Ciubotelele ogarului

Degetel
A fost odata un padurar care avea o nevasta si sapte copii. Cel mai mare era de zece, si cel mic de sapte ani. Erau foarte saraci si cei sapte copii le ingreunau mult viata. Baietii nu puteau inca sa-si castige singuri bucatica de paine, fiindca timpurile erau tare potrivnice. Baiatul cel mic era tare slabut si din cale-afara de pipernicit. Nu era mai inalt decat degetul cel mic de la mana si de aceea il dadura porecla de Degetel. Bietul baiat era cel mai sfios si cel mai destept dintre toti fratii. Nu-i placea sa trancaneasca, in schimb asculta cu luare-aminte. In acel an, i-a incotit o foame atat de cumplita, incat bietii oameni hotarasera sa scape de copii. Intr-o seara, pe cand copiii dormeau, padurarul ii spuse nevestei:

-Vezi si tu ca nu mai avem cu cei hrani pe copii si nu vreau sa-i vad murind de foame. O sa-i parasesc maine in padure.

-Oh! Ai putea face una ca asta? striga nevasta padurarului.

In zadar incerca barbatul sa-i arate ca saracia era crunta, ea nu se putea invoi; desi saraca, era mai presus de toate mama. In cele din urma, cazu la invoiala cu barbatul ei si se duse sa se culce varsand lacrimi amare. Degetel auzise tot ce vorbisera parintii, pentru ca nu dormea. Pana la ziua nu se gandi decat la ce avea de facut. Se scula in zori si se duse la marginea unui parau, unde isi umplu buzunarele cu pietricele albe si apoi se intoarse acasa. Degetel nu sufla nici un cuvant fratilor lui.

A doua zi, intrand in padurea deasa, padurarul incepu sa taie lemne, in timp ce copiii trebaluiau si ei. Tatal si mama se indepartara incetisor, apoi o rupsera la fuga pe carare. Cand se trezira singuri, copiii, incepura sa-si strige parintii si sa planga cat ii tinea gura. Degetel le spuse:

-Nu mai plangeti, fratiorii mei! Tata si mama ne-au lasat aici, dar eu va duc inapoi, acasa. Veniti cu mine!

Degetel cunostea bine drumul, pentru ca presarase in cale pietricele albe. Fratii il urmara pe Degetel spre casa. La inceput, copiii nu indraznira sa intre si se pusera sa asculte ce vorbeau parintii. In ziua aceea, acestia castigasera ceva bani. Nevasta padurarului luase carne si pregatise cina.

Femeia zise cu durere:

-Vai, unde or fi bietii nostri copii? Ce-or fi facand in padure? Poate i-au sfasiat lupii!

Nevasta paduralului plangea amarnic:

-Vai mie! Unde-or fi copiii mei? Sarmanii mei copii!

Ea vorbise atat de tare, incat copiii, care erau in fata usii, strigara intr-un glas:

-Aici suntem!

Femeia alerga se le deschida usa si sarutandu-i le spuse:

-Cat sunt de bucuroasa sa va vad din nou, dragii mai copii! Desigur ca sunteti obositi si flamanzi!

Copiii se asezara la masa si mancara cu pofta, iar parintii erau cat se poate de bucurosi sa-i revada. Insa bucuria nu a tinut prea mult, parintii fiind din nou coplesiti de tristete: din cauza lipsei banilor, nu-i mai puteau hrani pe copii. Ei s-au gandit sa-i duca din nou in padure. Degetel trase din nou cu ureghea la ce puneau ei la cale. Se scula de zori sa adune pietricele, dar gasi usa incuiata de doua ori. Acum nu mai stia ce-i de facut. Nevasta padurarului dadu fiecarui copil cate o bucatica de paine pentru pranz. Degetel se gandi:"As putea presara firimituri pe unde vom trece" si ascuse bucata de paine in buzunar. Tatal si mama ii calauzira in locul cel mai adanc din padurea cea deasa si intunecoasa si ii parasira pe copii, cat mai departe de casa. Degetel era sigur ca nu-i va fi usor sa gaseasca drumul cu ajutorul firimiturilor de paine pe care le presarase de-a lungul cararii. Dar mare ii fu dezamagirea cand nu mai gasi nici urma de firimituri, fiindca pe toate le ciugulisera pasarelele. Iata-i singuri in padure!

Noaptea se apropia. Cu cat inaintau, cu atat se rataceau si se afundau mai adanc in padure. Se pornise un vant aprig si copiii dardaiau de frica. Li se parea ca aud din toate colturile urlete de lupi. Nu indrazneau nici sa vorbeasca, iar ploaia marunta ii udase pana la piele. Degtel se urca in varful unui copac, sa vada de jur-imprejur. Zari hat, departe, o luminita si se indreptara spre ea. Curand ajunsera la casa luminata si batura la poarta. O femeie le deschise si intreba:

-Ce doriti dragii mei copii?

Degetel raspunse:

-Suntem niste copilasi care ne-am ratacit in padure.Femeia le raspunse plangand:

-Vai, sarmanii mei, ati nimerit la un capcaun care inghite copii!

-Buna doamna, daca nu vreti sa ne lasati sa intram in casa, ne vor sfasia lupii, la noapte, in padure. Mai bine sa ne manance domnul Capcaun. Poate se va indura de noi, daca ne ajutati, ii raspunse Degetel,tremurand tot de spaima.

Nevasta capcaunului ii lasa sa intre si se duse sa se incalzeasca langa foc. Deodata se auzira batai in usa. Capcaunul se intorcea acasa. Femeia se grabi sa-i ascunda pe copii sub pat si deschise usa. Capcaunului ii era foame si se aseza la masa. Adulmecand in dreapta si-n stanga, simti miros de carne proaspata.

-Aici se petrece ceva necurat, zise el si se ridica de la masa, ducandu-se drept spre pat. A, vei sa ma pacalesti, iata vanat destul ca sa-mi pot ospata prietenii cand vor veni sa ma vada.Si scoase pe copii unul cate unul. Bietii copii ii cerura sa-i crute, dar capcaunul era de-o cruzime fara pereche. Niciodata nu se lasa induiosat. Ii spuse femeii:

-Vor fi bucate delicioase, mai cu seama daca-i pregatesti cu un sos bun.

Se duse sa ia un cutit mare dar femeia ii striga:

-De ce vrei sa faci asta astazi? N-ai timp maine?

-Ia taci din gura! raspunse capcaunul.

-Mai ai atata carne, urma femeia. Ia te uita, un vitel, doi berbeci si o jumatate de porc!

-Ai dreptate! spuse capcaunul. Du-i la culcare.

Femeia cea buna la suflet era bucuroasa ca-i scapase pe copii. Capcaunul avea la randu-i sapte fete care-i semanau leit. Nu erau inca foarte inraite, dar ii muscau pe copilasi ca sa le suga sangele. Ele se culcara devreme s-i dormeau toate sapte intr-un pat mare. Fiecare dintre ele purta o coronita de aur pe cap. In odaia aceia se mai afla un pat in care nevasta capcaunului ii culca pe copii. In toiul noptii, Degetel se scula, scoase caciulitele fratilor sai si le puse usurel pe capete copilelor capcaunului, iar coronitele de aur pe capetele fratiorilor sai. Cand capcaunul se destepta, isi lua cutitul cel mare si se urca in camera fiicelor sale. "Ia sa vedem ce fac micii nostri strengari"? isi spuse in sinea lui.

Se apropie de patul fetelor, care purtau caciulitele baietilor.

-Iata-i ! spuse spuse el, si taie pe loc gatul celor sapte fiice ale sale. Tare multumit de fapta sa, se duse din nou se culce.De indata ce-l auzi sforaind pe capcaun, Degetel isi destepta fratii, le spuse sa se imbrace si sa-l urmeze. Coborara incetisor in gradina si o luara la fuga cat ii tineau piciorele. Dimineata, femeia capcaunului se urca in camera fetelor, pe care le gasi cu capetele taiate. Capcaunul ramase si el uimit de ce i se arata inaintea ochilor si striga plin de manie:

-O sa mi-o plateasca nenorocitii! Da-mi repede cizmele cele de sapte poste. O sa pun mana ei!

Capcaunul porni pe urmele copiilor care erau departe de casa acestuia. Cand Degetel il zari pe urias pasind de pe un munte pe altul, trecand raurile ca pe niste paraiase, ii ascunse pe fratii sai in scobitura unei stanci. Capcaunul era obosit si vru sa se odihneasca putin. Din intamplare, se culca tocmai pe stanca unde se ascunsera copiii. Inchise ochii si adormi cat ai clipi. Degetel le arata drumul fratilor sai, care se indepartara in fuga spre casa. Apoi Degetel se apropie de capcaun, ii scoase cizmele si se incalta cu ele. Cizmele erau fermecate, marindu-se sau micsorandu-se dupa nevoie. Dupa ce-si puse cizmele de sapte poste, se duse drept la casa capcaunului, unde o gasi pe nevasta lui jelindu-si fetele ucise.

-Barbatul dumitale este in mare primejdie, ii zise Degetel. A cazut in mainile unei cete de talhari care au jurat sa-l omoare daca nu le dai tot aurul si argintul pe care-l are. M-a rugat sa vin sa va dau de stire primejdia care-l ameninta. Trebuie sa le duc tot ce aveti, daca nu, va fi ucis de banditi. Chiar capcaunul mi-a dat cizmele de sapte poste.

Femeia ii incredinta toate bogatiile capcaunului, pe care Degetel le duse acasa, unde parintii si fratii il intampinara cu mare bucurie.

Frumoasa si bestia

de Jeanne-Marie

A fost odata ca niciodata un negustor bogat care avea trei fete. Toti patru ducea o viata indestulata in casa lor de la malul marii. Dar in timp fetele cele mari risipeau banii tatalui sau pe rochii luxoase, mezina, Frumoasa, isi ajuta familia dupa puterile ei, multumindu-se cu haine simple si trebaluind prin casa cat era ziua de lunga.

Intr-o zi, fetele auzira cum niste barbati povesteau ca toate vapoarele negustorului pierisera intr-o furtuna cumplita.

- Nu i-a mai ramas nimic, spunea unul dintre barbati dand din cap, a ajuns sarac lipit pamantului!

Ca sa salveze ce se mai putea salva, negustorul disperat pleca a doua zi la oras. Acolo, ii ruga pe bancheri sa-i imprumute niste bani, dar acestia il refuzara. Necajit, negustorul porni inapoi spre casa. Cu gandul la fetele lui, abia daca-si dadu seama ca incepuse sa ninga. Cand plecase de acasa la bancheri, cele doua fete mai mari ii cerusera sa le aduca de la oras podoabe si rochii scumpe. Frumoasa, in schimb, nu-i ceruse decat un trandafir.

Dar cand ninsoarea se inteti si se transforma in viscol, negustorul uita cat era de amarat ca nu le putea indeplini dorinta fetelor si ca isi pierduse toata ziua. Vantul vuia si arunca tombe de zapada in calea calaretului si calului sau. Si tot mergand asa, negustorul se rataci. Dar, pe neasteptate, in cale ii aparu un spiridus, care ii facu semn sa-l urmeze.

Apoi, cand negustorul ajunsese deja la capatul puterilor, spiridusul ii striga cu un glas subtirel:

- Uite aici! Hai inauntru ca o sa avem grija de tine.

Iar negustorul vazu cu uimire cum in fata lui se ridicase un castel imens. Dupa ce-si duse calul in grajd si ii dadu sa manance fan, negustorul intra in castel pe urmele spiridusului.

- Hai aici, langa foc, il indemna spiridusul. Cred ca ti-e foarte frig si, de asemenea, foame.

Un foc strajnic ardea in camin, iar cand negustorul se apropie de masa, aceasta se si umplu cu tot felul de bucate.

- Mananca, ii striga spiridusul, razand pe infundate de uimirea ce i se citea negustorului pe chip.

- Iti multumesc din suflet, ii raspunse el, apoi se aseza la masa si manca pe saturate.

Satul si topit de caldura, negustorul ostenit adormi la masa. Chiar si spiridusul, incalzit de dogoarea focului, cazu intr-un somn adanc. Iar pe cand dormeau amandoi, o aratare imensa ii urmarea in tacere din balcon. Dimineata, cand se trezi cu forte proaspete, negustorul ii multumi din nou spiridusului pentru ospitalitate.
- Trebuie sa ma duc inapoi la fetele mele, ii zise el, amintindu-si amarat cate necazuri avea. Si, trecand pe langa poarta, negustorul privi cu mirare la o tufa de trandafiri inflorita ca prin minune in mijlocul nametilor de zapada. Vazand trandafirii, isi aduse aminte de mica rugaminte a Frumoasei si se intinse sa rupa una din florile acelea fermecatoare.

- Nu, striga spiridusul. Dar era prea tarziu.

Dintr-o data, in fata ochilor sai se ivi o aratare dintre cele mai fioroase, care striga la el cu un glas tunator:

- Asa ma rasplatesti pentru bunatatea mea, furandu-mi din nepretuitii trandafiri? Pentru asta o sa platesti cu viata.

- Imi…imi pare rau, baigui negustorul. L-am luat pentru fata mea.

- Fata ta? urla bestia. Daca te iubeste cu adevarat, sa vina aici, in locul tau. Dar daca nu te iubeste, ai sa te intorci chiar tu, in decurs de trei luni. Si acum, du-te!

Cum nu avea alta scapare, bietul negustor ii promise ca se va intoarce. Apoi, incaleca pe cal si porni spre casa, cu inima coplesita de durere. Dar cand ajunse acasa si ii dadu trandafirul Frumoasei, fericirea ei ii lumina sufletul.

- Vai, Frumoaso, ii spuse el mahnit, daca ai sti care e pretul acestui trandafir!

Apoi fetele il ascultara uimite cand le povesti de castelul Bestiei si de cumplita porunca.

- O sa ma duc eu in locul tau, tata! striga Frumoasa. Decat sa mori pentru mine, mai bine sa fiu prizoniera Bestiei.

- Sa nu aud de asa ceva! ii raspunse negustorul. O sa ma intorc acolo cand se vor scurge cele trei luni.

Surorile cele mari o privira pe mezina cu mahnrie. Cele trei luni se scursera repede si, in ultima dimineata, Frumoasa, cu pantofi in mana, sa nu faca zgomot, se strecura afara din casa. Puse saua pe calul cel bland al tatalui sau, incaleca si, in tacere, isi lua ramas bun de la cei ai casei care inca dormeau. Stia ca o sa-i fie tare dor de ei, dar ii dadea putere gandul ca o sa-si salveze tatal de la moarte.

- Si, cine stie, se incuraja ea, poate ca o sa fac Bestia sa se razgandeasca.

Frumoasa merse si merse si ajunse la castelul Bestiei in miez de noapte.N-apucase sa intre bine in curte, cand aparu spiridusul:

- Bine ai venit, Frumoaso! Hai dupa mine pe aici, o indemna el. Parca ar fi asteptat-o.

Frumoasa intra in castel in urma lui. Spiridusul o conduse pe Frumoasa printr-un labirint de coridoare pana la o camera minunata, plina de trandafiri si mobilata frumos.

- Asta e dormitorul tau, ii spuse spiridusul. Apoi ii arata o lada plina cu podoabe sclipitoare. Si acesta toate sunt ale tale, ii explica el vesel, apoi disparu pe usa.

Frumoasa se plimba prin camera, admira trandafirii, podoabele, mobila dulapul plin cu rochii scumpe. Isi dadu jos hainele simple pe care le purtase pe drum si imbraca o rochie frumoasa. Atunci, aparu din nou spiridusul.

- Vai, ce frumoasa esti, murmura el. Cat de mult o sa-i placi stapanului meu! Ia uita-te in oglinda!

Dar frumoasa inlemni de groaza. In oglinda, in spatele propriului ei chip, zari cumplita Bestie. Se intoarse sa il priveasca in fata.

- Bine ai venit la castelul meu, ii spuse Bestia. Te afli aici de nevoie?

- Da, ii raspunse Frumoasa.

- Dupa un drum asa de lung, trebuie sa-ti fie foame, zise Bestia cu un glas ragusit. Hai cu mine.

Bestia o duse pe Frumoasa pana in salonul unde se afla o masa aranjata pentru o singura persoana. Chiar daca in sinea ei rasuflase usurata ca nu va sta cu Bestia la masa, Frumoasa era impresionata de bunatatea acestei fiinte infricosatoare. Bestia ii ura noapte buna, iar fata ii ramase sa manance. Apoi, privind flacarile din soba, gandurile ii zburara la Bestie si la castelul acesta vrajit. A doua zi, spre seara in timp ce Frumoasa se plimba prin gradina Bestia veni sa stea de vorba cu ea.

- Tu ce crezi, sunt urat? o intreba Bestia.

- Da, raspunse Frumoasa cu sinceritate. Dar cred ca ai suflet bun.

- Si te-ai marita cu mine? o mai intreba Bestia.

Infiorata de intrebarea lui neasteptata, Frumoasa ii raspunse:

- Nu.

Bestia venea zi de zi sa o vada pe Frumoasa si sa stea de vorba cu ea. Se temea tot mai putin de creatura aceea, dar de fiecare data cand o intreba daca ar vrea sa-l ia de barbat, raspunsul ei era acelasi. Intr-o buna zi, Frumoasa privi in oglinda fermecata din dormitor si isi vazu tatal. Tinea in mana un portret al ei si parea tare bolnav. Frumoasa se duse in fuga la Bestie.

- Trebuie sa-mi dai drumul! ii striga ea. Te rog, stiu ca ai suflet bun. Tata e bolnav si are nevoie de mine.

- Atunci, du-te, rosti cu glas scazut Bestia. Dar promite-mi ca te intorci inainte sa se fi implinit opt zile.

- Iti promit, murmura Frumoasa.

Frumoasa incaleca pe cal si porni spre casa ca vantul si ca gandul.

- Tata! stiga ea, intrand val-vartej in casa.

- Frumoaso! Esti vie si nevatamata! spuse tatal, luand-o in brate. Bestia cea groaznica nu ti-a facut nici un rau?

- Nu, tata, ii raspunse Frumoasa. E un monstru doar pe afara. Dar are suflet darnic si bland. Si tu ce mai faci?

- De acuma, cand stiu ca n-ai patit nimic, o sa-mi fie bine, ii zise tatal zambind fericit.

A doua zi, Frumoasa le spuse tatalui si surorilor ei ca o sa se intoarca la castelul Bestiei, asa cum promisese. Dar surorile, individioase pe rochia si podoabele ei scumpe incercara s-o convinga sa nu mai plece. Numai ca Frumoasa astepta clipa cand erau ocupate…Frumoasa isi mangaie calul:

- Du-ma ca vantul si ca gandul, il indemna ea. Mi-e teama ca Bestia e pe moarte. A fost bun cu mine si a avut incredere in mine. Acum inteleg ca sub chipul acela urat se ascunde un suflet tare frumos.

Si calul porni in galop, ducand-o degraba spre castelul Bestiei. Cand Frumoasa ajunse la castel, Bestia nu-i mai iesi inainte, asa ca ea a inceput sa alerge, strigand infricosata:

- Unde esti? Unde esti?

- Vino, Frumoaso, dupa mine! ii raspunse un glas subtirel. Era spiridusul.

- Frumoaso, murmura Bestia. Cel mai mult ma bucur sa te mai vad o data inainte sa mor.

- Cum sa mori? striga Frumoasa, ingenunchind langa el si sarutandu-l pe obraz. Te iubesc si vreau sa ma marit cu tine.

Bestia inchise ochii. Si, dintr-o data, curtea toata se lumina ca prin farmec. Frumoasa il privi uimita pe printul cel frumos care aparuse in fata ei.

- Unde e Bestia mea cea draga? intreba ea.

- Chiar eu sunt, ii raspunse printul. Iubirea ta a risipit vraja ce ma transformase in bestie. Te iubesc, Frumoaso.

- Iubirea ta ma face nespus de fericita, raspunse Frumoasa zambind.

- Toate bogatiile acestea sunt ale noastre de acum incolo, zise printul aratand spre castel.

Si Frumoasa intelese ca familia ei nu va mai fi niciodata saraca. In aer plutea parca o muzica fermecata, in timp ce ei se sorbeau din ochi si se gandeau cate zile fericite ii asteaptau de acum inainte.

Frumoasa din padurea adormita

de While Perrault

A fost odata un rege si o regina care nu aveau copii. Si erau tare mahniti, cat nu se poate spune. In cele din urma, regina aduse pe lume o fata. Se facu un botez de pomina, la care micuta printesa avu drept nase sapte ursitoare din tara, fiecare dintre ele facandu-i cate un dar.

Dupa ceremonie, oaspetii se intoarsera la palatul regelui, unde se dadea un ospat in cinstea ursitoarelor. Dinaintea fiecaruia era pus un tacam minunat, si anume o furculita si un cutit de aur, impodibite cu diamante si rubine. Dupa ce se asezara cu totii la masa, iata ca se pomenira in incapere cu o ursitoare batrana, care nu fusese poftita fiindca nu mai iesise dintr-un turn vreme de peste cincizeci de ani si o credeau moarta.

Regele porunci sa i se dea un tacam, dar acesta nu era din aur. Batrana se socoti nedreptatita si mormai cateva amenintari pintre dinti. Una dintre ursitoarela tinere, care era in apropierea ei, auzi amenintarea. Ea se gandi ca batrana ursitoare putea sa faca un dar suparator micutei printese.

Cand se ridica de la masa, aceasta ursitoare se strecura nevazuta dupa o perdea, ca sa ramana cea din urma, pentru a putea drege raul. Intre timp, celelalte ursitoare incepura sa-i imparta daruri printesei. Cea mai tanara ii darui frumusetea, a doua, intelepciunea, a treia, blandetea, a patra ii ura sa danseze ca nimeni alta, a cincea, sa cante ca o privighetoare, a sasea, sa cante la toate instrumentele muzicale.

Cand veni randul celei batrane, ea prevesti ca printesa se va intepa in deget cu un fus si ca din asta i se va trage moartea. Prevestirea aceasta cumplita ii facu sa se cutremure pe toti cei de fata, care aveau lacrimi in ochi. Dar deodata rasari din spate perdelei ursitoarea cea tanara si rosti cu glas tare:

- Veniti-va in fire, o rege si tu, regina, fetita voastra nu va muri. E drept ca nu mai pot sa desfac ceea ce i-a fost menit, si printesa se va intepa intr-un fus, dar, in loc sa moara, va cadea intr-un somn adanc, care va tine o suta de ani, la capatul carora un tanar fecior de domn va veni si o va destepta.

Pentru a ocoli aceasta nenorocire, regele dadu porunca sa nu se mai foloseasca nimeni de fuse sub, amenintarea pedepsei cu moartea. Sa fi trecut vreo cincisprezece, saisprezece ani; pe cand regele si regina s-au dus la unul din castelel lor, s-a intamplat ca tanara printesa sa intalneasca o batrana care torcea. Ea folosea fusul, pentru ca porunca regelui nu ajunsese la urechile ei.

- Ce faci acolo, maicuta? o intreba printesa.

- Iaca torc, frumoasa mea copila, ii raspunse batrana, nestiind cine e fata.

- Vai, ce minunat este, a continuat printesa, cum faci? Da-mi si mie fusul o clipa, te rog!

Lua fusul, se intepa in deget si cazu lesinata. Batranica stiga dupa ajutor. Oamenii venira repede, din toate partile. O stropira pe printesa cu apa pe fata, ii frecara tamplele, dar nimic n-o putea readuce in simtire. Regele, care se inapoiase, auzi zarva si isi aminti povestea ursitoarei. Porunci ca printesa sa fie culcata in cea mai frumoasa odaie din palat, pe un pat cu broderii din aur si argint.

Printesa era frumoasa ca lumina zilei, caci somnul nu-i rapise nici culorile vii ale fetei, nici bujorii din obraji, nici culoarea buzelor trandafirii. Doar ochii ii avea inchisi. De altfel, respira usor, asa ca iti puteai da seama ca nu murise. Ursitoarea cea buna care ii daruise viata, se afla departe de palat, atunci cand s-a intamplat nenorocirea. Un pitic care purta cizme "de sapte poste" i-a dat de veste. Ursitoarea pleca de indata si dupa un ceas ajunse la castel. Regele ii iesi in intampinare la scara trasurii si ursitoarea incuviinta toate poruncile date de acesta.

Ea atinse cu bagheta fermecata pe toti care se aflau in castel: guvernantele, domnisoarele de onoare, fete in casa, ofiteri, bucatari. Mai atinse caii si chiar catelusa printesei.Adormira cu toti cat ai clipi. Rege si regina iesira din castel si dadura porunca celor de afara ca nimeni sa nu se apropie de acel loc. Porunca nu-si avea rostul, caci multi copaci, maracini si spini au inconjurat castelul. Nimeni nu s-ar fi incumetat sa patrunda acolo prin padure. Din tot castelul nu se mai vedea decat varful turnurilor, si acesta la mare departare.

La capatul a o suta de ani, un fecior de domn, de alt neam decat printesa cea adomita, mergand la vanatoare, vazu turnurile castelului ivindu-se deasupra unei paduri intinse si foarte dese. Oamenii dadeau raspunsuri in doi peri; unii spuneau ca e un vechi castel, bantuit de duhuri, altii ca acolo isi dadeau intalnire vrajitoarele. Cei mai multi povesteau de un capcaun care locuia acolo si inghitea copii.

Printul nu mai stia ce sa creada, dar un taran batran il lamuri:

- Printe, sa tot fie vreo cincizeci de ani de cand l-am auzit pe tata povestind ca in castelul acesta se afla o printesa, cea mai frumoasa din cate au fost vazute, dar care a fost sortita sa doarma o suta de ani, pana cand va veni un fiu de domn si o va trezi.

Tanarul print fu dintr-o data cuprins ca de o vraja si vru s-o vada pe printesa cea frumoasa. Inainta spre padure si vazu cum copacii cei inalti, maracinii si spinii se dadeau in laturi, deschizandu-i poteca. El se avanta singur catre castelul care se zarea acum bine de tot la capatul unei alei. Oamenii sai nu putura sa-l urmeze, deoarece copacii si maraciniise adunasera din nou.

Patrunse intr-o curte mare si urca o scara. Strabatu multe incaperi ale castelului, in care se aflau cavaleri de onoare dormind, unii in picioare, altii sezand si, in sfarsit, ajunse intr-o camera cu totul si cu totul de aur. Pe un pat vazu o printesa de vreo cinsprezece-saisprezece ani. Tremurand de emotie, printul se apropie si se aseza in genunchi langa ea.

In clipa aceea, vraja se destrama si printesa se trezi. Ea spuse:

- Ai sosit, in sfarsit! O, printul meu, cat de mult m-ai lasat sa te astept!

Vrajit de vorbele ei, i-a marturisit bucuria si recunostinta sa si a incredintat-o pe printesa ca se indragostise de ea. Odata cu printesa se desteptase intregul palat, fiecare gandindu-se la ce avea de facut , dar, nefiind cu toti indragostiti, simteau ca mor de foame. Trecura deci in sala oglinzilor unde cinara. Viorile executara cantece vechi, dar muzica lor era minunata. Imediat dupa cina, s-au casatorit si intreaga curte veni sa-i salute. Nimeni nu dormea, deoarece nu simteau nevoia. A doua zi, printul isi parasi in zori sotia pentru a se intoarce in oras, unde tatal sau il astepta.

Printul ii istorisi:

- Umbland la vanatoare, m-am ratacit in padure si m-am adapostit in coliba unui carbunar care mi-a dat sa mananc paine negra si branza.

Tatal sau, om bland si bun, nu banuia nimic, dar maica-sa nu-l crezu, pentru ca printul se ducea zinic la vanatoare. Mama a inteles ca era indragostit. Printul a ascuns casatoria sa mai mult de doi ani. Avea acum doi copii: o fiica pe care o numira Aurora si un fiu caruia ii ziceau Soare, pentru ca o intrecea in frumusete pe sora lui.

Regina incerca sa afle adevarul, dar printul nu indraznea sa-i incredinteze taina sa. Ii era teama, fiindca ea se tragea dintr-un neam de capcauni. Regele o luase in casatorie numai pentru averile ei nenumarate. La curte se soptea chiar ca abia se abtinea sa nu sara asupra copilasilor daca ii vedea.

Cand regele muri, printul a ramas stapan in tara. El isi dadu public in vileag casatoria. Printesa , sotia sa, insotita de cei doi copii, sosi in capitala, primita in triumf. Putin dupa aceea, regele porni la lupta impotriva vecinului sau, imparatul Cantalabute. El o lasa pe mama sa in fruntea regatului si-i incredinta sotia si copiii. Regele urma sa fie in razboi toata vara. De-abia plecat, regina-mama isi trimise nora si nepotii la o casa la tara, pentru a-si satisface oribila pofta. Cateva zile mai tarziu se duse acolo si ii spuse bucatarului intr-o seara:

- Maine vreau s-o mananc la masa pe micuta Aurora.

- Cu neputinta, doamna! striga bucatarul.

- Iti poruncesc, spuse regina, am pofta sa mananc carne proaspata.

Bietul om intelese ca nu e de glumit cu o capcauna si, luand cutitul mare, urca in camera micutei Aurora. Fetita avea atunci numai patru ani. Il iubea pe bucatar,fiindca ii aducea adeseori bomboane. Vazand-o, el incepu sa planga si cutitul ii cazu jos din mana. Se duse in curte sa taie un mielusel si pregati un sos bun, pa care regina il manca cu mare pofta. Pe micuta Aurora o lua si o incredinta sotiei lui, ca s-o ascunda intr-o odaita din fundul curtii. Opt zile mai tarziu, regina cea rea ii spuse bucatarului:

- Vreau sa-l mananc la cina pe micul Soare.

Bucatarul nu se impotrivi. Fu hotarat sa o pacaleasca pe regina ca si prima data. Se duse sa-l caute pe micul Soare, care avea trei ani. Il incredinta pe baiat sotiei, ca sa-l ascunda alaturi de Aurora. Apoi pregati o friptura de ied frageda, pe care capcauna o gasi delicioasa. Pana aici totul mersese bine, dar intr-o seara regina cea rea ii spuse din nou bucatarului:

- As dori s-o mananc pe printesa. Trebuie pregatita cu acelasi sos ca si copiii.

De data asta nu mai stia cum s-o insele pe regina-mama. Regina tanara avea douazeci de ani, fara a mai pune la socoteala cei o suta de ani pe care ii petrecuse dormind. Pielea ei era alba, dar mai putin frageda. Ca sa-si scape viata , bucatarul se hotari sa-i taie gatul. Intra cu pumnalul in mana in camera tinerei reginei. Voia totusi sa o pregateasca si ii povesti respectos despre porunca primita de la regina-mama.

- Indeplineste porunca, raspunse tanara regina. Fa ce ti s-a spus! Ma voi duce langa copiii mei pe care i-am iubit atata.

Ea ii credea morti.

- Nu, doamna, nu veti muri, ii raspunse bietul bucatar, dupa cum nici copiii nu va sunt morti, i-am ascuns la mine. O voi pacali din nou pe regina. Ii voi da sa manance o caprioara tanara, in locul dumneavoastra.

Si se duse in odaia lui, unde ea isi regasi copiii. Regina manca la cina caprioara cu aceeasi pofta. Acum era foarte multumita de cruzimea ei. Se pregatea sa-i spuna tanarului rege, la intoarcerea sa, ca lupii mancasera pe tanara regina si pe copii. Dar intr-o seara, cand isi facea de lucru prin curtea castelului, recunoscu vocea reginei si a copiilor. Furioasa ca a fost pacalita, porunci sa i se aduca un cazan mare, plin cu naparci si broaste raioase, ca sa-i arunce in el pe regina si pe copii, pe bucatar si pe nevasta acestuia. A doua zi, dis-de-dimineata, totul era gata si calaii tocmai se pregateau sa-i arunce in cazan, cand regele, la care nimeni nu se gandea ca s-ar putea intoarce, intra in curte calare si intreaba ce inseamna acel spectacol infiorator. Nimeni nu indraznea sa-i spuna. Capcauna se arunca in cazan si fi inghitita, intr-o clipita, de jivinele respingatoare.

Regele se arata nespus de fericit sa-si revada frumoasa sotie si copiii.