respectă rigorile dreptului acestei părţi la un proces echitabil, contrar celor susţinute de apelant.

De altminteri, chiar în cuprinsul motivelor de apel partea civilă afirmă că nu a mai locuit la adresele pe care le-a indicat organelor judiciare ca domiciliu al său, întrucât a pierdut folosinţa imobilelor respective, astfel încât a fost nevoită a se stabili, împreună cu părinţii, pe unde a putut, neavând o locuinţă stabilă. Cu toate acestea, cel în cauză nu a adus la cunoştinţa organelor judiciare nicio altă adresă la care să-i fie transmise înştiinţările.

Curtea mai notează că, deşi se contestă citarea efectuată la adresa de domiciliu, în declaraţia de apel pe care persoana vătămată a depus-o la instanţa de fond este menţionată aceeaşi adresă, şi anume: comuna Păuşeşti Măglaşi, sat Valea Cheii, judeţul Vâlcea.

Cât priveşte durata rezonabilă a procesului penal, se reţine că, în adevăr, accidentul căreia i-a fost victimă persoana vătămată s-a produs la data de 1 septembrie 2007, iar actul de inculpare a fost întocmit după aproape 7 ani, la data de 22 iulie 2014.

În cauză, apelantul - persoană vătămată a fost ascultat de organele de poliţie la data de 22 februarie 2012, ocazie cu care a precizat că se constituie parte civilă (filele 80, 81, dosar urmărire penală), fără însă a arăta care este suma de bani pe care o pretinde de la autorii accidentului, cu titlu de despăgubiri.

Din anul 2012 şi până la judecarea cauzei în apel, la data de 12 octombrie 2015, persoana vătămată a stat în pasivitate, în sensul că nu s-a mai prezentat în faţa autorităţilor şi nici nu a depus completări ale cererii pe care a formulat-o.

Or, potrivit art. 20 alin. 2 din Codul de procedură penală, constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti (…), în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază.

În cazul nerespectării vreunei din condiţiile prevăzute la alin. 1 şi 2, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă.

Cercetarea judecătorească a fost începută la termenul din data de 14 ianuarie 2015 (filele 147 - 148 dosar fond), termen pentru care persoana vătămată MC a fost legal citată - astfel cum s-a arătat anterior -, la adresele cunoscute (a se vedea înştiinţările aflate la filele 130 - 131), însă aceasta nu a indicat natura şi întinderea pretenţiilor, conform legii.

În aceste condiţii, în care partea care nu a depus diligenţe pentru formularea cererii de pretenţii, urmează a se adresa instanţei civile.

Referitor la dispoziţia de nesoluţionare a acţiunii civile de către instanţă, aceasta conformă art. 397 alin. 5 raportat la art. 25 alin. 5 din procedura penală.

Instanţa nu ar fi putut, de altminteri, acorda despăgubiri, pentru simplul motiv că nu cunoştea care sunt pretenţiile celui vătămat.

În mod evident, nu se poate susţine că ar fi trebuit să se pronunţe în temeiul vechiului Cod de procedură penală ca lege mai favorabilă, fiind cunoscut faptul că normele procedurale sunt de imediată aplicare, spre deosebire de normele de drept substanţial. De altminteri, chiar dacă ar fi îmbrăţişat acest raţionament al apărării, judecătorul de la prima instanţă n-ar fi fost în măsură să decidă cuantumul daunelor, în lipsa oricărei explicaţii din partea persoanei solicitante.

Prin urmare, pentru considerentele enunţate, urmează a se constata că sentinţa apelată este legală şi temeinică, apelul promovat împotriva acesteia fiind nefondat.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) Cod procedură penală, Curtea îl va respinge ca atare, cu consecinţa obligării apelantului la plata cheltuielilor ocazionate de judecarea apelului.