Clive Cussler

A auzit zvon de glasuri venind din camera alăturată şi s-a strecurat între perete şi draperiile de culoarea levănţicii instalate peste cadrul unei uşi, dar care erau trase în lături şi prinse cu cordoane aurii. A văzut două femei stând întinse cu eleganţă pe o canapea şi apoi a examinat încăperea decorată ostentativ care, după părerea lui, ar fi făcut până şi cel mai luxos bordel să arate ca o colibă de la marginea unui oraş. În afara celor două femei nu a mai zărit pe nimeni. A trecut de draperii şi a rămas în cadrul uşii, admirând frumuseţea femeilor, care au continuat să discute fără a simţi că aveau un oaspete nedorit.

— Pleci curând? A întrebat-o Flidais pe Epona.

— Peste câteva zile. Trebuie să mă ocup de o problemă la Washington, care ne afectează planurile. O comisie a Congresului investighează noile operaţiuni miniere pe care le-am achiziţionat în Montana. Politicienii din acel stat sunt iritaţi pentru că luăm tot minereul de iridiu pentru uzul nostru şi nu vindem nimic întreprinderilor sau guvernului american. Apoi, rezemându-se mai comod pe pernele moi, a adăugat: Şi tu, ce program ai, draga mea?

— Am angajat o companie internaţională de investigaţii ca să-i prindă pe cei doi indivizi care au scăpat mijloacelor noastre de securitate şi au vizitat tunelurile, după care au scăpat prin puţul de ventilaţie din far.

— Ai idee cine sunt cei doi?

— Cred că sunt de la Agenţia Naţională pentru Studii Subacvatice şi Marine. Aceiaşi oameni de care am scăpat după ce ne-au distrus iahtul.

— Crezi că eforturile noastre de a păstra secretul au fost compromise?

Flidais a clătinat din cap.

— Nu, cel puţin nu deocamdată. Agenţii noştri nu au sesizat nici o acţiune a serviciilor secrete americane pentru a investiga tunelurile. Domneşte o linişte ciudată. Ca şi cum ticăloşii aceia de la NUMA au dispărut de pe faţa pământului.

— Nu trebuie să ne facem griji degeaba. E prea târziu ca americanii să ne mai poată opri. Pe de altă parte, am îndoieli că au descoperit adevăratul scop al tunelurilor. Încă opt zile şi vom pompa apele Curentului sud-ecuatorial în Pacific.

— Sper că tăcerea lor se explică prin faptul că n-au reuşit să le înţeleagă rostul şi de aceea nu le consideră o ameninţare.

— Asta ar explica atitudinea lor pasivă.

— Pe de altă parte, a spus Epona cu un aer gânditor, cred că vor dori să se răzbune pentru că un membru al echipajului lor a fost ucis.

— O execuţie pe care situaţia o impunea situaţia, a asigurat-o Flidais.

— Nu sunt de acord, a spus Pitt. Omorul cu sânge rece nu este impus de nici o situaţie.

A urmat un moment de stupoare, iar Epona a scăpat paharul cu şampanie dintre degetele îngrijite; acesta a căzut fără nici un zgomot pe mocheta groasă. Cu o mişcare ce a făcut ca părul lor lung să scoată un sunet ca un plesnet de bici, amândouă au întors capetele spre Pitt. Trecând de la uimire la iritare, l-au fulgerat din ochi pe cel care îndrăznea să le tulbure discuţia, mai ales că purta uniforma de agent de pază. Apoi amândouă au rămas împietrite când au văzut că Pitt ţinea pistolul îndreptat spre ele.

Pitt a surprins privirea furişă a Eponei către o telecomandă aurie de sub măsuţă. Femeia a început să-şi mişte discret piciorul către ea.

— Nu te sfătuiesc, scumpo, a prevenit-o el cu răceală.

Ajuns la câţiva centimetri de telecomandă, piciorul a încremenit. Apoi s-a retras.

În aceeaşi clipă, Flidais l-a recunoscut pe Pitt.

— Tu! A exclamat ea.

— A, Rita, sau cum te mai cheamă, a spus Pitt, examinând din ochi întreaga cameră. Judecând după ce văd aici, s-ar părea că te-ai ajuns.

Ochii ei căprui ca ambra l-au ţintuit cu o furie rece.

— Cum ai intrat aici?

— Nu-ţi place salopeta mea de lux? A zis el, făcând o serie de mişcări precum un manechin la o paradă a modei. E uimitor cum se deschid uşile în faţa ei.

— Flidais, cine e omul ăsta? A întrebat Epona, privindu-l pe Pitt de parcă ar fi fost un exemplar de la grădina zoologică.

— Mă numesc Dirk Pitt. Eu şi amica ta ne-m cunoscut în largul coastelor estice ale Nicaraguăi. Dacă nu mă înşel, purta un bikini galben şi avea un iaht elegant.

— Pe care mi l-ai distrus, a şuierat Flidais către el, ca o cobră gata să atace.

— Dacă ţin bine minte, n-am avut de ales.

— Ce vrei? L-a întrebat Epona, iar în ochii ei verzi au sclipit câteva steluţe aurii.

— Cred că ar fi vremea ca Flidais – parcă aşa i te-ai adresat, nu?

— Să răspundă pentru crimele ei.

— Şi ce ţi-ai propus, mă rog? A întrebat ea, privindu-l cu o expresie enigmatică.

„Femeia aceasta e o actriţă desăvârşita, a socotit Pitt, nimic nu o sperie, nici măcar pistolul îndreptat spre ea.”

— O iau într-o plimbare spre nord.

— Chiar aşa?

— Chiar aşa, a confirmat Pitt cu un gest din cap.

— Şi dacă refuz? A zis Flidais cu dispreţ în glas.

— Să zicem că n-o să-ţi placă urmările.

— Dacă nu fac ce spui, o să mă ucizi. Aşa e?

Pitt i-a lipit ţeava pistolului de obrazul stâng, lângă ochi.

— Nu, o să-ţi zbor ochii. O să ajungi la bătrâneţe oarbă şi ca o sperietoare.

— Eşti violent şi vulgar, ca mai toţi bărbaţii, a spus indignată Epona. Nici nu mă aşteptam la altceva de la unul ca tine.

— Mă bucur să aflu că n-am dezamăgit o doamnă atât de inteligentă şi de frumoasă.

— Nu e cazul să-mi vorbeşti de sus, domnule Pitt.

— Departe de mine aşa ceva, Epona, eu doar te tolerez. Încântat de sine, Pitt s-a gândit că acea replică o atinsese într-un punct sensibil. Poate ne vom întâlni într-o bună zi în circumstanţe mai plăcute.

— Nu te amăgi, domnule Pitt. Nu-ţi prevăd un viitor prea fericit.

— Ciudat, nu arăţi a prezicătoare.

A îmboldit-o apoi într-un umăr cu pistolul pe Flidais şi a urmat-o afară din încăpere. Ajuns în cadrul uşii, s-a întors spre Epona:

— A, să nu uit, n-ar fi deloc înţelept să deschizi tunelurile şi să deturnezi Curentul sud-ecuatorial ca să arunci Europa într-o iarnă perpetuă. Ştiu o mulţime de oameni care nu agreează ideea.

A luat-o pe Flidais de braţ şi a condus-o cu pas vioi, dar nu grăbit, prin arcadă, pe coridor, apoi au urcat în lift. Ajunsă înăuntru, Flidais s-a îndreptat de spate şi şi-a aranjat rochia bogată.

— Domnule Pitt, nu eşti doar un bădăran, ci şi cât se poate de prostănac.

— A, cum de-ai ajuns la concluzia asta?

— Nu vei ieşi din clădirea asta. La fiecare etaj există personal de securitate. N-ai absolut nici o şansă să treci prin hol.

— Dar cine a spus că vom trece prin hol?

Flidais a căscat ochii mari când a văzut că liftul s-a oprit pe acoperiş. Pitt a împins-o afară imediat ce s-au deschis uşile.

— Nu-mi face plăcere să te zoresc, dar lucrurile se vor încinge pe aici.

Flidais i-a văzut imediat pe paznicii întinşi pe burtă, în timp ce Giordino, aflat în picioare, plimba ţeava unei puşti de asalt de la unul la altul. Apoi Flidais a întors privirea către elicopter şi şi-a dat sama că speranţa ca paznicii să-i oprească pe Pitt şi pe colegul lui se năruise. Căutând o soluţie disperată, l-a fulgerat cu privirea.

— Dar nu ştii să pilotezi.

— Regret că te dezamăgesc, i-a răspuns Pitt cu un aer răbdător. Şi eu şi Al suntem experţi în pilotaj.

Giordino i-a aruncat o privire lui Flidais, a remarcat rochia elegantă şi a zâmbit răutăcios.

— Constat că ai găsit-o pe Rita. O duci la vreo petrecere?

— La o petrecere în doi, numai cu şampanie de colecţie. O cheamă Flidais şi merge cu noi. Să n-o slăbeşti din ochi.

— Nici n-o să mi-i dezlipesc de la ea, a zis Giordino cu răceală, în timp ce urca în elicopter. Pitt s-a uitat la Flidais. Expresia de sfidare dispăruse din ochii ei. Calmul şi nepăsarea făcuseră loc temerilor.

A examinat scurt elicopterul, după care s-a suit cu rapiditate în cabină şi s-a aşezat pe scaunul pilotului. Era un model McDonnell-Douglas Explorer, cu motoare turbo jumelate Pratt & Whitney. A remarcat cu încântare că era acţionat de un rotor cu sistem anticuplu, ceea ce elimina necesitatea rotorului din coada aparatului.

A verificat dacă valva pentru oprirea alimentării cu combustibil era deschisă şi a întrerupt fricţiunea ciclică şi colectivă. Apoi, acţionând atent pedalele şi acceleraţia, cu disjunctoarele apăsate şi cu amestecul carburant până la saturare, a apăsat pe butonul principal de pornire. S-a produs aprinderea şi ambele motoare au început să se rotească până au ajuns la viteza de ralanti. În cele din urmă, Pitt s-a asigurat că luminile de poziţie erau stinse.

A scos apoi capul pe fereastră şi, ca să acopere şuieratul celor două turbine, a strigat către Giordino:

— Îmbarcarea!

Giordino nu s-a purtat la fel de politicos ca Pitt. A ridicat-o literalmente în aer pe Flidais şi a aruncat-o în interiorul elicopterului. După aceea s-a suit şi el şi a tras uşa glisantă. Interiorul era elegant şi modem, cu patru fotolii din piele, cu pupitrul din lemn de nuc, unul dintre ele dotat cu computer, fax şi videofon prin satelit. Pupitrul dintre celelalte două fotolii găzduia un bar cu sticle şi pahare din cristal.

Cu centurile fixate, soţii Lowenhardt au privit-o tăcuţi pe Flidais, care rămăsese întinsă pe podea, acolo unde o azvârlise Giordino. Acesta a apucat-o apoi de subsuori, a ridicat-o şi a aşezat-o pe un fotoliu, după care i-a legat centura. I-a întins puşca de asalt lui Claus Lowenhardt şi i-a spus:

— Dacă mişcă măcar un deget, o împuşti.

Cum nu păstra amintiri deloc plăcute despre femeile care îl făcuseră prizonier, Claus a părut încântat de idee.

— Când o să aterizaţi la Managua, agenţii noştri vă vor aştepta, i-a avertizat Flidais cu dispreţ.

— Mi-ai luat o piatră de pe inimă cu asta.

Giordino s-a întors imediat, a intrat în carlingă şi s-a lăsat greoi pe scaunul copilotului. Pitt a aruncat o privire spre uşile liftului şi le-a văzut închizându-se. Alertaţi de femeia din apartament, agenţii de pază aşteptau liftul ca să ajungă pe acoperiş cât mai repede şi să ia elicopterul cu asalt. Pitt s-a aplecat şi a tras maneta de antrenare colectivă, făcând aparatul să se ridice în aer. Apoi a împins maneta de ciclic, botul elicopterului s-a aplecat în faţă, după care a depăşit marginea acoperişului. Pitt l-a accelerat rapid până la viteză maximă de 300 km/h, luând-o pe deasupra complexului Odyssey către pista care se întindea între cei doi vulcani. Imediat ce a ajuns la poalele vulcanului madera, a făcut elicopterul să se încline, ocolind vârful şi coborând la mai puţin de zece metri pe deasupra coroanelor copacilor, după care a pornit spre ţărm peste apele lacului.

— Sper că nu mergem spre Managua, a spus Giordino, punându-şi căştile. Maria să a spus că oamenii ei ne vor aştepta.

— Nici nu m-ar mira, a spus Pitt cu un rânjet. De aceea ne îndreptăm spre vest, peste pacific, după care coborâm spre sud, ca să ajungem la San José, în Costa Rica.

— Avem suficient combustibil?

— După ce ajungem la viteza de croazieră, la sosire o să mai avem ceva rezerve.

Pitt a rămas la mică înălţime, ca să evite depistarea de către sistemele radar ale centrului Odyssey, după care a traversat limba de pământ din partea vestică a lacului. Când a ajuns la şaisprezece kilometri în largul oceanului, a virat spre sud şi a mărit încet altitudinea, în timp ce Giordino a stabilit cursul spre San José. În restul timpului, Giordino a urmărit cu atenţie indicatoarele de combustibil.

Cerul era uşor acoperit de nori, care nu erau suficient de mari ca să dea naştere unei ploi, ci doar ca să ascundă stelele. Pitt era obosit, epuizat cum nu-şi amintea să se mai fi simţit vreodată. A predat comenzile lui Giordino, s-a relaxat pe scaun, a închis ochii şi a inspirat adânc. Înainte de a-şi permite luxul de a dormi puţin mai avea ceva de făcut. A scos din rucsacul impermeabil telefonul prin satelit şi a format numărul personal al lui Sandecker.

După primul apel a şi auzit vocea amiralului.

— Da!

— Am ieşit din obiectiv, a spus Pitt cu greutate.

— Era şi vremea.

— A trebuit să ne prelungim şederea.

— Şi acum unde vă aflaţi?

— Într-un elicopter furat, în drum spre San José. Sandecker a tăcut o clipă ca să-şi facă nişte calcule.

— Nu v-aţi gândit să trageţi cu ochiul pe acolo şi în cursul zilei?

— Am profitat de o şansă nesperată, a spus Pitt, luptându-se să rămână cu ochii deschişi.

— Aţi cules datele de care avem nevoie? L-a întrebat nerăbdător Sandecker.

— Avem de toate. Cu ajutorul oamenilor de ştiinţă pe care i-a făcut prizonieri, Specter a perfecţionat tehnologia pilelor de combustie folosind azot în locul hidrogenului. Chinezii produc milioane de unităţi de generare a energiei termice, care vor fi puse în vânzare în momentul în care se deschid tunelurile şi valurile de frig vor lovi coasta estică a Statelor Unite şi Europa.

— Vrei să spui că planul ăsta nebunesc nu are alt scop decât vânzarea de pile combustibile? A întrebat Sandecker, incapabil să creadă.

— Vorbim de sute de miliarde de dolari, ca să nu mai menţionăm puterea pe care le-o dă deţinerea monopolului. Indiferent cum ai privi lucrurile, după primele ninsori, Specter va avea la degetul mic întreaga economie mondială.

— Eşti sigur că Specter a realizat tehnologia asta? Pentru că nici măcar cei mai sclipitori oameni de ştiinţă nu au reuşit să facă progrese în acest domeniu, a insistat Sandecker.

— Specter are cei mai buni specialişti, l-a contrazis Pitt. O să afli totul de la doi dintre cei care au lucrat la proiect.

— Sunt cu tine? A făcut Sandecker abia aşteptând să ştie mai multe.

— Îi am la bord, împreună cu femeia care a ucis-o pe Renee Ford. Sandecker arăta ca un jucător aflat la serviciu care tocmai a dat o lovitură magistrală cu ochii închişi.

— Şi pe ea ai pus mâna?

— Fă-ne rost de un avion la San José, iar mâine pe vremea asta ţi-o punem în braţe.

— O să-l pun pe Rudi să se ocupe de asta, a promis Sandecker cu glas în care se detectau agitaţia şi încântarea. Să vii la birou cu toată lumea imediat ce aterizaţi.

Pitt n-a mai răspuns.

— Dirk, mai eşti acolo?

Pitt aţipise şi nici măcar nu-şi dăduse seama când închisese telefonul.

Capitolul 40

Avionul cu reacţie al companiei Air Canada a pătruns într-un nor mare, ale cărui forme rotunjite căpătaseră nuanţe oranj din cauza soarelui care apunea. Când şi-a început coborârea lentă spre Guadelupa, Summer a privit pe fereastră şi a urmărit apa de un albastru-violaceu căpătând nuanţe albastre, apoi turcoaz, pe măsură ce zburau pe deasupra recifelor şi a lagunelor. Aşezat alături de ea, Dirk examina o hartă a apelor ce înconjurau Isles des Saintes, un grup de insule situate la sud de Guadelupa.

Summer s-a uitat cu o curiozitate crescânda la cele două insule principale, Basse-terre şi Grande-terre, care se uneau, formând ceva ce aducea cu un fluture. Basse-terre forma aripa vestică şi avea colinele şi munţii acoperiţi de păduri dese. Înconjurată de ferigi, pădurea tropicală cuprindea câteva dintre cele mai înalte cascade din zona caraibilor, care coborau de pe piscul cel mai înalt al insulei, La Soufriere, un vulcan încă activ, înalt de 1 467 de metri. Cele două insule, având o suprafaţă totală egală cu a statului Luxemburg, erau separate de un canal îngust plin de mangrove, numit Riviere Salee.

Aripa estică a fluturelui, Grande-terre, contrasta vădit cu Basse-terre. Insula era dominată de un teren plan şi de coline domoale, multe dintre ele cultivate cu trestie de zahăr, sursa principală a celor trei distilerii care produc romul atât de renumit al Guadelupei.

Summer a simţit că-i tresaltă inima la gândul că se va distra pe câteva dintre numeroasele plaje cu nisip negru şi alb ale insulei, tivite de palmieri care le dădeau un aer romantic şi exotic. În sinea ei ştia însă că acelea erau doar vise ce nu se vor împlini. După ce ea şi Dirk vor termina de căutat flota pierdută a lui Ulise, amiralul Sandecker le va cere să revină imediat acasă, fără să le îngăduie măcar câteva zile libere pentru a se odihni şi a se distra, motiv pentru care a hotărât să mai rămână, chiar dacă asta avea să stârnească mânia amiralului.

Avionul a descris un cerc larg, trecând peste Pointe-a-pitre, capitala comercială a Guadelupei. A privit în jos, la acoperişurile din ţiglă roşie, amestecate cu cele din tablă ondulată. Oraşul era înfrumuseţat de o piaţă pitorească, situată chiar în centru, înconjurată de magazine ce-şi etalau mărfurile până pe trotuar şi de cafenele în aer liber. Străzile înguste păreau aglomerate şi pline de animaţie, semn că locuitorii se grăbeau să ia cina. A remarcat numărul redus de automobile. Mulţi oameni mergeau pe jos, alţii foloseau motociclete sau scutere. Luminile începuseră deja să se aprindă în casele mici din jurul oraşului-port. Navele mari erau amarate, în vreme ce bărcile de pescuit reintrau în port după o zi de muncă.

Pilotul a aşezat avionul pe culoarul de aterizare spre aeroportul Pole Caraïbes al Guadelupei. Trenul de aterizare a scos un bufnet scurt când roţile au ieşit de sub fuzelaj şi s-au blocat pe poziţie şi, cu un zumzăit, flapsurile au fost puse în poziţie de frânare. Pentru o clipă, soarele a mai sclipit o dată în ferestre, după care avionul s-a aşezat pe pistă cu o uşoară săritură, cu scrâşnetul de protest al pneurilor şi şuieratul strident al tracţiunii inverse a turbinelor, după care a frânat şi a rulat pe pistă, către terminal.

Pe Summer o încântaseră mereu înserările de la tropice. De obicei, briza venită dinspre larg alunga arşiţa şi umiditatea de peste zi. Îi plăcea mirosul de vegetaţie umedă de după câte o ploaie şi aroma florilor tropicale prezente peste tot.

— Cum te descurci în franceză? A întrebat-o Dirk pe Summer când au coborât treptele avionului.

— La fel de bine ca tine în limba Swahili, i-a răspuns ea, arătând sclipitoare într-o fustă înflorată care flutura în bătaia vântului şi o bluză asortată. Dar de ce mă întrebi?

— Numai turiştii vorbesc englezeşte. Localnicii folosesc franceza sau un dialect franco-creol.

— Cum niciunul dintre noi n-a absolvit facultăţi de limbi străine, va trebui să ne mulţumim cu limbajul semnelor.

Dirk s-a uitat lung la sora lui şi a râs. I-a întins o carte de dimensiuni reduse.

— Uite un dicţionar englez-francez. Mă bizui pe tine când va fi nevoie să traduci.

Au mers pe jos până în terminal şi i-au urmat pe ceilalţi pasageri ajunşi înaintea lor până la biroul de sănătate şi imigraţie. Funcţionarul i-a măsurat cu privirea şi abia după aceea le-a aplicat ştampila.

— Aţi sosit pentru afaceri sau în interes personal? A întrebat el într-o engleză cursivă.

Summer a strâmbat delicat din nas către Dirk.

— Călătorie de plăcere, a răspuns ea, arătându-i funcţionarului ceea ce părea să fie o verighetă cu diamante pe care o purta pe mâna stingă. Suntem în luna de miere.

Omul a privit cu răceală spre sânii ei, a dat aprobator din cap şi a zâmbit când a aplicat ştampila pe una dintre paginile paşaportului.

— Şedere plăcută, a spus el, pe un ton cu subînţeles erotic. Imediat ce au ajuns suficient de departe pentru a nu fi auziţi de funcţionar, Dirk a întrebat:

— Ce-i chestia asta cu luna de miere? Şi de unde-ai cumpărat verigheta aceea?

— M-am gândit că, dacă ne dăm drept proaspăt căsătoriţi, nu vom trezi nici o suspiciune, i-a răspuns Summer. Iar diamantele sunt din sticlă. M-a costat cu totul opt dolari.

— Sper să nu se uite cineva mai atent la el, că va crede că-s cel mai zgârcit soţ de pe pământ.

Au mers în zona pentru bagaje, unde au fost nevoiţi să aştepte douăzeci de minute până să le sosească valizele. După ce le-au pus pe un cărucior, au trecut prin vamă şi au pătruns în holul de aşteptare al terminalului. Un grup de aproape treizeci de persoane aşteptau să-şi întâmpine prietenii sau rudele. Un bărbat scund, cu o piele care-i dezvăluia originea creolă, îmbrăcat într-un costam alb, ţinea sus o mică pancartă pe care scria: Pitt.

— Noi suntem, a spus Dirk apropiindu-se de el. Ea e Summer, iar eu sunt Dirk Pitt.

— Charles Moreau, a zis bărbatul scund şi le-a întins mâna. Avea ochii negri ca cerneala şi un nas suficient de ascuţit pentru a fi folosit într-un duel. Îi ajungea lui Summer abia până la umăr, având trupul subţire ca un pomişor. Zborul vostru n-a întârziat decât zece minute. Aş spune că e un record. Apoi s-a înclinat, a luat mâna lui Summer şi şi-a trecut buzele peste ea, respectând un obicei tipic continentului. Amiralul Sandecker mi-a spus că sunteţi o pereche minunată.

— Presupun că ţi-a spus că suntem frate şi soră.

— Da. E vreo problemă?

Dirk a aruncat o privire spre Summer, care a zâmbit, mimând nevinovăţia.

— Voiam doar să fie clar.

Summer şi Moreau au ieşit pe uşi, urmaţi de Dirk, care împingea căruciorul cu bagaje. O femeie atrăgătoare, cu părul negru ca pana corbului, îmbrăcată în stilul creol tradiţional – o fustă viu colorată dintr-o ţesătură în care predominau culorile oranj şi galben, un şal asortat şi o bluză albă din dantelă, cu o vestă şi o eşarfă purtate pe un umăr – a intrat în Dirk, venind din lateral. Cunoscător al riscurilor pe care trebuie să le înfrunte turiştii, Dirk şi-a dus imediat mâna la buzunarul în care îşi ţinea portofelul, dar acesta era la locul lui.

Femeia a rămas pe loc şi şi-a masat umărul.

— Mii de scuze. Eu sunt de vină.

— Aţi păţit ceva? A întrebat-o Dirk politicos.

— Acum ştiu cum e când te izbeşti de-un copac, a zis ea şi, ridicând privirea spre el, i-a zâmbit. Mă numesc Simone Raizet. Sper să ne mai vedem.

— Tot ce se poate, i-a răspuns Pitt, fără să se prezinte. Femeia a făcut un semn din cap către Summer şi a spus:

— Ai un soţ fermecător.

— Da, uneori, a spus Summer cu o undă de sarcasm în voce. Femeia s-a întors şi a intrat în terminal.

— Cum să interpretăm întâmplarea asta? A zis Pitt, oarecum nedumerit.

— Nu poţi spune că n-a fost îndrăzneaţă, a mormăit Summer.

— Foarte ciudat, a intervenit Moreau. A lăsat impresia că e localnică. Eu m-am născut pe insulă, dar n-am mai văzut-o până acum.

Pe chipul lui Summer a apărut o expresie de vagă îngrijorare.

— După părerea mea, ciocnirea asta a fost premeditată.

— Nu te contrazic, a zis Dirk. A urmărit ceva. Nu-mi dau seama ce. Dar întâlnirea asta nu a fost pur întâmplătoare.

Moreau i-a condus până pe partea cealaltă a drumului, spre parcare şi s-a oprit în dreptul unui BMW 525. A apăsat pe telecomandă de pe inelul cu chei şi portbagajul s-a deschis. Dirk a aşezat bagajele, apoi au urcat în automobil. Moreau a pornit spre drumul ce ducea la Pointe-a-pitre.

— V-am rezervat un mic apartament cu două camere la Canella Beach hotel, unul dintre cele mai renumite şi nu foarte scump. Instrucţiunile amiralului Sandecker spuneau că trebuie să nu ieşiţi prea mult în evidenţă cât căutaţi comoara.

— Comoara istorică, l-a corectat Summer.

— Are dreptate, a spus Dirk. Dacă se află cumva că num a a pornit în căutarea comorilor scufundate, cine ştie ce-am păţi?!

— Aţi fi goniţi de pe insulă, a adăugat Moreau. Guvernul a emis legi stricte pentru protejarea moştenirii noastre istorice submarine.

— Dacă reuşim, a spus Summer, oamenii de aici vor moşteni o descoperire ce va face vâlvă.

— Un motiv în plus să păstraţi secretul expediţiei.

— Eşti de mult prieten cu amiralul?

— L-am cunoscut pe James cu mulţi ani în urmă, când eram consulul Guadelupei la New York. De când m-am pensionat, mai apelează din când în când la ajutorul meu pentru rezolvarea unor treburi ale NUMA în această zonă a Mării Caraibilor.

Au mers printre colinele înverzite, coborând spre port şi ocolind oraşul, de-a lungul ţărmului sud-estic al insulei Grande-terre, ajungând în cele din urmă la marginea oraşului Gosier. Apoi maşina a luat-o pe un drum neamenajat şi şerpuit, care, după o vreme, a reintrat pe şosea.

Privind pe fereastră şi admirând casele înconjurate de grădini frumos îngrijite şi bogate, Summer l-a întrebat pe Moreau: