Căile teologiei ruse

IV
Problema reformelor
Problema reformelor a fost, într-o anumită perioadă, ridicată în cercurile cele mai de sus şi în nişte circumstanţe destul de caracteristice. Izbugnirea a fost predeterminată: un decret imperial din 12 decembrie 1904 a chemat la „întărirea principului toleranţei religioase. Totuşi, în timp ce decretul era în discuţie în Sinodul Miniştrilor, mitropolitul Antonie de Sank Petersburg a deschis necesitatea schimbării imediate a poziţiei instituţionale a „Bisericii dominante” – căci altcumva ar fi rămas restricţionată la activităţile guvernului care promovau o anumită protecţie. O astfel de protecţie cerea un fel de acţiune independentă a episcopilor şi a clericilor Bisericii şi „a cerut ca vocea Bisericii să fie imposibil de auzit, atât în viaţa privată cât şi în cea publică.” Datoria primară a fost de a dobândii şi a întării independenţa. Memorandumul mitropolitului a fost extras din punctul de vedere al guvernului.

Nu ar trebui ca Bisericii Ortodoxe să îi fie conferită mai multă libertate în afacerile ei externe? Ghidaţi mai întâi de canoanele Bisericii şi a nevoilor morale şi religioase a membrilor lor şi de libertatea unei misiuni civile şi politice, reînnoirea activităţii morale ar putea fi considerată un fel de stâlp şi un stat ortodox.

În acele vremuri S. I. Witte, care pe atunci era Şeful Sinodului Miniştrilor, a introdus o notă „la poziţia Bisericii Ortodoxe.” În ea s-a referit la opinia episcopului Serghei Stragorodski de „a oferii libertate de conştiinţă tuturor acelora din acele vremuri adică de a îşi aduna toţi mâinile în timp ce se mai oferea un fel de legătură oficialilor Bisericii.” Captivitatea a lăsat o Biserică inertă. „Însufleţirea unei vieţi îngheţate putea fi împlinită numai ca şi o întoarcere la formele canonice originale a unui sinod bisericesc şi restaurarea concepţiei universalităţii în viaţa Bisericii. Bineînţeles că şi aici se vorbea din punctul de vedere guvernamental şi din cel politic. El a voit să strice „efectele mortificatoare ale unei birocraţii rigide” prin deşteptarea unei independenţe în societate. „Ceea ce cere statul este un fel de apărare conştientă bine concepută a intereselor ei, nu un fel de credinţă oarbă în circumstanţele ei prezente.” În nota sa Witte a schiţat un fel de program preliminar de reformă, ale căror principale puncte au fost reînnoirea unei parohii, susţinerea unui suport financiar pentru clerici, descentralizarea administraţiei şi reforma şcolilor ecclesiale.

Pobedonostev a pronunţat imediat un fel de protest deschis împotriva propunerii lui Witte şi a mitropolitului Antonie. El a reuşit în a securiza o directivă imperială de a „exclude problema din această conferinţă şi a o transfera Sfântului Sinod pentru examinări.” În cele din urmă a fost, cu greu posibil de oferit o formulare canonică potrivită formulării canonice sau a restaurării independenţei Bisericii printr-o legislaţie seculară, prin simpla ei trecerea prin organele bisericii. Intenţia lui Pobedonostev a fost de a oprii problema reformelor, atunci cel puţin să o minimalizeze şi să o lase ca fiind lipsită de valoare. În replica lui el a apărat ordinea existentă fără mult prea multă patimă, negând existenţa oricărei „constrângeri.” În linia raţionametului său am putea să o numim un fel de incapacitate a Bisericii, dacă ea exista, mai mult ca şi rezultat al propriei ei impotenţe mai mult decât o consecinţă a dominaţiei statului.

Witte a replicat cu o a doua notă. De această dată Sinodul a oferit un fel de discuţie deschisă faţă de problema reformelor şi în câteva zile a tras un raport care chema un sinod în Moscova la cea mai probabilă dată, restaurarea patriarhatului şi restructurarea Sinodului. Împăratul, probabil sub inspiraţia Pobenodostsev, a găsit imposibil să dune un sinod odată ce l-a luat în control. În vara lui 1905 Sinodul a invitat episcopii diocezani să îşi prezinte punctele lor de vedere cu laicii şi clericii. Unele dioceze au ţinut adunări sau consilii pastoral, introducând un fel de sumă de expresii conciliare şi pregătire.

Discuţia unor reforme anticipate a început deja în presă odată cu publicaţia unui pamflet care îl prezenta pe mitropolitul Antonie de un grup de preoţi din Sank Petersburg („cunoscut ca şi grupul celor douăzecişidoi”) cu privire la convocarea unui sinod şi restaurarea lui sobornost. Acest tratat, scris în duhul unui sinod care suferea mai mult de un liberalism ecclesial difuz, i-a lipsit un nivel suficent de concentrare duhovnicească. Atât presa cât şi adunările locale au dezbătut subiectul mai mult dintr-un punct de vedere secular decât dintr-unul ecclesial.

Opiniile episcopilor, care au fost prezentate la finele anului şi care au fost publicate imediat, constituie un important document istoric. În ianuarie 1906 Sinodul a format „un birou oficial” ca să pregătească agenda pentru un sinod viitor şi a invitat participarea episcopilor, clericilor, cărturarilor şi a reprezentativilor pentru publicul general. Mitropolitul Antonie a fost desemnat ca şi directorul „biroului.” Această rezoluţie a fost publicată într-un manifest imperial în 16 ianuarie 1906. în această vreme Pobedonostev nu mai era supra procurator, din cauza faptului că s-a retras în legătură cu manifestul din 8 martie 1905. „Biroul” pre-conciliar s-a deschis în 8 martie 1906, încheindu-şi munca lui pe 15 decembrie în acelaşi an. „Biroul” a fost destul de larg şi munca lui a continuat cu o pace învigoratoare. Protocoalele întâlnirilor lui au fost în curând publicate. Pledoaria de a convenii un sinod general a fost reafirmată şi oficiul a propus un număr considerabil de schimbări organizaţionale şi administrative, dar deciziile nu au fost dusa le îndeplinire. Nu s-a schimbat nimic; reacţia s-a înnoit.

Rapoartele [Oţivi] episcopilor diocezani au descoperit o conştiinţă de sine a Bisericii. Ierarhii nu au făcut decât să consemneze cu proeminenţă situaţia existentă, în ciuda unei voinţe de îmbunătăţire genuină. Totuşi, ei au insistat asupra lor exclusiv pe probleme de organizare şi administraţie. Este adevărat, bineînţeles că, această problemă nu a lăsat nici un fel de scop pentru discuţie asupra problemelor legate de viaţa duhovnicească. Aproape toţi episcopii au menţionat caracterul necanonic al ordinii sinodale. Antonie Khrapoviţchi, care pe atunci era episcop de Volinia, a fost cel mai critic. Majoritatea episcopilor au insistat pe restaurarea principiului conciliar, la fel ca şi pentru o nouă definiţie a Bisericii şi a clericilor ei în societate; adică, cu oamenii Bisericii.

Neînţelegeri esenţiale au apărut şi ele al rândul lor. Problema compoziţiei sinodului a provocat un dintre cele mai importante neînţelegeri. Consta ea numai din episcopi sau a fost un loc de votare pentru reprezentanţii clericilor şi laicilor la fel de bine? Oficiul conciliar a dezbătut această problemă cu mult zel. Toate neînţelegerile între conservatori şi renovatori a u fosta duse la un fel de lipsă de înţelegere între diferitele elemente ale corpului Bisericii, care erau imposibil de depăşit numai prin reforme legislative şi administrative. Se vorbea prea mult despre apărarea intereselor şi balansarea acestor influenţe. Susţinătorii unui sinod larg nu au avut o înţelegere exactă a naturii Bisericii, concepând-o ca un fel de structură constituţională. Totuşi, cei care au fost împotrivă nu au posedat un orizont ecclesial larg. A existat multă amărăciune şi neîncredere.

Problema şcolilor ecclesiale a ceruit mai multă atenţie în rapoartele ierarhilor. Din nou, arhiepiscopul Antonie de Volinia a fost cel care a vorbit cel mai decisiv, cu un fel de nelinişte şi ură lipsită de moderaţie şi iritare. Reforma nu merita să fie concepută. „Înseşi caracterul sistemului şcolar, moştenit de la un occident eretic, a deformat toate eforturile de a îl reface.” A trebui refăcut un nou început pe baza temeliilor. Susţinerea cestui argument, citează Antonie din cuvintele lui prelat venerabil: „totul trebuit curăţit, tras în jos; înseşi temeliile seminarului şi ale academiei umplute cu oameni trebuie ridicate pe o nouă viaţă.” Numai un alt episcop, Vladimir Ekharetinenburg, a răspuns în acelaşi stil.” Vladimir Ekhaterinenburg, a răspuns în acelaşi stil. „Reformele primare ale educaţiei bisericeşti au trebui să înceapă cu vinderea unor enorme clădiri ale academiei şi ale seminariilor în nişte oraşe pline de necinste. Şcolile trebuiau transferate în mănăstiri şi în sate, ca să poată fi construite unele noi la scară modestă., într-un fel creştin.” Majoritatea au susţinut propunerile care s-au ţinut mai înainte al pregătirii pastorale, făcând educaţia pastorală disponibilă tuturor claselor. Un astfel de plan a fost cât se poate de urgent în vederea unui lipse de organizaţie şi având în vedere un colaps al şcolilor ecclesiale, care a apărut mai presus de orice din faptul că copiii clericilor care voiau o carieră civilă, erau forţaţi să rămână în şcolile ecclesiale.

Cel mai periculos dintre toate a sentimentul sevitudinii între clerici, care a crescut şi care a devenit schimbat într-un fel de amărăciune de clasă, umilire şi un anumit simţ al lipsei de justiţie socială. Clericii – în special ci de pe sate – trăiau în sărăcie, nevoi şi de mai multe ori într-un fel de destituţie nejustificată. Din câte se pare ei au fost capabilă să îşi educe copii numai în „şcolile religioase” a claselor lor şi deşi aceasta cerea un fel de a fi fugitiv a ajuns la punctul ultim. Psihologia deziluzionată a clericilor din Rusia, care a fost de mai multe ori calificată ca un fel de „interes de sine,” s-a creat tocmai din aceste circumstanţe. A fost un vis de a împlinii o bunăstare materială şi securitate pentru toate familiile copiilor clericilor care nu au fost capabile să îi pregătească pentru o astfel de vocaţie. A fost imposibil să ne aşteptăm ca acea masă de „copii de clerici” să fie sesizată exclusiv cu un fel de zel pastoral. Aceasta nu s-a întâmplat niciodată. Intrarea în profesiunea lor a fost mult mai uşoară şi a fost încurajată de nişte „autorităţi mai înalte” mai înainte de „emancipare,” care pentru prima dată a creat nişte ieşiri largi de activitate pentru copii de negustori, locuitori de oraş şi chiar ţărani.

Pe la finele lui 1870 situaţia s-a schimbat, în timp ce universităţile au devenit practic închise seminariştilor. Din 1880 înainte clasele de „copii de clerici” au devenit cât se poate de crude. Această poliţă de pedepsire nu a adus la nici un fel de posibil rezultat, în timp ce fuga unor astfel de tineri de la „Departamentul Mărturisirii Ortodoxe” a prins nişte proporţii mari de tot. Încă şi mai rău, mulţi au rămas din necesitate, obligaţia şi frică. Deşi toate acestea nu au fost binecunoscute, au fost luate numai măsuri negative. În acelaşi timp, mai mult din motive legate de aspectul politic, s-a făcut o încercare de a prevenii pe tinerii care nu proveneau din familii de neclerici de a fi acceptaţi în academii, nu numai seminarişti ci şi absolvenţi de la nişte şcoli publice intermediate, după ce au trecut printr-un examen competitiv. Au existat mai mulţi din şcolile sculare care au dorit să intre în academii. În 1902, previziunile s-au schimbat. Absolvenţii gimnaziilor clasice, puteau fi admişi ca să intre la examinare „nu fără” printr-o trecere reuşită a examenelor în toate subiectele teologice care erau incluse în instrucţia seminarului. O astfel de cere cu greu a avut un fel de temeliile cărturărească, ca şi cum examenele de admitere competitive erau un fel de test suficent. Forţa care muta aici a fost o dorinţă de a îngrădii academiile faţă de şcolile publice.

Acest măsuri nu puteau rezolva problema. S-a cerut o soluţie mai curajoasă. Păstrând un astfel de model demodat, care avea puţină relevanţă pentru condiţiile sociale ale Bisericii, era ceva lipsit de sens; combinând datoria de a educa pastori cu datoria educaţiei unei fel de caste religioase închise de sine s-a dovedit ceva imposibil. Consecvent, oficiul pre-conciliar a votat pentru un fel de majoritate substanţială faţă de departamentul religios care şi-a reţinut stilul lor „creştin umanist” cu câteva inovaţii, care includeau un fel de instrucţie în filosofie şi limbile clasice. Opiniile difereau despre cum ar trebui organizat educaţia pastorală. Unii vorbeau de „şcoli pentru citeţi.” Episcopul Ghermogen de Saratov a voit să educe seminarişti mai mult ca şi „citeţi educaţi ai Sfintelor Scripturi.” El a sugerat condensarea unui curs sistematic de teologie morală şi morală, cu scopul de a „evita nişte detalii superficiale.” Alţii au insistat pe crearea câtorva tipuri de şcoli pastorale care să poată să discernă diferite condiţii şi necesităţi ale claselor de sus din sistemul şcolilor de parohie şi să le separe din faţa seminariilor care existau deja un astfel de aranjament a presupus „un fel de intimitate cu oamenii” şi un val de noi candidaţi pentru preoţie, reînnoind şi transformând caracterul clericilor. Arhiepiscopul Ştefan (Arhanghelski) de Moghilev a apărat această idee. Mai apoi, în 1910, comitetul educaţional al Sfântului Sinod (cu participarea unor membrii compuşi) a pregătit un plan similar pentru reformă. Totuşi, reforma s-a oprit aici.

Într timp, lipsa de candidaţi la preoţie a devenit din ce în ce mai evidentă. Cu scopul de a nu pleca de la parohiile de sat fără slujbe pentru orice lungime de timp, ierarhii episcopali au fost obligaţi să numească nişte candidaţi cu greu potriviţi pentru poziţiile religioase. Compoziţia clericilor a devenit din ce în ce mai sumară, inclusiv cu nişte diaconi şi citeţi îmbătrâniţi care nu au participat la nici o şcoală, laici evlavioşi şi nişte oficiali educaţi sau ofiţeri educaţi. Cu o astfel de pregătire dubioasă, activităţile lor educaţionale şi necesităţile au rămas la un nivel elementar. Preoţii hirotoniţi din cadrul inteligenţei nu au fost nici ei mai buni. Educaţia teologică mai înaltă nu era în nici un caz un substitut pentru o lipsă de dezvoltare şi antrenament teologic. Părea mai important să ai un caracter moral adecvat decât dobândirea de experienţă practică în cadrul serviciilor religioase. Insuficenţa acestor elemente a devenit în curând aparentă.

Şcolile teologice mai superioare au constituit o problemă specială. A fost prezentat un plan de oferite de „autonomie” a academiilor teologice; adică, limitarea responsabilităţilor rectorului şi ierarhului episcopal în schimbul extinderii celor ale sinodului academic. Ultimul a avut autoritate de a lua nişte decizii finale în cele maia cute probleme ecclesiale. O autonomie „parţială” a fost oferită în 1906 (la care s-au adus amendamente în 1908). Între Rapoartele episcopilor, se pare că cel al Arhiepiscopului Serghei al Finlandei cerea cel mai insistent autonomie. El a calificat această remarcă cu mare entuziasm faţă de rangul episcopal şi de cel al rectorului, subordonând canonic academiei direct faţă de autoritatea centrală. Toţi care doreau puteau participa la conferinţele teologice, ceea ce nu făcea decât să asigure „o educaţie teologică uniformă.” Admiterea la dormitoare, orişicum, se baza pe selecţia şi subiectul strict faţă de autorităţile educaţionale.

Mitropolitul Antonie a numit raportul lui ca fiind interesant într-o notă scrisă către profesorul N. N. Glubokovski. Glubokovski a sugerat că facultăţile de teologie ortodoxă să fie create în universităţi „pentru o dezvoltare independentă a teologiei,” în timp ce academiile se puteau întoarce la natura lor „de instituţii cărturăreşti de apologetică pentru Biserica Ortodoxă.” Biserica nu a fost în nici un caz responsabilă pentru toate posibilele greşeli teologice. „Teologia independentă şi cinstită v-a slujii şi ea ca să medieze cunoaşterea adevărului şi în principi nu poate devenii ostilă Bisericii, fiindcă Biserica cuprinde şi proclamă acesta adevăr. În cele din urmă, catolicii nu se temeau de facultăţile de teologie.

Opiniile Arhiepiscopului Atonie de Volinia trebuie menţionate aici din nou, după cum ei avea mai mult de spus despre programele academice mai mult decât oricine altcineva. El a voit să curteze învăţăturile sistemelor academice şi să explice studiul surselor primare; adică Scripturile şi Sfinţii Părinţi. „!Un sistem de teologie ortodoxă era ceva care trebuia şi el construit şi prin urmare trebuie să studiem cu meticulozitate sursele lui primare în loc să copiem sisteme bazate pe învăţături eretice, după cum a fost cazul ultimilor 200 de ani. Subiectele de educaţie generală ar trebui şi ele cercetate. Învăţăturile despre literatura modernă, pentru ca toţi să aibă cel puţin ocazia să înveţe despre viaţă. Numai câţiva episcopi au atins subiectele teologice în rapoartele lor. Arhiepiscopul Macarie (Petrov de Tomsk) a fost unul din ei. Un sinod al Bisericii ruse trebuie să afirme solemn tăria veşnică şi semnificaţia dogmei şi să exprime nu numai bazele Scripturii şi ale tradiţiei ci şi baza gândirii teologice.”” O concepţie mai precis şi mai bineîntocmită a actului răscumpărător al lui Hristos Mântuitorul trebuie şi el formulat.” În alte cuvinte, avem nevoie de o interpretaţie morală. Episcopul Ivan de Poltava a propus ca să fie redactată o ediţie a lucrărilor părinţilor care să fie publicată tocmai pentru folosinţele pastorale şi ca Vechiul Testament rus s fie revizuit în conformitate cu textele greceşti. Predarea academică trebuie să se întoarcă la calea Părinţilor, dar at trebui evidenţiat că vocile diferitelor şcoli teologice nu sunt vocea Bisericii. Ar mai trebui făcută o numire creştină a culturii contemporane. Arhiepiscopul Agafanghel de Riga a sugerat ca un sinod general să reexamineze Catehismul şi să deschidă un nou subiect şi o expunere a credinţei mult mai uşor de înţeles. El a remarcat în special problema tradiţiei. Câţiva episcopi au apărat corectarea cărţilor liturgice, la fel ca şi statutul care organiza distribuţia cărţilor în Biserică între oamenii obişnuiţi şi clase le de sus.

Acest lucru a rămas fără discuţii, dar atenţia s-a centrat pe reformele organizaţionale. Mai multe înştiinţări au nevoie de o deşteptare duhovnicească; mai puţini au înţeles restaurarea păcii lăuntrice care se putea dobândii prin politica bisericească, dar numai prin îndrumări ascetice şi duhovniceşti.” Între timp „ideea ascetică,” putea fi numai una formală, căci din câte se pare monahismul avea nevoie de regenerare. Acelaşi lucru ar mai putea fi spus despre monahismul episcopatului. Arhiepiscopul Antonie de Volinia a atacat cu duritate pe episcopii „văduvi,” care au acceptat voturile monahale dimpreună cu administraţia lor juridică, tocmai mai înainte de hirotonisire.” Nu numai că ei au fost lipsiţi astfel de posibilitatea de a se retrage din vanitatea acestei lumi, dar aveau ocazia să se aclimatizeze cu o ordine monahală simpatică, care pentru ei în mare parte, nu reprezenta nici o simpatie.” Această caracterizare putea să fie pusă în aplicaţie întregului „monahism educat,” ca şi un tip de instituţie. Punctul a fost că astfel un monahism formal nu putea fi o barieră de încredere împotriva „liberalismului” ecclesial şi a secularizării.

Subiectul reformelor bisericeşti a fost mult prea mult legat de tendinţele generale din politică. Reacţiile politice erau imediat reflectate în administraţia bisericească. Unii oameni au continuat să muncească în diferite comisii. În 1908 a fost chemată o inspecţie pentru academiile teologice şi după deşteptarea Îndrumărilor în 1884 ea a fost deplin reinstală. Academiile au fost revizuite sub comisia Sântului Sinod. Arhiepiscopul Dmitrie (Kovalinski) de Kherson a examinat Academiile din Sank Petersburg şi Moscova; Arhiepiscopul Antonie de Volinia a inspectat Academia din Kiev, dar concluziile inspectorilor au fost în mare măsură potrivite şi drepte. Academiile au fost, de fapt, mult prea „seculare” în stil, mult prea „liberale” ecclesiastic şi le lipsea duhul disciplinei şi al viaţii bisericeşti. Toate putea fi depăşite numai prin creativitate religioasă; clişeele şcolilor au fost inefective. O anumită victorie putea survenii numai prin tăria duhovnicească şi nu prin formalism.

Noul statut care conducea academiile şi care a fost emis în 1910 şi amendat în 1912, a conţinut mai multe detalii folositoare, cum ar fi un număr care creştea de scaune academice şi a unei facultăţi care preda, introducerea unor studii practice sau seminarii şi noi subiecte (cum ar fi de exemplu, istoria Bisericilor slave şi a celor slave). Pe de-a întregul noul statut a fost compus în duhul unui formalism administrativ – îi lipsea o inspiraţie genuină. Literatura teologică a experimentat o renaştere, de şi mai mult în forma unor noi cărţi academice, decât prin apariţia unor noi idei. Erudiţia ar fi o indicaţie convingătoare a lipsei de sensibilitate şi a alternativei, o mărturie a creşterii culturii teologice, în special în domeniul istoriei bisericeşti. A fost pregătită o nouă sinteză.

Ar trebui să menţionăm încă o propunere interesantă: un institut teologic pentru femei la Mănăstirea Skorbiaşchesnk în Moscova. Stareţa slujea ca şi supraveghetor. Este adevărat că, planul cerea un fel de institut padagocico teologic care nu includea limbile clasice. Principalul obiect a fost de a antrena profesori şi învăţători pentru şcolile de fete sub administraţia centrală a administraţiei bisericii şi numai pentru cele din episcopii, eliminând obligaţia de a folosii învăţători care nu au fost infectaţi cu un duh secular lipsit de religiozitate la cursurile seculare ale femeilor. Totuşi, recunoaşterea unei nevoi de a permite femeilor accesul la o anumită educaţie teologică a fost cât se poate de revelator, din cauza unui scop specific. (Incidental, academiile erau un fel de instituţii semi-pedagogice). Planul a fost gata prin primăvara lui 1914, dar progresele au fost făcute mai înainte de război. Aparent, au fost oferite anumite cursuri temporare.

V
Religia în filosofie şi artă
Deşteptarea religioasă de la începutul secolului a fost reflectată imediat în creativitatea filosofică. Filosofia religioasă a devenit un fel de mărturisire filosofică de un gen special al mărturisirii şi construcţiei filosofice, făcând din întoarcerea metafizicii la rădăcinile ei religioase. A fost o manifestare a unor nevoi intelectuale pentru hrană religioasă şi tărie. Această deşteptare intelectuală poate fi detectată chiar şi dincolo de cercul „filosofilor religioşi” – succesori lui Vladimir Soloviov – care au mers dincolo de selecţia şi concepţia unor teme religioase. Filosofii acelor vremuri au devenit religioşi în facerea lor psihologică. Chiar şi neo-kantianismul a primit o existenţă duhovnicească. Criticismul gnoseologic a devenit cumva o metodă a existenţei duhovniceşti – ca un fel de viaţă şi nu ca şi un exerciţiu intelectual.

N. A. Skriabin (1871-1915) ar putea fi comparat cu Belyi. Viziunile lui Skriabin nu sunt cât se poate de interesante – a fost un imitator neajutorat al filosofiei. Ceea ce este interesant este experienţa lui, destinul lui personal. Lui îi era tipic un fel de experienţă cosmică a langorii, mistică şi lipsită de sens religios, din care lipsea Dumnezeu şi fără nici o faţă. A fost un fel de experiment în ritmuri şi armonii. Natura demonică a acestui experiment este cât se poate de evidentă. Ar fi destul să îl menţionăm pe Ninith Simfoni – Mesa neagră – şi Poetica satanică sau Flammes Sombres – dansul flăcărilor întunecate. Opera lui Skriabin este cât se poate de ilustrativă în ceea ce priveşte faptele magice şi cele teurgice sau avertismentul unei părţi integrale a intenţiei compozitorului de a încarna taina distrugerii şi a ruinei cosmice. Skriabin s-a simţit chemat mai mult la o mare vocaţie decât a fi un profet. Langoarea cosmică din el a ajuns la o astfel de acuitate încât el a început să asprire la moarte, a pregătit un fel de moarte pentru lume şi a voit într-un anume sens să distrugă şi să înşele lumea, ca să o uimească într-o intoxicaţie şi o frenezie cu moarte. Acesta ar fi un miracol universal şi final. Toată munca creativă a lui Skriabin a fost pătrunsă cu un fel de erotism intens. Voinţa luciferică de putere şi de dominaţie prin magie şi înşelăciune este cât se poate de prezentă aici. Pretenţioasa lui teurgie s-a schimbat în şamanism şi în violenţa unui magician, la care îi lipsea smerenia, experienţa duhovnicească şi tremuratul sfinţeniei şi reprezentându-i un fel de patimă pentru dominaţia tainică. Arta devine un fel de „act tainic,” dar unul întunecat, o ocupaţie rea. Munca creativă a lui Skriabin este cât se poate de ilustrativă în acea că desfăşoară adâncurile satanice al unei arte distructive de sine şi nişte abisuri întunecate ale unui geniu artistic. Temele apocaliptice au oferit propria interpretare originală. Skriabin ar putea fi numit un apocaliptic întunecat. Taina sa proiectată nu ar fi avut nici o necesitate ca să fie reprezentată tocmai ca şi un final al lumii noastre, căci corespunde planului aşteptărilor creştine ale celei de a doua veniri. Am putea fi eliberaţi de astfel de ritmuri cosmice numai printr-un fel de asasinat magic, un fel de conflagraţie universală magică. Reveria se arată aici ca şi violenţă. Arta încetează de a mai fi neutră, căci din câte se pore arta nu poate rămâne neutră. Fără o credinţă genuină, credinţa ar fi condamnată să degenereze într-un fel de magie neagră. Motivele magice ale poeticii lui Briusov şi munca sa creativă enigmatică a curulianilor – permisă de un fel de fascinaţie melancolică – ar mai trebui să fie menţionate aici. Schiţele lor conţin acelaşi fel de ceaţă mistică, acelaşi joc de umbre duhovniceşti. Semnificaţia religioasă a artei devine evidentă în timpul acestei epoci a unei renaşteri estetice. Nu este nici un fel de psihologie a ispitirii religioase. A slujit ca şi un fel de trecut pentru mişcările filosofice moderne.