Cod-f-pc-4 revista presei 28 martie 2014 cuprins

Teme similare

Râul de sub Dâmboviţa, între mit şi realitate

Râul subteran care şerpuieşte sub albia Dâmboviţei, alimentat de necesităţile urbane ale celor peste două milioane de bucureşteni, dar şi de ploile abundente, a devenit “faimos”, în ultimii ani, după ce au fost inundate mai multe zone centrale ale Capitalei.

Caseta prin care curge şuvoiul subteran, unică în Europa datorită lungimii sale de aproape 18 kilometri, dar şi suprapunerii cu Dâmboviţa, a fost proiectată să reziste la un cutremur de 8 grade pe scara Richter, un grad de siguranţă apropiat celui de la Centrala Nucleară de la Cernavodă. Ascunsă de ochii bucureştenilor, m-am gândit că aş putea să transmit “prin vorbe” şi de ce nu prin imagini ceea ce eu, împreună cu colegii fotoreporteri, am putea să vedem fără probleme. Numai că răspunsul a venit prompt din partea celor de la Apa Nova: “nu poate chiar oricine să intre acolo”.

“Ar fi posibil, dacă faceţi la noi un curs de spaţii închise, cursuri de salvare sau dacă învăţaţi să lucraţi cu echipamentele de scufundare”, mi-a răspuns prietenos directorul Direcţiei Casetă Ape Uzate, Alexandru Moldovan. Deocamdată, în echipa operativă, care intră zilnic în canalele de colectare a apelor reziduale, nu lucrează nicio femeie.

Cele aproape trei ore pe care le-am petrecut alături de reprezentanţii Apa Nova, Alexandru Moldovan şi Cristian Teodorescu, inginer şef la Departamentul de Canalizare Direcţia Casetă Ape Uzate, m-au făcut să-i privesc cu alţi ochi pe cei care intră pe “străzile subterane” de sub Dâmboviţa, chiar dacă la prima vedere meseria de “verificator canale subteran” pare atât de anostă şi banală.

Însă puţini bucureşteni ştiu că aceşti oameni sunt de multe ori şi scafandri, şi mineri, şi alpinişti, dar şi salvatori. Şi tot puţini ştiu că echipa operativă intră zilnic în caseta de colectarea a apelor uzate şi în canalele colectoare pentru a le întreţine, iar acest lucru se desfăşoară în special noaptea, deoarece nivelul apei este mai scăzut, iar circulaţia este mai puţin intensă.

◦ Caseta de colectare a apelor uzate, întinerită după 30 de ani cu 40 de milioane de euro

Apa Nova — concesionarul serviciilor de apă şi canal din Bucureşti — a preluat în urmă cu trei ani, Caseta de colectare a apelor uzate, construită în anii ’80, şi care de fapt este formată din două semicasete despărţite de un zid de beton, cu guri de comunicare între ele din 250 în 250 de metri. Pentru lucrări de întreţinere, fluxul poate fi dirijat când printr-un tunel, când prin altul, iar de-a lungul casetei colectoare mai există încă un canal pentru drenaj. Desfăşurate, semicasetele de sub Dâmboviţa măsoară aproximativ 45 de kilometri. Prin casetă curge apa uzată, menajeră, industrială şi apă pluvială.

Caseta poate fi comparată cu un bulevard, într-un oraş subteran, în care se întâlnesc toate străzile oraşului, respectiv optsprezece canale colectoare pe malul stâng şi şase pe malul drept. Împreună cu canalele de serviciu, reţeaua de canalizare a Bucureştiului depăşeşte 2.400 de kilometri, iar la capătul ei se află staţia de epurare. Este o lucrare făcută în timpul lui Ceauşescu, care nu a fost întreţinută niciodată de la darea ei în funcţiune, în anul 1988, iar de atunci s-au depus aluviuni în cantităţi atât de mari încât pe traseu au apărut 76 de blocaje, din care 25 majore. Blocajele existente au condus la inundarea mai multor zone ale Capitalei în perioadele cu ploi abundente din cauza imposibilităţii preluării apei. Şeful Direcţiei Casetă Ape Uzate explică: “Când am preluat efectiv Caseta, în anul 2011, am făcut o explorare pe toată lungimea ei, mai puţin pe trei kilometri pe care i-am finalizat în anul 2012, după ce am eliberat blocajele mari. Am constatat că sunt 76 de blocaje pe casetă şi că funcţionează la doar 47% din capacitate, iar partea din aval nu era finalizată. Apa ajungea până la Glina, dar partea de descărcare în râul Dâmboviţa nu era executată. Am avut un termen, până în aprilie 2013, să eliminăm cele mai mai mari blocaje. Dintre cele 76 de blocaje, 25 erau majore. În primele două blocaje, în amonte de nordul hidrotehnic Grozăveşti şi la Pod la Operă, pe aici efectiv nu avea pe unde să treacă apa. În trei ani, din 2011 şi pană în 2013, am reuşit să le deblocăm. Mai avem câteva blocaje minore pe care însă le vom finaliza până la sfârşitul lunii aprilie 2014. În plus, am finalizat şi partea de descărcare în râul Dâmboviţa”. Povesteşte în faţa unei hărţi cu reţeaua de apă şi canal a Capitalei, unde caseta care transportă şuvoiul subteran format din apele menajere provenite de la toată reţeaua de canalizare a Bucureştiului, în lungime totală de 2.473 de kilometri, este marcată cu roşu. Are 17,8 km lungime şi curge pe sub Dâmboviţa, pe traseul Lacul Morii — Staţia de Epurare a Apelor Uzate de la Glina. Curgerea apelor prin casetă este asigurată datorită pantei, diferenţa de nivel între cele două capete fiind de 18 metri. Dimensiunile semicasetelor de sub Dâmboviţa variază între 4 metri lăţime şi peste 3 metri metri înălţime. În timp ce râul subteran străbate oraşul, cantitatea de ape menajere colectate creşte, la fel şi numărul semicasetelor de colectare.

Ca să înţeleg complexitatea lucrării, rulează pe o plasmă mai multe filmuleţe cu ceea ce au făcut oamenii în aceste locuri.

“Ca să scoatem aceste blocaje majore şi neavând siguranţa planşeului am pus nişte stâlpi laterali care să nu deranjeze curgerea apei. Exista riscul să le scoatem şi să cadă peste noi. Am scos mijlocul, l-am degajat şi am pus tot felul de deviatoare ca să nu se mai acumuleze toate cârpele şi gunoaiele pe stâlpii centrali. Abia după ce am eliberat blocajele majore, a scăzut nivelul apei şi am văzut ce este acolo. De trei ani de zile, debitul apei este relativ constant, dar diferă în funcţie de consum. În regim sec, cum spunem noi, adică fără ploaie, cel mai mic debit ajunge la aproape 8 metri cubi pe secundă, iar la consum maxim la 10 — 11 metri cubi pe secundă, însă anul trecut, pe timp de ploaie, debitul maxim a fost şi de 140 de metri cubi pe secundă”, explică Alexandru Moldovan. Pentru toate aceste lucrări au fost alocate aproape 40 de milioane de euro.

◦Legenda urbană, spulberată

Graba cu care s-a dat în folosinţă această lucrare, în anul 1988, din cauza unei vizite oficiale pe care Ceauşescu o aştepta, a făcut ca lucrurile să se precipite, iar canalul colector a fost dat în funcţiune fără ca echipele să mai apuce să scoată, pe anumite porţiuni, stâlpii de susţinere a planşeului de beton. În jurul acestora s-au depus tot ceea ce aruncă bucureştenii în canalizare şi, în timp, s-au format acele blocaje. Cristian Teodorescu povesteşte cum lucrarea a fost făcută de o întreprindere special înfiinţată pe vremea lui Ceauşescu pentru o astfel de investiţie, respectiv Întreprinderea pentru Amenajarea Complexă şi Exploatarea râului Dâmboviţa, şi care a avut dublă funcţiune şi cea de investitor, dar şi de exploatator.

“Construcţia a început în anul 1985, cu barajul de la Lacul Morii şi a continuat cu Caseta. Multe din lucrările rămase neefectuate, urma să le facă, ulterior, această întreprindere, însă a venit revoluţia şi întreprinderea s-a desfiinţat. Pe urmă nu au mai fost alocate fonduri pentru dezvoltare. Noi am preluat lucrarea de la Apele Române în anul 2011″, adaugă inginerul şef, unul dintre specialiştii proiectului.

Potrivit cerinţelor lui Ceauşescu, toată amenajarea, inclusiv barajul, a fost încadrată datorită importanţei, dar şi a fondurilor nelimitate de la acea vreme, în clasa I de risc seismic, adică cea mai mare clasă de rezistenţă existentă la acea dată în România. Rezistenţă la un cutremur de 8 grade pe scara Richter. Legenda urbană spune că muncitorii au abandonat în grabă semicasetele lăsând în interior, nu numai stâlpii de susţinere, ci şi basculante şi excavatoare. “Este doar un mit”, răspunde zâmbitor Cristian Teodorescu, deoarece echipele de scafandrii unguri care au filmat prima dată în casetele colectoare de sub Dâmboviţa nu au găsit astfel de utilaje. “Într-adevăr am găsit tot felul de curiozităţi, inclusiv un pat, dar nu este adevărată povestea cu basculantele şi excavatoarele”, completează şeful Direcţiei Casetă Ape Uzate.

“Vă pot spune că am scos, până în aprilie 2013, din cele 29 de blocaje ale Casetei, din care 25 majore, un număr de 381 de stâlpi metalici de susţinere şi 493 de metri cubi de materiale textile, orice vă puteţi aici imagina, dar şi 370 de metri cubi de beton, 1.143 metri cubi de pietriş şi lemn. Numai de la un singur blocaj am scos 18 stâlpi şi 26 de metri cubi de material textil. Binenţeles că blocajele cele mai grele au fost cele care au avut beton. După ce am eliminat un blocaj, nivelul apei din casetă a scăzut, pe timp sec, cu un metru, iar scăzând nivelul apei se măreşte şi viteza de curgere şi poţi aduce mult mai multă apă în canal”, spune Alexandru Moldovan.

Sunt curioasă să ştiu cât reprezintă 370 de metri cubi de beton pentru că tot ce aud sunt doar cifre abstracte. Răspunsul prompt mă lămureşte: “Închipuiţi-vă că o basculantă mare transportă 18 metri cubi de beton, iar una mai mică, doar 8 metri cubi”.

Fac repede un calcul şi văd că este vorba de 20 de basculante mari sau 46 mai mici şi asta numai în cazul celor 370 de metri cubi de beton, fără să mai pun la socoteală şi restul gunoaielor scoase din subteran. Ultimul an de lucrări, adică din aprilie 2013 şi până în prezent, statistica Apa Nova a fost completată cu încă 4.300 de metri cubi de gunoaie, materiale textile şi metal, toate “pescuite” din canalul colector.

◦ Utilaje şi echipamente, unice în Europa

Pentru că toate aceste lucrări nu ar fi fost posibile fără intervenţia omului, Alexandru Moldovan îmi povesteşte despre echipa pe care o conduce şi utilajele interesante, “unice în Europa”, adaptate după nevoile din subteran. “Avem o echipă de 53 de oameni, din care 43 sunt operativi. De obicei, când plouă şi vine furtuna toată lumea intră în casa, noi ieşim pe stradă. Avem de fapt două secţii, una de întreţinere şi exploatare, care lucrează efectiv şi una de verificare care se ocupă de inspecţii şi de blocaje mai mari”, îl aud spunând pe şeful direcţiei, în timp ce privesc un filmuleţ, care îmi arată o intervenţie a echipei, în timpul unei furtuni puternice din Capitală.

Întreb nedumerită: “Acum că aţi terminat de curăţat caseta, cât de des intraţi în aceste canale? “În fiecare zi!”, răspunde sec Teodorescu, şi apoi îndulceşte răspunsul cu o întrebare retorică: “Pe stradă nu se matură în fiecare zi? Aşa şi aici”.

Şi vin din nou cu o întrebare: “Cât de bine este plătită această meserie astfel încât oamenii să fie motivaţi financiar să facă o muncă foarte grea, în care îţi trebuie nu numai condiţie fizică ci şi cunoştinţe din mult mai multe domenii?”

“Sunt motivaţi, însă şi aşa este foarte greu găsim persoane care vor să facă acest lucru. Pe de o parte, este vorba de munca fizică, iar pe de alte parte trebuie să ştii să lucrezi cu echipamente, să ştii cum să intervii în caz de urgenţă. ‘Verificator canale subteran’, asta este meseria, dar ei sunt oarecum şi speologi, şi mineri şi scafandri, dar şi salvatori subterani. Se fac cursuri de spaţii închise şi sunt retestaţi odată la şase luni”, răspunde Moldovan.

Prima inspecţie a casetei a fost făcută de scafandrii unguri, iar ulterior Apa Nova şi-a format o echipă proprie, unică în prezent în România.

“Am cumpărat în primul rând echipamentele de autosalvare, echipamentele pentru scafandrii, trepiezii cu sistem anticădere pentru intrarea în canale, lanterne speciale antiex. Am avut nevoie şi de staţii de emisie/recepţie performante, pentru subteran. Am încercat să respectam tot ceea ce înseamnă reguli de securitate a muncii şi nu am început nicio o lucrare fără să avem toate echipamentele”, mai spune interlocutorul, adăugând că au fost achiziţionate echipamente hidraulice şi pneumatice de spart şi tăiat, care să nu scoată scântei în subteran pentru că altfel exista riscul de a sări în aer.

“Am căutat prin toată Europa şi în lume astfel de echipamente. Avem furgoane dotate pentru scafandrii, astfel încât, când ies din canal să se poate dezinfecta grosier până ajung la staţie, atât ei cât şi echipamentele. Pentru curăţarea marilor colectoare avem utilaje mari, două aspiratoare puternice, o cisternă şi două trolii cu cabluri care pot trage 6 tone forţă. Echipamentele au fost construite special, adaptate la condiţiile noastre de a trage de la distantă şi în adâncime. Doar un constructor din Germania a reuşit să le adapteze cu pompe pentru nămol şi apă. Toate aceste echipamente au costat câteva milioane de euro numai pe partea de exploatare”, comentează şeful Direcţiei Casetă. Spune cu mândrie în final: “nu am avut niciun incident până acum”.

◦Urmează programul de reabilitare: 300 de kilometri de reţea

Caseta şi canalele colectoare principale vor intra într-un program de reabilitare până în anul 2018, iar lucrările vor începe cu cele două mari colectoare de pe malurile Dâmboviţei, construite în anul 1936. Acestea au fost reabilitate pe tronsoane mici, de numai zeci de metri, când s-a făcut metroul. Acum trebuie reabilitate şi regândite pentru numărul actual de locuitori.

“Noi ne ocupăm de casetă, de drenul casetei şi de marile colectoare, cele înalte de 1,50 de metri. Avem în jur de 260 de kilometri de colectoare şi dacă desfăşurăm şi caseta, cu ai ei 43 de kilometri, ajungem cu 300 de kilometri de reţea mare, vizitabilă”, povesteşte Moldovan în timp de îmi arată pe o hartă reţeaua de canalizare a Capitalei de la 1900.

Caseta a fost proiectată şi dimensionata la anii ’80, la anumite debite, dar între timp Bucureştiul s-a extins. Acum, toate străzile asfaltate “au un aport deosebit, rapid şi major în sistemul de canalizare”, mai ales în perioada ploilor.

Explicaţiile şefului de Departament nu întârzie: “Înainte, spaţiul verde mai prelua apa, dar am betonat totul şi toată apa ajunge în reţeaua de canalizare. Acum facem studii pentru aşa numită ‘casetă inteligentă’ ca să dezvoltăm partea de preluare. Vrem să îi punem nişte stavile pe traseul casetei ca atunci când funcţionăm la debitul minim, fără ploaie, să-i dăm un singur curs, să nu mai meargă pe două sau trei semi-casete. Facem studii şi pentru preluarea vârfului de viitură în timpul ploilor. Peste tot în Europa sunt aşa numitele ‘bazine de retenţie’. În momentul în care intensitatea ploii este foarte mare, atunci vârful acela poate fi preluat în aceste bazine. Studiul ne arată că se impune să facem două bazine prin mijlocul Bucureştiului, în amonte de parcul Unirii, unul pe malul stâng şi unul pe malul drept”.

Programele de monitorizare meteo instalate în dispeceratul destinat exclusiv Direcţiei Casetă Apă Uzată, dar şi cei 49 senzori de nivel şi de debit instalaţi pe casetă şi pe canalele colectoare arată în timp real tot ceea ce se întâmplă când plouă.

“Trebuie să ştim cum acţionăm în funcţie de locul în care plouă, ca să deviem apele. Am instalat 15 pluviometre care măsoară instant cantităţile de precipitaţii. Avem prognoze şi vedem online ce cantitate de ploaie cade şi unde cade, ştim cum se încarcă colectoarele şi toate se văd în dispeceratul nostru. Vedem tot, inclusiv zonele posibile de inundat. Zona de centru a Capitalei este întotdeauna în pericol de inundaţii”, mă lămureşte reprezentantul Apa Nova.

◦ Istoria canalizării în Bucureşti

Dâmboviţa a curs prin albia sa naturală până prin anii 1880, însă autorităţile au decis să-i îndrepte traseul sinuos printr-o albie amenajată, care să taie Capitala de la nord la sud, într-o linie cât mai dreaptă, deoarece la fiecare ploaie, cartierele de pe malul apei erau inundate. “Primele începuturi ale canalizării au fost legate de inundaţia din 1860, din vremea lui Cuza, care a trecut călare prin zona inundată. El a luat decizia de a desfiinţa morile de apă din Bucureşti pentru că provocau inundaţii. Oraşul s-a dezvoltat, dar neavând un serviciu public de salubritate toate gunoaiele se aruncau în râu, care a colmatat albia foarte mult. Abia pe la 1888, în vremea lui Carol I, încep primele lucrări de amenajare a malurilor şi a râului şi lucrări de renunţare la cei 7 afluenţi pe care îi avea Dâmboviţa.”, povesteşte Teodorescu.

După 1900 au început primele lucrări de canalizare cu cele două colectoare, unul pe malul stâng şi unul pe malul drept, din care ulterior au mai apărut diverse canale de preluare a apelor menajere şi pluviale. Atunci, albia Dâmboviţei a fost reamenajată complet, fundul albiei fiind consolidat cu o podină din lemn.

“Au prevăzut şi o staţie de epurare, dar care nu s-a mai făcut. A venit războiul, apoi comuniştii şi au fost alte priorităţi”, explică inginerul şef.

Timp de 50 de ani, între anii 1900-1950, au fost construite principalele canale colectoare cu diametre mai mari de 150 de centimetri. Conceptul iniţial a fost acela de sistem unitar atât pentru apele uzate cât şi cele pluviale, datorită costului redus de exploatare şi asigurarea de servicii aferente unei populaţii sub un milion de locuitori la acea vreme. Suprafaţa de colectare a apelor meteorice nu depăşea la acea dată 5.000 de hectare, iar în prezent, sistemul unitar de canalizare trebuie să răspundă nevoilor unei populaţii ce depăşeşte două milioane de locuitori în timp ce suprafaţa de colectare a apelor pluviale depăşeşte 23.000 de hectare. /Financiarul, http://www.financiarul.ro/2014/03/28/raul-de-sub-dambovita-intre-mit-si-realitate/