Clive Cussler

Nash s-a arătat mai mult decât uimit văzându-i pe Pitt şi pe Giordino înarmaţi şi s-a înfuriat la culme.

— Daţi-mi armele! Le-a ordonat el.

Pitt şi Giordino nu l-au luat în seamă şi au început să doboare uşile de la camerele ostaticilor. După ce au spart patru, au constatat că toate erau pustii. Pitt s-a repezit la paznicii escortaţi din clădire de oamenii lui Nash. L-a înşfăcat pe primul care i-a căzut în mina şi i-a lipit ţeava pistolului de nas, strivindu-i-l.

— Englezeşte?

— Nu, señor.

— Dónde están los científicos?

Paznicul a făcut ochii cât cepele, privind cruciş la pistolul care îi strivea nasul.

— Ellos fueron tomados lejos a la darsena y colocados en el transbordador.

— Ce se petrece? A întrebat Nash. Unde sunt ostaticii?

Pitt a îndepărtat colţul de faţa omului, căruia începuse să-i curgă sânge din nas.

— L-am întrebat unde sunt oamenii de ştiinţă. A zis că au fost duşi în docuri şi îmbarcaţi pe un feribot.

— Cred că vor să-i ducă în mijlocului lacului şi să scufunde feribotul, a spus Giordino pe un ton sumbru.

Pitt s-a uitat autoritar la Nash.

— Avem nevoie de un elicopter şi de oameni să ne ducem după ei, înainte ca paznicii de la Odyssey să poată scufunda feribotul.

Nash a clătinat din cap.

— Regret, nu se poate. Am primit ordin să capturez baza şi să evacuez tot personalul. Nu mă pot dispensa nici de oameni, nici de elicopter.

— Dar oamenii aceia sunt vitali pentru interesele noastre naţionale! A încercat Pitt să-l înduplece. Ei deţin cheia tehnologiei pilei de combustie.

Nash a rămas neclintit.

— Eu respect ordinele primite.

— Atunci dă-ne cu împrumut un lansator de grenade şi plecam singuri după vas.

— Să vă fie clar că nu dau arme civililor.

— Mulţumim de asemenea ajutor! S-a răstit Giordino. N-avem timp acum să ne tocmim cu un căpăţânos. Giordino a făcut semn către o maşinuţă de golf asemănătoare cu cea pe care o folosiseră în tuneluri. Dacă nu-i putem opri înainte de a ieşi din doc, poate punem mâna pe o şalupă de patrulare.

Pitt i-a aruncat lui Nash o privire în care se citea dezgustul, după care el şi Giordino au fugit către maşină. Cu Giordino la volan, opt minute mai târziu goneau prin docuri. Pe faţa lui Pitt a apărui o expresie de durere când a văzut un feribot vechi îndreptându-se către mijlocul lacului, urmat de o şalupă de patrulare.

— Prea târziu, a gemut Giordino. Au plecat şi cu şalupa ca să recupereze paznicii după ce distrug fundul vasului.

Pitt a alergat către un capăt al docului şi a zărit o bărcuţă. Legată de un pilon la mai puţin de douăzeci de metri depărtare.

— Hai, uite că Good Ship Lollipop ne aşteaptă, a strigat el şi s-a îndreptat în goană către barcă.

Era o balenieră Boston Whaler, lungă de şase metri şi dotată cu un motor Mercury de 150 de cai-putere. Pitt a pornit motorul, timp în care Giordino a dezlegat-o. Giordino abia a apucat să arunci parâmele pe doc, când Pitt a accelerat la maximum şi micuţa barca i sărit din apă de parcă ar fi primit un şoc puternic în prova şi a pornit în siajul feribotului şi al şalupei de patrulare.

— Ce facem după ce-i ajungem din urmă? A strigat Giordino ca să acopere urletul motorului.

— Cred c-o să-mi vină o idee la momentul potrivit, i-a răspuns Pit. Giordino a urmărit din ochi cum distanţa dintre ei şi vas se micşora vizibil.

— Ai face bine să găseşti o soluţie cât mai repede. Paznicii au puşti de asalt, pe când noi, doar nişte biete pistoale, iar şalupa are în pupa un tun destul de ameninţător.

— Să încercăm altceva, a spus Pitt. O să dau un ocol şi revin, astfel ca feribotul să rămână între noi şi şalupă. În felul ăsta le reducem raza de acţiune. După aceea, ajungem lângă vas şi sărim la bord.

— Am auzit eu planuri şi mai proaste, a spus Giordino destul de mohorât, dar niciunul în ultimii zece ani.

— Am observat doi, poate trei paznici pe puntea superioară, în apropierea timoneriei. Ia colţul meu şi trage cu două arme, ca pistolarii de odinioară. Dacă-i sperii, poate ridică mâinile şi se predau.

— Abia aştept să fac asta.

Pitt a rotit volanul şi a făcut barca să descrie un arc larg, dând roată feribotului înainte ca oamenii din şalupa de patrulare să poată ţinti spre ei. Barca a făcut un salt peste creasta unui val produs de siajul feribotului şi a aterizat la talpa lui chiar în momentul în care pe deasupra capetelor le-au trecut câteva rafale de arme automate, Giordino a răspuns apăsând pe trăgaciul celor două pistoale cât de rapid a putut. Ploaia de gloanţe i-a luat pe paznici prin surprindere. Primul s-a prăbuşit pe punte cu un glonţ în picior. Un altul s-a răsucit pe loc, apucându-se de un umăr, iar al treilea şi-a aruncat arma şi a ridicat mâinile în aer.

— Ai văzut? A făcut Pitt. Nu ţi-am spus eu?

— Da, e simplu după ce i-am scos pe doi din luptă.

Ajunşi la douăzeci de metri de feribot, Pitt a redus viteza şi a răsucit uşor volanul spre tribord. Cu o pricepere căpătată după ani de experienţă, a adus barcă alături de corpul feribotului fără a se ciocni de el. Giordino i-a luat-o înainte, a ajuns la bord şi i-a dezarmat pe paznici înainte ca Pitt să ajungă pe punte.

— Am pus un încărcător nou, a zis el şi i-a aruncat lui Pitt pistolul automat. Poftim!

Pitt l-a prins din zbor, apoi a pătruns prin tambuchiul deschis şi a coborât scările în fugă. Nici nu a păşit bine pe podeaua coridorului şi dinspre camera motoarelor a auzit un duduit asurzitor care a făcut întregul vas să se zguduie. Unul dintre oamenii de la Odyssey acţionase detonatoarele, iar explozia făcuse o spărtură mare în santina. Pitt a fost aruncat la podea, dar s-a ridicat instantaneu şi a fugit pe coridor, spărgând uşile cu lovituri de picior.

— Ieşiţi, ieşiţi imediat! A strigat el către oamenii speriaţi care fuseseră încuiaţi în cabine. Vasul se va scufunda! A început apoi să i mine spre scara ce ducea pe punte. A oprit un bărbat cu păr cărunt şi barbă: mai sunt şi alţii?

— Pe unii i-au încuiat în magazia de alimente de la capătul coridorului.

Pitt s-a năpustit spre magazie înainte chiar ca omul să termine de vorbit. Apa băltea deja pe coridor, ajungându-i până la glezne. Iar magaziei s-a dovedit prea solidă ca să o spargă cu lovituri de picior.

— Daţi-vă la o parte din uşă! A strigat el.

Apoi a ochit cu pistolul lui Giordino în încuietoare şi a tras glonţul ce a sfărâmat metalul şi Pitt a deschis uşa împingând puternic cu umărul. Înăuntru se găseau zece persoane, şase bărbaţi şi patru femei.

— Toată lumea, mişcaţi-vă! Trebuie să părăsim vasul înainte de a se scufunda!

După ce l-a împins şi pe ultimul dintre bărbaţi în sus pe scări şi se pregătea să îi urmeze, o a doua explozie, mai puternică, l-a aruncat cu spatele într-un perete despărţitor. Izbitura l-a lăsat fără suflare şi cu un cucui la ceafă. Apoi şi-a pierdut cunoştinţa. După câteva secunde, când şi-a revenit, s-a trezit în apa care îi venea până la piept cu mare greutate. S-a ridicat în picioare şi s-a chinuit să urce treptele câte una.

Mai erau câteva zeci de secunde până la scufundarea vasului când a auzit bubuiturile ciudate ale apei care năvălea de pretutindeni. Ce se întâmplase cu oamenii pe care-i salvase şi care urcaseră pe punte? Se înecaseră? Sau îi doborâseră paznicii din şalupa de patrulare cu lovituri de tun? Şi ce se întâmplase cu Al? Rămăsese pe punte ca să-i ajute pe supravieţuitori? Încă ameţit după lovitura primită în cap, Pitt a făcut un ultim efort şi a reuşit să-şi tragă umerii şi pieptul peste marginea tambuchiului, ajungând pe punte.

Pupa feribotului era pe punctul de a se scufunda cu totul, iar apa se rostogolea pe punte, inundând interiorul prin bocaport. Zgomotul sacadat care îi făcea urechile să duduie a devenit tot mai puternic şi, când a ridicat privirea, l-a văzut pe Giordino atârnând de un cablu, părând să plutească. Apoi a văzut şi elicopterul. „Slavă cerului că Nash s-a răzgândit”, i-a trecut un gând prin mintea confuză.

S-a agăţat de talia lui Giordino, iar acesta l-a prins pe după linieri. Feribotul i-a lunecat de sub picioare şi s-a scufundat, acoperit de valuri, chiar în clipa în care era smuls în aer.

— Şi cercetătorii? A întrebat Pitt gâfâind, pentru că nu văzuse niciunul ridicat spre elicopter.

— Sunt deja în aparat, i-a strigat Giordino, ca să acopere zgomotul vântului şi al rotorului. Paznicii au renunţat la luptă când au apărut Nash şi oamenii lui şi au fugit cu barca de patrulare.

— A fost evacuată toată lumea de pe insulă? L-a întrebat el pe Nash, care s-a apropiat şi a îngenuncheat lângă el.

— Am evacuat până şi pisicile şi câinii vagabonzi, a spus Nash, cu un zâmbet de satisfacţie. Am terminat operaţiunea mai devreme decât planificasem, iar după aceea am pornit după voi. Când n-ai apărut împreună cu ceilalţi, am crezut cu toţii că ai murit, mai puţin prietenul tău Al. Până să-l împiedic, a coborât cu cablul spre puntea feribotului. Abia după aceea te-am văzut apărând prin gura tambuchiului.

— Am avut noroc că aţi sosit la momentul potrivit.

— Cât mai e până la lovitura de final? A întrebat Giordino.

— Imediat ce i-am dus pe mal, toţi cei din Ometepe au fost transportaţi cu autobuze şi camioane spre zone înalte, împreună cu oamenii care locuiau la mai puţin de trei kilometri de malul lacului. Şi-a privit ceasul. Cred că peste 20-30 de minute vor ajunge în locuri sigure. După ce sunt înştiinţat că totul e în regulă, transmit semnalul către pilot, ca să lanseze bomba.

— Echipele voastre de intervenţie s-au confruntat cu o mică armată de femei în uniformă care au opus rezistenţă? L-a întrebat Pitt.

Pe faţa lui Nash a apărut o expresie ciudată.

— Purtând salopete de o culoare caraghioasă?

— Da, levănţică sau verde.

— S-au bătut ca nişte amazoane, i-a răspuns Nash, încă nevenindu-i să creadă. Trei dintre oamenii mei au fost răniţi când au ezitat să tragă în nişte femei care-i atacau. N-am avut de ales, a trebuit să răspundem cu foc.

Giordino a privit în jos, către clădirea sediului, pe care elicopterul tocmai o survolă. Ferestrele erau sparte, iar de la etajul zece ieşea fum.

— Câte aţi doborât?

— Am numărat cel puţin nouă cadavre, i-a răspuns Nash, mirat de curiozitatea lui Pitt. Majoritatea erau frumoase, uluitor de frumoase, oamenii mei au suferit un şoc. Sunt convins că unii vor avea probleme de adaptare când se vor întoarce acasă. N-au fost antrenaţi să ucidă femei în civil.

— Nu cumva una dintre ele purta o salopetă aurie? L-a întrebat, iar Nash a rămas puţin pe gânduri, apoi a clătinat din cap.

— Nu, n-am văzut niciuna îmbrăcată astfel. Apoi, după o pauză, a întrebat: avea părul roşcat?

— Da, roşcat.

— Toate, vopsit în aceeaşi nuanţă. Au tras cu un fanatism dement, a fost incredibil.

Elicopterul a rămas în aer deasupra insulei. Nash a fost apoi informat că operaţiunile de evacuare se încheiasem aproape conform orarului. Fără să mai aştepte nici o clipă, a confirmat pilotului bombardierului B-52 că poate lansa bomba.

Avionul era atât de sus pe cer, încât nu au reuşit să-l vadă şi nici să zărească bomba care a fost lansată de la aproape 20 000 de metri şi a căzut pe versantul vulcanului, în apropiere de complexul Odyssey, pătrunzând foarte adânc. După câteva secunde, dinspre muntele Concepción s-a auzit un uruit înspăimântător. Detonarea a sunat mal curând ca un bufnet surd decât ca o explozie asurzitoare, aşa cum se întâmplă când bombele lovesc solul. Acest zgomot a fost urmat de un altul, amintind de un tunet prelung, iar versantul vulcanului s-a desprins de con şi a început să se năruie, căpătând viteză şi luând-o curând în jos cu o viteză de 130 km/h.

Din aer, părea că întregul complex de cercetare şi dezvoltare, cu toate clădirile lui, cu docurile şi terminalul de pe aerodrom, aluneca sub suprafaţa lacului, ca o monedă monstruoasă azvârlită de o mână gigantică. Nori de praf amestecat cu resturi au izbucnit spre cer, iar valul enorm de apă s-a umflat, ridicându-se la peste şaizeci de metri înălţime. Apoi creasta lui s-a aplecat în faţă şi a măturat lacul cu o viteză uimitoare, prăbuşindu-se în cele din urmă pe mal şi acoperind tot ce îi stătea în cale, după care s-a liniştit şi s-a retras aproape fără să vrea înapoi în matcă lacului.

Curentul sud-ecuatorial nu mai avea să fie dirijat spre oceanul Pacific. Golfstremul urma să curgă la fel cum o făcuse milioane de ani, iar îngheţul avea să ocolească Europa şi America de nord până la următoarea epocă glaciară.

Capitolul 45

Vălul de ceaţă întunecată a început să se îmbine cu o licărire albă, strălucitoare. Stelele care se învălmăşiseră în mintea lui Dirk au dispărut rând pe rând, făcându-l să-şi recapete cunoştinţa. Din cauza umezelii se simţea înfrigurat. Ameţit de durerea tumultoasă, s-a ridicat greoi pe coate şi a privit în jur.

A constatat că se afla într-o încăpere mică, rectangulară, de cel mult un metru şi jumătate pe un metru. Tavanul, podeaua şi pereţii erau din beton. Cel de-al patrulea era ocupat de o uşă metalică ruginită, care nu avea clanţă pe dinăuntru. O fereastră cât o palmă era încastrată în tavanul celulei. Prin ea se strecura o lumină tulbure care făcea cât de cât vizibilă lumea cenuşie de dedesubt. Nu exista nici pat, nici vreo pătură, ci doar o gaură în podea pentru nevoii fiziologice.

Nu suferise niciodată de o mahmureală însoţită de dureri de cap atât de chinuitoare. Deasupra urechii stângi avea o umflătură care părea mare cât un ou. Până şi ridicarea în picioare i-a cerut un efori deosebit. Fie şi numai pentru a-şi satisface curiozitatea, a împins în uşă. Mai curând ar fi reuşit să doboare un stejar. Când se culcase, avusese pe el doar un şort şi un tricou. Când a coborât privirea, a văzul ca era îmbrăcat cu un halat alb din mătase. I s-a părut atât de absurda situaţia aceea, încât nu-şi putea explica nicicum semnificaţia lui.

Apoi s-a gândit la Summer. Ea ce păţise? Unde era? Nu-şi amintea nimic, decât că admirase luna strălucind deasupra mării înainte de a adormi. Durerea de cap a început să se risipească. Şi-a dat seama că îl lovise cineva în cap, îl dusese pe ţărm şi-l aruncase în celula aceea. Dar ce se întâmplase cu Summer? A început să fie cuprins de disperare. Situaţia părea fără ieşire. Închis în cutia aceea din beton, nu putea face nimic. Evadarea părea imposibilă.

Abia târziu, spre seară, a auzit un zgomot dincolo de uşa celulei. A urmat sunetul metalic al unei chei răsucindu-se în broască, apoi uşa s-a deschis spre exterior. O femeie blondă, cu ochi albaştri şi purtând o salopetă verde, stătea în cadrul uşii cu un pistol în mână, aţintit spre pieptul lui.

— Vii cu mine, i-a spus ea încet, fără ca în glas să-i transpară vreun semn de asprime.

În alte condiţii, Dirk ar fi considerat-o atrăgătoare, însă acolo părea ameninţătoare ca o vrăjitoare rea.

— Încotro? A întrebat el.

În loc de răspuns, ea l-a îmboldit cu ţeava pistolului în spate. A mers pe un coridor lung, prin dreptul câtorva uşi metalice. S-a întrebat dacă Summer era prizonieră în spatele uneia dintre ele. Au ajuns apoi la o scară şi a urcat fără ca măcar să i se ceară. Ajunşi în capul scărilor, au trecut de o uşă şi au intrat într-o încăpere cu pereţii încrustaţi cu milioane de bucăţi de gresie aurie. Scaunele erau tapiţate cu piele de culoarea levănţicii, iar mesele aveau intarsii din lemn vopsit în acelaşi culoare violacee. Totul i s-a părut de un prost gust ţipător.

Femeia l-a escortat până la o uşă dublă poleită cu aur, a bătut, apoi, când cele două canaturi s-au deschis, s-a dat la o parte şi i-a făcut semn lui Dirk să intre. Dirk a rămas mut văzând patru femei frumoase cu păr lung şi roşu, în rochii de culoarea levănţicii, stând la o masă mare de conferinţe, sculptată dintr-un bloc solid de coral. Şi Summer era la masă, purtând o rochie albă. Dirk s-a repezit la ea şi a cuprins-o de umeri.

— Ai păţit ceva?

Ea s-a întors încet şi a ridicat privirea spre el de parcă ar fi fost hipnotizată.

— Poftim? Nu, n-am nimic.

Dirk şi-a dat seama că era sub influenţa unui drog puternic.

— Ce ţi-au făcut?

— Domnule Pitt, te rog să iei loc, i-a poruncit femeia în rochie aurie, care era aşezată la capătul mesei.

I se adresase cu glas calm şi muzical, trădând însă o doză de aroganţă. Dirk a perceput mişcare în spatele lui. Femeia care îl escortase se retrăsese din cameră şi închisese uşa. Vreme de o clipă, s-a gândit că, deşi femeile îl depăşeau numeric, ar fi reuşit să le atace, scoţându-le din luptă, iar apoi să încerce o evadare împreună cu Summer, dar şi-a dat rapid seama că ea era prea sedată şi nu ar fi reuşit să ţină pasul cu el. De aceea şi-a tras un scaun de la capătul opus la mesei şi s-a aşezat.

— Aş putea să ştiu ce intenţii aveţi în privinţa mea şi a surorii mele?

— Ai tot dreptul, i-a răspuns femeia care părea să deţină comanda. Apoi l-a ignorat şi s-a întors către femeia din dreapta ei: le-ai percheziţionat barca?

— Da, Epona. Am găsit echipament de scufundător şi dispozitive de detecţie submarină.

— Cer scuze dacă v-am încălcat proprietatea, a spus Dirk, dar noi am crezut că insulă e părăsită.

Epona l-a fixat cu ochi impenetrabili şi reci.

— Noi ştim cum să-i tratăm pe intruşi.

— Ne aflăm într-o expediţie arheologică pentru a descoperi epave antice. Nimic altceva.

Femeia a aruncat o privire spre Summer, apoi a revenit la Dirk.

— Ştim ce căutaţi. Sora ta a avut amabilitatea să ne povestească tot.

— După ce aţi drogat-o, a spus Dirk, atât de furios încât era cât pe ce să se repeadă la femeie.

Ea a reacţionat ca şi cum i-ar fi citit gândurile.

— Renunţă la orice idee de a ne ataca, domnule Pitt. N-ai nici o şansă în faţa gărzilor mele.

Dirk s-a silit să se calmeze şi să pară nepăsător.

— Aşadar, ce v-a spus Summer?

— Că lucraţi pentru agenţia naţională pentru studii subacvatice şi marine şi că vreţi să descoperiţi flota pierdută a lui Ulise, despre care Homer spune că a fost scufundată de lestrigoni.

— L-ai citit pe Homer.

— Face parte din viaţa mea, dar Homer celtul, nu cel grec.

— Înseamnă că ştii adevărata poveste a Troiei şi a călătoriei lui Ulise peste ocean.

— Acesta e şi motivul pentru care eu şi surorile mele ne aflăm aici. În urmă cu zece ani, după îndelungi cercetări, am tras concluzia că celţii, nu grecii, au luptat cu troienii şi nu de dragul Elenei, ci pentru zăcămintele din Comwall, care le-ar fi slujit la producerea bronzului. Poate vrei să ştii că flota lui nu a fost distrusă de stâncile aruncate de lestrigoni, ci de un uragan.

— Şi ce s-a întâmplat cu comorile care se găseau pe corăbii?

— Le-am recuperat acum opt ani şi le-am folosit ca să construim imperiul financiar Odyssey.

Dirk a rămas neclintit, dar mâinile pe care le ţinea sub masă au început să-i tremure. A simţit în aer primejdia. Chiar dacă se putea întâmpla ca femeile acelea să o cruţe pe Summer, el nu avea să mai vadă răsăritul soarelui.

— Aş putea să ştiu în ce constau acele comori? Epona a făcut un gest din umeri.

— Nu văd de ce ţi-aş ascunde adevărul. Chiar ne mândrim cu realizările noastre. Echipele de scufundători au recuperat peste două tone de obiecte, farfurii, sculpturi şi alte lucruri de origine celtă, toate din aur. Doar erau maeştri în prelucrarea metalelor. Acestea, împreună cu mii de alte artefacte antice, au fost vândute pe pieţele libere din întreaga lume, aducându-ne şapte sute de milioane de dolari.

— N-aţi riscat prea mult? A întrebat Dirk. Francezii, sub jurisdicţia cărora se află Guadelupa, grecii şi naţiunile europene peste care celţii au domnit cândva n-au intervenit pentru a-şi cere drepturile asupra comorilor?

— Am păstrat foarte bine secretul. Toţi cumpărătorii au ţinut să rămână anonimi, toate tranzacţiile au fost încheiate cu discreţie, iar aurul a fost depus spre păstrare în China.

— Te referi la Republica Populară Chineză, nu?

— Desigur.

— Dar cum v-aţi asigurat că firmele de recuperări marine şi scufundatorii au păstrat discreţia? Trebuie să fi vrut şi ei o parte din pradă şi nu cred că a fost uşor să-i faceţi să-şi ţină gura.

— Nu au primit nimic, a spus Epona, cu o inflexiune cinică în voce, iar secretul a murit odată cu ei.

Dirk a înţeles imediat aluzia.

— I-aţi ucis? A făcut el, rostind propoziţia mai mult ca pe o afirmaţie decât ca pe o presupunere.

— Să spunem, pur şi simplu, că s-au alăturat marinarilor lui Ulise, a zis ea şi a zâmbit enigmatic. Cei care au călcat pe insula asta n-au mai apucat să vorbească despre cele văzute. Nici măcar turiştii care au aruncat ancora în port sau pescarii amărâţi care s-au arătat prea curioşi. N-au mai putut spune nimănui.

— Deocamdată n-am văzut nimic pentru care să merite să mori.

— Şi nici nu vei vedea.

Dirk a început să devină neliniştit.

— De ce atâta răutate? De ce aţi ucis oameni nevinovaţi? Fiinţe sociopate ce sunteţi, de unde aţi apărut şi ce speraţi să realizaţi?

În glasul Eponei s-a strecurat o undă de furie.

— Ai dreptate, domnule Pitt. Eu şi surorile mele suntem sociopate. Ne ducem viaţa şi ne administrăm averile fără nici o trăire interioară. De aceea am ajuns atât de departe şi am obţinut atât de multe în doar câţiva ani. Dacă ar fi lăsaţi în pace, sociopaţii ar ajunge să conducă lumea. Ei nu sunt mânaţi de principii morale, iar etica nu-i atinge şi nici nu-i împiedică să acţioneze. Absenţa completă a sentimentelor îi ajută să-şi atingă scopurile. Sociopaţii sunt genii şi restul nu contează. Da, domnule Pitt, sunt nebună şi tot astfel sunt toate zeiţele care alcătuiesc confreria.

— Confreria zeiţelor, a repetat Dirk rar, apăsând fiecare cuvânt. Deci v-aţi declarat zeiţe… Nu vă ajunge să rămâneţi muritoare de rând.

— Marii conducători din trecut au fost toţi nebuni şi câţiva au ajuns aproape să conducă lumea.

— Hitler, Stalin, Attila şi Napoleon. Spitalele psihiatrice gem de pacienţi care suferă de grandomanie.

— Ei au dat greş pentru că şi-au supraapreciat puterea. Noi nu vom face aceeaşi greşeală.

Dirk a privit la femeile frumoase aşezate în jurul mesei. Nu i-a scăpat faptul că şi Summer avea aceeaşi nuanţă de păr ca ele.

— Chiar dacă aveţi părul vopsit la fel, nu puteţi fi toate surori.

— Nu, în realitate nu există relaţii de rudenie între noi.

— Când vorbeşti despre „noi”, la cine te referi?

— La femeile din fraternitatea noastră. Noi, domnule Pitt, reprezentăm religia druidă. Urmăm învăţăturile de mult uitate ale druizilor celţi, care s-au transmis totuşi de-a lungul secolelor.

— Vechii druizi au fost mai mult un mit decât realitate. Epona a strâmbat din buze, semn că se înfuriase.

— Există de cinci mii de ani.

— Astea-s doar vorbe, din care s-au născut legendele. Nu există dovezi ale religiei şi ale ritualurilor druide decât cu un veac înainte de Hristos.

— Nu există dovezi scrise, dar cunoştinţele şi sferele lor de influenţă s-au transmis prin viu grai, de-a lungul a sute de generaţii. Druizii îşi au originea în vechile triburi antice. Apăreau noaptea, în fumul focurilor de tabără, le ofereau oamenilor visuri de fericire care sa-i ajute să supravieţuiască trudei zilnice. Singuri şi-au conceput misticismul, filosofia şi percepţia asupra lumii. Au avut darul de a crea o religie care a inspirat şi a iluminat lumea celtică. Slujeau drept magicieni, clarvăzători, mistici, sfătuitori şi, poate ce era mai important, au devenit învăţători care au stârnit şi în alţii dorinţa de cunoaştere. Lor li se datorează răspândirea unei inteligenţe superioare în întreaga lume occidentală. Ca să devină druizi, bărbaţii şi femeile învăţau vreme de douăzeci de ani, până ajungeau nişte enciclopedii ambulante. Diogene spunea că druizii erau cei mai înţelepţi filosofi ai lumii. Mulţi druizi au fost femei, care au devenit zeiţe şi au fost venerate de cultura celtică. Dirk a ridicat din umeri.

— Druidismul a fost o iluzie demnă de milă. Să nu uităm răul pe care l-a adus cu el. Pe vremea aceea druizii sacrificau oameni, nu acum. Voi ucideţi şi vă purtaţi ca şi cum oamenii pe care îi omorâţi nici n-ar fi existat vreodată. Druidismul a murit cu secole în urmă – voi nu vreţi să acceptaţi asta.