Clive Cussler

— Şi-au schimbat planurile.

— Serios?

— M-au anunţat că vor să facă o inspecţie clandestină a instalaţiei secrete pe care Odyssey a construit-o pe o insulă din mijlocul lacului Nicaragua.

— Le-ai dat aprobarea? A întrebat Gunn, cu un surâs şmecheresc.

— Să-mi spui şi mie de când au început să înţeleagă că „nu” înseamnă „nu”.

— S-ar putea să afle nişte răspunsuri la întrebările noastre.

— Tot ce se poate, a zis Sandecker cu o expresie sumbră. Dar la fel de bine s-ar putea să moară.

PARTEA A PATRA.

Cheia.

Capitolul 36

30 august 2006 Insula Branwyn, Guadelupa.

Avioanele supersonice private şi ale corporaţiei au început să sosească pe insula Branwyn, situată la 25 de kilometri sud de Basse-Terre, una dintre insulele mari ale arhipelagului Guadelupa din Marea Caraibilor. Microbuze cu un design exotic, luxoase în interior şi toate de culoarea levănţicii, au oprit lângă avioane pentru a îmbarca persoanele sosite. După ce acestea şi-au pus valizele în portbagaje, şoferii le-au dus spre apartamentele elegante din sanctuarul regesc şi subteran, rezervat doar oaspeţilor personali ai lui Specter. Toate persoanele care au coborât din avioane fuseseră femei. Niciuna nu era însoţită de prieteni sau parteneri de afaceri. Fiecare dintre ele sosise singură.

Ultimul avion a aterizat la ora şase seara. Era bine-cunoscutul Beriev Be-210 care aparţinea corporaţiei Specter. Specter, singurul bărbat care sosise, a coborât legănându-se pe scara de debarcare, abia strecurându-şi pântecele prin cadrul uşii. După el a fost coborâtă o targă pe care se afla un corp acoperit complet cu o pătură. Purtând un costum alb, Specter s-a aşezat pe bancheta din spate a unui microbuz şi şi-a turnat un pahar de vin Baujolais din barul de la bord.

Şoferul, care îl mai condusese pe Specter şi cu alte prilejuri, era de fiecare dată uimit de faptul că un bărbat atât de gras dovedea atâta agilitate în mişcări. A rămas în picioare o clipă, urmărind curios cum targa a fost băgată fără menajamente în bena deschisă a unei camionete, în ciuda ploii torenţiale care începuse să cadă.

La capătul sudic al insulei, o depresiune de forma unui cazan scufundat, având diametrul de o sută de metri, fusese săpată în rocă şi în formaţiunile coralifere. Depresiunea, de formă concavă, avea o adâncime de zece metri, astfel că nimeni de pe vreo navă aflată în trecere prin dreptul insulei nu ar fi putut vedea ce se petrecea acolo.

În interiorul acelui cazan, se înălţau treizeci de pilaştri din piatră cu înălţimea de zece metri, având între ei o distanţă de un metru. Ansamblul reprezenta o copie a renumitei structuri de monoliţi cunoscută sub numele de Stonehenge, ceea ce înseamnă „cerc din piatră”. Stâlpii aveau lăţimea de doi metri şi grosimea de un metru. Capetele superioare, ascuţite, serveau drept sprijin pentru nişte buiandrugi lungi de 3,5 metri, fasonaţi astfel încât, laolaltă, să formeze un cerc.

Cercul interior, sub formă de potcoavă, cunoscut sub numele de Trilitoni, includea cinci stâlpi înalţi, fiecare cu buiandrugul ei. Spre deosebire de construcţia originală din Anglia, făcută din gresie granulară şi înălţată între anii 2550 şi 1600 Î. Hr., cea de aici era tăiată din rocă vulcanică de culoare neagră.

Principala diferenţă între construcţia antică şi cea nouă era un bloc uriaş cioplit din marmură, având conturul unui sarcofag. Acesta era înălţat la aproximativ trei metri şi jumătate de la pământ în spaţiul interior sub formă de potcoavă şi la el se ajungea urcând nişte trepte, până la un brâu ce îi înconjura pereţii sculptaţi cu imaginea calului din Uffington în plin galop.

Noaptea, o serie de reflectoare bine disimulate iluminau interiorul acestui spaţiu cu fascicule de culoarea levănţicii care unduiau în jurul pilaştrilor, în vreme ce un set de fascicule laser aflat în afara cercului interior ţâşnea spre cerul întunecat. Acestea erau pornite pentru scurtă vreme la căderea serii, după care erau stinse.

Cu câteva minute înainte de miezul nopţii, ca la o poruncă, ploaia s-a oprit. Când luminile au explodat din nou, pe podeaua din centrul trilitonilor au apărut treizeci de femei în rochii drapate ca nişte şaluri, cu nenumărate pliuri. Cunoscute sub numele de peplumuri, moştenire de la grecii antici, rochiile voluminoase le acopereau picioarele până la pământ şi aveau toate culorile curcubeului, fiecare fiind de altă nuanţă. Capetele femeilor erau împodobite cu peruci cu păr roşcat şi lung, iar paiete argintii le sclipeau pe faţă, gât şi braţe. Machiajul argintiu făcea că trăsăturile feţelor lor să capete aspectul unor măşti, astfel că toate păreau a fi surori gemene.

Apoi au rămas toate tăcute şi au privit silueta întinsă pe blocul din marmură. Era a unui bărbat. Doar partea superioară a chipului era vizibilă. Corpul, bărbia şi gura îi erau înfăşurate strâns cu fâşii de mătase de culoare neagră. Părea a fi în vârstă de aproape şaizeci de ani, avea părul bogat şi cărunt. Nasul şi bărbia îi erau ascuţite, cu trăsături bine creionate şi era bronzat. Stătea cu ochii larg deschişi, aproape bulbucaţi şi privea în jur, la lumini şi la vârfurile coloanelor. Parcă lipit de placa din marmură, nu putea să-şi întoarcă sau să-şi mişte capul. Nu vedea decât în sus, astfel că privea îngrozit fasciculul laser care străpungea întunericul de deasupra.

Brusc, luminile mişcătoare au pierdut din intensitate, însă laserele din jurul lespezii de marmură au rămas aprinse. După o clipă, luminile şi-au reînceput dansul. Părea că nimic nu se schimbase, însă instantaneu, ca printr-o minune, a apărut o femeie îmbrăcată cu un peplum auriu. Avea capul acoperit cu o masă de păr roşcat, lung şi lucios, care-i cădea liber până pe şolduri. Pielea de pe faţa, gâtul şi braţele ei avea un luciu albicios, ca de sidef. Era zveltă, cu un corp ale cărui forme se ghiceau perfecte. Cu o graţie de felină, ea a urcat treptele până lângă blocul din marmură ce acum devenise un altar. Şi-a ridicat braţele şi a început să intoneze o incantaţie:

— O, fiice ale lui Odiseu şi Circe, fie ca viaţa să le fie luată celor nedemni de ea. Îmbătaţi-vă cu bogăţiile şi trofeele bărbaţilor care încearcă să ne transforme în sclave. Nu căutaţi bărbaţi care sunt lipsiţi de bogăţie şi de putere. Iar când îi găsiţi, folosiţi-vă de ei, alungaţi-le dorinţele, jefuiţi-i de bogăţii şi pătrundeţi în lumea lor.

Apoi toate femeile au ridicat braţele şi au intonat:

— Mare este comunitatea surorilor, pentru că noi suntem stâlpii lumii, măreţe sunt fiicele lui Odiseu şi Circe şi glorie se numeşte calea lor.

Incantaţia a fost repetată, crescând în forţă, după care a ajuns doar o şoaptă, iar femeile şi-au lăsat braţele în jos.

Femeia care stătea în faţa bărbatului îngrozit de pe lespedea de marmură a băgat mâna pe sub faldurile rochiei, a scos un pumnal şi l-a ridicat deasupra capului. Celelalte femei au urcat treptele şi au înconjurat locul în care avea să fie sacrificată o fiinţă umană. Ca la o comandă neauzită, fiecare dintre ele a scos câte un pumnal pe care l-a ridicat deasupra capului.

Femeia care părea să fie marea preoteasă a rostit:

— Aici se află unul care nici nu ar fi trebuit să se nască.

Apoi a înfipt pumnalul în pieptul bărbatului îngrozit care era legat pe altar. Ridicând în aer arma de pe lama căreia se scurgea sânge, s-a tras în lături, iar celelalte femei s-au apropiat pe rând şi l-au înjunghiat pe bărbatul neajutorat.

Femeile aşezate în cerc au coborât în ordine treptele şi au rămas sub coloane, ţinându-şi pumnalele însângerate în aer, de parcă ar fi oferit daruri. Vreme de câteva momente a domnit o linişte nefirească, după care ele au încântat în cor:

— Sub privirile zeilor noştri, noi triumfam.

Apoi fasciculele laser şi luminile care dansau s-au stins, cufundând templul păgân în bezna nopţii.

În ziua următoare, lumea afacerilor a fost şocată de ştirea că miliardarul din domeniul publicaţiilor, Westmoreland Hall, fusese dat dispărut după ce plecase să înoate într-un recif din apropierea luxoasei sale reşedinţe din Jamaica. De obicei, Hali prefera să plece singur la înot. Se ştia că îi plăcea să înoate până dincolo de recif, spre ape mai adânci şi apoi profita de reflux pentru a reveni la ţărm printr-un canal îngust. Nu era clar dacă Hali se înecase, fusese atacat de vreun rechin sau murise din cauze naturale, întrucât, în ciuda căutărilor intense desfăşurate de autorităţile jamaicane, cadavrul lui nu fusese descoperit.

Necrologul suna astfel:

Hali, fondatorul unui imperiu minier care deţinea cele mai mari rezerve mondiale de platină şi alte cinci metale similare din Noua Zeelandă, a fost un om de afaceri curajos, care şi-a asigurat reuşita preluând minele când acestea erau în pragul falimentului, transformându-le în întreprinderi profitabile şi apoi folosindu-le ca garanţii pentru a contracta împrumuturi cu care a efectuat noi achiziţii în Canada şi în Indonezia. Rămas văduv în urmă cu trei ani, după decesul soţiei într-un accident de automobil, Hali are un fiu, Myron, care este un artist renumit şi o fiică, Rowena, care, în calitate de preşedinte executiv al companiei tatălui ei, va deveni preşedinte al consiliului de conducere şi va prelua administrarea curentă a concernului.

Spre surprinderea majorităţii analiştilor de pe Wall Street, valoarea acţiunilor Hali Enterprises a crescut cu zece puncte la bursă după ce s-a răspândit ştirea privind presupusa sa dispariţie. În cele mai multe cazuri, când şeful unei mari corporaţii moare, acţiunile acesteia înregistrează un declin, însă brokerii au anunţat achiziţii masive efectuate de o serie de agenţi rămaşi necunoscuţi. Majoritatea experţilor minieri afirmă că Rowena Westmoreland va vinde acţiunile tatălui ei către Odyssey Corporation, întrucât este cunoscut că fondatorul acesteia, domnul Specter, a făcut o ofertă de achiziţie care le depăşeşte pe cele ale altor companii miniere.

Comemorarea se va ţine pentru prieteni şi familie la catedrala Christchurch, miercurea viitoare la ora 14.00.

Zece zile mai târziu, în secţiunile economice ale marilor ziare din lume a apărut următoarea ştire:

Domnul Specter, proprietarul lui Odyssey Corporation, a achiziţionat Hali Mining Company contra unei sume nedezvăluite de la familia regretatului Westmoreland Hali. Preşedintele şi acţionarul majoritar, Rowena Westmoreland, va continua să se ocupe de organizarea activităţilor curente ale companiei în calitate de director executiv.

Nu se făcea nici o menţiune despre faptul că tot minereul de platină prelucrat fusese achiziţionat de Ling Ho Limited din Beijing şi că urma să fie transportat în China cu cargouri, către un centru industrial de pe coasta provinciei Fukien.

Capitolul 37

Vântul ce bătea din largul Pacificului agita uşor apa. Deşi lacul era întins, mareea era minimă, iar temperatura apei atingea 26,5 grade. Tăcerea ce învăluia lacul întunecat era tulburată de vâjiitul slab, dar ascuţit al motorului unui ski-jet. Acesta gonea prin noapte cu o viteză de peste 90 km/h, invizibil pentru radar datorită unei prelate din cauciuc moale care absorbea undele radio pulsatile şi împiedica ecoul să ajungă la emiţătorul aparatului de detecţie.

La volanul ski-jetului tip Polaris Virage TX stătea Pitt, cu Giordino în spatele lui şi cu o geantă plină cu aparate aşezată în spaţiul de depozitare de la pupa. Alături de echipamentele de scufundare, mai aveau la ei salopetele Odyssey pe care le furaseră, doar că de astă dată fotografiile de pe ecusoane se potriveau cu chipurile lor, trăsăturile lui Giordino fiind retuşate, astfel încât măcar să semene cu o femeie mai grasă. Cât aşteptaseră ca echipamentul de scufundare să le fie adus de la Washington, se duseseră la un atelier foto şi făcuseră fotografii pe care le introduseseră în suporturile laminate ale ecusoanelor. Proprietarul ceruse un preţ cam piperat, dar măcar îşi ţinuse gura.

Urmând linia ţărmului pe latura dinspre vulcanul Madera, au ocolit istmul, rămânând la un kilometru şi jumătate depărtare de plaja nisipoasă care se întindea între cei doi munţi. Complexul iluminat se profila strălucitor, având în fundal muntele Concepción, cufundat în beznă. Acelui loc ideea de întuneric îi era străină. Conducerea companiei Odyssey se simţea în siguranţă, fiindcă era păzită de o armată de agenţi de securitate şi de o mare diversitate de echipamente de detecţie.

Pitt a încetinit vehiculul când a ajuns în zona docurilor, unde o navă-container aparţinând COSCO era luminată ca ziua de nenumărate reflectoare. Pitt a remarcat că macaralele descărcau containerele cu mărfuri direct în camioane parcate în apropierea corpului navei. Nu se încărca nimic pe vas. Asta l-a făcut să creadă că acolo se afla ceva mai mult decât un centru de cercetare şi dezvoltare. Trebuia să aibă o legătură cu tunelurile care fuseseră săpate dedesubtul complexului.

În principiu, Sandecker se văzuse silit să aprobe misiunea. Yaeger şi Gunn îi informaseră pe Pitt şi Giordino în legătură cu scopul tunelurilor. Toţi erau ferm convinşi că informaţiile ce puteau fi obţinute prin pătrunderea în complex s-ar fi dovedit vitale pentru a descoperi ce motive avea Specter să azvârle Europa într-o nouă eră glaciară.

Ambarcaţiunea Virage TX era vopsită în cenuşiu spre negru, ceea ce o făcea să fie greu vizibilă pe apă. Contrar ideii promovate în filmele de aventuri, unde agenţii se strecoară în diverse obiective îmbrăcaţi în negru, în lumina stelelor culoarea cenuşiu spre negru este mai puţin vizibilă. Motorul în trei cilindri al ski-jetului fusese modificat de inginerii de la NUMA, astfel că putea dezvolta până la 170 de cai-putere. Se operaseră de asemenea modificări pentru a reduce zgomotul eşapamentului cu 90%.

Chiar gonind pe apa întunecată, singurul zgomot produs de ski-jet era plescăitul prorei când se lovea de apă şi zumzetul înfundat al eşapamentului. Ajunseseră la marginea îndepărtată a insulei Ometepe la jumătate de oră după ce părăsiseră o dană pustie de la sud de Granada.

Pitt a mai redus acceleraţia, în timp ce Giordino privea atent la ecranul unui detector radar de dimensiuni reduse.

— Cum e? L-a întrebat Pitt.

— Fasciculul lor trece peste noi fără să se oprească, deci nu ne detectează.

— Am procedat înţelept gândindu-ne să încheiem călătoria asta pe sub apă, a zis Pitt, făcând semn cu capul către două reflectoare care măturau apă până la o depărtare de 150 de metri de mal.

— Cred că mai avem vreo patru sute de metri.

— Sonarul nostru arată că adâncimea apei este de numai şapte metri. Cred că am ieşit de pe canalul principal.

— A sosit momentul să abandonăm schiul şi să ne udăm puţin, a spus Giordino, făcând semn către o şalupă de patrulare care apăruse de după capătul unui doc.

Îmbrăcaţi deja cu costumele uşoare de scufundător, cei doi au scos imediat aparatura de respirat din spaţiul de depozitare al ambarcaţiunii, întrucât Virage era foarte stabilă, s-au putut ridica în picioare cât s-au ajutat unul pe celălalt să-şi instaleze aparatele de respirat cu circuit închis, care erau de un tip folosit de forţele armate pentru operaţiuni în ape puţin adânci. După ce au efectuat procedurile tipice dinaintea scufundării, Giordino a sărit primul în apă, în timp ce Pitt a legat ghidonul în poziţie fixă, pe direcţia înainte. Apoi a direcţionat ambarcaţiunea pe un curs spre malul vestic al lacului şi, cu o clipă înainte de a intra în apă, a acţionat acceleraţia, blocând-o. S-au scufundat amândoi fără să mai arunce nici o privire către schiul care s-a îndepărtat în viteză. Cu toate că aveau asupra lor echipamente de comunicare subacvatică, nu ar fi vrut să se piardă unul de celălalt cât erau în apa întunecată, de aceea fiecare şi-a legat de centură un capăt al unui cablu cu lungimea de aproximativ trei metri.

Pitt preferase un aparat de respirat cu circuit închis. Cele cu circuitul semiînchis erau mai eficiente în cazul scufundărilor la adâncimi mari, însă produceau bule de aer, care ajungeau la suprafaţă şi puteau da de gol prezenţa unui scufundător. Oferind oxigen în proporţie de 100%, aparatul de respirat cu circuit închis era singurul care nu crea bule de aer, motiv pentru care era utilizat de scufundătorii militari în misiuni secrete. De la suprafaţă nu se putea depista nimic, deoarece sistemul suprima orice semn distinctiv produs de scufundător. Folosirea sistemului fără incidente impunea un instructaj minuţios şi antrenamente, însă Pitt şi Giordino erau experţi, deoarece le folosiseră vreme de douăzeci de ani.

Au păstrat tăcerea. Giordino a înotat în urma lui Pitt, observându-i mişcările cu ajutorul unei lanterne subacvatice care arunca un fascicul subţire aproape imposibil de sesizat de la suprafaţă. Pitt a observat că fundul cobora, semn că ajunseseră la şenalul principal pentru ave. A coborât, şi-a verificat busola şi a început să înoate bătând din picioare, îndreptându-se către doc. În depărtare, amplificată de apă, el şi Giordino au auzit bătaia elicelor şalupei de patrulare.

Ghidându-se cu ajutorul busolei şi al poziţiilor afişate de computerul GPS, s-au îndreptat direct spre zona unde docul principal întâlnea ţărmul. Au înotat încet, dar constant, observând că apa de la suprafaţă devenea mai puţin întunecată pe măsură ce se apropiau de reflectoarele care luminau întreaga zonă a docurilor. Au remarcat şi fasciculele ce măturau suprafaţa apei.

Apa a devenit apoi mai transparentă şi strălucirea gălbuie de la suprafaţa ei s-a înteţit. După ce au mai înotat o sută de metri, au reuşit ă distingă conturul uşor luminos al pilonilor docului. Au ocolit uriaşa navă-container, rămânând suficient de departe de ea pentru că nu cumva vreun marinar insomniac să-i zărească trecând pe sub apă.

Toate activităţile păreau să fi încetat pe doc. Macaralele încremeniseră, iar după plecarea camioanelor depozitele erau închise şi pustii.

Pe neaşteptate, Pitt a simţit o gâdilătură pe gât şi a perceput o mişcare prin apă, când o formă destul de mare a apărut din beznă şi l-a atins pe umăr cu coada, după care a dispărut. A înţepenit, iar Giordino simţit imediat că frânghia care îi lega s-a încordat.

— Ce s-a întâmplat? A întrebat Giordino.

— Cred că ne urmăreşte un carchamus.

— Un rechin, adică?

— Un rechin-bivol din lacul Nicaragua, care are botul scurt, e tare şi cenuşiu şi lung de peste 2,5 metri.

— Şi rechinii de apă dulce muşcă?

— Să-mi arăţi şi mie unul care nu e carnivor. Pitt a plimbat fasciculul subţire al lanternei, descriind un cerc, dar nu a reuşit să străpungă apa întunecată şi tulbure.

— Hai să facem un cerc din căruţe.

Giordino a priceput imediat aluzia şi a înotat spre Pitt, întorcându-se până când au ajuns spate în spate, fiecare privind în faţă şi având vizibilitate de jur împrejur. Ca şi cum şi-ar fi citit unul altuia gândurile, amândoi au scos cuţitele de scufundător din tecile fixate de pulpe şi le-au ţinut îndreptate în faţă ca pe nişte spade.

Rechinul a revenit şi, încet, le-a dat ocol, cu fiecare rotaţie apropiindu-se tot mai mult. Pielea lui cenuşie le-a apărut dezgustătoare în fasciculele slabe ale lanternelor, care au revelat treptat fiara hidoasă care îi privea cu un ochi imens şi negru, mare cât o farfurioară şi din a cărei falcă inferioară deschisă ieşeau şirurile de dinţi zimţaţi. Animalul s-a răsucit brusc şi a trecut pe lângă scufundători pentru a-i vedea mai bine, pentru că nu mai văzuse peşti atât de ciudaţi, cu anexe care nu semănau cu cele ale victimelor lui obişnuite. Celor doi le-a făcut impresia unui monstru lacom încercând să decidă care dintre peştii ciudaţi ce-i încălcaseră teritoriul avea să se dovedească o pradă mai gustoasă. Doar că i se părea curios că prada nu făcea nici un efort de a-şi căuta salvarea prin fugă.

Pitt şi-a dat seama că teribilul ucigaş nu era pregătit să atace. Rechinul rămăsese cu gura întredeschisă, iar buzele nu i se retrăseseră încă de pe dinţii cumpliţi. A socotit că atacul reprezenta cea mai bună apărare, de aceea a ţâşnit către animal, lovindu-l cu cuţitul şi făcându-i o crestătură lungă şi adâncă de-a latul botului, singura parte mai moale a corpului apărat de o piele groasă.

Derutat şi înfuriat de neaşteptata opoziţie din partea unei creaturi care altfel ar fi trebuit să se dovedească o pradă uşoară, rechinul s-a îndepărtat, lăsând în urmă o dâră de sânge. Apoi s-a întors, a părut că se liniştise vreme de câteva momente, a bătut din coadă şi s-a repezit la ei cu o viteză fenomenală, gata să ucidă.

Pitt a apelat la singurul şiretlic ce-i mai rămăsese. A îndreptat fasciculul lanternei direct în ochiul stâng al rechinului. Explozia neaşteptată de lumină l-a orbit temporar, dar suficient pentru a-l face să cotească şi să se rostogolească puţin spre dreapta, cu gura căscată larg, parcă aşteptându-se să muşte din carnea şi oasele prăzii. Pitt a lovit cu toată forţa, răsucindu-şi în acelaşi timp corpul într-o parte, astfel că rechinul a trecut ca fulgerul pe lângă el, folosindu-se de aripioară pectorală ca să se îndepărteze. Fălcile uriaşe au clămpănit în gol. În aceeaşi clipă, Pitt a lovit cu cuţitul, nimerind precis în ochiul parcă mort al monstrului.

În acele momente s-ar fi putut petrece două lucruri. Înnebunit, rechinul ar fi putut ataca fără să mai ezite, provocat de durere şi de furie, ori, pe jumătate orb, s-ar fi îndepărtat, renunţând la luptă şi căutând altă pradă.

Din fericire, a plecat şi n-a mai revenit.

— Niciodată n-am fost atât de aproape de a ajunge pe meniu la cina cuiva, a spus Giordino, încercând să glumească, deşi glasul i-a trădat starea de încordarea care nu dispăruse.

— Probabil că pe mine m-ar fi digerat şi pe tine te-ar fi scuipat din cauza gustului neplăcut, i-a ţinut Pitt isonul.

— Nu vom şti niciodată dacă-i place mâncarea italienească.

— Hai la treabă, până nu vine vreunul dintre semenii lui să-şi vâre botul.

Au înaintat, dar cu mai multă precauţie decât înainte, simţindu-se uşuraţi că luminile de pe docuri îi ajutau să vadă până la aproape zece metri pe sub apă. Într-un târziu, au ajuns la pilonii de sub doc şi au trecut înot printre ei, după care au ieşit la suprafaţă, au examinat plăcile de lemn de deasupra lor şi au rămas cu capetele afară, recăpătându-şi suflul şi aşteptând să vadă dacă declanşaseră vreo alarmă. Timp de câteva minute, de deasupra nu s-a auzit nici un zgomot de paşi.

— Mergem pe lângă doc până la mal şi abia atunci ieşim la suprafaţă din nou, a propus Pitt.

De astă dată, Giordino a pornit primul. Nivelul apei a scăzut brusc şi amândoi s-au simţit uşuraţi când au dat de nisipul plajei, total lipsită de pietre sau de stânci. Ghemuindu-se sub doc, feriţi de luminile de deasupra capului, şi-au dezbrăcat costumele de scufundător, au desfăcut gentile impermeabile şi au scos salopetele şi căştile cu inscripţia Odyssey. După ce şi-au tras şosetele în picioare, şi-au verificat ecusoanele pentru a se convinge că erau prinse cum se cuvenea şi abia după aceea au păşit în câmp deschis.

Într-o gheretă situată la marginea unui drum pavat care trecea pe lângă intrarea în docuri au văzut un paznic care urmărea la televizor un film american vechi dublat în spaniolă. Pitt a măsurat din ochi toată zona, dar n-a mai zărit pe nimeni.

— Să verificăm dacă putem fi depistaţi? L-a întrebat Pitt pe Giordino, stând faţă în faţă cu el pentru prima oară de când plonjaseră în apă.

— Vrei să-i vezi reacţia când vom trece pe lângă el?

— Mi se pare esenţial, ca să ştim dacă ne putem mişca fără probleme prin zonă.

Nepăsători, au trecut prin dreptul gheretei. Agentul de pază, purtând o salopetă de culoare neagră, a surprins mişcarea şi a ieşit în drum.

— La paradă! A strigat el, încruntându-se.

— La paradă? S-a mirat Giordino.

— Asta înseamnă „stai”.

— Para qué está usted aqui? Usted debe estar en su cuarţos.

— Uite, ai şansa de a-ţi etala cunoştinţele de spaniolă, l-a îndemnat Giordino pe Pitt, strângând între degete patul pistolului pe care-l avea pe sub salopetă.

— Care spaniolă? A făcut Pitt cu un aer nevinovat. Am uitat aproape tot ce ştiam în liceu.

— Încearcă să ghiceşti. Ce-a spus?